DE 550 ANI, MANASTIREA PUTNA NE CHEAMA ACASA, la radacinile noastre, la pamantul stropit de sangele martirilor si lacrimile nevoitorilor…

[…]

“FAMILIA ORTODOXA”/ nr. 6(89) iunie 2016:

Arhimandritul Melchisedec (Velnic), Staretul Manastirii Putna:

“Seva care i-a hranit pe sfintii stramosi sa treaca prin tine”

(fragment)

[…]

– Să spunem că de 550 de ani nu a încetat Liturghia la Sfânta Mănăstire Putna…

– Da, de 550 de ani nu a încetat Liturghia. Indiferent de perioada istorică, mai grea sau mai uşoară, perioada austriacă sau perioada dintre cele două Războaie Mondiale, sau perioada comunistă, Liturghia la mormântul Sfântului Ştefan nu a încetat. A dat Dumnezeu Stareţi şi Părinţi vrednici, care au ţinut candela aprinsă, candela credinţei şi a dragostei de neam şi de ţară, şi, totodată, Liturghia la sfântul jertfelnic.

– In pridvorul mănăstirii sunt îngropaţi doi Părinţi deosebiti. Ce legătură este între aceştia şi Sfântul Ştefan cel Mare?

– In pridvorul mănăstirii sunt, într-adevăr, două morminte deosebite. Primul dintre ele este al Mitropolitului Teoctist I al Moldovei, cel care a fost Părinte şi sfetnic Sfântului Voievod Ştefan, care îşi doarme somnul de veci în Mănăstirea Putna. Unii au spus că Măria Sa Ştefan l-a îngropat în Putna, în ctitoria sa, pentru că ar fi fost rude apropiate. Nu cunoaştem lucrul acesta în amănunt, dar o legătură duhovnicească între Sfântul Voievod Ştefan şi Sfantul Teoctist Mitropolitul, Marele, Ierarhul, cu siguranţă a fost. Am zis Sfântul Teoctist, Marele, Ierarhul – de ce? Pentru că Teoctist a venit ca Mitropolit al Moldovei după o perioadă grea care s-a abătut asupra Răsăritului ortodox: Uniaţia de la Ferrara-Florenţa. După căderea Constantinopolului (în 1453), în perioada aceea de instabilitate din Biserica Ortodoxă, din întreaga Ortodoxie din Răsărit, Teoctist a păstorit Mitropolia Moldovei douăzeci şi şase de ani.

Cunoaştem foarte bine atitudinea tuturor Bisericilor ortodoxe din Răsărit, în care, după Uniaţia de la Ferrara-Florenţa, au fost puşi pe scaunele Bisericilor mitropoliţi fideli Ortodoxiei şi nu fideli Uniaţiei. In Moldova, Damian nu s-a mai întors, şi Teoctist a fost bine înrădăcinat în credinţa ortodoxă, bine înrădăcinat în rânduielile noastre sfinte. De aceea, şi Măria Sa Ştefan s-a căsătorit cu Doamna Evdochia de Kiev, pe care a ales-o din spaţiul slav, curat ortodox. După ce Evdochia de Kiev a murit la naştere, când Ştefan era în lupta de la Baia (1464), după câtva timp şi-a luat-o ca Doamnă pe Maăria de Mangop (sau Măaria Asanina Paleologhina), pe care a adus-o din sudul Crimeii, unde era Principatul de Theodoro – ultimele rămăşiţe ale Imperiului Bizantin, în ţinutul Mangopului. Şi ea, Doamna Maria, venea din familia Paleologjlor şi a primit darul acesta de a fi Doamnă a lui Ştefan cel Mare, şi, totodată, de a fi îngropată, la rândul ei, în Mănăstirea Putna.

Deci verticalitatea, demnitatea, apărarea ade­vărului le-a avut mai întâi Teoctist, Mitropolitul Moldovei – daruri, virtuţi pe care le-a transmis pe deplin şi le-a impus pe deplin în viaţa Sfântului Voievod Ştefan, fiul său duhovnicesc, dar şi părinte al Moldovei. De aceea, a fost o strânsă legătură între el şi Domn, şi de aceea Domnul, pentru că l-a avut ca pe un Părinte, l-a îngropat în Mănăstirea Putna.

Cel de-al doilea mormânt este al celui de-al doi­lea mare ctitor al Mănăstirii Putna, Sfantul Ierarh Iacov Putneanul. Dacă Teoctist a dat dovadă de ver­ticalitate în cele ale credinţei şi ale adevărului, Iacov Putneanul s-a impus prin milostenia şi prin neacceptarea compromisului – cum a zis el:

„Mă las şi de mitropolie, numai dările care nu se cuvin a fi puse pe poporul acesta să nu fie iarăşi puse”.

Deci a primit să se retragă şi din scaunul de mitropolit, numai să nu accepte în viaţa sa compromisuri. De aceea, l-am cinstit şi-l cinstim ca pe un Părinte bun, milostiv, care a întemeiat şi prima şcoală rurală din Moldova. Bun, milostiv, darnic, duhovnicesc, pios – aş zice „piosul înţelept”, aşa l-aş caracteriza pe Iacov Putneanul. Şi totodată a fost Părinte al Părinţilor din ţinutul Putnei şi nu numai. Căci el a ştiut să fie Părinte – ceea ce vedem şi din testamentul său, pe care l-a lăsat vieţuitorilor Mănăstirii Putna până în ziua de astăzi, testament sfant, pe care îl iubim şi îl preţuim.

„Aici este pământul părinţilor noştri…”

– La final un îndemn, un gând pentru tinerii din ţara noastră, care parcă nu-şi mai găsesc locul aici, pe aceste meleaguri...

– Nu vor găsi alte meleaguri mai frumoase. Nu e vorba de frumuseţea aceasta estetică, ce bucură ochiul, ci de frumuseţea aceea duhovnicească, pen­tru că acest pământ are frumuseţea lui. „Omul sfinţeşte locul” – ei bine, sute de ani am fost aici, am trăit aici, înaintaşii noştri s-au jertfit, sânge de muce­nici a curs, nevoinţele Cuvioşilor iarăşi au împodobit sihăstriile şi poienile, mănăstirile şi bisericile noastre; creştinii noştri din sate, în hainele lor vechi, în itari şi în cămeşoaiele lor mari, au ştiut, la răsăritul şi la apusul soarelui, să dea mulţumită lui Dumnezeu şi să îngenuncheze acolo unde Preabunul i-a chemat, i-a hărăzit ca să-şi ducă viaţa. Au ştiut să îngenun­cheze şi să sfinţească acest loc. Nu vor găsi un loc mai bun şi mai frumos – vor găsi, poate, aceia care nu mai iubesc frumuseţea lăuntrică, cei care iubesc numai banul şi plăcerea. Căci zeul lumii actuale este materia şi plăcerea, păcatul, în cele din urmă. A avea bani, a-ţi satisface plăcerile, acesta este zeul lumii de azi. Cine iubeşte acestea, desigur, nu va mai vedea aceste frumuseţi care transpar din acest pământ, aceste frumuseţi duhovniceşti.

De exemplu, frumuseţea satului: am mers acum câţiva ani, doi sau trei ani în urmă, la înmormânta­rea unei mame a unui părinte de-aici de la noi, în Marginea. Cred că ieşise tot satul de acolo, creştinii şi creştinele din Marginea, îmbrăcaţi frumos – era într-o zi de sărbătoare – în ii şi cămăşi tradiţionale, portul nostru naţional. Erau aşezaţi unul lângă altul şi conduceau pe cel care era pe drumul veşniciei. Ei bine, aveau o frumuseţe extraordinară, o aşezare lă­untrică extraordinară. De ce? Pentru că se simţeau într-ale lor. A te simţi într-ale tale nu înseamnă ni­mic altceva decât a fi în acea rădăcină, a trece prin interiorul tău seva aceea care i-a hrănit pe sfinţii strămoşi, a trece prin mintea şi inima ta credinţa şi jertfa lor, a simţi în inima ta dragostea jertfelnică, precum a simţit-o Hristos pe Cruce pentru fiecare. Şi atunci, avându-le pe toate acestea, desigur, îţi dai seama de frumuseţea duhovnicească a acestui loc, de măreţia lui – şi atunci, desigur, nu poţi să-l laşi.

Mulţi dintre românii noştri, când se întorc, spun: „Nicăieri nu este ca acasă!”. Iar eu zic de multe ori: nu „ca acasă”, ci „acasă”. Aici suntem acasă. Aici suntem la noi. Aici este pământul strămoşilor, al buneilor şi al părinţilor noştri, şi este sfinţit cu nevoinţa, cu jertfa, cu truda, cu tot ceea ce au avut ei. Cu ruga lor – căci ruga pe care ei au avut-o şi mintea lor îndreptată me­reu spre Cer şi lacrima lor au sfinţit acest pământ.

interviu realizat de Raluca Tanaseanu

***

Lumea credintei/ Lumea monahilor:

Îndemn la trezvie din partea Părintelui Teofan de la Mânăstirea Putna

„Este tot mai evident faptul că suntem împinşi pe această direcţie de a ne tăia singuri rădăcinile, adică suntem ajutaţi să ne sinucidem (…), dar să nu uităm că Dumnezeu este Atotputernic şi că, printr‑o împreună‑lucrare cu El, vom depăşi multe obstacole”, ne încurajează Părintele Teofan Popescu de la Mânăstirea Putna, ctitoria Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, într‑un interviu acordat revistei noastre cu prilejul praznicului Înălţării Domnului şi al cinstirii eroilor neamului. Fiu duhovnicesc al Părintelui Sofian de la Mânăstirea Antim din Bucureşti, pe care îl pomeneşte de fiecare dată cu o nespusă dragoste şi bucurie ca pe unul din uriaşii Duhului pe care i‑au avut românii în zbuciumatul secol XX, Părintele Teofan, purtând din lumina şi blândeţea duhovnicului său, dar şi din fermitatea sa, întăreşte în credinţă şi îndeamnă la mai multă rugăciune, la mai multă trezvie, înţelegând foarte bine vremurile pe care le trăim.

[…] Unii ne acuză că vorbim prea mult despre Ortodoxie şi românism. Ce părere aveţi?

Nichifor Crainic spunea că la români naţionalitatea şi religia, „plămădite laolaltă pe văile Carpaţilor, sunt gemene”. Regretatul istoric Florin Constantiniu spunea, la rândul său, că Ortodoxia şi conştiinţa originii romane sunt cei doi piloni pe care s‑a întemeiat în principal identitatea românească. Ortodoxia reprezintă o pecete de neşters a specificului românesc. Asta nu înseamnă că îi judecăm sau îi dispreţuim pe românii care au alte credinţe. Părintele Arsenie Papacioc şi scriitorul Vintilă Horia observau că duhul ortodox şi logica evanghelică au intrat în etosul acestui popor, lucru vizibil şi în faptul că românii nu şi‑au propus de‑a lungul veacurilor să cucerească alte popoare. De aceea, spuneau dumnealor, România va avea în viitor un important rol duhovnicesc. În perioadele de libertate, românii, în mare parte, s‑au mişcat în mod firesc, cu toate frământările lor, spre biserici şi acest lucru este certificat chiar de perioada în care trăim.

Din perspectiva mântuirii, nu se vorbeşte prea mult despre importanţa neamului? După cum ştiţi, există voci care susţin că ne mântuim ca persoane, nu ca neamuri.

Aşa este. Ne mântuim ca persoane, dar în cadrul unor comunităţi de iubire. Creştem duhovniceşte în aceste comunităţi de iubire şi suntem responsabili, la rândul nostru, de felul cum ştim să contribuim la întărirea duhovnicească a acestora. O primă comunitate de iubire este familia naturală, apoi este familia parohiei sau a mânăstirii unde ne rugăm duminică de duminică şi, în cele din urmă, există familia neamului. Neamurile creştine, cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât îşi depăşesc propriile limite şi se integrează duhovniceşte în poporul cel ales al Bisericii. Această transcendere nu le anulează însă identitatea naţională. Ortodoxia pleacă de la elementele naturale ale existenţei umane şi le transfigurează, fără a le anula. Discuţia este foarte lungă. Mai vreau să punctez doar două aspecte. Neamurile creştine, ca şi comunităţi de iubire, îi pot asimila întru Hristos pe cei de alte etnii. La fel cum într‑o familie se poate adopta un copil. Dacă membrii acestei familii au dragoste, copilul nici nu simte că nu este născut în mod natural în acea familie. Poporul român cred că a dat dovadă de‑a lungul istoriei despre cum a ştiut, plecând de la duhul Evangheliei, să‑i asimileze pe cei de alte etnii sau să convieţuiască paşnic împreună cu ei. O altă problemă ar fi ce facem cu locurile din lume unde vieţuiesc la un loc foarte multe etnii? Aici intervine harul Bisericii drept‑slăvitoare care poate strânge la un loc, într‑o familie, într‑un singur neam ortodox, oameni atât de diferiţi. Un exemplu foarte cunoscut în acest sens este Mânăstirea Essex din Anglia.

Părinte, ne vorbeaţi mai înainte despre legătura dintre Înălţarea Domnului şi eroii români, despre care spuneaţi foarte frumos că sunt purtători de dragoste şi de lumină. Ce reprezintă ei pentru neamul nostru?

Pentru noi eroii sunt un imbold puternic de întărire naţională, de încurajare, de aducere aminte a faptului că trăim pe aceste pământuri datorită jertfei lor. Fără cinstirea şi cunoaşterea eroilor noştri, nu putem avea un prezent viu şi un viitor întemeiat pe stânca cea tare a adevărului.

Este de luat în seamă ceea ce spuneţi, dar în vremurile pe care le trăim, când aproape că se doreşte dispariţia modelelor sănătoase ce dau sens şi rost existenţei mai ales pentru tânăra generaţie, se pare că nu am mai avea nevoie de eroi…

Modelele care ne apropie de Adevăr sunt o binecuvântare. Desigur, în această luptă dură de astăzi pentru sufletele tinerilor, diavolul se foloseşte abil de diverse mijloace prin care să aducă în faţă modelele ce direcţionează spre nonsens, spre autodistrugere. Ar trebui să fim mai hotărâţi, mai cumpătaţi, mai inspiraţi, pentru a şti cum să le vorbim tinerilor despre adevăraţii eroi ai neamului. Eu cred că avem mulţi tineri minunaţi. Dacă vom şti cum să ne apropiem de ei, dacă ne vom strădui să‑i înţelegem, dacă vor simţi că îi iubim, ei se vor deschide în cele din urmă spre Dumnezeu. Doar sunt din aceeaşi plămadă cu acest neam care a odrăslit sute de sfinţi.

Tot timpul avem nevoie de eroi şi tot timpul apar eroi. Să ne gândim la martirajul tinerilor din decembrie 1989. Nu trebuie să uităm niciodată că pe jertfa lor şi a celor din închisorile comuniste s‑a construit după 1990 o Românie liberă, o Românie creştină.

Nu ar trebui trecută în calendarul românesc o zi închinată tuturor acestor martiri?

Până la urmă, sperăm că se va ajunge să avem o astfel de sărbătoare, dacă şi noi, cei care ne simţim atraşi de viaţa întru Hristos, vom înălţa rugăciuni către aceşti mucenici. Eu aş recomanda tuturor credincioşilor să zicem zilnic această rugăciune foarte scurtă: „Sfinţilor mucenici şi mărturisitori din temniţele comuniste şi de la Revoluţie, rugaţi‑vă bunului Dumnezeu să ocrotească neamul românesc şi ţara noastră.”

Este nevoie de această rugăciune, mai ales în zilele noastre când nu ne mai interesează trecutul, când ne uităm şi chiar ne dispreţuim credinţa, când nu ne mai respectăm valorile şi când preluăm tot felul de modele din afară. Academicianul Zoe Dumitrescu‑Buşulenga, maica Benedicta, de la a cărei trecere la cele veşnice s‑au împlinit recent zece ani, spunea că abolindu‑ne trecutul, ne tăiem rădăcinile, iar tăindu‑ne rădăcinile, ne tăiem identitatea. Suntem în acest pericol?

Este tot mai evident faptul că suntem împinşi pe această direcţie de a ne tăia singuri rădăcinile, adică suntem ajutaţi să ne sinucidem. Din păcate, cozile de topor mioritice contribuie din plin la realizarea acestui tablou nefericit. Din multitudinea de exemple pe care le‑aş putea da, mă voi opri doar la celebra Lege 217, despre care s‑a spus că nu va avea efecte pe plan cultural şi că se va aplica doar în cazuri extreme. Perversitatea acestei legi s‑a văzut însă, după promulgarea ei, în diverse ocazii. Nu amintesc aici decât momentul când artistei Silvia Radu i s‑au retras patru lucrări dintr‑o expoziţie. Chiar dacă există toate aceste aspecte negative, să nu uităm că Dumnezeu este atotputernic şi că, printr‑o împreună‑lucrare cu El, vom depăşi multe obstacole.

Referitor la maica Benedicta, cea care şi‑a exprimat testamentar dorinţa de a fi înmormântată la Putna, după cum ştiţi, mânăstirea noastră a organizat în luna mai cea de a zecea ediţie a simpozionului dedicat memoriei acestei remarcabile personalităţi din cultura contemporană românească. Tema acestei ediţii a fost „Fundamente creştine ale culturii române şi europene”. Simpozionul a fost o reuşită. Maica Benedicta este un simbol al transfigurării căutărilor culturale înspre universalitatea culturii Duhului. Ea a fost, în acelaşi timp, un cercetător asiduu al culturii naţionale. Cu cât ne vom cunoaşte mai bine istoria naţională, literatura noastră, credinţa moştenită de la înaintaşi, cu atâta vom fi mai echilibraţi, mai stăpâni pe noi înşine. Ne vom da seama care este specificul nostru, care este chemarea noastră spirituală ca neam. Numai în acest fel vom şti ce şi cum să asimilăm din ceea ce ne propun diverse modele venite din afară.

În a doua duminică după Pogorârea Sfântului Duh, Biserica noastră îi cinsteşte pe Sfinţii Români, ei fiind legătura noastră cu Dumnezeu. Nu ne întristăm sfinţii prin faptul că am ajuns să ne vindem pământul, credinţa, ţara? Ce credeţi că ne‑ar spune acum Sfântul Voievod Ştefan cel Mare?

Duminica Sfinţilor Români este o sărbătoare pe care o iubesc foarte mult. Păstrez în chilie, cu evlavie, o copie după icoana sfinţilor români pictată de avva Sofian Boghiu. Această duminică ar trebui să devină sărbătoare naţională. Eu îi îndemn pe toţi românii ca la această sărbătorire să vină la biserică îmbrăcaţi în frumoasele noastre straie populare. Acest gest ar fi o mărturie a continuităţii tradiţiei creştine pe aceste meleaguri.

Desigur, este o mare prostie şi o mare trădare să ne vindem pământurile străinilor. S‑ar putea găsi şi alte metode pentru a atrage investitorii străini. Există destule ţări care ştiu să‑şi apere mult mai bine pământurile. Ne întristăm când vedem uşurinţa cu care se vând pământurile româneşti, pentru care s‑au jertfit atâţia dintre martirii şi eroii noştri. Să ne rugăm mai des pentru ca Dumnezeu să ne rânduiască în aceste vremuri grele conducători cât mai responsabili.

Sfântul Ştefan cel Mare ne‑ar spune, probabil, că toate aceste necazuri care se abat asupra noastră se datorează faptului că nu ne spovedim, că nu ne rugăm îndeajuns, că nu vrem să ne smerim pentru a ne încadra în planul pe care Dumnezeu îl are cu noi ca persoane şi ca neam. Din toate aceste motive nu avem curajul să punem piciorul în prag atunci când trebuie.

Părinte, cum am putea ajunge la o trezire a conştiinţei noastre, pentru a ne aminti cine suntem şi pentru a‑i urma pe aceşti eroi şi sfinţi ai noştri?

Trebuie să învăţăm să fim mai uniţi şi să mai lăsăm deoparte orgoliile. Este bine să învăţăm atât din marile noastre realizări istorice şi culturale, dar şi din greşelile noastre ca neam. Să nu fim nici triumfalişti, dar nici veşnic cârtitori. Calea de mijloc este cea mai grea, dar este calea lui Dumnezeu. Ne este foarte folositor să învăţăm cum să ne unim cu Dumnezeu şi cum să dobândim Duhul Sfânt. Urmând aceste direcţii, îi vom urma de fapt pe sfinţii şi pe eroii noştri.

Părintele Sofian de la Mânăstirea Antim din Bucureşti spunea într‑una din predicile sale că un motiv pentru care Domnul Hristos S‑a Înălţat a fost şi acela de a ne arăta nouă drumul către cer. Vom putea oare să ne venim în fire şi să învăţăm să fim pe această cale a suişului?

Pentru a ne înălţa la cerul inimii, trebuie mai întâi să ne coborâm în iadul inimii pentru a face curăţenie. Cu ajutorul bunului Dumnezeu, să alungăm din inimile noastre toată ţinerea de minte a răului, toate gândurile de invidie, de viclenie, de judecată, de mânie, de răutate asupra aproapelui. Părintele Sofian, aşa cum l‑am cunoscut în ultimii 11 ani din viaţa sfinţiei sale, reuşea, pentru lungi perioade, să vieţuiască în cerul inimii într‑un chip firesc. De aceea, de multe ori, din el se revărsa în jur Lumina nezidită, puterea Duhului Sfânt. Doamne, câţi uriaşi ai Duhului am avut noi, românii, în acest zbuciumat secol XX! Iată, aşadar, că nu avem motive să fim nepăsători sau să cădem în deznădejde! Toţi aceşti mari părinţi ne încredinţează de adevărul şi de puterea Ortodoxiei, ne încredinţează că există Împărăţia lui Dumnezeu.

În încheiere, ca o concluzie a acestui interviu, am să vă citesc o poezie a lui Daniel Turcea. Poezia se numeşte Trezvie: „Cum n‑am trăit, / cum nu pot spune, / numai smerita cugetare / şi darul lacrimii / mângâietor / cum doar blândeţii se împarte, / se poate face punte peste moarte / peste lume, / mutând în mare întunecatul munte.”

Vă mulţumim, părinte, pentru căldura cu care aţi răspuns rugăminţii noastre de a acorda acest interviu, pentru cuvintele de folos şi îndemnul la trezvie!

Interviu realizat de Flori Tiulea

Legaturi: