CHIPURI DE SFINȚENIE, EROISM ȘI DEMNITATE în România veacului XX, PILDE DE CONȘTIINȚE MĂRTURISITOARE PENTRU VREMURI DE PRIGOANĂ. Cuvântul Părintelui IEREMIA de la PUTNA la Duminica Sfinților români, 2019 (VIDEO, TEXT)

10-07-2019 Sublinieri

„Icoane de sfinți contemporani” – Predică a Protos. Ieremia (m-rea Putna) la Duminica a II-a după Rusalii (a Sfinților Români), 30 iunie 2019:

O, voi, Sfinților Români, rugați-vă neîncetat limanul mântuirii cu toți să-l dobândim!

Iubiți credincioși,

Iată-ne, cu darul lui Dumnezeu, în a doua Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt, Duminică in care Sfântul Sinod al Bisericii noastre a rânduit sa-i prăznuim pe toți sfinții români, cei cunoscuți, dar si cei mulți, foarte mulți necunoscuți. Si, așa cum știți, în Duminica precedentă i-am sărbătorit pe toți sfinții – și nu întâmplător după Pogorârea Duhului Sfânt ii sărbătorim pe sfinți. De ce? Pentru ca, vedeți, Mântuitorul S-a întrupat, L-am văzut, L-am pipăit, avem cuvintele Lui, avem icoana Lui, dar pe Duhul Cel Preasfânt nu-L vedem. În schimb, sfinții sunt cei care-L fac văzut pe Preasfântul Duh. Sfinții sunt lucrarea, roada Duhului Celui Preasfânt. Un sfânt este împreună-lucrarea omului cu Duhul Cel Preasfânt.

Ne învață Părinții noștri ca Mângâietorul, Duhul Adevărului, Duhul Cel Preasfânt, pe Care toți L-am dobândit la Botez, noi, creștinii ortodocși, lucrează la mântuirea noastră cumva de foarte aproape, din interioritatea noastră. Spun Sfinții ca Duhul este mai intim nouă decât ne suntem noi înșine si, dinăuntru, ne îndeamnă delicat, ne îmboldește sa împlinim poruncile Mântuitorului si, astfel, Mântuitorul să ia chip in noi. Deci, cumva, daca vreți, Duhul Cel Preasfânt pictează, daca noi Îl lăsăm, cu mâna noastră, icoana Mântuitorului in inimile noastre. Dar aceasta este lucrarea Duhului Celui Preasfânt. Și de aceea in prima Duminică după Pogorârea Duhului Sfânt i-am sărbătorit pe sfinți, pentru ca ei Îl fac vizibil pe Duhul Cel Preasfânt.

Un sfânt este cea mai mare minune care există pe pământ, dincolo de orice semne. Frumusețea lor, noblețea lor pogoară cerurile, îi face pe îngeri sa se minuneze și atrage Harul lui Dumnezeu nu numai peste ei, ci peste întreg pământul. Și bineînțeles ca se cuvenea si ne bucuram ca Sfântul Sinod a rânduit sa-i sărbătorim si pe sfinții români, adică roada Duhului Sfânt pe pământul acesta.

Noi, românii, si din cauza istoriei, dar poate si dintr-o timiditate, dintr-un prea mult bun-simţ, nu prea ne-am canonizat sfinții, nu prea i-am cinstit cum se cuvine. Gândiți-va numai la sfinții români din secolul 20, cat de puțin ii cinstim, cat de puțin ii lăudam sau le povestim copiilor despre faptele lor. Iar aceasta nu se cuvine; omenirea dintotdeauna si-a cântat eroilor, toate poemele sunt închinate eroilor mari ai omenirii. Sfinții sunt eroii noștri, eroii Duhului si se cuvine sa le cunoaștem viața si faptele si, mai ales, sa le povestim urmașilor noștri si, bineînțeles, mai ales sa le împlinim cu fapta.

Ați auzit in primul Apostol care s-a citit astăzi, de la Romani, ca nu cei ce aud Legea sunt drepți la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc Legea vor fi îndreptați – vedeți, ce frumos spune ca vor fi îndreptați… Nici un sfânt n-a spus ca e drept, dar au fost îndreptați de Dumnezeu după ce au trecut din aceasta viață. Așa si noi, nu e suficient sa le cunoaștem viața si faptele sfinților, cu toate ca e o datorie, și sa vorbim altora, și mai ales urmașilor noștri despre ei, ci mai ales să împlinim. Deci nu cei care aud Legea sunt drepți, ci cei care împlinesc Legea vor fi îndreptați. Așa si noi, nu cei care citim despre sfinți, ci cei care împlinim cât de cât, la măsura noastră, din faptele lor, aceia dintre noi care fac acestea vor fi îndreptați înaintea lui Dumnezeu.

Aşadar, astăzi se cuvine nouă să vorbim mai mult în special despre sfinţii români. Sunt foarte mulţi, slujba si de aseară şi de astăzi i-a cântat, au fost mai ales cântări de laudă, dar şi de mulţumire adresată lui Dumnezeu că ne-a dat aceste daruri. S-a publicat aici un text: Călugărul, darul lui Dumnezeu, căci este de două ori un dar un călugăr: darul pe care-l face omenirea lui Dumnezeu, dar, mai ales, darul pe care-l face Dumnezeu omenirii prin mijlocirea pe care o face acel călugăr pentru toată lumea. Ei, sfinţii, prin excelenţă, sunt darul lui Dumnezeu către oameni. În primul rând a fost darul omenirii către Dumnezeu, dar, mai ales, a fost darul lui Dumnezeu către oameni, prin multele rugăciuni pe care aceşti sfinţi le-au făcut, prin Harul pe care l-au atras pentru noi toţi şi prin vindecările care se fac la sfintele moaşte şi la icoanele sfinţilor. De aceea, noi i-am şi lăudat pe sfinţi şi I-am şi mulţumit lui Dumnezeu pentru darul acesta, căci mulţi sfinţi au rodit pe acest pământ românesc.

Să începem cuvântul despre sfinţii noştri cu precădere despre sfinţii din secolul 20, fiindcă sunt mai puţin cunoscuţi şi nu cinstiţi cum se cuvine, cu un cuvânt din al doilea Apostol de astăzi, tot de la Sfântul Pavel din a Doua Epistolă către Corinteni, capitolul 6, în care Sf. Pavel vorbeşte despre apostoli, despre slujitorii lui Dumnezeu şi spune: Slujitori ai lui Dumnezeu în multă răbdare, în necazuri, în nevoie, în strâmtorări, în bătăi, în temniţe, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi, în curăţie, în cunoştinţă, în îndelungă-răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefăţarnică… În două versete au făcut descrierea şi a sfinţilor dintotdeauna, căci toţi sfinţii au pătimit în necazuri, în nevoie, în strâmtorări, în osteneli, în privegheri, în posturi, ei, de care lumea nu era vrednică, ei pătimesc cel mai mult dintre noi, mai cu seamă se potrivesc aceste cuvinte pentru sfinţii noştri români din secolul 20.

Şi am dori să vă aducem înaintea ochilor câteva chipuri, patru la număr, ale acestor oameni. Nu sunt canonizaţi, dar faptele lor sunt fapte de mare sfinţenie. Vedeţi, când Sfântul Pavel îşi aducea şi aducea evreilor aminte de cei care au fost credincioşi lui Dumnezeu, începând de la Abel, apoi Noe, Avraam, Moise, la un moment dat a zis: Şi ce voi mai zice, căci timpul nu-mi va ajunge să vorbesc de ceilalţi, de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci…aşa şi noi, dacă e să începem să vorbim despre sfinţi, nu o să terminăm, pentru că sunt foarte mulţi. Noi astăzi doar o să aducem câteva icoane înainte şi să vă îndemnăm să căutăm, sunt destule surse de informaţie despre vieţile sfinţilor români din secolul 20, să le citim viaţa, să-i cinstim şi, mai ales, să împlinim şi noi câte ceva din ce au făcut ei.

Am începe cuvântul cu o personalitate, un istoric martir, Gheorghe Brătianu, din familia marilor Brătieni, era fiul lui Ionel I. C. Brătianu, cel care a făcut Marea Unire, şi nepotul celui care a făcut independenţa României, Ion Brătianu, deci din familia aceasta românească. Foarte educat, în prima parte la Iaşi, apoi a luat doctoratul la Cernăuţi, a făcut studii la Sorbona, unde şi-a luat şi doctoratul în 1929; a fost, în 1942, cel mai tânăr membru al Academiei Române, la 44 de ani. Un mare istoric şi un mare patriot, el a scris despre istoria adevărată a Basarabiei, că este pământ românesc, şi, atunci când comuniştii au venit la putere în România, nu i-au iertat luările de poziţie şi scrierile şi l-au închis la Sighet. El era deja bolnav şi e bine de ştiut că în 1947 a avut domiciliu forţat, în 1948 l-au exclus din Academia Română, apoi, în timpul ăsta, cineva dintre prieteni i-a făcut rost de un paşaport ca să plece din România şi să-şi salveze viaţa şi sunt pilduitoare răspunsurile lui. Unul a fost: „Brătianu nu dezertează din România!”, iar al doilea, când a insistat cineva, o doamnă care a devenit academician mai târziu şi a povestit această întâmplare, când i-a înmânat paşaportul, i-a spus: „Mă numesc Brătianu, doamna Bodea!” – aşa o chema pe doamnă; adică <Nu fac eu asta, eu rămân aici!> Şi a fost întemniţat, i s-a promis tratament ca să se vindece dacă retrage toate afirmaţiile istorice pe care le-a scris despre Basarabia, despre Bucovina, el n-a vrut şi le-a zis: „Nu-mi voi trăda ţara, nu pot dezminţi un adevăr istoric şi nimic pe lume nu mă poate justifica să scriu neadevăruri despre istoria românească!” Anchetatorii i-au zis: „Cum vrei, dar aici vei pieri, în chinuri!” Şi el le-a zis: „Şi dumneavoastră o să pieriţi într-o zi, dar nu-i totuna să pieri cu demnitate sau cu laşitate!” Uitaţi, un istoric, ce verticalitate, ce demnitate, ce iubire de neam! A murit la puţin timp după aceea, în 1953, cândva în intervalul 23-27 aprilie. A murit neştiut, în chinuri, bătut. Acesta este unul dintre chipurile pe care voiam să vi le aducem înaintea ochilor.

La al doilea ne-am oprit la un chip de preot – au fost mulţi preoţi, mii, poate zeci de mii în închisori sau în lagăre comuniste şi ne-am oprit asupra unuia, preotul Iulian Stoicescu. A fost preot în Bucureşti, la biserica Flămânda, părintele Dumitru Stăniloae spunea că „preotul Iulian e preot de foc”. Părintele Iulian a fost un părinte cuminte, de parohie, care, după război, a folosit un binecuvântat vicleşug: era foamete după război, nu se găseau pâine, ulei, şi le-a spus oamenilor: „Cui vine la biserică – că nu venea nimeni la biserică – vom da pâine şi ulei.” Și s-a umplut biserica, bineînţeles, şi părintele şi-a cerut iertare că n-o să le dea ulei, dar aici, la biserică, putem să dobândim nu uleiul acesta, ci uleiul Duhului Celui Preasfânt, Harul lui Dumnezeu, care să ne ajute, să ne vindece bolile şi să ne binecuvânteze viaţa, şi vom avea şi uleiul celălalt. Oamenii au înţeles şi biserica lui a fost tot timpul plină. Asta n-a plăcut comuniştilor, bineînţeles, şi pentru că el ajuta pe toată lumea, inclusiv pe cei eliberaţi din închisori în zilele acelea, i-au găsit motiv şi l-au băgat şi pe el la închisoare câţiva ani, dar, paradoxal, prizonierii din închisoare I-au mulţumit lui Dumnezeu că le-a trimis preoţi buni. Ei rezistau, dar ziceau că nu aveau şi ei preot să le arate cum să se roage, să se spovedească. Vedeţi, rânduiala lui Dumnezeu! Da, e o nedreptate mare pe de o parte, dar, pe de altă parte, era nevoie de el acolo. Şi deținuții dau mărturie despre ce fel de om era în închisoare. Ziceau: „Întotdeauna avea o bucăţică de pâine în plus” – de ce? pentru că mai erau unii care veneau de la izolator, nu mâncau multe zile şi le dădea el pâinea sau era unul mai bolnav. Tot timpul lăsa din ce mânca o parte pentru că era unul mai slab, ca să-i dea de mâncare. Deci îşi rupea de la gură la propriu. Apoi, când era la munci în Bărăgan sau la Canal, sărea, îşi lăsa roaba lui când vedea unul bolnav şi neputincios şi ducea roaba aceluia, apoi se întorcea şi ducea roaba lui. Sau, când erau corvezile din celule sau din camerele din lagăr, el se înscria primul, fiindcă ştia că sunt şi alţi bolnavi şi să nu-i forţeze. Şi spune unul dintre deținuți: „Se sacrifica pe sine tot timpul când vedea pe altul în slăbiciune şi în neputinţă.” Se ruga ore în şir şi era un exemplu. Când a venit el în închisoare, a găsit un prieten şi atunci nu erau ştiri şi toţi voiau să vadă ce mai face familia de acasă, cum erau, iar părintele Iulian i-a spus prietenului: „Da, soţia ta, Sanda, este bine, dar uite că a fost internată la Cluj şi operată de cancer.” – după care şi-a dat seama că a făcut o greşeală, că l-a băgat pe omul acesta în mari griji. Şi i-a zis omului acestuia: „Sanda o să scape, imposibil să nu scape, doar Dumnezeu e puternic! Ce e cu neputinţă la oameni e cu putinţă la Dumnezeu!” şi după aceea iarăşi s-a rugat şi i-a zis: „Nu se poate să nu scape! De-aia ne-a trimis Dumnezeu aici, să ne rugăm mai mult, căci nu ne-am rugat destul!” Vedeţi cum omul lui Dumnezeu întoarce un necaz în ceva folositor – să ne rugăm mai mult, căci nu ne-am rugat suficient în lume! Soţia s-a făcut bine atunci, a primit veşti de la alt prizonier că era bine. Ce-i drept, după ce prietenul a ieşit din închisoare, a recidivat cancerul, a făcut a doua operaţie, erau deja eliberaţi ei, prin anii 60-70, şi, în ziua când au operat-o pe soţia acestui pieten, părintele a rânduit să fie 40 de Liturghii în Bucureşti la preoţii pe care-i cunoştea şi operaţia a fost din nou de succes, deşi doctorul nu mai voia să o opereze, pentru că era fără şanse. I-au făcut cel puţin 40 de Liturghii în Bucureşti, a fost bine operaţia şi soţia a trăit până la 82 de ani.

Deci arătăm cu asta că aceştia cu adevărat au fost sfinţi. Nu numai că făceau fapte de sfinţenie, de dăruire, dar şi rugăciunea lor făcea minuni. Ăsta e un mic caz, dar sunt multe! Acest părinte, Iulian Stoicescu, avea şi rugăciunea inimii, era un om ce emana sfinţenie. Chiar când au ieşit din închisoare, în 1963, cel care mărturiseşte despre el zice că aşa de mult ţinea la preoţie, că n-a vrut să meargă în haine civile şi de unde, de ne-unde, a făcut rost de o dulamă şi aşa a mers. Şi toată lumea căuta să se apropie de el, „mirosea a sfinţenie, a evlavie, a bunătate”. Aşa sunt oamenii lui Dumnezeu. Acesta este un preot sfânt din secolul 20.

Un alt mare chip de sfințenie din secolul 20 de care poate că aţi auzit mai mulţi, dar nu cred că îndeajuns de bine, este Aniţa Nandriş, o femeie de la sat, din Mahala, de lângă Cernăuţi, peste graniţa actuală – atunci nu era graniţă, era teritoriu românesc încă, și acolo, când au venit ruşii în ’40 au făcut deportări masive. Separau femeile cu copiii de-o parte şi bărbaţii separat şi aşa îi duceau, în trenuri separate, şi îi duceau în Siberia, dincolo de Urali. Dânsa şi-a scris un jurnal, amintiri care au fost publicate la Editura Humanitas de mai multe ori, pentru că a avut succes, 20 de ani în Siberia este cartea pe care vă îndemnăm cu toată inima s-o citiţi.

Pe lângă faptul că se vede sfinţenia acestei femei, este şi manual de sfinţenie pentru noi, să învăţăm cum se poate sfinţi omul. În primul rând această femeie, având copilaşii mici, prima dată a trebuit să se lupte cu foamea, se dădeau cam 150 de grame de pâine la masă şi copiii luau o bucăţită de pâine şi o ţineau în gură ca pe o bomboană, gândind că aşa îşi astâmpără foamea mai mult. dar tot le era foame şi îi spuneau ei: “Mamă, tare ni-i foame!” Şi ea zice: <Întorceam faţa atunci, că mă podideau lacrimile, nu puteam suporta şi nu ştiam ce să fac. Ei dormeau noaptea, de bine, de rău, dar eu toată noaptea mă perpeleam, că nu ştiam ce să le dau de mâncare la copii.> Munceau ziua, dar asta primeau, nu primeau mai mult. Ea muncea multe ore pe zi, dar nu primeau mai mult de atât, erau cu raţii. Și, la un moment dat, s-a îmbolnăvit un copil, n-avea ce să facă cu pâinea, nu se făcea bine, avea nevoie de vitamine, şi se ducea dimineaţă, se scula devreme – acolo, fiind aproape de cercul polar, nu era noapte, sunt nopţi albe, noaptea-i foarte scurtă, tot timpul e lumină – se scula dimineaţa şi mergea câţiva km în tundră, în câmp, în sălbăticie, ca să culeagă nişte fructe de pădure și aducea câteva şi dădea la copil ca să ia puţine vitamine şi să-şi revină. După aia se ducea la serviciu până seara şi tot aşa. Deci o jertfă incredibilă pe care o făcea femeia aceasta pentru copiii ei.

După asta zice: hai că am rezolvat problema mâncării, dar acum venea frigul! Ce făceam, că n-aveam de niciunele!” Au plecat numai cu o bocceluţă fiecare. Acasă au lăsat vaci, găini, tot, toată gospodăria au lăsat-o, n-au luat nimic cu ei. Și, la un moment dat, au adus copiii nişte capete de sfoară de la pescari şi au început să despletească, erau nu mai lungi de 20 de centimetri, şi a înnodat şi a început să croșeteze şi a făcut o flanea la fiecare dintre copii din capete de sfoară. După aceea a lucrat la brutărie şi îi dădea un sac pentru petice la 100 de saci pe care îi spăla. Ea peticea cu altceva şi pe sacul ăla l-a folosit ca să facă pufoaice şi pantaloni la copii. Cum a ştiut ea, cu credinţă în Dumnezeu, să-şi salveze copiii de la moarte, căci mulţi mureau atunci de foame.

Și am ales un text pilduitor, care şi pe noi ne poate învăţa cum să ne raportăm în timp de necaz. La un moment dat copiii au crescut – nu degeaba a zis 20 de ani în Siberia, au stat mult acolo – şi s-au făcut şi ei pescari, dar acolo erau bărci rudimentare şi furtuni mari se porneau acolo, erau dincolo de cercul polar, era foarte periculoasă meseria de pescar. Şi spune ea: “Ei plecau pe apă, eu îi petreceam cu ochii cât îi vedeam, eram cu gândul numai la Dumnezeu şi mă rugam, mergând pe drum sau lucrând, în gând mă rugam ca Dumnezeu să-i aibă în paza Lui, să-i firească de orişice nenorocire.” Vedeţi, ne întrebăm cum să ne rugăm! Uite cum pe femeia asta n-a învăţat-o nimeni, dar se ruga şi când muncea,  la treabă, ea tot la copii se gândea şi se ruga la Dumnezeu să-i păzească acolo. Și zice: <Era un dâmb mai înalt de unde se vedea departe pe apă. Și, când găteam lucrul, mergeam acolo şi mă uitam în zare. Iarăşi, când începea câte un vânt tare, iarăşi fugeam la dâmbul cela şi mă uitam în ce parte am să-i văd. Stam cu inima rece până înceta vântul și venea cineva dintre pescari si povestea care şi pe unde s-a oprit şi s-a adăpostit de vânt. Aveam mare grijă, cu toate că ştiam bine că nu le pot ajuta nimic, dar aşa e mama.> Ce-a făcut femeia aceasta? Se urca pe dâmb, ce putea să facă, a şi zis că nu putea face nimic, dar se uita şi aşa de tare s-a rugat inima ei încât Dumnezeu i-a păzit, niciodată nu s-a întâmplat nimic cu copiii, Dumnezeu i-a păzit pentru rugăciunea femeii aceleia. Zicea ea că nu putea face nimic, dar sigur rugăciunea ei a făcut minunea şi copiii ăia s-au salvat şi de la moarte, dar și de la alte pericole mari.

Aceasta este o pildă care este la îndemâna noastră, a tuturor. Acum nu ne mai deportează nimeni, dar tinerii noştri pleacă. Nici nu ştiu câte sute pe săptămână părăsesc România, câteva sute pe an am înţeles că pleacă din România, mai mult de nevoie, şi cred că multe mame sunt în poziţia ei. Bine, nu au un dâmb, dar să ştiţi că Putna, mănăstirea, e un dâmb, orice biserică e un dâmb, orice genunchi plecat în faţa icoanei este un dâmb de la care cu inima se poate vedea până în zare şi până în Londra şi până în Torino şi până în Nurnberg şi până în America, dacă ai inimă care să se plece şi să se roage. Şi cred că e nevoie de astfel de rugăciuni, ca tinerii, ca cei dragi ai noştri să fie păziţi de rele, de multele rele care sunt în toată lumea aceasta.

Deci o femeie care şi-a scris amintirile foarte simplu, nu credea că a făcut ceva, dar a dat mărturie de necazul pe care l-au trăit. Prima dată au reuşit să vină în Ţară după 15 ani şi zice că au văzut totul schimbat, nu mai avea nimic, nici casă, nimic: <Am intrat în biserică, am sărutat pământul, am plâns cu amar, căci 15 ani nu mi-a călcat piciorul în biserică.> Asta e prin ce au trecut românii noştri, o parte din ei, în secolul 20.

Al patrulea şi ultimul chip de sfinţenie pe care am ales să vi-l pun înaintea ochilor este al unui savant român, profesor de anatomie, pe care îl cheamă Grigore T. Popa. Aşa se şi cheamă Universitatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi, are numele lui. Dânsul a pornit de la ţară, simplu, dar a reuşit, a făcut Facultatea de Medicină în Iaşi, apoi a prins nişte burse la Chicago, la Londra în anii ’20, apoi a devenit profesor de anatomie la Iaşi, a făcut cercetare la Cambridge, multe luni de zile, timp de zece ani între 1927 şi 1938, în vacanţe, se ducea acolo şi făcea cercetări. Este foarte cunoscut în lumea ştiinţei, este pionier în multe domenii, un savant cunoscut, a fost şi profesor al lui George Emil Palade, românul care a luat Nobelul pentru medicină în 1974 şi pe care l-a îndemnat să facă studii în America. După ce au venit comuniştii, el n-a putut să tacă şi a început să critice abuzurile şi materialismul ştiinţific comunist, pe care l-a asemănat cu rasismul nazist, şi a spus, într-o conferinţă:

Comunismul urmează se extermine, să propage frica şi violenţa faţă de orice altă credinţă decât cea proprie.”.

Şi aceasta s-a şi întâmplat. Și în conferinţa aceea profesorul Grigore T. Popa a încheiat spunând:

În această gravă situaţie este timpul să se întrebe fiecare conştiinţă rămasă încă pură încotro să ne îndreptăm. Şi răspunsul nu-i greu de dat: înapoi la morala creştină!

Asta era în anii ’45-’47 singura soluţie pe care acest savant o dădea în faţa tăvălugului comunist ateu: întoarcerea la morala creştină. Ăsta ar fi un îndemn şi pentru timpurile noastre. Şi a trebuit să se ascundă, a fugit, atunci, ca să nu-l aresteze, l-au salvat studenţii, câteva sute, şi, dintr-o ascunzătoare, îi scria soţiei:

Suferinţa asta de azi ne onorează şi dă sens vieţii noastre, un sens înalt. Dacă aş fi consimţit să fac compromisuri, tranzacţii, şi să calc peste conştiinţa mea, azi aş fi huzurit pe orice bancă înaltă pe care aş fi voit să mă cocoţ.” – pentru că îl curtau comuniştii, dacă ar fi fost de acord cu ei. “În schimb, aş fi avut un suflet prostituat şi o conştiinţă morală tulbure.”

A ales să-şi păstreze conştiinţa şi a murit de boală în 1948, puţin după.

Nu am spus că sunt martiri creştini explicit, ci am adus mai mult chipuri de oameni cu conştiinţă dreaptă, care şi-au făcut datoria, şi n-au putut să zică răului bine şi binelui rău, n-au putut să spună că comunismul e bun şi creştinismul e rău şi pentru asta au avut de suferit şi noi credem că sunt sfinţi la Dumnezeu.

Sunt numai o parte din sfinţii români din secolul 20. Pare că exemplul lor este îndepărtat, dar nu este, pentru că spuneam că acum nu mai există deportări, dar există o cumplită prigoană morală. Numai dacă vă spun copiii dumneavoastră câte umilinţe primesc dacă se exprimă creştin la liceu sau în spaţiul public. Acum e voie să vorbeşti despre orice prostie, dar, când te declari creştin, eşti imediat hulit. La fel, când pleacă tinerii noştri în afară, sunt întâmpinaţi de o viaţă de libertinaj şi le trebuie multă tărie morală ca să reziste. Deci nu e prigoană pe faţă, dar e o prigoană împotriva sufletului, e o prigoană împotriva credinţei, împotriva luminii din sufletele noastre şi ale copiilor noştri. Și noi, dacă înţelegem aceasta, ar fi bine să plecăm genunchiul la rugăciune şi să-i chemăm inclusiv pe aceşti sfinţi în rugăciunile noastre şi să ne înveţe cum să stăm şi noi drepţi în această lume strâmbă. Şi ei au fost într-o lume strâmbă, a noastră s-ar putea să fie puţin mai strâmbă ca a lor, şi au rămas drepţi. Ne pot învăţa şi pe noi să ne păstrăm această dreptate omenească în lumea în care trăim.

Să încheiem cu un cuvânt tot de la profesorul şi doctorul Popa. Spunea el în 1940, dar cred că se potriveşte pentru timpurile de acum:

“Vremurile în care trăim s-au înăsprit mult din punct de vedere al sufletului românesc. Calităţile morale au scăzut până la o treaptă vecină cu aceea a sălbăticiei. Oamenii şi-au omorât sufletul şi se cred semizei. Dar, până la urmă, oamenii vor înţelege că sunt, totuşi, făpturi slabe, menite pieirii, care nu pot atinge veşnicia decât prin spirit, prin sufletul înălţat la Dumnezeu.”

Asta este direcţia şi pentru noi în timpurile acestea şi, pentru a nu mai lungi cuvântul, închei cu îndemnul Sfântului Apostol, după ce a trecut în revistă pe sfinţii Vechiului Testament, zice în cap.12:

De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul care grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruință în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei.

Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu pe noi, să stăm împotriva păcatului, să stăm drepţi, să fim oameni în aceste vremuri strâmbe, cu ajutorul tuturor Sfinţilor Români. Amin.

Legaturi:

Predica puternica (audio+text) de la PUTNA despre globalizare, DISTRUGEREA RADACINILOR si provocarea sfintilor români. “CAT COSTA UN SUFLET IN ZIUA DE AZI? NE VINDEM CREDINTA SI TARA PE CATIVA EURO”

PREDICI la DUMINICA SFINTILOR ROMÂNI (audio, text): “Sa cerem ajutorul sfintilor români si al SFINTILOR INCHISORILOR pentru vremurile grele prin care trecem!”. CUM POATE PIERI NEAMUL CAND SE STRICA “SAREA PAMANTULUI”?

Predici la DUMINICA SFINTILOR ROMANI. Cinstirea sfintilor inchisorilor. PREDICA PR. AMFILOHIE (2005): “Un crestinism lipsit de sfintenie e mort, flescait. Ne numim ortodocsi, dar suntem pagani dupa tinuta si dupa duh”

Parintele Staniloae si Parintele Cleopa despre SFINTENIA UNIVERSALA SI SFINTENIA ROMANEASCA

Chemarea primilor Apostoli si Duminica Sfintilor Romani. CHEMAREA SI LUCRAREA TAINICA A DUHULUI. CARE SUNT CRITERIILE CANONIZARII UNUI SFANT?

AVEM… VINA IUBIRII DE ORTODOXIE

“Lumea este din ce în ce mai stricată de ideologiile nefirescului care se propagă într-un mod patologic”. PĂRINTELE EPISCOP MACARIE DRĂGOI – CUVINTE ȘI RUGĂCIUNI DE MARE FOLOS la Duminica Sfinților Români și Sfântul Voievod Ștefan cel Mare (VIDEO): “Să luăm aminte, căci conducătorii sunt după chipul poporului”

PARINTELE IULIAN STOICESCU, “un preot de foc”, hranitor al flamanzilor de Duh, un sfant desprins din Patericul viu al temnitelor si al slujirii jertfelnice

PARINTELE IULIAN STOICESCU (+30 septembrie 1996) – ”UN CALUGAR CU FAMILIE”. Marturia sotiei despre CREDINTA NELIMITATA, PERSECUTIA COMUNISTA si VIATA DE FAMILIE a unui preot sfant. “Am binecuvantat ceasul in care ni l-a trimis Dumnezeu in inchisoare, sa stea cu noi!”


Categorii

Eroi patimitori in vremea comunismului, Marturisirea Bisericii, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Parintele Ieremia Berbec, Sfintii romani, VIDEO, Vremurile in care traim

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

9 Commentarii la “CHIPURI DE SFINȚENIE, EROISM ȘI DEMNITATE în România veacului XX, PILDE DE CONȘTIINȚE MĂRTURISITOARE PENTRU VREMURI DE PRIGOANĂ. Cuvântul Părintelui IEREMIA de la PUTNA la Duminica Sfinților români, 2019 (VIDEO, TEXT)

  1. Sfintenia la noi acasa.

    Nu vom avea cuvant de indreptatire, nu vom putea spune ca n-am stiut cum sa ne pazim de raul ce ne impresoara.

  2. Cititor
    Da, asa este . Nu striga pietrele , ci sfintii care i avem . Si uite ca acum i cunoastem pe nesfintiti sfinti . Sa ne intarim . Si cati or mai fi ..

  3. Pingback: ANIȚA NANDRIȘ – suferința mucenicească de neînchipuit a unei sfinte contemporane din Bucovina, deportată 20 DE ANI ÎN SIBERIA: “Prin câte nu poate trece o ființă ominiască fără să-și dea siama…”. MEMENTO NECESAR PRIV
  4. Pingback: Cuvântul Părintelui Episcop MACARIE la praznicul SFÂNTULUI IERARH SIGFRID, LUMINĂTORUL SUEDIEI: “Dacă suntem ai lui Hristos, suntem și urâți, și disprețuiți, și stigmatizați” (VIDEO, TEXT) | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: PS MACARIE ne cheamă la practicarea EROISMULUI DE FIECARE ZI, dar și la AFIRMAREA DEMNITĂȚII în momentele de încercare: “Să îți aperi cerul! Să lupți pentru veșnicia ta! Să fii liber și demn și să nu îi lași să te trateze așa cum
  6. Pingback: CUVÂNT TREZITOR AL PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei: “Până unde se va merge cu persecuția aceasta, oare, fraților? Noi oare vom putea răbda prigoanele și presiunile de tot felul la care este supus tot mai mult și creștinismul nostru? Putea-
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate