Chemarea primilor Apostoli si Duminica Sfintilor Romani. CHEMAREA SI LUCRAREA TAINICA A DUHULUI. CARE SUNT CRITERIILE CANONIZARII UNUI SFANT?
- Va mai recomandam pentru Duminica sfintilor romani:
Evanghelia chemarii primilor Apostoli: CINE L-AR MAI URMA AZI PE HRISTOS? (Mitropolitul Augustin de Florina)
DUMINICA SFINTILOR ROMANI. File de sfintenie romaneasca ne(re)cunoscuta (I): ucenicii sfinti ai Sfantului Inchisorilor: Gheorghe Nitescu si Gheorghe Jimboiu
DUMINICA SFINTILOR ROMANI. File de sfintenie romaneasca ne(re)cunoscuta (II): DUMITRU UŢĂ, MARIN NAIDIM
File de sfintenie romaneasca ne(re)cunoscuta (III): PARINTELE DIMITRIE BEJAN – IZVOR DE LUMINA PENTRU NOI, CEI CE ZACEM IN INTUNERIC (Video)
*
Generaţia care nu va mai da sfinţi va fi ultima! – Pr. Eugen
Cateheza ”Ortodoxie și Românism. Sfinți, sfințenie, cuviință, experiență istorică” – 07.06.2010
AVEM O TARA. SI AVEM… VINA IUBIRII DE ORTODOXIE (video si text- Maicile de la Man. Diaconesti)
Canonul si Acatistul Marturisitorilor Romani din inchisori – Obstea Man. Diaconesti (mp3)
Acatistul Sfintilor Marturisitori Romani din Inchisori (text)
Acatistul sfintilor romani (text)
Vecernia Duminicii Sfintilor Romani (mp3)
Utrenia Duminicii Sfintilor Romani (mp3)
TROPARUL SFINTILOR ROMANI
***
SFINTENIE SI SIMPLITATE
“R. Rădulescu: Duminica Sfinţilor români, o zi care vine după duminica Rusaliilor şi după duminica Tuturor Sfinţilor, închinată sfinţeniei izvorâtă sau crescută din neamul nostru românesc. Se aude în biserică în această duminică, părinte Constantin Coman, episodul evanghelic în care Hristos îi cheamă la apostolat, la misiune, pe primii ucenici. Primii sunt Simon Petru şi Andrei, apoi Iacob şi Ioan. Lor le spune foarte simplu: „Veniţi după Mine, şi vă voi face pescari de oameni!”, ei fiind de meserie pescari. Nu le spune nimic altceva. Pescarii răspund afirmativ, adică merg după Hristos. Părinte profesor, ce-i convinge să-L urmeze? Ce se întâmplă cu ei în momentul chemării? Vă întreb lucrul acesta, pentru că pe drumul sfinţeniei se porneşte cu o chemare. Ce se întâmplă în momentul acela cu pescarii, care sunt invitaţi să fie nu pescari de peşti, ci pescari de oameni?
Pr. Coman: Nu este simplu să ne explicăm. De aceea, mergem în zona tainicelor lucrări ale lui Dumnezeu. Iisus Hristos este Dumnezeu. Ce înseamnă Dumnezeu? Dumnezeu este o prezenţă duhovnicească care iradiază puternic în zona duhului şi a sufletului. El determină şi mişcă, dincolo de percepţia şi de explicaţiile pe care noi le putem avea şi le putem da. Aşa se întâmplă şi cu aceşti oameni simpli. Am putea remarca faptul că simplitatea este un avantaj în astfel de situaţii. Simplitatea omului, simplitatea sufletului, îl face pe om mult mai sensibil la această chemare tainică, mai spontan la răspuns, mai direct. Omul simplu nu face analize, nu evaluează, nu calculează, ci se încrede. Această încredere place lui Dumnezeu. In fond, ei răspund unei chemări fizice adresate prin glas, dar ceea ce îi determină să răspundă fără nici un fel de ezitare, este cealaltă chemare, din adânc, a duhului. Simt o mişcare căreia nu se pot împotrivi. Lucrul acesta îl avem, peste veacuri, mărturie la toţi cei care au răspuns unei astfel de chemări, începând cu Sfântul Apostol Pavel, pe drumul Damascului, şi în continuare, până în veacul nostru, până la Cuviosul Siluan sau Gheron Iosif Isihastul. Acest lucru este extraordinar, şi pe acesta trebuie să-l avem în vedere. Nu numai chemarea exterioară, ci şi această chemare interioară, de care beneficiem toţi. Dumnezeu ni se adresează tuturor si celor care am pierdut simplitatea, care este sinonimă şi cu oarecare curăţenie a minţii, a sufletului, cu lipsa de complicaţii, cu lipsa de sofisme…
R. Rădulescu: Ce complică viaţa sufletească a unui om?
Pr. Coman: Omul se încurcă foarte mult când, amăgindu-se, încearcă să rezolve singur, numai cu propriile sale forţe, gânduri şi judecăţi, problemele cu care se confruntă. Atunci încep dilemele, atunci apar soluţiile duble sau multiple între care trebuie să alegem, atunci încep calculele noastre nesfârşite, înlănţuirile de raţionamente şi cântărirea avantajelor şi dezavantajelor, atunci intervin, în egală măsură, presiunile propriilor noastre imbolduri mai curate sau mai puţin curate, plăcerile noastre, bucuriile noastre vinovate. Atunci sunt în jurul nostru, după mărturiile celor care simt mai bine decât noi acest lucru şi ispititorii şi vrăjmaşii şi diavolii. Toate acestea creează o situaţie complexă, în care noi ne prindem ca într-o pânză de păianjen. De aceea suntem, deseori, în postura de a nu şti ce să facem, de a nu discerne, de a nu înţelege ce ni se întâmplă.
La polul opus sunt oamenii care nu caută soluţii în ei înşişi, în mintea lor sau a semenilor lor, ci la Dumnezeu. Gheron Iosif, un mare isihast athonit al veacului al XX-lea, spune că nu lua nicio decizie până nu avea înştiinţare de la Dumnezeu. „Roagă-te lui Dumnezeu până primeşti înştiinţare ce să faci”, spunea Gheron Iosif. Dumnezeu ne înştiinţează, dar într-un limbaj duhovnicesc pe care nu-l putem recepta şi nici descifra dacă nu avem dezvoltat acest simţ duhovnicesc. (…)
S-ar părea că o contribuţie majoră la această încâlcire a propriei noastre existenţe şi mai ales a modului nostru de gândire o are informaţia ca atare, ştiinţa să spunem, fără să demonizez în vreun fel anume ştiinţa. Ea, însă, poate deveni demonică atunci când se autonomizează, când se propune în locul lui Dumnezeu, adică se propune ca suficientă sieşi. Ştiinţa, atât cât o deţinem noi, deşi extraordinar de dezvoltată, îşi recunoaşte limitele, dar aceste limite le percep mai curând cei care sunt foarte adânciţi în ştiinţe. Ceilalţi, care beneficiază numai de imaginea ştiinţei, sunt amăgiţi de atotputernicia ei. De acolo ne vin foarte multe ispite. Suficienţa de sine a ştiinţei omeneşti ne aşează într-o amăgire, ne aşează într-o oarecare rătăcire. Aceasta este echivalentă cu ignorarea lui Dumnezeu, cu scoaterea din ecuaţie a principiului, a cauzei, a finalităţii absolute a propriei noastre existenţe.
R. Rădulescu: Aşadar, ajungi la acest stadiu, de a-L elimina pe Dumnezeu din viaţa sufletească, în momentul în care te încrezi prea mult în ceea ce poţi tu, în ceea ce ai tu, în mijloacele pe care ţi le pune la îndemână lumea de aici. Nu laşi loc unor intervenţii, unor posibile intervenţii de dincolo.
Pr. Coman: Nu numai unor posibile intervenţii, ci unei continue prezenţe şi unui continuu suport din partea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu intervine din când în când în existenţa noastră. Dumnezeu este o continuă prezenţă. Este o ofertă perpetuă, să vorbesc în termeni mai prozaici, în care viaţa noastră se întemeiază.
R. Rădulescu: Să trecem, părinte profesor, la cinstirea sfinţilor români.Suntem tentaţi să-i vedem pe sfinţi foarte îndepărtaţi în timp faţă de noi. Au trăit cândva, în alte condiţii, credem noi, mai propice pentru a ajunge la sfinţenie. Astăzi, probabil că există sfinţi, probabil că unii dintre noi se întâlnesc cu ei în anumite condiţii. Dar nu ştim, poate nu percepem, nu avem un simţ al percepţiei acestei înălţimi a trăirii omeneşti. Vă întreb: cum îl identificăm pe omul sfânt?
Pr. Coman: întâi de toate, trebuie să consemnăm o extrem de înţeleaptă şi cuminte atitudine a Bisericii, şi când spun Biserică, spun întreg poporul lui Dumnezeu, poporul simplu, poporul mai cultivat şi clerul împreună cu episcopii. O atitudine şi o raportare extrem de înţeleaptă a Bisericii a fost aceea de a nu recunoaşte drept sfânt pe cineva, decât după ce şi-a încheiat existenţa pământească. Biserica nu recunoaşte pe cineva sfânt decât după moartea lui. Până atunci, nimeni nu poate nici să recunoască, nici să arate înspre cineva, indicând sfinţenia, pentru că există riscul ca acel cineva, într-o ultimă clipă a vieţii sale, să piardă darul acesta al lui Dumnezeu. Dar putem vorbi despre oameni sfinţi în viaţă, despre oameni în care Duhul lui Dumnezeu, harul dumnezeiesc, lucrarea dumnezeiască sunt foarte prezente, datorită, desigur, premizelor pe care ei înşişi şi le-au creat, printr-o viaţă înfrânată, plină de nevoinţă, printr-o viaţă de lepădare de patimi, de griji, de gânduri, de judecăţi, de ispite ale acestei lumi. Astfel de oameni există, îi cunoaştem şi noi! Fiecare dintre noi poate să mărturisească. Ei nu ţin de o anumită categorie socială, ci aparţin tuturor categoriilor sociale, începând cu cel mai simplu om.
Fiecare, în satul său, având experienţa satului, putem identifica astfel de persoane. Şi eu, din copilăria mea, dar şi acum, pot să trimit, cu mintea, la personaje dintre vecinii mei, dintre bătrânii mei, care cred că se aşează, aproape cu certitudine, în această postură a sfinţeniei: smeriţi, simpli, cuminţi, nerăutăcioşi, blânzi, lucrători, curaţi, nejudecători. Aceşti oameni, toată ziua, sunt în treaba lor, se închină lui Dumnezeu smeriţi, plini de sfinţenie.
Sunt astfel de oameni şi în păturile mai emancipate şi mai luminate ale societăţii. Acum avem experienţa parohiei de oraş. La noi în biserică sunt mulţi medici, ingineri, primari, notari, profesori universitari şi aşa mai departe. In scaunul spovedaniei noastre întâlnim astfel de oameni dăruiţi, care împlinesc aceleaşi calităţi pe care le-am enumerate mai devreme la omul simplu de la ţară.
Ce trebuie să mai înţelegem noi, este că respectiva persoana înţelege mult mai clar decât noi, că tot binele care pulsează înlăuntrul său este şi vine de la Dumnezeu, de la harul dumnezeiesc, dintr-o împărtăşire foarte tainică de cele dumnezeieşti. Totul este un dar. Singurul merit al persoanei, dacă este să vorbim de merite, este acela că se deschide sufleteşte şi trupeşte acestei dăruiri, acestei infuzii de har dumnezeiesc. Atât! Şi ei mărturisesc acest fapt. Niciodată nu vor spune că blândeţea sau răbdarea lor le aparţin, că se datorează exerciţiilor lor îndelungate. Ci vor spune, mulţumesc lui Dumnezeu! Mila lui Dumnezeu! Există foarte multă sfinţenie.
Sfinţenia este, cum spuneam, şi aş vrea să rămân la acest cuvânt, asociată simplităţii. Este foarte important! Iar simplitatea este asociată smereniei, un cuvânt magic, aproape, pentru zona noastră bisericească şi duhovnicească, cuvânt care deseori este răstălmăcit. Smerit este omul foarte neîncrezător în sine, dar foarte încrezător în Dumnezeu, foarte neîncrezător în sine, dar foarte încrezător în ceilalţi. Are conştiinţa că el este neputincios, în ciuda faptului, probabil, că el este dăruit, cum spuneam, cu foarte multe daruri.
Dar să revenim la sfinţii români. Eu am spus de multe ori că neamul nostru este un neam smerit. Drama este că, deseori, nu-şi asumă această smerenie şi trăieşte mai curând reversul ei şi o oarecare duplicitate, slugărnicie. Nu are nimic de-a face smerenia cu slugărnicia. Smerenia neamului nostru este evidentă prin faptul că noi, ca Biserică, până în veacul al XX-lea, nu am proclamat sfinţi români. Lucrul acesta este demn de observat şi cred că este bine plăcut lui Dumnezeu. Este un lucru îmbucurător că acum, cu voia lui Dumnezeu, şi prin hotărârea Sfântului nostru Sinod au început să fie proclamaţi sfinţi dintre ierarhii, domnitorii, cuvioşii şi martirii acestui neam. Se recunoaşte sfinţenia neamului nostru, care nu putea să lipsească, dar asupra căreia s-a păstrat tăcerea secole de-a rândul. Numărul lor este mult mai extins decât numărul celor care au fost trecuţi în calendar, în ultimii ani. Este, indiscutabil, mult mai extinsă sfinţenia la români. Sunt nevoitori în mănăstirile noastre, sunt anonimi pe care nu-i cunoaşte nimeni, sunt oameni smeriţi, despre care vorbeam.
Desigur, noi trăim într-o lume a publicităţii care nu este interesată de astfel de chipuri, şi slavă Domnului că nu este, pentru că ar strica sfinţenia din popor. Slavă Domnului că presa este preocupată de cei trufaşi, de cei puternici, de cei bogaţi, de cei culţi şi nu de sfinţi!
R. Rădulescu: Uneori este preocupată, totuşi, şi de oameni buni! Vreau să vă întreb un lucru mai tehnic: atunci când un sfânt este rânduit în calendar, se spune canonizat, recunoscut de Biserică cu statut de sfânt, pe ce criterii se face aceasta? Care sunt principalele condiţii sau criterii, pentru ca un om sfinţit să ajungă în calendar?
Pr. Coman: Cel mai important lucru este ca respectiva persoană să fi pătruns, deja, în conştiinţa poporului binecredincios al Bisericii ca atare, ca om sfânt. Trebuie să facem menţiunea, pe care am mai fâcut-o şi altă dată, că pentru noi sfânt înseamnă om cercetat de Dumnezeu, om care s-a împărtăşit de sfinţenia lui Dumnezeu, nu om cu merite deosebite, cu performanţe morale, profesionale, intelectuale, etc. Sigur, pot fi şi acelea, dar ca o consecinţă a faptului că omul respectiv a fost dăruit de Dumnezeu cu mult har dumnezeiesc. Acesta este cel mai important criteriu: corpul eclesial şi poporul drept-credincios să-l cinstească deja.
Este o anume presiune ce se formează la nivelul conştiinţei eclesiale. Putem da un exemplu actual: presiunea care vine din anumite cercuri de credincioşi ai Bisericii noastre în legătură cu martirii epocii comuniste. Sfântul Sinod receptează acest curent din ce în ce mai puternic. Poate că este nevoie ca el să se mai amplifice. După aceea urmează o cercetare canonică, adică o comisie constituită de Sfântul Sinod va cerceta viaţa respectivului în toate aspectele ei, dar şi urmările trecerii lui prin viaţă. Noi nu „afectăm” lumea numai în timpul vieţii, o afectăm şi după ce murim, prin ceea ce lăsăm în urma noastră: moşteniri lăsate propriilor noastre familii, profesiuni, operă, decizii, etc. Cu cât ai un rang mai mare şi iei decizii mai importante, care afectează pe termen lung un popor, cu atât responsabilităţile sunt mai mari. Există, desigur, şi elemente formale, care nu sunt întotdeauna obligatorii: se cercetează mormântul, să se constate dacă osemintele sunt sfinte moaşte, adică dacă au anumite calităţi; se cercetează, apoi, dacă respectivul cuvios, domnitor sau om simplu, în timpul vieţii şi mai ales după trecerea la cele veşnice, a săvârşit minuni, nu numai în sens lumesc şi material, ci în zona duhovnicească.
Iată un exemplu de minune săvârşită de sfântul necunoscut de la Mănăstirea Neamţ. In 1986, dacă nu mă înşel, a crăpat pământul pe cărarea ce duce de la poarta mănăstirii la biserica mare. A crăpat atât de tare încât părinţii au fost nevoiţi să sape acolo şi, săpând, au descoperit, la o adâncime de aproximativ doi metri, osemintele unui călugăr. Aceasta este o minune extraordinară! încă nu se cunoaşte numele sfântului descoperit. El este român, bineînţeles, pentru că a ieşit din splahna pământului nostru. Aşadar, se face o cercetare, este o comisie care face un dosar, dosarul respectiv este adus în discuţie Sfântului Sinod, şi acesta decide.
La noi lucrurile funcţionează eclesial, adică este importantă cu adevărat voinţa poporului binecredincios. Aceasta ar părea, la o primă vedere, să nu conteze prea mult, deoarece poporul nu are acces direct la pârghiile decizionale. Dar în toate deciziile Sfântului Sinod contează mult ecoul care vine dinspre corpul eclesial, cler şi popor! Sfântul nostru Sinod funcţionează eclesial. Nu decide izolat de corpul eclesial în întregimea lui. Lucrul acesta mi se pare fundamental.
Aşa s-a întâmplat în cazul Sfântului Ştefan cel Mare, pe care, de veacuri, poporul l-a cinstit şi cântat. Tot poporul a fost acela care a operat cu foarte mult curaj eliminarea micilor sau mai marilor căderi sau imoralităţi pe care unii istorici le trec în dreptul Sfântului domnitor Ştefan cel Mare şi le invocă atunci când vine vorba despre sfinţenia lui. Poporul a eliminat lucrurile mai puţin bune şi a reţinut ceea ce a fost frumos şi bun, observând mai ales lucrarea lui Dumnezeu prin acest domnitor. Poporul l-a cinstit ca pe un sfânt. Candela de la mormântul său nu s-a stins niciodată, de 500 de ani. Sfântul Sinod nu a făcut decât să recepteze această atitudine a poporului binecredincios, a poporului simplu. Judecata lui este mai puţin afectată de mintea trufaşă şi pătimaşă, care se slujeşte mai curând pe sine, propriul egoism şi propria mândrie, decât adevărul.
Este simptomatică atitudinea unor intelectuali de prestigiu din România care-şi făceau titluri de glorie din a se poziţiona critic la adresa deciziei Sfântului Sinod, invocând documente istorice pe care ştiinţa dânşilor de carte le pusese la dispoziţie şi care incrirninau moralitatea domnitorului. Erau atât de siguri că dreptatea este de partea lor! Dacă ar fi putut, în faţa unei astfel de atitudini, poporul acesta neînvăţat ar fi exclamat: O! Sancta simplicitas! Prea siguri pe ei, le scăpa din vedere că se aşezau de partea celor care murmurau şi cârteau la adresa Mântuitorului care cina cu vameşii şi cu păcătoşii!”
Legaturi:
- Canonizarea sfintilor in Biserica Ortodoxa
- Sfinti romani
- Sfantul necunoscut de la Manastirea Neamt
- Acatistul Sfântului necunoscut de la Mănăstirea Neamț
(24 mai 1986) - Parintele Gheorghe Calciu si Sfantul Serghie Meciov despre MOASTELE SFINTILOR SI CINSTIREA LOR
- ”Gingășie și sfințenie” – Părintele Dumitru Stăniloae
- Parintele Staniloae despre SFANTUL CALINIC DE LA CERNICA, smeritul si inlacrimatul binefacator al “sarmanilor frati ai lui Hristos”. NEVOIA DE SFINTI
- “Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, la a caror savarsire a vietii privind, sa le urmati credinta!”. DE CE NOI, ROMANII, NE UITAM SFINTII?
- Sfantul Stefan cel Mare – iubitorul de pocainta
- SIMPLITATEA CURATIEI, IUBIRII SI A PATIMIRII FERICITE. Cateva din scrisorile inedite ale Fericitului Martir Valeriu Gafencu
- Cuviosul Paisie Aghioritul despre logica lumeasca si simplitatea duhovniceasca
- Cuv. Paisie Aghioritul: Evlavia Il induioseaza pe Dumnezeu
- Parintele Arsenie Muscalu despre BOALA CEA MAI MARE A TIMPURILOR NOASTRE, PE CARE “O AVEM DE PLANS IMPREUNA”
- Ernest Bernea – Indemn la simplitate
***
- DUMINICA ORBULUI DIN NASTERE. “Ne place un Dumnezeu care sa nu ne stanjeneasca cu autoritatea Lui si mai ales cu prezenta Lui”
- Parintele Seraphim si chemarea la convertire adevarata pentru “crestinii fierti” care suntem…
- Martiri sau histrioni? CINE NE TRANSMITE DUHUL ADEVARULUI. Pilda de pateric din inchisoarea de la Targsor: SE POATE SA DANTUIESTI PE SUFERINTA TA?
- Sfantul Iustin Popovici: “SFINTENIA ESTE STAREA NORMALA A SUFLETULUI NOSTRU… Sa te sfintesti tu insuti mai intai, si apoi sa sfintesti pe altii“
http://www.youtube.com/watch?v=K-c0ycK_Hcw
„Doamne, învaţă pre noi a ne ruga… Şi au zis lor: Când vă rugaţi ziceţi: Tatăl nostru” (Le. 11:1-2). „Deci aşa vă rugaţi voi” (Mt. 6:9-13):
„Tatăl nostru Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău:” Tu ai dat duhului meu a simţi mireasma sfinţeniei Tale, iar acum sufletul meu însetoşează a fi sfânt în Tine.
„Vie împărăţia Ta:” Rogu-mă Ţie, ca viaţa Ta împărătească să mă preaumple pe mine, săracul şi lipsitul, şi să-mi fie viaţă în vecii vecilor.
„Facă-se voia Ta, precum în cer şi pre pământ:” Pe pământul fiinţei mele zidite, …ca şi eu, muritorul, să mă adaog măreţului şuvoi al acelei Lumini, precum este în Tine Însuţi dintru început.
„Pâinea noastră cea a zilei ce vine, dă nouă astăzi”, şi mai nainte de toate, şi după toate, „pâinea cea adevărată carea se pogoară din cer, şi viaţă dă lumii” (Io. 6:32-33).
„Şi lasă nouă datoriile noastre, precum lăsăm şi noi datornicilor noştri”… Rogu-mă Ţie, trimite mie, celui stricăcios, harul Duhului Sfânt, care să-mi dea puterea a ierta tuturor şi toate, astfel încât să nu rămâie în mine poticneală întru a primi iertare de la Tine pentru nemăsurate păcatele mele.
„Şi nu duce pre noi întru ispită”… Tu, cunoscătorule de inimi, ştii netrebnicia mea şi înclinarea mea către păcat… Rogu-mă Ţie: trimite îngerul Tău cu sabia de foc, pentru a-mi sta împotrivă în calea căderilor mele (cf. Num. 22:22 şi urm.)
„Ci ne izbăveşte de cel viclean”… Părinte Sfinte, Atotţiitorule cel Bun, slobozeşte-mă de stăpânirea vrăj¬maşului nostru şi potrivnicului Tău… însumi a mă lupta cu el nu-mi stă în putere.
părintele Sofronie Saharov
http://poeziicrestin-ortodoxe.blogspot.com/2011/06/duminica-sfintilor-romani-astazi-sa.html