PREFACEREA RANILOR SUFLETESTI si a durerilor omenesti mistuitoare IN MANGAIETORUL PLANS DUHOVNICESC. Parintele Zaharia Zaharou despre lucrarea neincetata a pocaintei (II). CUM SA REACTIONAM LA AMARACIUNI CA SA LE FACEM FOLOSITOARE? “Punându-L pe Hristos la încercare…”

“Avem pace lăuntrică atâta vreme cât avem în inimă durerea pocăinţei”

Arhimandritul Zaharia de la Essex

DESPRE POCĂINŢĂ

(II)

“[…] Părinţii dau mare însemnătate plânsului duhovnicesc. Vedem aceasta, de pildă, în scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog sau în scrisoarea Sfântului Grigorie Palama către mo­nahia Xenia. Dar nu este uşor a învăţa să plângem cum se cuvine. Dacă plânsul nostru este de natură sufletească, ne vom veşteji şi vom stinge în noi orice licărire de viaţă. Insă dacă plânsul nostru este unul duhovnicesc, nu doar că nu vom suferi nicio vătămare, ci vom afla şi reînnoire. In cartea sa Vom vedea pe Dumnezeu precum este, Părintele Sofronie ex­plică diferenţa dintre plânsul sufletesc şi cel duhovnicesc. Potrivit lui, prin plânsul sufletesc ne îngrădim viaţa în ho­tarele lumii văzute. Plânsul duhovnicesc apare atunci când fiecare trăire a noastră o aducem înaintea lui Dumnezeu, de Care depindem în toate, căci singurul lucru pentru care me­rită cu adevărat să plângem este înstrăinarea de El.

De multe ori suntem răniţi sufleteşte şi suferim durere atunci când ne confruntăm cu energii care ne zdrobesc inima. Noi însă trebuie să ne ridicăm deasupra acestor expe­rienţe negative şi izbutim să o facem dacă “exploatăm” su­ferinţa pricinuită în inimă de o anumită împrejurare neplă­cută şi o prefacem în energie duhovnicească. Părintele Sofro­nie a insistat de multe ori asupra faptului că trebuie să învă­ţăm să strămutăm orice stare sufletească – fie ea pricinuităd e boală, de dispreţul celorlalţi, de prigoană sau de nepu­tinţa firii noastre – pe un nivel duhovnicesc, cu ajutorul unui gând pozitiv. Şi izbutim să facem aceasta dacă ne în­dreptăm cugetul spre locul în care se află Fiul lui Dumnezeu. Să ne fie gândul doar la cele de Sus, după cum i-a îndemnat Sfântul Pavel pe Filipeni (cf. Filip. 4, 8).

Unul dintre Părinţii Pustiei a fost întrebat de tânărul său ucenic cum să înveţe să plângă la rugăciune. Şi Bătrânul a răspuns:

„Plânsul este o deprindere, însă omul trebuie să stăruie îndelung ca să o dobândească, luând pururi aminte la păcatele săvârşite şi la iad. Ii este de folos să cugete neîn­cetat la mormânt, la felul cum strămoşii săi au plecat din lumea aceasta şi la locul unde se află ei acum”.

Ucenicul, vrând să afle mai multe, l-a iscodit din nou:

„Ar trebui, oare, ca monahul să-şi aducă aminte de părinţii săi răposaţi şi de alte asemenea lucruri?”

Bătrânul i-a răspuns:

„Stăruie asupra oricărei amintiri care aduce străpungere în suflet. Şi dacă vin lacrimile, poţi să-ţi muţi cugetul de la cele ce te-au făcut să plângi la păcatele tale sau la oricare alt gând de pocăinţă.”

Prefacerea stărilor sufleteşti în stări duhovniceşti con­stituie marea cultură a monahismului şi numai dacă mona­hul va învăţa să facă aceasta, se va împlini cu adevărat în chemarea sa monahală, pentru că tot mereu se va confrunta cu aceste stări sufleteşti. De pildă, un frate îmi spune o vorbă grea şi mă răneşte. Sunt două feluri de a reacţiona la această energie care îmi zdrobeşte atât de mult inima. Aş putea să reacţionez cu amărăciune şi să zic: „Ce nerecunoscător e! Atâţia ani de zile m-am purtat frumos cu el, m-am rugat pentru el, m-am îngrijit de el şi uite acum ce nedrept se poartă cu mine! E un om rău.” Aceasta este reacţia sufle­tească firească a omului lumesc. Dar mai există şi o altă reacţie. Durerea este reală şi mă loveşte direct în inimă, însă fără măcar să mă gândesc de unde vine ea, îmi schimb direcţia gândului şi zic: „Doamne, Tu mi-ai văzut nepăsarea şi delăsarea şi ai trimis pe îngerul Tău ca să mă trezească. Miluieşte-ne pe noi!” Mă folosesc de energia trăirii mele şi îmi îndrept gândul la Dumnezeu şi mă rog pentru cele de care am trebuinţă. Putem întotdeauna să ne folosim de energia stării noastre de amărăciune lăuntrică pentru ca să ne ru­găm pentru iertarea păcatelor noastre. Astfel prefacem ener­gia sufletească în energie duhovnicească, intrăm în dialog cu Dumnezeu şi în cele din urmă ne simţim primeniţi lăun­tric şi nici măcar nu ne mai aducem aminte de unde a înce­put totul sau cine anume a fost cel care ne-a rănit. In felul acesta, tot ceea ce ne răneşte inima ne este de folos în mă­sura în care ne aduce la zdrobirea inimii. Părintele Sofronie încuraja în noi această dispoziţie amintindu-ne că Hristos, ori de câte ori a fost ameninţat cu moartea, nu S-a gândit nicio clipă că ameninţarea aceasta venea de la soldaţii ro­mani, de la evrei sau de la greci, ci a primit-o ca pe Paharul pe care I L-a dat Tatăl. Mintea îi era într-un neîncetat dialog cu Tatăl şi nu lua seama la felul în care moartea îl ameninţa. Iată că în Persoana lui Hristos găsim din nou pilda de urmat în orice situaţie am avea de înfruntat.

Cineva ar putea obiecta: „însă ce fac dacă nu îmi este dat acest dar al Duhului Sfânt?”. Amintiţi-vă de cuvântul Domnului: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1,15). Credinţa naşte în noi dorinţa de a împlini cuvântul lui Hristos, a-l cerceta şi a-i dovedi Adevărul viu. Punându-L pe Hristos la încercare, noi ajungem să-L cunoaştem. Este bineprimit, chiar bineplăcut Domnului ca noi să facem „experimentul” nostru cu Dumnezeu, să-L punem la încercare. Insuşi Dum­nezeu ne îndeamnă la aceasta: „Veniţi şi veţi vedea”, le spune Sfinţilor Andrei şi Ioan (Ioan 1, 39). „Vino şi vezi“, îi zice Apostolul Filip lui Natanael, care se îndoia (Ioan 1, 46); şi, prin ei, aceeaşi chemare ne este adresată şi nouă, tuturor, celor care şovăim. In Epistola sa către Romani, Sfântul Pavel aminteşte de acei oameni care nu L-au încercat pe Dumnezeu, care nu au făcut „experimentul” lor cu Dumnezeu, şi care, prin urmare, nu ajung să-L cunoască (cf. Rom. 1,28). Astfel, mistuiţi de dorinţa de a-L cunoaşte, Ii cerem cu credinţă lui Dumnezeu să ne „deschidă uşile pocăinţei” şi să ne dea darul lacrimilor.

Plânsul duhovnicesc se hrăneşte din osândirea de sine şi este tocmai opusul răspunsului pe care Adam I l-a dat lui Dumnezeu atunci când a căzut din rai. Adam nu a fost în stare să se osândească pe sine, ci a pus toată răspunderea greşelii sale pe seama lui Dumnezeu. Astfel s-a făcut ne­vrednic de darul pocăinţei şi Dumnezeu a îngăduit ca el să cunoască suferinţa surghiunului pentru ca să-şi dea seama de aceasta. De aceea se cuvine să urmăm cu credincioşie pilda lui Hristos, a Noului Adam, şi prin osândirea de sine să luăm de bunăvoie asupra noastră vina pentru toate. In felul acesta ne unim cu însăşi Crucea lui Hristos, căci Domnul a luat Crucea de bunăvoie, nu pentru vreun folos personal – de vreme ce El a fost „nevinovat şi neprihănit” (1 Petru 1,19) şi de aceea nu a avut nevoie de pocăinţă – ci pentru mântuirea noastră.

Osândirea de sine preîntâmpină şi îmblânzeşte judecata lui Dumnezeu, Care în marea Sa milostivire binevoieşte să ne cruţe de pedeapsa cea dreaptă ce va să fie. Ba mai mult, prin osândirea de sine şi mângâierea plânsului duhovnicesc dobândim multă nădejde şi „lărgirea” duhovnicească a ini­mii; şi chiar dacă harul pocăinţei vădeşte cât de adâncă ne este căderea, nu deznădăjduim, căci acelaşi har ne şi mân­gâie. Cel ce ia asupra sa în chip sănătos pocăinţa îşi înteţeşte strigarea către Dumnezeu, Căruia Ii stă în putinţă să-l mân­tuiască din moartea care încă dintru început a ameninţat să distrugă viaţa omului. Potrivit Sfântului Pavel, frica de moarte îi ţine pe toţi în robia păcatului (cf. Evr. 2,15). Frica de moarte îi face pe oameni egoişti şi în egoismul nostru pă­cătuim prin aceea că încercăm să supravieţuim fără Dum­nezeu, urmând căilor noastre strâmbe şi samavolnice.

După cum spuneam mai devreme, înaintea noastră se cască două prăpăstii: cea a adâncului milostivirii şi iubirii lui Dumnezeu, vădită de Crucea Sa cu care ne unim atunci când de bunăvoie ne plângem păcatele, şi cea a adâncului căderii noastre. Amândouă ne fac să ne înteţim şi mai mult strigarea către Dumnezeu, aşa cum au făcut toate sufletele drepţilor, şi harul ne vine în ajutor şi ne întăreşte, pentru că el poartă în sine sămânţa vieţii veşnice. Sămânţa aceasta şi mângâierea care o însoţeşte ne insuflă să purcedem la o luptă crâncenă cu întunericul pe care îl descoperim înlăuntrul nostru până când acesta este „înghiţit de viaţă” (2 Cor. 5, 4). Suntem constrânşi, pe de o parte, de adâncul iubirii lui Hristos, al Crucii şi al harului învierii Lui, iar pe de altă parte, de adâncul căderii noastre. Adâncul căderii noastre cheamă adâncul milostivirii iubirii lui Hristos (cf. Ps. 41, 9) şi, de vom dobândi această îndoită viziune în viaţa noastră, atunci, zi şi noapte, însuflarea nu se va mai depărta de la noi. Şi pentru a ne întări în această îndoită vedere, nu vom mai căuta să ne comparăm cu nimic pământesc: dacă vrem să plângem din tot cugetul şi din toată inima, atunci avem trebuinţă să ne alipim statornic numai de începătorul şi Plinitorul credinţei noastre (cf. Evr. 12, 2), de Domnul nostru Iisus Hristos.

Aşa cum raiul a fost păzit de porunca lui Dumnezeu, tot aşa şi firea noastră căzută este reînnoită neîncetat prin pocăinţă. Pocăinţa nu se sfârşeşte niciodată pe pământ. Dacă s-ar sfârşi, ar însemna că s-ar fi desăvârşit deja asemănarea noastră cu Hristos-Dumnezeu, Care este lumină în care nu este nici urmă de întuneric. Adevărul este că avem nevoie de pocăinţă atâta vreme cât trăim şi ne îndestulăm cu hrană stricăcioasă, căci trupul ne este supus morţii. In măsura în care ne pocăim aici pe pământ, devenim aseme­nea lui Hristos; însă, prin harul dumnezeiesc, asemănarea cu El va fi deplină abia în viaţa ce va să fie.

Spre sfârşitul celui de-al şaptelea capitol al Scării, Sfân­tul Ioan Sinaitul ne spune că vom fi osândiţi nu pentru că în viaţa aceasta nu am făcut minuni sau pentru că nu am fost mari teologi sau văzători cu duhul. Insă va trebui să dăm seamă de faptul că nu ne-am plâns îndeajuns păcăto­şenia, stricăciunea şi nedesăvârşirea. Căci ştim foarte bine (şi rugăciunile Bisericii o adeveresc) că niciun om nu poate să trăiască pe pământ, fie şi numai o zi, şi să nu păcătuiască. Aşa stând lucrurile, se cuvine să facem tot ceea ce depinde de noi ca să ne păzim sufletul de păcat şi să cultivăm noul pom al raiului duhovnicesc care a prins rădăcini înlăuntrul nostru, udându-l cu izvoarele lacrimilor noastre. Şi Cel Ce va domni în inimile noastre Se va dovedi mai puternic decât cel ce stăpâneşte lumea (cf. 1 Ioan 4,4). Cu alte cuvinte, pre­zenţa lui Dumnezeu în inimile noastre trebuie să devină lucrătoare, aşa încât vrăjmaşul, stăpânitorul lumii acesteia şi călăul sufletelor noastre, să fie biruit. Atunci, încetul cu în­cetul, ne va fi mai uşor să rămânem în starea de trezvie şi să ne păzim inima de gândurile rele ce vor să ne prindă în cursa lor. Cu adevărat, trezvia este rodul pocăinţei: atunci când focul pocăinţei şi al plânsului duhovnicesc începe să ardă cu putere în om, trezvia îi devine atât de firească încât niciun gând rău nu poate să se apropie de el, iar dacă îndrăzneşte să-i dea târcoale, neputând suferi văpaia acestui foc lăuntric, se îndepărtează cu repeziciune. Odată, un călugăr din Sfântul Munte mi-a zis:

„Avem pace lăuntrică atâta vreme cât avem în inimă durerea pocăinţei“.

Voia să spună prin aceasta că durerea pocăinţei este cea care face uşor jugul lui Hristos, precum şi scrie în Scriptură (cf. Matei 11, 29-30).

Cei care au cunoscut Lumina nezidită, precum Isaia şi toţi proorocii împreună cu sfinţii, au suferit atunci când au trebuit să se întoarcă la realitatea acestei lumi, fiind gata de orice jertfă pentru a dobândi iarăşi binecuvântata stare de răpire în Dumnezeu. Aceasta o vedem limpede în viaţa Sfântului Siluan. După ce L-a văzut pe Hristos viu, el nu a mai fost în stare să se dedea somnului şi aceasta timp de mai bine de patruzeci de ani. A avut pururi înaintea lui Chipul cel blând şi smerit al lui Hristos, care până la sfârşitul vieţii nu i-a îngăduit odihna. Sfântul mărturisea că, dacă nu ar fi văzut Chipul cel smerit al Mântuitorului, i-ar fi fost cu neputinţă să rabde chiar şi numai una din nesfârşitele nopţi de priveghere şi luptă; şi, totuşi, a răbdat nenumărate ase­menea nopţi pentru că ştia ce căuta. Nemaipomenita lui însuflare nu i-a îngăduit să caute mângâiere în nimic altceva decât în Dumnezeu, după cum aflăm din poemul său în proză, Tânguirea lui Adam.

La fel cum rugăciunea naşte rugăciune, tot aşa şi plân­sul duhovnicesc naşte şi mai mult plâns, şi vine o vreme, spune Sfântul Ioan Scărarul, când omul poartă acest plâns înlăuntrul lui întotdeauna şi pretutindeni. De câte ori ră­mâne singur, lasă lacrimile să se reverse şi ele îi primenesc întreaga fiinţă. În dragostea sa de Dumnezeu, omul devine tot o pară de foc, în vreme ce ura de sine îi înteţeşte şi mai tare plânsul, iar Domnul vine să-l reînnoiască deplin cu harul care se revarsă din belşug din Crucea Sa.

Ingăduiţi-mi să închei cu un fragment din Tânguirea lui Adam, care este de fapt plângerea minunată a Sfântului Siluan însuşi:

Plânge Adam: „Nu-mi este dorită pustia. Nu-mi sunt dragi munţii înalţi, nici lunca, nici pădurea, nici cântul păsărilor; nimica îmi este drag. Sufletu-mi zace în mare durere: scârbit-am pre Domnul. Şi de m-ar lua Domnul din nou în rai, încă şi acolo mă voi mâhni şi voi plânge: Pentru ce pre Dumnezeul cel iubit am întristat… Pentru ce nu îl văd în sufletul meu? Ce îl opreşte a viia întru mine? Nu este dară întru mine a lui Hristos smerenie şi iubirea pentru vrăjmaşi?… Adam a pierdut pământescul rai, şi plângând îl căuta: „Raiul meu, raiule, preafrumosul meu rai”. Domnul însă, prin dragostea Sa, i-au dat pe cruce un alt rai, mai bun decât cel dinainte, în ce­ruri, unde este lumina Sfintei Treimi. Ce vom da Domnului pentru dragostea Sa către noi?

[va urma]

(din: Arhimandritul Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii (I Petru 3, 4), Editura Basilica, Bucuresti, 2014)

Legaturi:

***