PARINTELE IULIAN STOICESCU, “un preot de foc”, hranitor al flamanzilor de Duh, un sfant desprins din Patericul viu al temnitelor si al slujirii jertfelnice

15-10-2013 Sublinieri

piulian01

(+30 septembrie 1996) – 17 ani de la trecerea la viata vesnica

Parintele Iulian Stoicescu s-a nascut la 11 aprilie 1911, la Ganesti, un sat muscelean de deal.

Parintii sai, Ioan si Maria, au avut noua copii, cinci baieti si patru fete.

A facut scoala primara in sat si apoi opt ani de Seminar la Curtea de Arges.

Dupa seminar, a urmat Facultatea de Teologie din Bucuresti.

Pana la hirotonie, a lucrat in cadrul Cancelariei Arhiepiscopiei Bucurestilor.

Dupa casatoria cu Eugenia Castaian, in 27 august 1939, si hirotonia ca diacon in septembrie 1939, si-a inceput slujirea la manastirea Tiganesti.

Dupa doi ani,in 1941, a primit preotia si duhovnicia la biserica “Sf. Ecaterina” din Bucuresti, continuindu-si slujirea la manastirea Tiganesti.

Din 1944 pana in 1960, cand a fost arestat, a slujit in parohia “Aparatorii Patriei”.

Condamnat la noua ani pentru “uneltire impotriva ordinii statului”, a fost eliberat, cu ultimul lot, in cadrul amnistiei din 1964, dupa ce trecuse, succesiv, prin inchisorile Uranus, Jilava si Aiud.

Impiedicat sa revina la vechea parohie, va sluji opt ani la “Martisor”.

In 1972, va fi trimis de Patriarhul Justinian Marina la biserica “Flamanda“, de pe strada Olimpului nr.17, pentru “restaurarea ei morala si materiala”.

In 1993, ostenit, si-a depus dosarul de pensionare.

La 30 septembrie 1996 a plecat impacat la Domnul.

  • Fericiti cei prigoniti:


Pătimirea întru sfinţenie în închisorile comuniste

iulian-stoicescuAvem şi noi dreptul, cei din ”diaspora”, din afara Bucureştiului, să-l socotim pe Părintele Iulian ca fiind  preot al nostru. Deşi îl cunosc dinainte de a fi preot, nu voi vorbi despre activitatea lui în Bucureşti, ci aş vrea să privesc asupra altei parohii care a devenit generală şi care schiţează viitorul credincioşilor de mâine – asupra închisorii din Aiud. Şi aceasta pentru a spulbera puţinele cunoştinţe pe care le au credincioşii noştri despre închisori, pentru a aduce la adevărata lumină ce rol au avut mai cu seamă preoţii în închisori.

Virgil Ierunca spunea, în recomandarea Jurnalului fericirii” al lui Steinhardt, că pentru autorul convertit în închisoare, aceasta a fost o academie şi un altar. Steinhardt aminteşte în carte, văzând spiritul de sacrificiu care a existat în închisori, că aici sunt mulţi sfinţi între noi”. Îmi permit să socotesc printre aceşti sfinţi calificaţi de Steinhardt pe vârful de piramidă pe Părintele Iulian. De ce?

Pentru că a venit cu vocaţia preoţească tocmai la momentul când acolo, între zidurile închisorii, am simţit pentru prima dată – şi poate toţi cei aflaţi cu noi – că se împlinesc cuvintele proorocului Amos, care zice:

Va veni odată o vreme când nu va mai fi foamete nici de pâine, nici de apă, ci de cuvântul lui Dumnezeu…”

Am trecut peste celelalte fireşti trebuinţe. În câţiva ani de închisoare, ajungi să te saturi şi cu o firimitură de pâine, şi cu o ciorbă apătoasă, dar începe un dor şi o sete după cuvântul lui Dumnezeu. Parcă Dumnezeu atunci ne-a spus: Daţi-le voi să mănânce”. Preoţii ne-am simţit ruşinaţi – nu aveam de unde să dăm – şi am răspuns că nu avem decât cinci pâini şi doi peşti. Părintele Iulian, prin felul lui de a fi, a putut să dea hrană acestor oameni flămânzi după cuvântul lui Dumnezeu, după iubirea lui Dumnezeu, după tot ceea ce are Dumnezeu sădit în noi.

Care au fost aceste mari calităţi ale Părintelui? În primul rând, Părintele Iulian se ruga cum n-am văzut pe altcineva – picura în fiecare rugăciune lacrima. Despre darul lacrimilor se poate vorbi destul, dar îmi permit să cristalizez ceea ce Radu Gyr a prins în închisoare, despre binefacerea lacrimii:

Cu lacrimi sufletul mi-l speli / Ca să aduni în fruct dulceaţă / Să nu găseşti în el nici ceaţă / Nici viermi amari, nici îndoieli / Cu lacrimi sufletul mi-l speli.

3Părintele Iulian a făcut faţă acestei lacrimi, dar el a dat şi dovada spiritului de jertfă, care este firul roşu al creştinismului. Nimeni nu s-a jertfit ca el; întotdeauna avea o bucată de pâine în plus – poate pe unul dintre noi îl duce la izolare, poate altuia nu-i prieşte mâncarea, astfel încât era gata permanent a-i ajuta. La câmpul de muncă, atunci când îl vedea pe vreun deţinut că se trudeşte la roabă, sărea şi-i lua roaba, lăsând-o pe-a lui deoparte. În celula noastră, la cerinţele de corvoadă, primul se înscria. Vedea că unuia mai bolnav îi e greu să o facă.

Acest spirit de sacrificiu arată ce a făcut închisoarea din oameni. A făcut oameni noi. De aceea, ne-am gândit acolo că, de ne vom mai întoarce afară, va trebui să punem începutul unei noi pastoraţii. Ne-a mai încurajat şi Părintele Stăniloae când a văzut setea aceasta după cuvântul lui Dumnezeu. Toţi vedeam că numai atât ne ţinea. Bătuţi la perete, cu mâncarea ce ni se dădea, deveniserăm nişte oameni avizi numai după spiritualitate. Învăţam oamenii psalmi şi Evanghelii întregi. Dar aceasta numai după ce trecuserăm peste cele ale firii, după cum zice Sfântul Apostol Pavel, că cele ale firii nu înţeleg pe cele ale Duhului”.

Astfel ajunşi, ne-am gândit să punem început nou afară, ne-am înţeles altfel rosturile noastre de preoţi.

Dar ieşind din închisoare, am dat tot peste durere. Mi-aduc aminte că odată, făcând un circuit prin Ardeal, a vrut să vină şi să mă vadă. Când a venit acasă la Bucureşti, Securitatea imediat l-a luat în primire pentru cele câteva minute în care am stat împreună. Aceasta ne-a făcut ca în cei aproape 30 de ani, din 1964 până acum, să nu ne putem întâlni, să nu ne putem împlini visurile noastre de a crea oameni noi aici, afară, pentru împărăţia lui Dumnezeu.

Cruciş mi-am întâlnit privirile şi cu Părintele Stăniloae, şi ne-am făcut că nu ne cunoaştem, pentru că ne făceam rău unul altuia. Cu aceasta ne ducem în groapă, căci la ora aceasta suntem nişte epave. După ce trece omul de 80 de ani, numai osteneală şi durere. Dar nu vom putea niciodată să renunţăm la visurile noastre:

Nu dor nici luptele pierdute / Nici rănile din piept nu dor / Cum dor acele braţe slute / Care să lupte nu mai vor / Înfrânt nu eşti atunci când sângeri / Nici ochii când în lacrimi ţi-s / Adevăratele înfrângeri / Sunt renunţările la vis.

Visurile Părintelui Iulian se traduc prin ucenicii săi, care vor şti să pună în acţiune înţelepciunea unui mare apostol, a unui mare preot. El a transmis un mesaj pentru mileniul de mâine, mileniu care va fi al celor ce iubesc pe aproapele lor, aşa cum am fost noi acolo, etnii şi confesiuni la un loc, aşa cum Părintele Iulian toată viaţa a urmărit, să putem trăi ca fii ai lui Dumnezeu.

(Mărturia părintelui Ioan Sabău Un preot de foc. Părintele Iulian, ediție îngrijită de Costion Nicolescu, Editura Bizantină, București, 2000, pp. 197-200)

*

”Mirosea a sfinţenie, a evlavie, a bunătate…”

Interviu cu părintele Ioan Sabău:

În ceea ce-l priveşte pe Părintele Iulian, el a ajuns în închisoare tot prin anii ’59-’60. Când l-am văzut în curte, am sărit şi am spus o vorbă nesocotită: „Mă, Iuliane, ce bine-mi pare că ai venit şi tu!” Eu m-am bucurat că m-am întâlnit cu un prieten despre care atâta vreme nu ştiusem nimic. Mi-a comunicat despre soţia mea că fusese internată la Cluj şi operată de cancer. Ştirea asta m-a zguduit, socotind imposibilă însănătoşirea ei. Aici a văzut că scăpase o vorbă pe care nu trebuia să o spună. Totuşi, pe de-o parte, el nu putea minţi niciodată, a trebuit să fie sincer faţă de un prieten; dar în acelaşi timp, avea o legătură atât de intensă cu Dumnezeu prin rugăciune, încât mi-a spus:

Sanda scapă, imposibil, doar Dumnezeu e puternic; ce nu-i cu putinţă la oameni este la Dumnezeu”.

Eu socot că Părintele Iulian e un sfânt al veacului nostru pentru puterea lui de a se concentra în rugăciune. El mi-a zis:

Nu se poate să nu scape, de-aia ne-a trimis Dumnezeu aici, ca să ne rugăm mai mult, căci nu ne-am rugat destul!

Şi atât de mult s-a frământat, încât, făcând legătura cu cineva care venise în închisoare, am aflat – fără să fi visat măcar – că soţia trăieşte şi e bine. Acesta mi-a mai spus şi despre Tuţa, fata mea, că se măritase.

Părintele Iulian – şi toţi care l-au cunoscut au mărturisit astfel – nu lăsa niciodată un om nemângâiat. Tot ei ziceau că reuşişe să dobândească rugăciunea inimii – îşi mişca uşor buzele încontinuu, în spusele rugăciunii. Ne-a prins grozav de bine venirea lui acolo, în mijlocul nostru, al celor mai slabi. Unii preoţi, ca oameni şi ei, în mizerie, înfometare, au mai căzut, şi ajunsese lumea să vocifereze la adresa preoţilor. Când a apărut Părintele Iulian, a restabilit o sfinţenie a omului: se uitau la el ca la un sfânt, pentru că se sacrifica pe sine tot timpul când vedea pe altul în slăbiciune şi neputinţă, mai ales când eram de corvoadă la celulă. El totdeauna căuta să lucreze pentru toţi. Aşa ajunseseră puşcăriaşii să se ataşeze de el, se întăreau şi numai atingându-l. Cum se ataşaseră şi de Părintele Ioan Iovan de la Vladimireşti.

Şi acesta reuşise – chiar dacă era mai tot timpul la izolare – prin acatistele şi rugăciunile pe care le făcea, prin comunicările Morse, să întărească toată Zarca şi s-o ţină mereu în intensitatea rugăciunii şi a meditaţiei. Când m-am eliberat eu din Zarcă, după patru ani, ajunsesem foarte slăbit, aproape paralizat, neputându-mă mişca aproape deloc.

Dar înainte de amnistierea din 1964 ne-a scos la aşa-numita „Mare albă”. Acesta era un loc în care se adunau reziduurile de la uzinele Unirea – Uioara, de la Ocna Mureş, unde se făcea sodă caustică. Acolo se vărsau pe un canal, într-o lavă fierbinte, toate reziduurile. Ne-au adus aici, pe deţinuţii de la Aiud, ca să ajutăm la deversarea acestor deşeuri toxice. Nu existau nici mijloace de protecţie, dar Dumnezeu ne-a ajutat, că ne-a folosit la toţi care eram şontorogi şi mergeam greu. În lava aia caldă şi stând la soare, ne-am mai tămăduit. Acolo am lucrat cu Părintele Iulian, precum şi la grădină, tot în perioada în care ne pregăteau pentru eliberare. Ne întâlneam adeseori şi ne făceam planuri, că se auzea zvonul eliberării noastre. Şi am ieşit chiar în aceeaşi oră, pe aceeaşi poartă cu Părintele Iulian. La stăruinţa mea, ne-am dus direct la Orăştie. Pe tren, Părintele Iulian a atras atenţia, pentru că atât de mult a ţinut la costumul preoţesc, încât n-a vrut să meargă civil, ci a făcut rost de un anteriu lung şi de un potcap. Lumea îşi dădea seama că venim de la închisoare şi parcă toţi voiau să se atingă de el. Mirosea a sfinţenie, a evlavie, a bunătate.

Cu mine a mai făcut o minune. Întorcându-mă acasă, soţia era din nou ameninţată de cancer şi silită să fie operată. Iar Părintele Iulian mi-a trimis vorbă să nu deznădăjduiesc, deşi profesorul de la Cluj mi-a zis că nu o operează, că nu are nimic sănătos în ea. Părintele Iulian a adunat şapte preoţi pentru maslu şi a făcut ca în Bucureşti, în ziua operaţiei, să se ţină 40 de liturghii pentru soţia mea. La fel am făcut şi noi cu preoţii din Orăştie. Şi Dumnezeu a dat ca şi de data aceasta, pentru rugăciunile Părintelui, să-mi fie salvată soţia. Şi iată, astăzi trăieşte şi are 82 de ani.

În ce constau planurile pe care le făceaţi cu Părintele Iulian în închisoare şi care dintre ele şi-au găsit împlinirea abia după aceea?

Nimic n-am realizat. Aveau nişte apucături foarte viclene, la toate conferinţele bisericeşti ne pistonau: „Ce faceţi voi, preoţilor ortodocşi? Vă mănâncă sectele, nu sunteţi în stare să vă apăraţi”. Am întrebat odată: „Când ne-aţi dat mână liberă şi cu ce ne-aţi ajutat să vindem şi noi broşuri? Noi ce putem face?” Până la urmă, ne-au spus ce trebuie să facem: să-i urmărim când se întâlnesc şi să-i reclamăm. Atât: să chemăm Miliţia şi să-i împrăştie. Ne întrebau ironic sectanţii aceştia: „Părinţilor, dar preoţii care se-mbată în crâşmă şi se omoară, pe ei n-aveţi ordin să-i mai reclamaţi, ci numai pe noi, care ne întâlnim în numele Domnului?!” Iată că-ţi tăiau oarecum piuitul. Dar lor le spuneau miliţienii: „Mă, n-avem nimic cu voi, preoţii vă pârăsc”. Deci exista acest şantaj. Noi ne-am gândit la o comunitate, la un colectiv de preoţi care să poată, prin puterea lor de concentrare, să creeze un nucleu de acţiune şi de promovare a Ortodoxiei. Să lucrăm în comun nu am putut, pentru că ne depistau imediat, ameninţându-ne, şi toţi erau descurajaţi.

Părinte, cum se rugau oamenii în închisoare?

SFINTII_INCHISORILOR_-_capturaRugăciunea era cam oprită, mai cu seamă dacă era publică. Ştiţi cum i-au bătut şi i-au schingiuit la Baia Mare, când au făcut slujba de Paşti. În celulă, fiecare se retrăgea într-un colţ şi-şi spunea rugăciunile. De regulă, alegeam colţurile care ieşeau din obiectivul vizetei. Dacă ne observau, ne certau. Pe mine, de exemplu, m-au văzut că mă puneam în fiecare zi la aceeaşi oră în genunchi. La o vreme au crezut că vorbesc la perete, până când le-am spus că-s preot şi că nu pot trăi fără rugăciune. Cu Părintele Iulian n-am fost în celulă, dar el se ruga permanent, zi şi noapte, pe drum, pe unde mergea; încontinuu i se mişcau buzele. Rugăciunile de dimineaţa şi seara le făcea culcat pe pat. Şi-apoi, lumea a început să ne mai înţeleagă pe noi, preoţii. Părintele încă dinainte de închisoare acorda o atenţie deosebită rugăciunii, stătea dimineaţa ceasuri întregi rugându-se, până să înceapă lucrul. Aşa l-am cunoscut.

(Mărturia părintelui Ioan Sabău Un preot de foc. Părintele Iulian, ediție îngrijită de Costion Nicolescu, Editura Bizantină, București, 2000, pp. 200-204)

 *

Părintele Iulian în temnița Aiudului

L-am cunoscut pe Părintele Iulian la Aiud… era prin ’63. Ne aflam într-o cameră de tranziție, la secţie, unde veneau oameni din alte închisori – erau vreo 80-100 – printre care se afla şi Părintele Stoicescu: înalt, frumos, fără barbă – acolo nu se admitea barba la preoți – drept ca un brad. Ne-am împrietenit imediat, în două sau trei zile, când, a venit în vizită la noi colonelul Crăciun (comandantul închisorii Aiud, n.n.) cu tot “statul major” – maiori, căpitani, plutonieri… S-a oprit in uşă (el ştia cine e fiecare, avea rapoartele):

– Am venit să vă propun să lucrati in fabrică.

Era în ’63, spre sfârşitul reeducării şi îi băga in fabrică pe cei care erau sănătoşi, tineri.

– Tu care stai acolo cu fruntea lată… ai fost preot?

– Sunt preot, domnule colonel – noi ținusem nişte rugăciuni în comun acolo, deşi pe oameni nu-i În faţa mea şi morţii se ridică în picioarecunoşteam.

– Roagă-te cât vrei tu, până-ţi toceşti genunchii, dar să nu aud că faci apologie, că o pățeşti cu mine! Cunosc preoții cum sunt, nişte ticăloşi, luați femeile la spovedit…

Părintele Stoicescu era împietrit.

– Mai crezi în Dumnezeu?

– Domnule colonel, cred în Dumnezeu!

– Măi, să nu te apuci să faci apologia credinţei, că…

Pe Părintele l-a dus în fabrică. Un timp nu l-am văzut. Când, după trei luni, m-am dus şi eu în fabrică, am stat în aceeaşi cameră cu el, acolo la secţie şi Părintele era lângă mine. Atunci ne-am cunoscut mai bine -, am stat până la eliberare, vreo cinci luni. În camera 7 în care am stat eram vreo 40 de inşi. În fabrică ne-au pus la sobe… lucram chiar cu el, îl ajutam cu scule, vorbeam…

Au început să preseze pentru reeducare. Stând de vorbă cu dânsul şi cu alţii, am hotărat să nu luăm parte la reeducare.

Părintele avea o atitudine excepțională. Adică, fără nici un compromis: el, tot pe linia Bisericii. Veneau diferiţi oameni acolo, în fabrică, îi spovedea – nu puteau să supravegheze pe fiecare, eram vreo 200 – veneau să-i spună oamenii necazurile, ce griji aveau, de familie, de credinţă…

Nu-l vedeai când se roagă. Niciodată nu l-ai văzut supărat, mânios pe cineva, niciodată nu s-a uitat în fundul gamelei, niciodată n-a cerut surplus de mâncare.

Era dintr-o bucată.

Îl iubeam aşa de mult.. Era deasupra lucrurilor acestora. El era cu Dumnezeu.

Am stat ani de zile alături de el, aici, afară. Ne vedeam cel puţin o dată pe săptămână și am trimis zeci de oameni să se spovedească şi să se împărtășească la el – studenţi, ingineri, doctori…

(Mărturia fostului deținut politic Romeo Pușcașu – Un preot de foc. Părintele Iulian, ediție îngrijită de Costion Nicolescu, Editura Bizantină, București, 2000, pp. 150-151)

*

Un vas ales al Duhului Sfânt

După eliberarea din închisori a deţinuţilor politici, l-am cunoscut pe prof. Ion V. Georgescu, el însuşi eliberat după mulţi ani de închisoare. În dialogurile cu dânsul pe teme spirituale – teologice, duhovniceşti – mi-a povestit multe lucruri despre cei cu care fusese alături ani de zile, oprindu-se adeseori asupra unei persoane pentru care avea nu numai o consideraţie deosebită, dar şi o afecţiune plină de admiraţie pentru ţinuta pe care a avut-o în tot timpul cât au stat împreună. Era vorba piulian03despre preotul Iulian Stoicescu.

A venit şi ziua în care l-am întâlnit pe Părintele Iulian. Iniţial, crezusem că voi cunoaşte un om dârz, intransigent, sever. Îmi era teamă că mă voi afla dinaintea unui postitor cu iz mânăstiresc şi că nu voi şti să mă angajez într-o duhovnicie autentică din punctul meu de vedere, că nu voi şti să mă mlădiez cu toată sinceritatea faţă de poruncile pe care le voi primi.

Nimic mai fals! Dacă izul mânăstiresc era autentic, el era însă însoţit de o nesfârşită blândeţe, de răbdare, de preluare asupra sa a nevolniciilor fiilor duhovniceşti, de nesfârşit respect pentru persoana cu care dialoga. Iar faptul că slujise o vreme la o biserică mânăstirească i-a aprofundat cunoaşterea semenului său şi înţelegerea exigenţelor creştine. Astfel, aplica regulile postirii în modul cel mai autentic prescris de părinţii bisericeşti şi într-un stil propriu conştiinţei sale. Îmi amintesc despre o bătrânică, fiică duhovnicească a Părintelui Iulian – care se ostenea cu postirea şi care continua cu stricteţe să păstreze acele rânduieli ale canoanelor chiar când se îmbolnăvise. Părintele i-a interzis să postească, poruncindu-i să mănânce lactate în tot timpul săptămânii, până se va însănătoşi. Bătrânica s-a temut să mănânce de toate în zilele de miercuri şi vineri, aşa cum era obişnuită. Când a aflat Părintele, i-a ţinut o lecţie de duhovnicie, spunându-i că boala şi suferinţele ei ţin loc de post, dar ceea ce este mai important pentru viaţa spirituală creştină este ascultarea de porunca duhovnicului. Ascultarea este mai puternică decât postul spunea Părintele Iulian – căci ea ne poate întoarce la rai. Ascultarea naşte smerenia, sau se naşte din smerenie.

Smerenia Părintelui Iulian este proverbială. Cei ce nu-l cunoscuseră încă se mirau când îl însoţeau pe stradă şi-l vedeau salutând pe tot omul, cunoscut sau necunoscut, căci în el vedea pe Hristos. Dar aceasta nu era doar o consecinţă a teologiei sale, ci o înclinare personală de care parcă nici nu-şi dădea seama.

Iubirea sa pentru Biserică şi ierarhii săi l-au făcut toată viaţa să suporte rigorile acestui ataşament.

Iubirea faţă de Dumnezeu nu poate uita de iubirea semenului, iar aceasta este un exerciţiu permanent şi faţă de oricine. Şi acest exerciţiu era pilda permanentă a vieţii sale. El însuşi se considera nu numai un slujitor al lui Hristos, ci şi un cerşetor al iubirii divine.

Porunca iubirii şi a îndelungii răbdări a îndeplinit-o în limitele sfinţeniei.

Era un vas în care sălăşluia Duhul dumnezeiesc, de unde se împrumutau fiii săi duhovniceşti, care se simţeau atraşi în cer, unde-i aşteaptă Părintele Iulian.

(Mărturia doamnei Anca Manolache – Un preot de foc. Părintele Iulian, ediție îngrijită de Costion Nicolescu, Editura Bizantină, București, 2000, pp. 216-217)

*

Un preot de foc – Părintele Iulian Stoicescu

„Trebuie să-ţi alegi acum un duhovnic”, mi-a spus Mihail Urzică şi m-a înarmat cu numele câtorva dintre cei mai buni preoţi din Bucureşti pe care-i cunoştea: Părintele Constantin Galeriu de la «Sf. Silvestru», Părintele Alexei Bârcă de la «Bucur», Părintele Iulian Stoicescu de la «Flămânda» (pe care-l văzuse o singură dată, de curând, la înmormântarea unei rude, dar care-l impresionase foarte tare), Părintele Gherontie de la Patriarhie, Părintele Sofian de la «Antim», poate şi alţii. Am început să colind în vederea alegerii: în fiecare duminică mergeam la o altă biserică. Imediat mi-am dat seama că alegerea va fi foarte grea – toţi preoţii propuşi erau minunaţi! Cum să laşi pe unul pentru altul? Totuşi, după ce l-am văzut pe Părintele Iulian, într-o vinere din Postul Mare, în anul 1975, m-am oprit la el. Nu există o explicaţie…

A fost mai degrabă „un glas interior”. Am simţit că nu are rost să mai continui, înmulţindu-mi nehotărârea. Găsisem ceea ce căutam, pe cât se părea. M-am dus la Părintele ca în peţit: „Părinte, aş vrea să fiţi duhovnicul meu!” N-a spus nimic. A urmat prima spovedanie din viaţă (dacă nu vor fi fost altele în fragedă copilărie, pe care le-am uitat), iar în Duminica Floriilor, împărtăşirea.

Optsprezece ani lângă un duhovnic este o viaţă. Legătura cu duhovnicul, atunci când este stoicescu06serioasă, după rânduială, este de o absolută unicitate, una dintre cele mai mari bucurii duhovniceşti pe care ţi le dă Dumnezeu, o întâlnire care-ţi marchează întreaga existență.

În fond, Părintele Iulian este un preot normal, de parohie, aşa cum ar trebui să fie toţi preoţii de parohie. Dar normalul a ajuns astăzi să fie excepţional. Tot rostul vieţii sale, tot dorul a fost să slujească. Slujirea şi-a asumat-o total. Nu a fost vorba numai de a săvârşi cele câteva slujbe prevăzute săptămânal de rânduiala de parohie, ci de a fi cu adevărat Părintele întregii parohii, tot timpul.

Este greu să scrii despre un Părinte ca Părintele Iulian, care tace mult, este atât de scump şi cumpătat la vorbă. Părintele Cleopa vorbea odată despre predica prin prezenţă, însăşi prezenţa Părintelui Iulian vorbeşte de la sine. Părintele Iulian poartă în jur un halou de putere duhovnicească ce te mişcă, te schimbă, te bucură. Privirea lui nu este semnificativă, ci încărcată de sentimente şi înţelesuri: este în ea şi milă, şi compătimire, şi dojană, şi uimire, şi încurajare, dar mai ales o infinită iubire. Trăieşte fiecare moment cu o trezvie extremă. Spune fiecare cuvânt al slujbelor şi al oricăror comunicări cu atâta emoţie şi participare, încât pare că-l spune pentru prima şi ultima dată. Când vorbeşte de Dumnezeu sau de părinţii săi, adesea îl îneacă lacrimile. Bărbăţia adevărată, în Ortodoxie, nu ţine de evitarea plânsului, ci de darul lacrimilor. Părintele Iulian este mai ales un preot al rugăciunii. Cine bate la uşa casei parohiale îl găseşte mai totdeauna cu Acatistierul în faţă şi cu un teanc gros de pomelnice alături. Ai un necaz, ai o încercare, te duci la Părintele sau îi dai telefon, şi te linişteşti: ştii că nu mai eşti singur în lupta ta, ştii că un om cu trecere la Dumnezeu pune o vorbă bună. Fiecare pas, fiecare gest, fiecare respiraţie a Părintelui a ajuns o rugăciune.

„Seara mă rog, adorm rugându-mă, dar inima continuă să se roage în mine!”

Mi-aduc aminte de rugăciunile făcute cu câţiva credincioşi în ajun de Anul Nou, când mai toţi se odihnesc sau se pregătesc de Revelion.

„Să sfârşim anul cu rugăciune şi să-l începem pe cel nou cu rugăciune!”

poza-bflamandaBiserica cunoscută sub numele «Flămânda», având hramul de iarnă Sfântul Haralambie, iar cel de vară Adormirea Maicii Domnului, ctitorită de breasla croitorilor, este una dintre cele mai intime şi mai curate din Bucureşti, cu adevărat o „casă a lui Dumnezeu”. Totul e făcut ca să te simţi bine, să te simţi acasă în ea. Părintele Iulian a restaurat-o aproape din ruine. A ţinut să aibă dintre cei mai buni pictori, dintre cei mai buni restauratori. S-a rugat şi s-a luptat pentru asta.

La hramuri şi la sărbătorile de obşte, mesele acestei parohii, destul de mici, se întind de la altar până la intrare, întotdeauna Părintele a ţinut ca ziua hramului bisericii să fie respectată şi bogată. Niciunde nu se fac mai multe şi mai bune colive de obşte şi artose.

Parohia Părintelui a fost mereu dublă: una, cea propriu-zisă, iar alta, cea de inimă, formată din cei ce veneau de departe, din diverse colţuri ale Bucureştilor. A cerut totdeauna enoriaşilor să-şi aducă mai întâi obolul de iubire, şi numai apoi pe cel material. Acesta din urmă, fără cel dintâi, nu are primire.

Odată, pe când se hotărâse dărâmarea bisericii Uranus, a venit cineva de acolo spunând că unii dintre enoriaşi vor să protesteze. Ii cerea Părintelui să hotărască. Părintele i-a răspuns: „Dacă decid eu, actul este al meu. Trebuie să-ţi asumi întreaga responsabilitate, şi a ta va fi plata. Eu cred că învăţătura Domnului este suficient de clară”.

Alteori, vin oameni să-i ceară dinainte „dezlegări” pentru abateri pe care le vor săvârşi ulterior. Părintele se supără:

„Eu nu pot să schimb pravilele. Numai la spovedanie se pot dezlega păcatele, după ce au fost săvârşite”.

Dacă-l întrebi pe Părinte ce mai face, îţi răspunde invariabil: „Cu nădejde de mai bine!” E un om al nădejdii. Încurajarea sa obişnuită este: „Să avem nădejde la Dumnezeu și la Maica Domnului!”

Şi a mai fost Părintele un mare răbdător, un om care a mulţumit întotdeauna lui Dumnezeu pentru toate, şi în asta constă biruinţa lui. A fost supus nu la puţine încercări, între care închisoarea şi ultimii ani de parohie, cei de la “Flămânda”, care, “într-un fel, au fost mai răi decât închisoarea”. A închis ochii la toate încercările, la toate jignirile, la toate momentele dificile la care a fost supus, întorcând şi celălalt obraz. Nu prea a fost înţeles. El a vrut însă aşa, să rezolve totdeauna diferendurile fără ca celălalt să sufere. A preferat, după sfatul Părinţilor, să acopere cu mantia sa păcatele celui de lângă el.

Din curtea parohiei, peste gard, sau pe stradă, el a fost cel care i-a salutat primul, totdeauna, pe toţi. Ofiţerii îndeosebi erau foarte uimiţi când Părintele îi saluta. Era irezistibil, şi atunci salutau şi ei cu acelaşi respect.

„Părintele Iulian e un preot de foc”, spunea odată Părintele Stăniloae – care, de altfel, nici 8 Fr. Iulian Stoicescunu l-a văzut decât de câteva ori. „Mai bine câţiva preoţi ca el, decât zeci din ceilalţi. Ar schimba faţa oraşului.”

Niciodată Părintele Iulian nu judecă omul, ci faptele. Nu spune: „Ai fost grozav!” sau: „E un ticălos!” Spune: „Aţi procedat bine!” sau: „Rău a făcut!”. Nu l-am auzit spunând vreodată vreun cuvânt rău despre cineva, ci numai compătimindu-l pentru greşelile lui. El este dintre aceia gata să-ţi ia crucea şi să te ajute să ţi-o porţi. La spovedanie, la câte un păcat mai greu, un suspin adânc îi scapă. Câte rugăciuni va fi făcând el pentru fiecare din fiii săi duhovniceşti, pentru mântuirea lor, numai Dumnezeu ştie! S-a pus totdeauna cu totul în slujba lor. E gata oricând, fie zi, fie noapte, să-ţi împlinească nevoia duhovnicească. Te întâmpină cu un „Care-i porunca, taicule? Niciodată nu a luat bani pentru spovedanie. Cine vrea, pune bani în cutia milei. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu banii primiţi la altar de la pomelnice: mai toţi sunt puşi în vistieria bisericii.

Slujbele săvârşite de Părintele Iulian sunt de o infinită concentrare, trăite până la ultima secundă şi cu ultima fibră, îți fac tot timpul evident sentimentul prezenţei mistice a lui Hristos. Un cuvânt greşit la strană, în cine ştie ce psalm sau parimie sau rugăciune, este imediat corectat cu blândeţe. Din când în când, din altar, Părintele sloboade câte un tropar cu un glas cutremurător, nepământean, pogorât parcă din altă lume.

Când pleci de la el, Părintele rămâne îndelung în prag, până îi dispari din priviri. Pleci întărit şi fericit, purtându-i binecuvântările şi dragostea. Căci binecuvântările lui sunt „cuvinte cu putere multă”. A folosit mereu la despărţirea de cei apropiaţi, cu blândeţe şi cu drag, o vorbă înţeleaptă moştenită de la tatăl său: „Mâine cu bine şi astăzi fără necaz!” (…)

[Pe părintele Iulian ] ți-l aminteşti cum izbucnea, câteodată, cu voce nepământeană, din altar, cântând câte un tropar sau câte un condac, din cele mai dificile, dar care îi era mai drag.

Ţi-l aminteşti cum îşi primea fiii duhovniceşti cu diferite prilejuri, împărţindu-le deopotrivă câte un cuvânt bun, de încurajare, precum şi un pahar de vin sau de suc de soc şi mici bunătăţi. Tu erai printre ei. Împărţea totul, dar mai ales împărţea bucuria cu tine. Orice necaz aveai de înfruntat, umărul lui întărit de rugăciune era alături de al tău. Nu numai că te ajuta, dar aproape că-ţi lua întreaga povară, purtându-ţi în mare măsură crucea. Compătimea şi simpatiza cu tine până în cele mai mărunte ale vieţii tale. Şi în egală măsură se bucura fără rezerve de toate reuşitele tale. Adesea, chiar „se mândrea” cu ele. Nu în faţa ta, pentru că nu era pedagogic, ci în faţa altora. Şi toate însoţite de zâmbetul acela blajin, înţelept, iubitor, mângâietor, întăritor. Şi mai râdea adesea Părintele Iulian cu ochii. Din ei, prin ei, se revărsa peste tine, vădită şi palpabilă duhovniceşte, iubirea binecuvântată şi binefăcătoare a lui Dumnezeu.

Au fost atâtea momente petrecute împreună, atâtea gesturi, atâtea cuvinte, atâtea necazuri şi tristeţi împărţite, atâtea primejdii depăşite, atâtea priviri grăind… Ţi se pare că poţi să umpli eternitatea cu ele, dar când vrei să le aduni nu poţi depăşi câteva zeci de pagini. Păstrăm, totuşi, atât de puţin din atât de mult! Ce bine că măcar la Dumnezeu nimic nu se pierde!

Slujirea lui Dumnezeu, în Biserică şi în biserică, era modul său de viaţă. Lucrul acesta trebuie înţeles la modul absolut. Nu vedea alt sens al vieţii sale decât acela de a sluji la altar. Când era încă tânăr paroh, la biserica «Apărătorii Patriei», făcea Liturghia în fiecare dimineaţă la ora cinci, şi întotdeauna se găseau şi câţiva credincioşi care, înainte să se ducă la lucru, veneau să se roage împreună cu el. Dar slujirea sa nu se oprea la zidurile bisericii. Nu era nici o separaţie, nici o schismă între viaţa sa în timpul săvârşirii slujbelor şi cea din afara lor. Şi ducea cu el acea concepţie veche şi deplin justificată canonic precum că preotul este responsabil, din punct de vedere spiritual, de întreg teritoriul parohial, că este dator să-şi manifeste asupra lui autoritatea şi asistenţa duhovnicească, fără a avea de dat socoteală nici unor autorităţi civile, ci numai lui Dumnezeu şi Bisericii Lui.

Spitale, azile, orfelinate constituiau teritoriul misiunii sale, atât timp cât se aflau în parohia sa, şi nimic nu-l putea împiedica să-şi exercite această misiune, oricât de complicată şi de obositoare ar fi fost ea.

40416Când l-am întâlnit eu, nu mai predica decât rar şi în cuvinte puţine – e drept, extrem de puternice, care nu puteau să nu te urnească din inerţia spirituală. Dar predica extraordinar prin simpla prezenţă, prin felul de a sluji şi de a se ruga, prin fiecare gest liturgic – şi, într-un fel, toate gesturile sale aveau încărcătură liturgică, deoarece nu ieşea nici o clipă dintr-o stare reală de slujire. În felul acesta, el predica mai puternic decât prin cuvinte. Viaţa lui, în întregul ei, era o predicare a lui Dumnezeu şi a Evangheliei Sale.

Gândul său, cuvântul inimii sale erau tot timpul ancorate în teritoriul divin. Deprinsese rugăciunea inimii nu în urma unor îndelungi şi sistematice exerciţii, ci intrând pur şi simplu cu respiraţia sa în respiraţia veşnică a Bisericii, cu inima sa în pulsaţia diurnă a Bisericii. Totul avea, în felul acesta, o constituţie extrem de firească. „Eu adorm, şi inima mea continuă să se roage!” – mărturisea odată. Era un cărăuş al nostru permanent între teritoriile divine şi lumea aceasta plină de compromisuri duhovniceşti, adesea destul de primejdioase pentru viitorul sufletului nostru.

Slujea cu timp şi fără de timp. Chiar şi intrarea în închisoare a privit-o ca pe o trimitere în misiune, şi mulţi au fost cei care s-au folosit, direct sau-indirect, între zidurile temniţei, de el şi de felul lui de a-şi mărturisi credinţa.

Credea că în momentul în care nu va mai reuşi să săvârşească sfintele slujbe, şi îndeosebi Sfânta Liturghie, va muri. Liturghisirea era viaţa lui şi viaţa lui întreagă îi era o liturghisire. Deşi făcuse slujbele de mii de ori în viaţa sa, rostea de fiecare dată cuvintele cu aceeaşi trăire intensă, totală, ca şi când ar fi fost pentru întâia şi unica dată. Niciodată nici o urmă de blazare, nici o trăire „repetitivă”, ci numai prospeţime şi viaţă adevărată. Tot ceea ce venea de la el avea prospeţimea izvorului – care, deşi vechi, este totdeauna nou. A slujit cu eforturi fizice enorme, supraomeneşti, până a simţit că, într-adevăr, nu-l mai ajută puterile să o facă. Şi totuşi, contrar credinţei sale, nu a murit imediat după ce a încetat să mai slujească la altar. Şi asta pentru că Părintele Iulian purta biserica cu el. Când, în ultimii ani, din motive de slăbiciune trupească, uneori nu putea să vină la biserică, îl aflai în casă, cu epitrahilul atârnat de grumaz, rugându-se în consonanţă cu credincioşii, întorcând încetişor miile de pomelnice, pe care le păstra de ani de zile şi la care se adăugau mereu altele noi, sporind teancul lor. De altfel, cam aceasta era starea obişnuită în care-l aflai ori de câte ori îi băteai la uşă. Îţi mărturisea atunci, ca un copil prins asupra faptului, de tot smerit, dar pătruns de importanţa gesturilor sale: „Tocmai citeam un Paraclis al Maicii Domnului” (alteori un Acatist). Avea pentru Maica Domnului acea devoţiune filială, tandră, sobră şi totală, specifică mediilor monastice sau ţărăneşti româneşti.

Nu era condiţie mai nobilă, pentru el, ca aceea de preot. Era, ca atare, mândru de slujirea sa şi ţinea să o facă evidentă totdeauna. Nu-mi aduc aminte să-l fi văzut îmbrăcat „în civil”. Când a ieşit din închisoare, a făcut rost, nu se ştie cum, de o rasă veche, şi numai aşa a acceptat să călătorească spre casă – puţin stânjenit, totuşi, de lipsa bărbii.

Era bătrân şi copil în acelaşi timp. Avea o candoare naturală, dusă uneori până la naivitate. Când îi vorbeai, te privea cu o infinită tandreţe, te mânca din ochi de drag, precum un tată adevărat ce era, mereu îndrăgostit de copiii lui. De altfel, iubea mult copiii. Cam prima întrebare pe care o adresa fiecăruia era aceea despre starea copiilor lui.

Nu era lipsit de un anume sentimentalism, dar el se revărsa totdeauna dintr-un preaplin al iubirii. De pildă, când venea vorba despre părinţii săi din Muscel, totdeauna îl podideau lacrimile şi glasul i se sugruma de emoţie.

Probabil că avea, şi el, slăbiciunile sale pentru anumiţi fii duhovniceşti, dar faptul acesta nu stârnea gelozie – aşa cum dragostea lui Dumnezeu nu poate stârni, în mod normal, gelozii – şi, în orice caz, nu a condus niciodată la neglijarea duhovnicească a unora în favoarea altora.

Chipul său a păstrat şi după ce sufletul l-a părăsit, ca o amprentă a întregii sale existenţe, acel zâmbet blând şi de o nesfârşită duioşie. Martori oculari spun că a murit tot închinându-se. Gestul, deşi devenise abia vizibil, rămânea totuşi evident. Chiar şi în momentul în care funcţiile sale vitale se prăbuşeau vertiginos, sufletul mai avea atâta putere asupra trupului încât despărţirea lor, după o viaţă de conlucrare, să se facă cum se cuvine.

A plecat fară să supere pe nimeni, discret şi repejor, nu fară să împartă binecuvântări. Binecuvânta tot timpul, pentru ca să nu rămână copiii săi duhovniceşti de tot nemângâiaţi, în caz de plecare. Cum să-l plângi? S-a dus la vreme potrivită la locul potrivit, după ce lupta cea bună a luptat şi a biruit. În fond, cine a fost Părintele Iulian? Un preot bun, rugător, jertfitor, viu… A fost, deci, un om sfânt, un preot cum se cuvine, normal. Că normalul ajunge, atât de adesea în lumea noastră, să fie excepţional, asta e o altă poveste. Părintele Iulian a ajuns cu bine la capătul unui drum, acum a început un altul, mai potrivit lui.

Pe noi, însă, avem a ne plânge. Pe noi, care ne lăsasem atât de mult, probabil prea mult, în grija lui. Căci Părintele era un om care obţinuse trecere la Dumnezeu şi noi ştiam să ne folosim de acest dar. De câte ori mă aflam la ananghie, de câte ori aveam pe cineva greu bolnav sau eram, eu sau unul dintre cei apropiaţi mie, în pragul unei probe importante, în fine, cu orice prilej care necesita un ajutor mai mare din partea lui Dumnezeu, mergeam la el sau îi telefonam şi-l rugam să pună o vorbă bună acolo unde ştie el. Și Părintele te binecuvânta şi începea să se roage chiar în acel moment, prin acea binecuvântare, şi continua şi după ce se despărţea de tine, şi punea vorba bună acolo unde se cuvine, şi de atâtea ori fiecare dintre noi a fost scos la liman din situaţii mai mult sau mai puţin critice, care ar fi putut să sfârşească rău fără acel preţios ajutor dumnezeiesc. La fel când plecai la drum lung: te duceai, luai binecuvântare şi plecai plin de curaj, ştiind că eşti ocrotit şi că ai lângă tine, asemenea lui Tobie, bun înger însoţitor. (…)

Viaţa nu l-a cruţat pe Părintele de numeroase suferinţe şi de atâtea lovituri nedrepte. Le purta pe toate cu o răbdare nesfârşită, considerând că îi sunt trimise de Dumnezeu spre încercare şi lămurire. Observase, încă din tinereţe, că de multe ori când credea că se află la capătul puterilor, după perioade de intensă muncă pastorală, şi se gândea să-şi tragă sufletul puţin, Dumnezeu îi mai trimitea ceva de împlinit pe cap – ceea ce însemna că nu era, totuşi, chiar la capătul puterilor, cum credea. Încercările care îi veneau le trata, aşadar, tot ca pe semne ale iubirii lui Dumnezeu. Şi închisoarea a luat-o tot în acest fel (ca, de altfel, şi Părintele Nicolae Steinhardt sau Părintele Dumitru Stăniloae): ca pe o încercare teribilă dată de Dumnezeu, din care a avut multe de învăţat despre sufletul omenesc, în general, şi despre sine, în particular.

Şi dacă n-aş fi avut acest sentiment de om ne-volnic (cu voinţă slabă), din punct de vedere duhovnicesc, care mi-am lăsat mai toată povara păcatelor pe Părintele, mai că aş fi fost vesel în zilele plecării sale. Cum să nu fii vesel când un om se duce la Rai, „în ceata sfinţilor”, cu adevărat, după toată rânduiala? Mi-aduc aminte cum, într-una dintre acele zile de octombrie când Părintele odihnea în tron cu Evanghelia pe piept, în faţa altarului în care săvârşise de-atâtea ori Sfânta Jertfa nesângeroasă, am ieşit din biserica plină de oameni care privegheau înlăcrimaţi. (Cum mai avea oare putere, în preajma marilor sărbători, să spovedească sutele acelea de credincioşi? Ce ştiu e că o făcea întotdeauna bucurându-se). M-am plimbat câteva minute pe străzile înconjurătoare. Era o după-amiază de toamnă încărcată de tot ceea ce poate spune toamna frumos într-o zi: lumină, flori, blândeţe, nostalgie, reverie, o umbră de incertitudine şi de tristeţe, care însă nu acoperă o bucurie neînţeleasă, ce are, în egală măsură, un suport estetic şi unul axiologic. Ieşisem, aşadar, şi părea că Părintele ieşise cu mine şi că, dincolo de un anumit regret după trăirea trupească cu toţi cei dragi lui, avea şi o certă bucurie – bucuria de a se fi eliberat, în sfârşit, de povara neputinţelor trupeşti şi de a putea pleca la marea Întâlnire pentru care se pregătise toată viaţa.

Cu cine voi purta acum dialogul existenţial, de care mă temeam şi mă ruşinam întotdeauna, în care el mă trăgea din afund de pierzanie? „Vă pare rău de tot ce aţi greşit?” „Din toată inima?” „Îi iertaţi pe cei ce v-au greşit?” „Din toată inima?” „Doriţi din toată inima să vă împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele Domnului?” Totul trebuia făcut, cu atât mai mult în cazul întâlnirii euharistice cu Domnul, „din toată inima”. Aşa făcea, de altfel, şi Părintele tot ceea ce făcea: „din toată inima”. Poate că nimic nu-l bucura mai mult decât propria-i împărtăşire ca împărtăşirea ucenicilor săi.

Dacă ar fi să-l caracterizez în două cuvinte pe Părintele Iulian, pentru cei care nu l-au cunoscut, aş spune că el era printre preoţii parohi echivalentul a ceea ce era Părintele Paisie [Olaru] între călugări şi Părintele Dumitru între teologi. Un vârf crescând firesc, prin trudă şi trăire de clipă şi clipă, nu prin ambiţii deşarte.

Părintele Iulian este acum, ca toţi cei drepţi, într-o depărtare apropiată. Prezenţa lui în gând aduce totdeauna bucurie şi chiar veselie. El nu poate şi nu trebuie să fie înlocuit. Ceea ce ni se cere este continuitatea, prelungirea, înnădirea, în continuare, cu noi verigi a lanţului duhovnicesc care conduce lângă Hristos în eshaton. Cu alte cuvinte, el este cu mine, acolo. Rămâne ca şi eu să fiu cu el. Deocamdată, aici.

(Costion Nicolescu – Un preot de foc. Părintele Iulian, Editura Bizantină, București, 2000, pp. 189-193, 206-215)

piulian02

Vezi si:


Categorii

Biserica rastignita, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Minuni si convertiri, Parintele Iulian Stoicescu, Preotie (pentru preoti)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

2 Commentarii la “PARINTELE IULIAN STOICESCU, “un preot de foc”, hranitor al flamanzilor de Duh, un sfant desprins din Patericul viu al temnitelor si al slujirii jertfelnice

  1. Pingback: PARINTELE ALEXIE BÂRCA, PREOTUL LUI DUMNEZEU († 1 august 1986) -
  2. Pingback: PARINTELE IULIAN STOICESCU (+30 septembrie 1996) – ”UN CALUGAR CU FAMILIE”. Marturia sotiei despre CREDINTA NELIMITATA, PERSECUTIA COMUNISTA si VIATA DE FAMILIE a unui preot sfant. “Am binecuvantat ceasul in care ni l-a trimis Dumnezeu in
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate