CREDINTA CARE INFRUNTA SI BIRUIESTE MOARTEA. “Lasati si lacrimile si durerea sa vina, si incercati sa le transformati in rugaciune” – RASPUNSURILE PARINTELUI ZAHARIA la intrebarile din conferinta de la Iasi, “Cele trei perioade ale vietii duhovnicesti” (VIDEO+TEXT)

25-01-2016 Sublinieri

PZahariaIasi2015Poza4

***

Cele trei perioade ale vieții duhovnicești,

conferința Părintelui Zaharia Zaharou – Iași, 22 octombrie 2015 –

Partea a II-a, Întrebări și răspunsuri:

– Care este relatia intre inima duhovniceasca si inima trupeasca?

– Nu sunt un expert in aceste lucruri, dar ma gandesc ca, precum inima trupeasca este centrul vital al trupului omului, tot asa si inima adanca, inima duhovniceasca este locul in care se intalneste cu Dumnezeu si in care isi face alegerile inaintea lui Dumnezeu pe vesnicie. Asa cum functionarea inimii trupesti ne permite sa traim liber in lumea fizica, tot astfel inima duhovniceasca, atunci cand e curatita de patimi, ne ingaduie sa ne miscam si sa traim in libertate duhovniceasca.

Parintele Sofronie nu era dornic sa ofere scheme ale vietii duhovnicesti, dar el vorbeste de aceste 3 perioade ale vietii duhovnicesti, in care cea de-a doua este de o mare importanta in viata omului, pentru ca ii permite omului sa-si descopere adancul inimii duhovnicesti. Incercarile celei de-a doua perioade a vietii duhovnicesti, perioada parasirii harului, au ca scop sa ne ajute sa descoperim adancul inimii noastre. Pentru ca ne spune Scriptura ca omul care este fara inima duhovniceasca nu este in stare sa ajunga la cunoasterea de Dumnezeu, la o cunoastere duhovniceasca. Dumnezeu asteapta de la noi credinta, credinta in inima noastra, si apoi marturisire cu gura. Deci intai sa credem cu inima. El vrea ca noi sa-i iertam pe toti, dar sa-i iertam din inima, cand ne rugam, sa ne rugam din inima, cand primim cuvantul Lui sa-l primim din inima noastra. Si, cand priveste la om, vrea sa vada o inima adanca, adancul inimii omului. Si numai lucrarea pe care o facem noi asupra inimii noastre, pentru a afla adancul inimii noastre, va merge cu noi dincolo de hotarele acestei vieti.

– Ce putem face atunci cand in viata unui tanar si, de fapt, in viata oricui, se instaleaza akedia?

– Sfintii Parinti ai Bisericii ne spun ca akedia/ delasarea duhovniceasca este cea mai rea dintre patimi. Atunci cand suntem atacati de o anume patima, tinem piept cu rugaciunea. Dar cand trandavia isi face loc in viata noastra suntem pur si simplu omorati de aceasta patima, pentru ca atunci traim intr-o desavarsita uitare de Dumnezeu. Si, cum sa biruim aceasta patima? O putem birui numai prin insuflare dumnezeiasca. Dar ce este insuflarea dumnezeiasca? Este lucrarea harului in inima omului. Si acest har vine in inima omului cand omul se smereste pe sine. Si, de aceea, trebuie sa facem tot ce ne sta in putinta ca sa ne smerim, in asa fel incat sa nu “omoram” harul care ne-a fost dat.

De exemplu, spovedania sincera si deasa aduce har si smerenie in viata noastra. Si Liturghia din Biserica noastra este o modalitate prin care suntem invatati cum sa traim ca sa biruim aceasta trandavie, acesta delasare. Cantam in timpul Liturghiei la Heruvic: “toată grija cea lumească să o lepădăm, ca pe Împăratul tuturor, să-L primim“. Deci, trebuie sa eliminam toate grijile netrebuitoare din viata noastra, in asa fel incat sa putem avea acest “lux” al impartasirii noastre cu prezenta lui Dumnezeu. In Liturghie, de pilda, nu putem sa trecem cu vederea nici un moment, ca noi ne aflam in prezenta Imparatului imparatilor. Liturghia ne pune in prezenta Scaunului Imparatesc a lui Dumnezeu, inconjurat de toate puterile ceresti. Fie ca suntem preot si ne aflam in fata altarului, fie ca ne aflam participand la Liturghie in biserica, noi nu putem uita ca ne aflam in prezenta Dumnezeului Celui Atotputernic. De exemplu, daca este o impreuna slujire cu mai multi preoti si trebuie sa schimbam cateva cuvinte, sau sa ne miscam, o facem cu foarte multa atentie, pentru ca toate aceste lucruri se petrec in prezenta lui Dumnezeu, Care este acolo, cu noi. Ne cinstim unul pe altul in cadrul Liturghiei, pentru ca vedem in celalalt un madular al trupului lui Hristos, care este Biserica. In general, Liturghia este cea care ne inspira si ne invata o anume purtare in biserica, purtare care este de cuviinta inaintea lui Dumnezeu. Dar Liturghia ne invata si mai mult, caci ea ne da un model de viata, de traire, pe care noi trebuie sa-l continuam si dupa ce se incheie Liturghia. Si, de aceea, daca ne spovedim curat si participam la Liturghie cu atitudine dreapta, akedia, trandavia, este nimicita.

– Acea perioada a harului pocaintei, in care sufletul trece prin diferite stari, de la un moment la altul, foarte des, si toata experienta duhovniceasca din acea perioada, urmata apoi de deznadejdea parasirii harului, poate fi confundata cu o boala psihologica? Ce trebuie sa faca o persoana care a trecut prin asa ceva, si a renuntat la pocainta, la rugaciune, post si toate cele duhovnicesti, din momentul in care i s-a spus ca este bolnava psihic?

– Depinde de la cine cerem sfat. Daca ne ducem la oamenii acestei lumi sa cerem sfat, s-ar putea sa distruga orice lucrare duhovniceasca in noi. Dar daca ne ducem la cineva cu experienta duhovniceasca, care a trecut prin aceasta a doua perioada de parasire a harului si cunoaste cum trebuie sa o traiasca cu inspiratie, atunci va fi in stare sa ne povatuiasca si sa ne dea un cuvant de folos. Trebuie sa intelegem un lucru. Atunci cand Dumnezeu este cu noi si harul este cu noi, este foarte usor sa facem toate lucrurile cuvioase, bineplacute inaintea lui Dumnezeu. Pentru ca, de fapt, Dumnezeu face aceste lucruri salasluindu-Se in inima noastra. Si, cand acest har se retrage de la noi, din motive pe care numai Dumnezeu le stie, atunci e momentul sa-i aratam lui Dumnezeu adevaratele noastre dispozitii, adevaratele noastre alegeri, adevaratele noastre doriri inaintea lui Dumnezeu. E adevarat, cand pierdem harul, traim o anume moarte in noi. Dar daca tinem minte ceea ce ne-a invatat harul atunci cand era cu noi, si continuam si ne luptam si ne straduim sa punem in practica, acum cand ne este foarte greu, atunci ii aratam lui Dumnezeu adevarata noastra alegere. Ii spune Domnul lui Toma:

Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20, 29).

Daca atunci cand harul este cu noi vrem sa ne rugam tot timpul, sa ne smerim tot timpul, si sa-i iubim pe toti, sigur, e bine, dar este o lucrare a harului din noi, el o face. Dar cand trecem prin cea de-a doua perioada a parasirii harului, care este foarte devastatoare, si continuam sa facem acelasi lucru, atunci suntem binecuvantati precum Domnul a spus-o lui Toma.

Am sa o spun si altfel. Cand totul in viata noastra este bine randuit, totul merge bine si suntem multumiti, este usor sa-i spunem lui Dumnezeu: “Slava, Tie, Doamne, pentru toate!“, dar cand viata noastra este amenintata in vreun fel, si atunci stam inaintea lui Dumnezeu si spunem: Da, Doamne, cu dreptate vin aceste lucruri inaintea mea, dar Tu esti bun. Slava Tie, Doamne!“, atunci, cu adevarat, suntem binecuvantati. Acest fel de credinta este acea credinta despre care Apostolul zice ca a biruit lumea. Cand suntem amenintati de moarte si dam slava lui Dumnezeu, aceasta arata ca credinta noastra este mai puternica decat moartea care ne ameninta.

Toata pedagogia Bisericii noastre, pe parcursul anului, isi propune sa ne invete un lucru: cum sa gustam moartea ca sa o biruim, sa trecem dincolo de ea. Cand postim, cand ne pocaim, cand traim rusine in actul spovedaniei, gustam din moarte. Si, pentru aceasta gustare din moarte, primim un har care se dovedeste biruitor al mortii. Cand Domnul S-a aratat Sfantului Ioan, in Apocalipsa, ii spune:

Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor (Apocalipsa 1, 18).

Asta este calea pe care Biserica incearca sa ne invete sa mergem, sa acceptam prin toate practicile acestea, in mod voluntar, sa gustam din moarte si prin aceasta sa biruim moartea si sa mostenim viata vesnica. Sfantul Apostol Pavel ne spune clar ca noi ar trebui sa fim cei care traim ca fiind inviati din morti, vii, dar ca ridicati din moarte si sa purtam in noi omorarea lui Iisus Hristos, pentru ca sa ne invrednicim puterii Invierii lui Hristos in noi. In toate aceste trairi si experiente, psihologia nu are nici un cuvant de spus. Psihologia este o stiinta care se bazeaza pe observatia facuta pe omul muritor. Dar pe omul duhovnicesc nimeni nu-l poate judeca, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel.

Omul duhovnicesc poate sa le judece pe toate, dar nimeni nu poate sa-l judece pe el.

Si, trecand prin aceasta a doua perioada, care pentru mine si pentru toti este o perioada foarte lunga, este cea mai lunga, urmarim un scop. Aceasta perioada este un dar de la Dumnezeu, deoarece ni se da in ea posibilitatea sa-L convingem pe Dumnezeu ca Ii apartinem si ca ii apartinem pe vecie. Si, atunci cand L-am convins ca ii apartinem pe vecie, atunci, cu siguranta El va grai in inima noastra acele cuvinte pe care le-a spus si Fiului Sau, Unul nascut:Da, fiul Meu ești tu, Eu astăzi te-am născut(Psalmi 2, 7). Si, asa, se statorniceste harul pe vecie in sfinti. De aceea, Parintele Sofronie insista atat de mult asupra insemnatatii celei de-a doua perioade a harului, ca sa ne inspire si sa ne ajute sa o traim cu inspiratie, cu insuflare, ca pe un adevarat dar al lui Dumnezeu catre noi.

– Consider ca nu sunt buna sa-mi construiesc o famile, nici sa merg la manastire, nu-mi gasesc locul. Ce pot face?

– Eu cred ca toti suntem asa, dar avem un cuvant de la Domnul pentru aceasta. Cand Iacob s-a luptat cu Dumnezeu toata noaptea, catre dimineata a simtit prezenta lui Dumnezeu si i-a spus Iacob lui Dumnezeu: “Nu Te las [sa pleci] până nu mă vei binecuvânta” (Facerea 25, 26). Si atunci Dumnezeu i-a zis lui Iacob: pentru ca ai fost tare cu Dumnezeu, și cu oamenii vei fi puternic (cf. Facerea 32, 28). Si, stiti povestea de la Facere, dupa aceasta s-a dus sa se intalneasca cu Isaav, care astepta sa-l intampine cu o armata intreaga ca sa-l omoare, dar, pentru ca a fost puternic cu Dumnezeu, harul acesta a schimbat inima lui Isaav, care, in loc sa-l atace, i-a cazut pe umar si a plans. In chip firesc nu suntem niciunii pregatiti, nici pentru familie, nici pentru manastire, dar cand ne-am pocait sincer, si am primit o anume vindecare, pana la un anume punct, se deschide posibilitatea fie pentru o cale, fie pentru cealalta. Aveam un profesor de teologie cand studiam la Paris, care ne-a spus: “cea mai buna cale pentru casatorie este monahismul. Si studentii i-au replicat: “dar asta este scandalos! Ce spuneti?“. Si a explicat gandul: “toata tineretea mea m-am pregatit sa devin monah, dar circumstantele din viata mea m-au condus la a deveni profesor de teologie, si, ca urmare a acestui fapt a trebuit sa ma si casatoresc. Dar sunt foarte recunoscator lui Dumnezeu pentru toti acei ani in care eu ma pregateam pentru monahism, pentru ca m-am invatat cum sa traiesc cu Dumnezeu si cum sa traiesc cu oamenii. Am invatat sa-mi stapanesc patimile, am invatat sa ma smeresc, am invatat sa pastrez rugaciunea si multe alte lucruri de mult pret, care ma ajuta acum in viata de familie“. Deci, avem nevoie sa fim puternici cu Dumnezeu ca sa fim puternici si in orice alta situatie.

– Intrerup putin cu un gand de-al meu, referitor la relatia dintre inima trupeasca si inima duhovniceasca, stiu de la cineva apropiat Parintelui Sofronie, ca ar fi spus ca este cu neputinta a se ingadui transplantul de inima. As vrea daca este cu putinta, Parintele sa ne dea cateva repere in privinta aceasta. Cum sa se raporteze crestinul la conceptul de moarte cerebrala si la transplantul de organe?

– Stiti, nu as vrea sa discut despre aceste lucruri pentru ca exista o bogata argumentatie despre ele. Noi nu ne traim viata intr-un mod exact si desavarsit. Cea mai desavarsita modalitate este sa primim pronia lui Dumnezeu, asa cum ne este data noua, cum spune Sfantul Apostol Pavel in cea de-a doua epistola catre Corinteni, cap. 5. El spune acolo ca telul vietii noastre sa facem ca, fie ca traim, fie ca murim, sa fim bine placuti lui Dumnezeu. Si toate celelalte nu sunt decat niste gradari, niste trepte ale pogoramantului, ale iconomiei, si nu as vrea sa intru acuma in discutie despre ele.

Am vazut oameni care au suferit foarte profund pentru ca nu puteau sa aiba copii si, uneori, Dumnezeu ajuta prin rugaciunea unor oameni sfinti ca ei sa aiba copii. Sora mea a fost o astfel de persoana. Timp de 12 ani nu a putut sa aiba copii, dar, prin rugaciunile Parintelui Porfirie au dobandit un copil. Dar, daca suntem oameni care ne preocupam si vrem sa lucram asupra relatiei noastre cu Dumnezeu, putem considera ca este un privilegiu faptul ca Dumnezeu nu ne da copii. E minunat sa ai copii si sa-i cresti cu povatuire duhovniceasca, sa-i dai lui Dumnezeu, dar daca copiii nu ne sunt dati, prin pronia lui Dumnezeu, Dumnezeu ne da alta binecuvantare; ne da binecuvantarea sa ne dedicam tot timpul si toata energia la imbunatatirea si zidirea relatiei noastre cu El. Ceea ce unora li se pare un blestem, altora le apare ca o adevarata binecuvantare si, adeseori, binecuvantarea lui Dumnezeu in aceasta viata ne pare a fi un blestem. Si, ceea ce adeseori oamenii considera o binecuvantare, este o uraciune inaintea lui Dumnezeu.

– Cum putem sti unde este granita intre a face ascultare de duhovnic si a deveni dependent de acesta?

– Sunt foarte delicate lucrurile acestea. Daca suntem ascultatori si relatia noastra cu duhovnicul este sanatoasa, este o sursa imensa de inspiratie. Si aceasta relatie trebuie sa nasca, sa vadeasca smerenie, daruire de sine si rugaciune. Nu vreau sa intru mai adanc in acest lucru, pentru ca este ceva foarte delicat, dar mai spun aceasta: toate lucrurile marete implica si riscuri mari. Cand aceasta relatie este dreapta, fiecare contact cu duhovnicul este o deschidere de noi orizonturi in viata duhovniceasca. Mi-amintesc, uneori, ca in relatia cu Parintele Sofronie, un simplu cuvant de la el, o mica gluma de la el, nastea in noi frica cea buna si frangerea inimii.

– Parintele duhovnic actual, la care ma spovedesc de mic copil, simt ca nu ma poate ajuta in dezvoltarea si in urcusul meu duhovnicesc. Un parinte pustnic, apropiat sufletului, m-a inteles si m-a incurajat spre un parinte duhovnic care m-ar putea ajuta, si deja o face. Mama si duhovnicul actual nu sunt de acord si imi stau impotriva. Simt ca astfel nu ma pot maturiza duhovniceste si ca nu sunt inteles in nevoile mele duhovnicesti. Vreau sa schimb duhovnicul si nu mi se permite. Ce ma sfatuiti?

– Toate aceste probleme sunt foarte delicate si cu multe primejdii. Daca e nevoie sa schimbam duhovnicul, o facem, dar depinde cum o facem. Trebuie sa o facem cu multa smerenie, ca sa nu ranim pe cel care ne-a ajutat pana acum pe calea mantuirii. Trebuie sa ne ducem la el cu smerenie si sa-i multumim ca ne-a adus pana aici si sa-i cerem binecuvantarea sa mergem in alta parte. Daca e facut cu smerenie, acest lucru nu va rani pe celalalt. Dar trebuie sa fim foarte atenti ca nu cumva sa evaluam prea ieftin serviciile pe care ni le-a facut duhovnicul.

– Ma spovedesc des de foarte mult ani si spovedesc aproape acelasi pacate. Nu mai simt rusine si nici pocainta pentru aceste pacate repetitive. Ce sfaturi imi puteti da, pentru a reveni la o minima pocainta?

– Este foarte dificil pentru ca asta inseamna ca ne-am obisnuit cu lucruri care au cu adevarat o dimensiune dumnezeiasca. Trebuie sa incercam sa ne osandim pe noi insine si sa ne smerim cat ne sta in putere. Am avut odata pe cineva care a venit o data la manastire si a facut o spovedanie generala la mine si acea persoana s-a dus dupa aceea la Parintele Sofronie si a zis:m-am dus la Parintele dumneavostra, duhovnicul Zaharia, si mi-am spovedit toata viata, dar nu am simtit nimic”. Si Parintele Sofronie i-a raspuns:da, pentru ca nu ai facut-o cu smerenia cuvenita“. Si, dupa aceasta, femeia a venit din nou la mine, si mi-a spus: da, avea dreptate Parintele Sofronie, m-am spovedit fara smerenie si de aceea nu am avut nici o roada de la aceasta spovedanie“.

Parintii nostrii ne recomandau sa tinem seama de trei lucruri atunci cand ne apropiem de duhovnic: sa avem bunacuviinta fata de el, cinstire; sa avem teama si, de asemenea, smerita dragoste. Toate aceste trei lucruri trebuie sa coexiste armonios daca vrem sa dobandim roade de la actul spovedaniei. Daca nu avem dragoste smerita, inima nu se va deschide. Daca nu avem bunacuviinta care se cere, facem loc familiaritatii care va stanjeni cuvantul lui Dumnezeu. Si daca nu avem acea frica, vom prefera lucrurile pieritoare si stricacioase in locul lucrurilor vesnice si nestricacioase.

– Cum sa ajutam pe cineva care sufera de schizofrenie?

– Nu stiu ce sa zic. Depinde de gradul la care se manifesta boala. Cu vreo 33 de ani in urma, am incercat sa ajut pe o doamna, dintr-una din tarile Europei, care suferea de schizofrenie. In vremea aceea, de cate ori intalneam o situatie mai dificila, alergam la Parintele Sofronie. Si mi-a zis: “Incearca asta: spune-i sa faca ceva, si daca asculta, daca este un potential de ascultare in ea, atunci exista o sansa de vindecare in ea. Daca nu poate asculta, atunci nu poate fi vindecata“.

– Si a ascultat?

– Nu mai stiu ce s-a intamplat dupa aceea, dar cred ca nu a reusit. A luat medicamente.

– Imi vin lacrimile nu inainte de impartasanie, ci dupa aceea. Dupa ce ma impartasesc simt o durere adanca in inima si in acelasi timp si o dulceata adanca si imi vin si lacrimile. Este acesta un semn al nevredniciei de a ma impartasi?

– Nu stiu. Lacrimile pot veni din multe motive, dar intotdeauna prezenta lacrimilor este binefacatoare, daca reusim sa le transformam in rugaciune. Lasati si lacrimile si durerea sa vina, si incercati sa le transformati in rugaciune. Chiar daca sunt la nivel psihologic, nu trebuie sa ne fie frica. Daca vom amesteca rugaciunea acolo, in timp vor deveni duhovnicesti. De fapt, exista o culegere a Sfintilor Parinti care se numeste Everghetinos/ Pateric, si acolo se explica cum se transforma lacrimile psihologice in lacrimi duhovnicesti.

Mi-aduc aminte de bunica mea, care avea o mare ravna sa fie prima la biserica, si-i placea sa se roage, si sa faca metanii, si chiar cand a ajuns de era la pat si nu mai putea sa faca metanii, facea inchinaciuni in pat. Aceasta aducere aminte naste in mine o anume emotie, o anumita traire. Si incep sa ma gandesc: oare unde e acum? Dar nu trebuie sa ma opresc la nivelul psihologic. Imi indrept mintea catre Dumnezeu si incep sa-I multumesc si sa ma rog. Ii multumesc lui Dumnezeu ca a scos in viata mea o asemenea persoana precum bunica mea care sa-mi arate calea catre El prin vietuirea ei. Si ajung sa uit complet de bunica, dar pastrez energia acelei trairi, a acelei emotii si o transform in energie pentru rugaciune.

Am sa va mai dau un alt exemplu, si acesta e un exemplu bun si usor de spus. Am un frate calugar cu care ma impac foarte bine, pe care il iubesc foarte mult, cu care ma rog impreuna, si traim foarte frumos impreuna. Intr-o zi imi spune un cuvant care imi strapunge ca o sabie inima. Durerea este mare si foarte adevarata. Si acum depinde cum gandesc in acea clipa. Daca gandesc ca oamenii acestei lumi, care nu cunosc calea lui Dumnezeu, voi spune asa: intotdeauna m-am rugat pentru omul asta, l-am iubit, am avut cele mai bune ganduri pentru el, am facut tot ce am stiut eu mai bun pentru el, si uite ce mi-a facut! Ce om rau este!Si voi ramane cu acea durere care nu va face decat sa aduca distrugere in viata mea. Dar mai exista si o alta cale de a aborda aceasta situatie. Pot sa ma plec inaintea lui Dumnezeu si sa-I zic: Doamne, Tu ai vazut cum trandavesc eu, si ai trimis pe ingerul Tau sa ma trezeasca si sa ma scoale din trandavia mea. Miluieste-l pe el si pe mine!“. Si folosesc energia durerii provocata in mine, ca sa ma rog pentru acea persoana care mi-a provocat durerea si pentru mine insumi. Si pot sa ma rog si pentru alte lucruri care le am inaintea mea. Si, la sfarsit ma gasesc cu totul inviorat, renascut, uitand de durerea si de situatia care a provocat acesta rugaciune. Vedeti, toate energiile care vin asupra noastra le captam si le transformam in energie de rugaciune, si aproape ca uitam de unde au venit aceste energii. Nu conteaza de unde au venit, important este sa le transformam in rugaciune. O sa va spun o poveste infricosatoare. Era o doamna doctor, dintr-o tara din Europa – nu pot sa dau nume – si care lucra intr-o clinica, iar seful acelei clinici se purta atat de dur si de urat cu ea, incat a adus-o la o asemenea deznadejde incat isi propusese sa se lepede si de medicina si de clinica si de tot. Si i-am zis asa: “Hai sa mai incercam un lucru! Incerca sa te rogi mereu lui Dumnezeu: “Doamne, iti multumesc ca ai scos pe omul asta in viata mea, ca sa-mi arate cat de departe sunt eu de caile Tale“. Si dupa doua saptamani de o asemenea rugaciune, acest om, acest sef de clinica care nu era nici macar crestin, si nu avea nici o treaba cu viata duhovniceasca, vine la ea si ii face o inchinaciune si ii zice: “ori am gresit eu, ori nu mai esti dumneata aceeasi persoana ca mai inainte“. Si amandoi aveau dreptate. 🙂

– Cineva ii cere Parintelui, daca poate sa ne spuna, ce a trait, cum a simtit despartirea de Parintele Sofronie cand a plecat din aceasta lume.

– Stiti, eu nu sunt o pilda pentru nimeni si pentru nimic. Patriarhul dumneavoastra, Daniel, mi-a spus odata: “aveti aceste doua lucruri: sunteti grec si purtator al traditiei grecesti si aveti experienta vietii din Apus. Acesta este un avantaj si de aceea cuvantul dumneavoastra este cu putere“. Si n-am vrut sa-l contrazic, caci eu nu sunt nici purtator al traditiei grecesti, si nici nu am experienta vietii din Apus. Eu nu am facut decat sa culeg cateva firimituri de la masa Parintelui Sofronie. Si pretind ca sunt un om intelept, dar eu nu sunt. Numai m-am hranit cu acele firimituri de la bogata masa a Parintelui Sofronie. Intotdeauna ma rugam ca Dumnezeu sa-i indelungheze zilele Parintelui Sofronie si sa-i usureze batranetile. Dar, intr-o zi cand m-am dus sa-l vad, cu doua saptamani inaintea mortii lui, cand m-a insotit catre usa casutei in care locuia, era in zilele in care noi sapam groapa unde urma sa construim cripta cu mormintele, unde urma sa fie si ingropat. Si m-a intrebat: “cand se va termina aceasta?“. Si i-am raspuns: “poate in doua saptamani, Parinte“. Si mi-a zis: “pentru mine e greu sa astept si o ora. Am spus totul lui Dumnezeu, acum trebuie sa plec. Si apoi a inceput sa devina din ce in ce mai slab, statea in pat, si in doua saptamani a murit. Inainte de aceasta ma rugam ca Dumnezeu sa-i indelungheze batranetile, dar din momentul in care mi-a zis aceste lucruri si ca e nerabdator sa plece, am inceput sa ma rog lui Dumnezeu sa-l invredniceasca de o intrare din plin in Imparatia Cerurilor. Nu numai eu, ci si ceilalti membri ai manastirii nu am privit moartea Parintelui ca o pierdere. Sigur, a fost o despartire, dar nu am privit moartea ca o pierdere, ci ca un mijloc de a aduce multumita lui Dumnezeu. Eram fericiti sa-l avem printre noi pentru rugaciunile lui, pentru cuvintele lui, care erau pline de inspiratie, dar am fost fericiti si sa avem pe cineva in Ceruri care ne asteapta acolo. Ca Biserica ne invata asta. Intrarea in Biserica e in felul urmator, pentru fiecare dintre noi: avem nevoie de o mica impingere de la cei din jurul nostru, fratii nostri, cu care impreuna vietuim in Biserica, si sa ne traga o mana de sus – acestia sunt Sfintii din Cer. Si asta este calea noastra in Biserica: suntem impinsi in sus de cei din jurul nostru si suntem trasi in sus de catre Sfintii din Biserica. Si numai asa ajungem sa intelegem acest cuvant al Sfantului Apostol Pavel, care ne zice ca nu putem intelege/cuprinde “lărgimea, şi lungimea, şi înălţimea, şi adâncimea dragostei lui Dumnezeu”, decat in partasie cu toti Sfintii. (cf. Efeseni 3, 18). Si, de aceea, Sfintii din toate timpurile afirma ca in afara Bisericii nu exista mantuire, pentru ca in afara Bisericii suntem lipsiti de aceasta partasie a darurilor tuturor membrilor, tuturor Sfintilor din Biserica. Dumnezeu a stiut ca noi suntem foarte neputinciosi si slabi, fiecare dintre noi, si, ca sa putem primi plinatatea tuturor darurilor lui Dumnezeu, a desavarsit in istorie un Trup, care este Biserica Lui, in care a pus plinatatea tuturor darurilor Sale. Pentru fiecare dintre noi este important sa dobandim un mic dar al harului prin care ne unim cu acest Trup, care contine plinatatea si totalitatea darurilor harului lui Dumnezeu. Si, prin aceasta unire a noastra cu trupul Bisericii, prin aceasta partasie a noastra cu darurile tuturor Sfintilor, noi, care suntem slabi, devenim si noi puternici, si ne mantuim, dar numai in aceasta partasie! Intelegeti cat de importanta este Biserica, si, de aceea, in afara Bisericii nu este mantuire. Atata vreme cat suntem in Biserica este nadejde.

– Akedia poate fi cauza depresiei si a afectiunilor psihologice?

– Cred ca mai mult decat orice, cauza depresiei este mandria si lipsa de credinta.

– Ce sa facem cand frica pune stapanire pe noi si ne face sa nu ne mai amintim de Dumnezeu?

– Trebuie sa ne revarsam inima inaintea lui Dumnezeu ca Proorocita Ana. E o problema de credinta. Daca credem in cuvantul lui Dumnezeu si in pronia lui Dumnezeu, atunci biruim orice.

– Cum sa recunoastem mandria si cum sa ne izbavim de ea?

– Uneori e vorba de o mandrie ascunsa pe care nu o putem recunoaste usor. Dar mandria se manifesta in general ca vrem intotdeauna sa fim primii si intotdeauna deasupra celorlalti, si iubim in mod excesiv mica noastra viata. Pe cand, daca suntem smeriti, vom avea o intrecere cu celalalt: cine se va smeri mai mult. Cand doi oameni care sunt renascuti duhovniceste se intalnesc, au un fel de intrecere: care din ei se smereste mai mult inaintea celuilalt. O asemenea intrecere dumnezeiasca, nu o veti intalni printre copiii lumii acesteia, pentru ca adevarata smerenie este rodul Duhului lui Dumnezeu.

– Care sunt cei mai importanti pasi in descoperirea inimii noastre?

– Cel mai important pas este atunci cand suntem fata in fata cu moartea, cand avem de infruntat moartea. Atunci cand omul se confrunta cu moartea, nu mai are loc pentru ganduri desarte si pentru lucruri trecatoare, si are un singur gand: cum sa se impace cu Dumnezeu si cum sa gaseasca o cale sa se infatiseze inaintea Lui. Si, in acea stare, toate gandurile omului directioneaza egoul omului catre inima. In acele momente incepe sa gandeasca si sa traiasca in inima, si harul ii vine in ajutor. Nu putem ca noi sa ne coboram mintea in inima. Mintea coboara in inima numai atunci cand e rastignita, in incercarea de a urma poruncile lui Hristos. Deci avem nevoie de aceasta confruntare cu moartea, avem nevoie de ascultarea poruncilor lui Dumnezeu si, din deznadejdea starii noastre cazute, avem nevoie sa strigam catre Domnul, si atunci El va scoate viata noastra din prapastia stricaciunii.

conferinta_4

Multumiri: ROMÂN ORTODOX ÎN FRANȚA

Legaturi:

***

***


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Zaharia de la Essex, Razboiul nevazut, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

13 Commentarii la “CREDINTA CARE INFRUNTA SI BIRUIESTE MOARTEA. “Lasati si lacrimile si durerea sa vina, si incercati sa le transformati in rugaciune” – RASPUNSURILE PARINTELUI ZAHARIA la intrebarile din conferinta de la Iasi, “Cele trei perioade ale vietii duhovnicesti” (VIDEO+TEXT)

  1. Am citit cateva carti ale Cuviasului Paisie Aghiritul si vorbea foarte mult de viata duhovniceasca pe care sa o aibe omul contemporan, viata duhovniceasca care nu se poate fara rugaciune si comuniune cu biserica, Casa Domnului.

  2. Pingback: PREFACEREA RANILOR SUFLETESTI si a durerilor omenesti mistuitoare IN MANGAIETORUL PLANS DUHOVNICESC. Parintele Zaharia Zaharou despre lucrarea pocaintei facatoare de pace (II). CUM SA REACTIONAM LA AMARACIUNI CA SA LE FACEM FOLOSITOARE? “Punându-L
  3. Pingback: “CÂNTAŢI DOMNULUI CÂNTARE NOUĂ…” – Arhim. Zaharia Zaharou ne descoperă “cum tânjeşte Dumnezeu ca noi să ne smerim pentru a ne putea dărui încă şi mai mult har”. RECUNOŞTINŢA FAŢĂ DE DUMNEZEU – IZVO
  4. Pingback: GUSTAREA LUI DUMNEZEU. Talcuirea duhovniceasca a Parintelui Zaharia de la Essex la Evanghelia primei Duminici a Postului Mare: “Mai mari decat acestea vom vedea”. TAINA VIETII IN HRISTOS ca NEINCETATA INNOIRE | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: PREFACEREA RANILOR SUFLETESTI si a durerilor omenesti mistuitoare IN MANGAIETORUL PLANS DUHOVNICESC. Parintele Zaharia Zaharou despre lucrarea neincetata a pocaintei (II). CUM SA REACTIONAM LA AMARACIUNI CA SA LE FACEM FOLOSITOARE? “Punându-L pe Hr
  6. Pingback: ATINTIREA MINTII SPRE CELE DE SUS si PRIMIREA SMERITA A MUSTRARILOR. Raspunsuri duhovnicesti de la Arhim. Zaharia Zaharou: “Nu ar trebui să ne trăim stările sufleteşti singuri, ci ar trebui să le împărtăşim cu Dumnezeu” | Cuvântul Or
  7. Pingback: Sfantul Ioan Scararul despre PLANSUL DE-BUCURIE-FACATOR | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: MAICA DOMNULUI NE INVATA SA PAZIM IN TACERE COMOARA TAINICA A INIMII. Conferinta de la Alba Iulia a Arhim. Zaharia (AUDIO): “PRIN POSTUL MARE, SPRE ADANCUL INIMII”. Puterea duhovniceasca a starii de continua recunostinta | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: CU O SINGURA INIMA, IN TRUPUL LUI HRISTOS. Cand “darurile unuia devin comoara tuturor”… CHEILE CARE NE DESCHID USA ADANCULUI INIMII | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: Cuvinte de folos ale ARHIM. SOFRONIE culese de ucenicul sau, IPS IEROTHEOS, despre planurile DUHOVNICESC, PSIHOLOGIC si TRUPESC, judecata si osandire, LUCRAREA LAUNTRICA si RAZBOIUL CU PATIMILE: “Experienţa adevereşte că pentru orice judecăm, vo
  11. Pingback: OMUL LAUNTRIC SI VALOAREA LACRIMILOR. Cuvant pentru suflet de la ARHIM. ZAHARIA ZAHAROU – calauza pe calea Postului. CUM SA NE REDESCOPERIM SI SA NE CURATIM INIMA, facand-o locul unde “Dumnezeu Se revarsa ca o ploaie”? | Cuvântul Ortodo
  12. Pingback: “O NOAPTE ÎN PUSTIA SFÂNTULUI MUNTE” – Povestea unei cărți de referință pentru înțelegerea autentică a RUGĂCIUNII LUI IISUS, dezlegarea enigmei PUSTNICULUI și un capitol important din cuprinsul ei: VENIREA ȘI DEPĂRTAREA HARU
  13. Pingback: “PROGRAM DUHOVNICESC” de la PARINTELE ZAHARIA pentru a dobandi si a pastra DUHUL SMERIT SI INIMA ZDROBITA. “De aceea trebuie sa ne facem un program, CA SA NU NE PREDAM ZADARNICIEI LUMII ACESTEIA, sa nu ne lasam atrasi de modelele ei si s
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate