“O NOAPTE ÎN PUSTIA SFÂNTULUI MUNTE” – Povestea unei cărți de referință pentru înțelegerea autentică a RUGĂCIUNII LUI IISUS, dezlegarea enigmei PUSTNICULUI și un capitol important din cuprinsul ei: VENIREA ȘI DEPĂRTAREA HARULUI: “După fiecare bătălie, vine un har negrăit… Dacă nu recunoşti duhul care ucide, nu vei ajunge la cunoaşterea Duhului ce dă viaţă”
MĂSURILE și MODUL DE LUCRARE AL HARULUI ÎN INIMA OMULUI, de la TRESĂLTAREA INIMII la PĂRĂSIREA PEDAGOGICĂ de către Dumnezeu.
Roadele rugăciunii minții
Mitropolitul Ierotheos Vlachos, O noapte în pustia Sfântului Munte. Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus, Editura Sophia, 2017, traducere de Radu Hagiu (editie revazuta si adaugita):
Am fost un smerit închinător al Sfântului Munte din vremea studenţiei mele, din 1965, dar de când am ajuns cleric, în 1971, am mers de cel puţin trei ori în fiecare an. Cercetam mănăstiri, schituri, chilii, pustietăţi, căutând hrană duhovnicească.
După ieşirea din Sfântul Munte, în toamna lui 1977, am scris cartea O noapte în pustia Sfântului Munte, în care am înfăţişat învăţăturile dobândite despre rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”. În anii petrecuţi în Athos am trăit neîncetat în acest şuvoi al Rugăciunii, am ascultat şi am citit multe despre ea. Cartea a apărut anonim în primăvara lui 1978, iscălită cu iniţialele A.I.V. (Arhimandrit Ierothei Vlahos), deoarece socoteam că nimic din ea nu era de la mine – eu eram un simplu purtător şi scriitor ale acestei duhovniceşti lucrări. Părintele Arhimandrit Gheorghie (Kapsanis), igumenul Sfintei Mănăstiri Grigoriu, scria în predoslovia cărţii:
„Domnul cel iubitor de oameni, Care dăruieşte ceea ce cu adevărat doreşte inima, a dăruit şi lui A.I.V. harul Său, pentru a iubi şi a simţi cu duhovnicească simţire Sfântul Munte şi pentru a auzi bătaia tainică a inimii sale – nimic altceva decât rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pre mine, păcătosul.» A stat de vorbă cu Stareţi sfinţi, a primit binecuvântarea lor, a ascultat cuvintele vieţii veşnice, iar acum, din dragoste pentru fraţii săi, le dăruieşte din roadele inimii sale.” (…)
În 1978, de Paşti, am vizitat iarăşi Sfântul Munte. Una din treptele fundamentale ale creşterii mele duhovniceşti din acel an a fost întâlnirea cu Părintele Theoclit Dionisiatul, un om de convorbiri duhovniceşti, un neîntrecut mânuitor al cuvântului şi cunoscător al înţelepciunii patristice, un însemnat chip al Sfântului Munte. Fusese înştiinţat că în spatele iniţialelor A.I.V. de pe cartea O noapte în pustia Sfântului Munte mă aflam eu şi, de cum m-a văzut, mi-a zis: „Tu eşti făptaşul!” M-am făcut că nu pricep, dar era cu neputinţă să stăruiesc şi să mă împotrivesc cuvintelor sale. M-a întrebat: „Cine este acel pustnic cu care ai vorbit? Sunt mulţi isihaşti în Sfântul Munte” (şi mi-a înşirat câteva nume!), „dar ei nu cunosc buddhismul aşa cum scrii în carte. Şi răspunsurile pe tema Rugăciunii minţii sunt deosebite!” Apoi, fără să-mi aştepte răspunsul, a urmat: „Mi-am zis că acest pustnic cu care ai vorbit este Părintele Sofronie, aflat acum la Essex, cel ce a cunoscut meditaţia orientală şi raţionalismul impersonal, dar şi Rugăciunea minţii. El are atât experienţă, cât şi educaţie, şi poate scrie despre isihasm.” L-am ascultat tăcut, fără să încuviinţez sau să tăgăduiesc.
M-a întrebat dacă l-am întâlnit cu adevărat pe Părintele Sofronie. Bineînţeles, i-am răspuns că da şi i-am povestit despre întâlnirile noastre. Atunci, Părintele Theoclit a început să rostească cuvinte de laudă despre Părintele Sofronie, după care s-a oprit şi m-a întrebat cu nevinovăţia unui copilaş: „A văzut Părintele Sofronie Lumina nezidită?” I-am spus:
El a încuviinţat răspunsul meu, adăugând:
După Părintele Theoclit, l-am cercetat pe pururea-pomenitul Părinte Efrem Katunakiotul. De la Nea Skiti, am urcat cărarea mea mult-iubită, pe care suiam în fiecare an către Aghia Anna, şi de acolo la Katunakia. L-am găsit pe Părintele Efrem la liniştire, în pace. Mi-a zis că unii îi spuseseră să nu mă mai primească, fiindcă socoteau că am publicat fără îngăduinţă convorbirile purtate cu el. Părintele însă mi-a zis: „Îţi voi spune şi mai multe, ca să le pui în ediţia a doua a cărţii!” Îmi amintesc că mi-a relatat două experienţe ale sale. Una se referea la legătura dintre lacrimi şi vederea neziditei Lumini. O altă experienţă era despre vederea Luminii Sfintei Treimi, care l-a cercetat într-o seară.(…)
L-am întrebat despre Cuviosul Gheron Iosif, cel ce îi făcuse începutul în lucrarea Rugăciunii minţii. Mi-a vorbit mult despre acel isihast binecuvântat. Ceea ce m-a impresionat a fost fraza: „Lângă acest binecuvântat Părinte, când săvârşeam Dumnezeiasca Liturghie în coliba mea, mă săturam de har.”
Mi-a mărturisit cinstea şi preţuirea avute faţă de Părintele Sofronie, clădite din ceea ce auzise despre dânsul şi pe care le avea vii în inima sa.(…)
Întâia ediţie a cărţii O noapte în pustia Sfântului Munte s-a publicat în vara anului 1978, aşa cum am amintit, şi a ajuns la Părintele Sofronie înainte ca eu să vizitez pentru a doua oară Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex, Anglia.
Când l-am întâlnit, am fost foarte stânjenit şi ruşinat la gândul că un aşa mare isihast şi theolog a citit cartea scrisă de un prunc în viaţa duhovnicească – carte scrisă tocmai despre Rugăciunea minţii! El mi-a înţeles stânjeneala şi, pentru a mă îmbărbăta, mi-a zis că este un best-seller, deoarece aflase că întâia ediţie s-a epuizat în doar câteva săptămâni. Mi-a vorbit apoi despre buna viziune duhovnicească a cărţii, dar mi-a făcut şi câteva observaţii.
A spus că îi este teamă pentru mine, şi l-am întrebat de ce. Mi-a răspuns că îi este teamă din punct de vedere duhovnicesc, deoarece diavolul mă va pizmui şi mult mă va război. Deoarece pusesem în întâia ediţie a cărţii fotografia Peşterii Sfintei Treimi din vecinătatea Mănăstirii Sfântului Pavel, unde a vieţuit Părintele Sofronie pentru o vreme, şi am scris dedesubt că această peşteră s’a făcut un nou Thavor şi aici a trăit un nou Moisì, un văzător contemporan al Luminii, el mi-a spus foarte direct: „Asta a fost o prostie!”. Părintele mi-a zis că, atunci când a văzut fotografia şi explicaţia ei, l-a cuprins frica şi m-a sfătuit să o scot din ediţia a doua – ceea ce am şi făcut!
Trebuie spus aici că mulţi au încercat să descopere cine este pustnicul isihast cu care am vorbit despre Rugăciune – convorbire transpusă în această carte. Personal am simţit o adâncă uimire pentru că mulţi cititori au atribuit cuvintele mai multor nevoitori contemporani. Părintele Efrem Katunakiotul mi-a spus că le răspundea tuturor celor ce veneau la dânsul spunându-i că el este acel monah (deoarece cartea avea legătură cu tot ceea ce spunea şi el): „Nu-l mai căutaţi pe pustnic! Încercaţi doar să înfăptuiţi ceea ce vă învaţă. Citiţi cartea şi urmaţi cele scrise în ea – este o mină duhovnicească!” Părintele Porfirie Kavsokalivitul mi-a telefonat ca să mă întrebe: „Am vorbit noi vreodată, Părinte Ierothei, despre subiectele astea? Pentru că toţi aceia care citesc cartea îmi spun că cele din ea seamănă cu învăţăturile mele!” Părintele Theoclit Dionisiatul mi-a spus că le răspundea celor ce-l întrebau dacă ştie cine este pustnicul din carte că-i Părintele Sofronie – cel ce cunoştea din cercare buddhismul, filosofia stoică şi celelalte teme din carte.
Tot Părintele Theoclit Dionisiatul, într-o scrisoare mult mai târzie a sa (de Paştile 1995), îmi scria:
„O propunere: nu va avea cu nimic de suferit prestigiul cărţii O noapte în pustia Sfântului Munte dacă în noua ediţie vei scrie în continuarea cuvântului de început: «Acum, că a adormit întru Domnul marele theolog Rus Sofronie Ieromonahul, simt nevoia să dezvălui că această carte nu este roada unei singure nopţi petrecute în Sfântul Munte, ci a două nopţi: cea dintâi petrecută în Sfântul Munte şi cea de-a doua la Essex». Părerea mea este că s-ar putea scrie, sub O noapte în pustia Sfântului Munte, subtitlul …şi încă o noapte la Essex, cu Stareţul Sofronie.”
Eu am dat slavă lui Dumnezeu auzind toate acestea. Prin faptul că convorbirea din carte era atribuită mai multor pustnici şi trăitori duhovniceşti contemporani, de mare înălţime duhovnicească, se vădea că toate cele din carte exprimau trăirea întregii Biserici.
Mitropolitul Ierótheos al Nafpaktosului
***
Rugăciunea lui Iisus, adică rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, m’a preocupat din fragedă copilărie. Încă de pe când aveam 4-5 ani, mama mea m’a dus la un spital din ţinutul natal, ca să primesc blagoslovenia unui nevoitor bolnav, internat acolo. Acela m’a binecuvântat şi mi-a spus să rostesc Rugăciunea nu doar o singură dată, căci nimeni nu se poate sătura dintr’o îmbucătură. Sânt mişcat când îmi amintesc că, la acea vârstă mică, un nevoitor m’a blagoslovit şi m’a îndemnat să mă rog cu Rugăciunea lui Iisus. Este o dulce amintire din copilărie şi sânt recunoscător mamei mele, care m’a aşezat pe această cale.
Mai apoi, am început să fiu cu adevărat interesat de această lucrare duhovnicească pe când, ca student al Facultăţii de Theologie din Thessalonic, citeam învăţătura Sfântului Grigórie Palamà despre sfânta liniştire (isihasm), despre rugăciunea neîncetată şi întreaga ei theologie, şi după aceea pe când, vizitând Sfântul Munte în anii 1960, auzeam monahii vorbind despre Rugăciune.
Ajuns cleric, în anii 1970 am studiat multe texte ale vechilor şi mai noilor Părinţi despre această sfântă lucrare, iar studiul acesta sporea dragostea mea pentru rugăciune. Peregrinam în vremea aceea pe la schiturile şi colibele din pustia Sfântului Munte, ca să aud învăţătura părinţilor în viaţă despre Rugăciune.
Astfel, am discutat pe tema rugăciunii, într’o atmosferă de zdrobire a inimii, cu cuvioşii stareţi Efrém Katunakiotul, Paísie Aghioritul, Efrém Filotheitul, Theoclit Dionisiatul, cu mulţi monahi de la Nea Skiti, de la Aghia Anna şi din Katunakia, dar şi cu mulţi monahi din chinovii, nevoitori ai rugăciunii minţii şi inimii. Au fost dăţi când stăteam săptămâni întregi în Sfântul Munte şi-l întrebam pe oricare monah pe care-l găseam numai despre Rugăciune. Iar ei îmi umpleau inima de sfinţite cercări duhovniceşti.
Toate acestea, împreună cu întâlnirea şi legătura cu Stareţul Sofrónie (Saharov) şi cu Sfânta Mănăstire a Sfântului Ioán Înainte-Mergătorul din Essex, Anglia, unde am văzut înfăptuită Rugăciunea ca slujbă şi chip de viaţă, unită cu theologia, cu pocăinţa şi cu dumnezeiasca împărtăşanie, mi-au aprins dragostea pentru Rugăciunea lui Iisus – care este temelia vieţii isihaste şi rugăciunea neîncetată a Bisericii, de vreme ce la fiecare ectenie a preotului poporul răspunde cu „Doamne, miluieşte.” Totodată, în Evanghelii vedem că această rugă i-o adresau lui Hristos orbii, leproşii, femeia hananeancă ş.c.l. Astfel, cel ce îşi simte neputinţa duhovnicească cere de la Dumnezeu milă.
Când am ajuns duhovnic, în 1973, i-am învăţat pe cei dintâi fii duhovniceşti ai mei să se nevoiască cu Rugăciunea. Unii dintre ei mi-au cerut să scriu într’o formă simplă un text, ca ajutor, şi astfel am aşternut pe hârtie convorbirea de faţă. Igumenul Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigórie, Părintele Gheórghie (Kapsanis), care mă primea întotdeauna cu multă dragoste şi bunătate, m’a îndemnat să o public şi, bineînţeles, a scris predoslovia cărţii. Am publicat cartea fără să-mi trec numele, fiindcă simţeam greutatea lucrării. De atunci, această carte a cunoscut nenumărate ediţii în greacă (21 la număr) şi s’a tradus în aproape douăzeci de limbi. Cartea a circulat şi a fost citită de mulţi, care s’au folosit, şi Dumnezeu a binecuvântat în multe feluri.
[…]
Negreşit însă, Rugăciunea lui Iisus, ca să fie de folos omului, trebuie neapărat însoţită de theologia Bisericii Ortodoxe (dogma) şi de o viaţă îmbisericită (Tainele‑nevoinţa) – şi în chip anume de dumnezeiasca împărtăşanie, căci Rugăciunea aprinde dorul pentru dumnezeiasca împărtăşanie, iar împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos sporeşte setea de rugăciune.
Rog pe oricare dintre cititorii ce se vor folosi de această carte să se roage la Dumnezeu să nu‑i dezamăgesc pe atâţia pustnici nevoitori, care m‑au iubit şi mi‑au descoperit comorile inimii lor.
Scris în Nafpaktos,
la 24 septemvrie 2010
de praznicul Cuviosului Siluan Athonitul
† Ierótheos al Nafpaktei și Aghio-Vlasiului
(Cuvântul înainte al autorului la a cincea ediţie în limba română a cărţii „O noapte în pustia Sfântului Munte”)
Venirea şi depărtarea harului
– Mă simt dator să te luminez ceva mai mult în această privinţă. Nevoitorii cunosc viclenia diavolului, dar îi cunosc şi slăbiciunea, şi lipsurile. Ei cunosc din încercare ura Satanei, dar şi dragostea dulce a lui Hristos pentru făptura omenească. În acest război, dragostea lui Dumnezeu pentru om este mai puternică. Domnul vine blând în suflet şi, potrivit măsurii în care Se apropie, dăruieşte har şi bucurie. După fiecare bătălie, vine un har negrăit şi de neînţeles, vine bucurie, pace şi linişte.
„Adevăratul început al rugăciunii este căldura în inimă, ce mistuie patimile şi aduce fericire şi bucurie sufletului”, potrivit Sfântului Grigórie Sinaitul.
Simţim cu putere lucrurile acestea, fiindcă trăim o stare pe care n-am mai cunoscut-o. Toate din lăuntrul nostru se fac paşnice şi liniştite!
Rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” ajunge o slavoslovie: „Slavă ţie, Doamne!” Apoi, mai presus de toate, trebuie să ne oprim la cuvântul „Iisus”, căci El este de faţă. Pomenirea lui Iisus, cu mintea adunată în inimă, se atinge acum fără trudă şi fără multă nevoinţă. De fiecare dată când rostim numele lui Iisus, cât ni se îndulceşte inima! Nu vrem cu nici un preţ să pierdem acest ceas dumnezeiesc, după care tânjim atât de mult. Pururea-pomenitul meu Stareţ spunea rugăciunea inimii vreme de şase ceasuri şi i se părea că a trecut doar un sfert de ceas… Bucuria vine în valuri. Apoi bătăile inimii… Mulţi Părinţi vorbesc despre acestea.
– Ghéronda, îmi amintesc că Cuviosul Nicódim Aghioritul tâlcuieşte rugăciunea Maicii Domnului „Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu” (Lc. 1:47) aproape în acelaşi fel.
În acea clipă, într-adevăr, mi-am amintit învăţătura Sfântului Nicódim că
„preste măsură îl încântă pe cel a cărui inimă freamătă şi tresaltă din pricina acestei bucurii necontenite; şi el este, cumva, plin de înflăcărare, şi această încântare o numesc Părinţii trezvitori «tresărirea» şi «săltarea» inimii, lucrată de harul dumnezeiesc”.
Şi urmează:
„Inima îţi va tresări ori de câte ori te cercetează harul şi ori de câte ori tainic lucrează Sfântul Duh în sufletul tău, prin lucrarea sfintei Rugăciuni a inimii”.
Mulţi Părinţi ai Bisericii noastre au vorbit despre această tresăltare a inimii. De pildă, Sfântul Grigórie Palamà scria:
„…saltă, dar, inima, simţind tresărirea înflăcărării dragostei de bunătate, iar Marele Vasílie şi Marele Athanasie iau aceasta drept un semn al harului”.
– Da, a spus sfântul şi mult-încercatul nevoitor, aşa este. După o luptă vitejească şi dureroasă, harul lui Hristos cercetează inima noastră şi o linişteşte. Dar nu vine la fiecare dintre noi la fel. Ţine de sporirea duhovnicească a omului şi de lucrarea Sfântului Duh, care lucrează „potrivit voii sale”, pentru binele nostru.
„La început, harul apare în felurite chipuri la rugăciune, şi omul se face părtaş în duh în multe şi osebite feluri. Harul se cunoaşte şi se cearcă potrivit voii sale”.
Avem pilda Prorocului Ilie. El a simţit un „duh năprasnic ce va despica munţii”. Apoi a simţit un cutremur, un foc, iar în cele din urmă o adiere de vânt lin, şi „acolo era Domnul”. Cuviosul Grigórie Sinaitul tâlcuieşte că Sfântul Duh vine la unii oameni, mai ales la începători, ca un duh de frică ce nimiceşte munţii patimilor şi zdrobeşte inimile greu împietrite (dându-le pocăinţă şi lacrimi pentru viaţa lor păcătoasă de dinainte). La cei din starea de mijloc vine ca un tremur, adică ca o încântare (aceasta este tresărirea inimii de care am vorbit mai înainte), o râvnire a inimii, iar la cei desăvârşiţi vine ca o adiere de vânt, ca o „lumină lină”. Începătorii primesc lucrarea harului „în parte”, pe când cei desăvârşiţi primesc harul în întregime.
„Altminterea, începutul harului în rugăciune se iveşte în oarecari, şi în felurit chip împărţirea duhului… după voia lui se face văzut şi se cunoaşte. Pildă ne este Prorocul Ilie. În unii vine ca duh de temere, surpând munţii patimilor, zdrobind pietrele, adică inimile învârtoşate, încât cad de frică şi trupul li se face ca mort. În alţii se arată ca un cutremur, apoi ca o veselie, pe care Părinţii Bisericii au numit-o mai limpede şi săltare. În cei dintâi se arată nematerialnic şi fiinţial în cele din lăuntru; căci nefiinţialul şi neipostatnicul nici nu este. În alţii, în sfârşit, Dumnezeu lucrează o adiere subţire şi pácinică de lumină, mai ales în cei ce au înaintat în rugăciune. În aceştia Hristos locuieşte în inimă, după Apostolul, şi se arată tainic în duh. Pentru aceasta a zis Dumnezeu către Ilie în muntele Horiv, că Domnul nu este nici în vifor, nici în cutremur, adică în lucrările din parte din cei începători, ci în adierea subţire de lumină, arătând desăvârşirea rugăciunii”.1
Deci, după cum pesemne ai înţeles, de fiecare dată când harul ne cercetează, vine într-o măsură desăvârşită – potrivit, fireşte, nevoinţei şi smereniei noastre.
– Aşadar harul vine şi iar pleacă?
– Da, răspunse sfântul pustnic. Vine şi pleacă, pentru a se întoarce şi a se duce din nou. Dumnezeu îşi trimite harul său şi îl depărtează. La începutul acestei lupte duhovniceşti, răstimpul dintre depărtarea lui şi venirea din nou este mai mare. Dar, după multă nevoinţă, acesta se face mai mic. Nevoitorul rugăciunii este obişnuit cu aceste cercetări ale harului, dar şi cu depărtarea sa.
– Dar de ce se întâmplă aşa? Care este rostul venirii şi plecării harului?
– Vine să mângâie şi să îndulcească inima, şi pleacă spre a da putinţa dobândirii pe mai departe a căutării şi a smereniei. Se retrage pentru ca nevoitorul să înţeleagă că a fost un dar de la Dumnezeu, şi că este cu totul nevrednic să-l primească. Mulţi monahi cunosc din încercare acest „joc al harului”, care poate ţine mulţi ani. Vine şi pleacă! Mai întâi, harul îl sprijină pe monah prin venirea sa şi îl umple de mângâiere dumnezeiască. E ca şi cum i-ar spune: „Sunt aici”. Apoi se depărtează, pentru ca harul ce i s-a dat să fie însuşit – o lucrare tare anevoioasă. Se cer foarte multe strădanii şi multă rugăciune pentru a păstra harul primit. Au fost dăţi când monahi au primit harul dumnezeiesc, dar mai târziu l-au lepădat. Oare nu la fel s-a întâmplat cu Apostolul Pétru? A primit mult har pe Muntele Thavór dar, nefiind în stare să-l păstreze, a ajuns să-l tăgăduiască pe Hristos. Treapta păstrării harului este legată de o căutare chinuitoare a acestuia. Nevoitorul ştie acum (după venirea harului) că acesta există, şi de aceea se porneşte să-l caute cu lacrimi. Plânge precum copilul ce-şi caută mama, când ea se ascunde:
„Unde eşti Tu, Lumina mea, unde eşti, bucuria mea? Căci m-ai lepădat, şi se strâmtorează inima mea, căci te-ai ascuns de la mine, şi se necăjeşte sufletul meu? Când mi-ai venit în suflet, tu ai ars păcatele mele; vino iarăşi şi acum în sufletul meu, şi iarăşi îmi arde păcatele care Te ascund de la mine, precum nourii ascund soarele. Vino şi mă bucură cu a Ta venire. Pentru ce zăboveşti, Doamne? Tu vezi – se împilează sufletul meu şi cu lacrămi te caut. Unde Te ascunzi? Iată, Tu pretutindenea eşti, dar sufletul nu Te vede, şi cu durere necăjindu-se Te caută. Tot aşa, când erai un tânăr copil, Preacurata Fecioară, împreună cu Iosíf, cu durere Te căutau. Ce gândea Ea, necăjindu-se, când nu îşi găsea iubitul Fiu?”2 (Sfântul Siluan Athonitul).
Sfântul Serafim din Sarov a pierdut harul lui Dumnezeu pentru că s-a mâniat pe un frate. N-a fost pentru el năpastă mai mare! Abia atunci a putut înţelege suferinţa lui Adam, care a fost izgonit din Rai după pierderea părtăşiei cu Dumnezeu. Aşa că Sfântul Serafim a rămas o mie de zile şi nopţi pe o stâncă, cerşind harul lui Dumnezeu, şi a coborât abia după ce l-a căpătat din nou.
De aceea – urmă Ghéronda – harul se retrage, căci aşa inima însetează după Dumnezeu şi Îl iubeşte mai mult. Acum ea are cercarea dulceţii harului şi a goliciunii pe care o pricinuieşte lipsa lui, împreună cu amărăciunea păcatului. Şi atunci îl caută, dar fără deznădejde sau necredinţă. Trebuie să adaug şi că, după ce a învăluit mintea şi a adus-o la răpire, harul se depărtează foarte repede (mai ales când mintea este încă la începutul lucrării sale noetice), încât aceasta „să nu moară” – aşa cum se întâmplă cu un prunc ce varsă după ce a mâncat prea mult. Sfântul Simeón Noul Cuvântător-de-Dumnezeu spune:
„Atuncea puţină, ca o subţire strălucire şi preamică,
De năprasnă pe minte înconjurându-o, întru uimire o răpeşte,
Părăsindu-l degrab ca să nu moară;
Ca cu grăbnicia cea multă nici să înţeleagă,
Nici pe frumuseţe să o pomenească să nu lase pe cela ce o au văzut,
Ca să nu mănânce sugarul hrana bărbaţilor celor desăvârşiţi,
Şi îndată să se rumpă, sau să se vatăme, sau să borască.
Deci de atuncea îl povăţuieşte, îl întăreşte, îl învaţă,
Arătându-se raza, şi fugind, când trebuinţă de aceasta avem.
Nu când noi voim, că acest lucru al celor desăvârşit e,
Ci când vom cădea întru nedumirire, şi cu totul vom slăbi,
Vine spre ajutoriu, răsare de departe,
Şi mă face să o simt pe aceasta întru inima mea”.3
Venirea şi plecarea harului are şi un caracter izbăvitor. Vine pentru o vreme, îl curăţă pe om de o patimă, apoi pleacă. Vine din nou ca să-l cureţe de altă patimă, şi tot aşa, până când omul izbuteşte să-şi cureţe voia cu ajutorul harului dumnezeiesc şi dătător-de-viaţă. După multă luptă şi multe jertfe, vine o vreme când harul se statorniceşte, mai mult sau mai puţin, în lăuntrul inimii, şi atunci pacea domneşte netulburată. Doar linişte şi dulceaţă! Atunci sufletul devine un Thavór, se pogoară pe pământ Raiul! Împărăţia lui Dumnezeu coboară în inimă! Sfânta Treime îşi face lăcaş! Omul ajunge astfel după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!
M-am gândit: cât de mare este dragostea lui Dumnezeu! Am citit de curând ceva ce se potriveşte pe deplin cu cele spuse de Ghéronda:
„Dacă nu eşti încercat în lucrările, cursele şi năvălirile diavolului, nu vei înţelege şi nu vei putea preţui darurile pe care ţi le face Sfântul Duh. Dacă nu recunoşti duhul care ucide, nu vei ajunge la cunoaşterea Duhului ce dă viaţă. Nu vei cunoaşte cu adevărat pe Dătătorul de viaţă – Hristos”.
Ce mare este dragostea lui Hristos! Ştie cum să întoarcă spre bine meşteşugirile diavolului, cum să scoată dulceaţă din amar, cum să preschimbe ura diavolului în dragoste pentru el. Atunci înţelegem că, orice ar face diavolul, în cele din urmă se sinucide, se nimiceşte pe sine însuşi. Neîndoielnic, el luptă împotriva oamenilor, iar Dumnezeu îi îngăduie să o facă pentru că şi diavolul este o persoană, şi de aceea are libertate, pe care Făcătorul o cinsteşte; dar, prin dragostea şi mângâierea Sa, Dumnezeu îi îngrădeşte lucrarea nimicitoare. Am auzit odată un nevoitor spunând că Dumnezeu, prin dragostea Sa, preschimbă mândria meschină în smerenia care atrage harul Său. Adică: de îndată ce creştinul se mândreşte, cade; după cădere, el se pocăieşte, primind harul dumnezeiesc şi ajungând chiar mai smerit. În acest fel, se curăţeşte, puţin câte puţin, chiar şi de necuratul şi drăcescul păcat al mândriei. Aşa că putem repeta, pe bună dreptate, că diavolul se nimiceşte singur – este biruit!
Ghéronda se ridică:
– E vremea Vecerniei. Să săvârşim această slujbă cu metaniile. Intră în acea chilie şi roagă-te, rostind Rugăciunea lui Iisus, până ce te voi chema să reluăm convorbirea. Nu trebuie să uităm niciodată dulcea Rugăciune a lui Iisus!
Am intrat în chilia pe care mi-o arătase. M-a înălţat prea sus şi bine a fost că s-a oprit, ca să mă pot odihni o clipă! Chilia era foarte mică, ca toate chiliile la Sfântul Munte. Înăuntru era un pat mic, greu – câteva scânduri sprijinite de două picioare de lemn, cu o pătură aşternută deasupra. Nimic care să-ţi amintească de confortul din lume! Mai era o măsuţă cu un opaiţ vechi, înnegrit, şi un scăunel pentru îndelungatele ceasuri de rugăciune din noapte. Pe perete se găsea o icoană a lui Hristos, şi ceva mai încolo o icoană a Maicii Domnului, pe care monahii aghioriţi o iubesc în chip deosebit, pentru că ea este cercetătoarea, ocrotitoarea şi Stăpâna Muntelui Athos. Un adaos necesar al chiliei erau câteva pânze de păianjen, mai ales în colţuri. Cine să aibă acolo vreme de o curăţenie temeinică? Îndată ce am intrat, după o privire iute prin chilie, am căzut la pământ cu greutate. Mi-am pus palmele pe podea, una peste cealaltă, cu capul sprijinit pe ele şi am început să rostesc Rugăciunea lui Iisus, uneori şoptit, alteori cu glas tare. O ziceam în întregime, apăsând mai mult fie pe „Doamne”, fie pe „Iisuse”, uneori pe „Hristoase” şi uneori pe „miluieşte-mă”, încât am putut ţine mai bine rugăciunea în mintea mea. N-aş putea spune cât am stat întins pe podeaua chiliei. Chiar şi timpul încetează în acele clipe. Mă gândeam la păcatele mele şi la prezenţa mea printre sfinţii şi de-Dumnezeu-purtătorii Părinţi, şi plângeam. Repetam în adâncul inimii cuvintele Sfântului Gură-de-Aur – despre care unii zic, greşit, că nu voia ca monahii să trăiască în mănăstire: „Fericiţi luminătorii lumii”. Fericiţi, căci „ferită e chilia lor de orice zgomot, sufletul lor de orice patimă şi boală, şi blând şi luminos şi mai curat decât aerul cel mai curat. Lucrarea lor este cea pe care o avea Adam la început, înainte de cădere, când îmbrăcat era întru slavă şi cu îndrăzneală vorbea lui Dumnezeu, şi locuia într-acel loc preafericit”.
După o vreme, am auzit glasul ucenicului vestindu-mi că Ghéronda mă aştepta să continuăm convorbirea. Am mers din nou lângă pustnic, cu vădite semne de bucurie, dar totodată şi cu părere de rău pentru întreruperea rugăciunii.
– Cum ţi s-a părut acest răgaz?, m-a întrebat.
– N-aş putea spune, nu sunt în stare să-mi dau seama, am spus. (Cine ştie, poate că pe când eram în chilie Stareţul s-a rugat numai pentru mine, de aceea am simţit o aşa pocăinţă!).
După puţin, i-am spus:
– Am simţit pacea copleşindu-mi sufletul. M-am simţit plin de pocăinţă pentru păcate şi de bucurie pentru dragostea lui Iisus al meu. Da. Mă iubeşte mult mai mult decât pot eu să gândesc. Socotesc că întotdeauna simţiţi aşa. Este, poate, urmarea cercetării harului lui Hristos, care vine arătat după rostirea neîncetată a Rugăciunii lui Iisus, umplându-te de viaţă.
– Adevărat. Doar că roadele Rugăciunii lui Iisus sunt atât de numeroase, încât nu le poţi arăta pe toate. Rugăciunea lui Iisus este ca un pom cu roade multe şi foarte dulci, una mai bună ca cealaltă…
– Daţi-mi şi mie din aceste roade ale „pustiei celei pline de har”, pentru că sunt lipsit de harul dumnezeiesc! Culegeţi şi pentru mine câteva dintre aceste roade duhovniceşti, ca măcar să le aflu!
Legaturi:
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Ce măsuri mari . Mari de tot .
Lămurit pe unde ma aflu … tot la coada vacii . După aceste lecturari , tre sa văd dacă ma pot mișca de lângă coada 🙂