“DESI AM MURIT, SUNT VIU”. Cateva marturii despre minunile Sfantului Ioan Maximovici

6-07-2009 Sublinieri

“Cei care au acelaşi ţel şi se străduiesc spre singurul lucru de trebuinţă au unimea sufletelor şi nu simt niciodată distanţa care îi desparte. Şi oricât ar fi de mare acea distanţă, nu poate împiedica niciodată apropierea duhovnicească ce îi uneşte pe acei oameni într-un singur suflet“.

iconh2.jpg

VICTIMA A PIZMEI. PATIMIRILE FERICITULUI IOAN MAXIMOVICI IN SHANGHAI

Vă trimit veşti triste: ieri noapte a murit în Los Angeles Olga Ivanova Semeniuk, care i-a fost foarte apropiată Arhiepiscopului Ioan în Shanghai. În ultimul timp locuia împreună cu fiul ei B. Pentru mine este o pierdere grea. Rugaţi-vă pentru ea.

Obişnuia să-mi povestească amintirile ei despre vremurile trecute din Shanghai, unele lucruri despre Arhiepiscopul Ioan pe care nu stiu dacă le cunosteati: cum au încercat unii să-l otrăvească si într-un fel au reusit, căci îl pierdusem aproape de tot. Doctorii se îndoiau că va trăi mai mult de două luni şi au hotărât să-l trimită într-o statiune din Tsandau, ca pe un caz fără speranţă.

Fericitul Ioan avea obiceiul de a mânca numai o dată pe zi, noaptea târziu. Mâncarea îi era pregătită si adusă. Adesea era atât de ocupat în biroul său, că uita de ea, si se răcea. Odată doamna Olga Semeniuk, ai cărei fii erau paracliseri credincioşi ai episcopului si îl însoţeau adeseori, a observat că nu se atinsese de mâncare. Ea a luat farfuria, a încălzit mâncarea si i-a amintit episcopului că a venit vremea să mănânce. El a lăsat-o neatinsă, de parcă ar fi ştiut ceva. Apoi ea a mai încălzit mâncarea de câteva ori, până când a observat că începuse să aibă o culoare ciudată, nefirească, aşa că a aruncat-o şi i-a adus ce mai rămăsese din cina lor, iar el a mâncat cu bucurie. Ea si-a adus aminte de întâmplare după ce a fost otrăvit cu adevărat. (Întâmplarea aceasta i-a fost povestită personal editorului de către Olga Semeniuk în 1969).

Episcopul Ioan nu a vrut să meargă la Tsandau şi a spus:

– De acum încolo să-mi pregătească Olga Ivanova mâncarea.

Ea a primit cu bucurie şi de atunci i-a adus-o mereu şi chiar stătea în faţa lui până când termina. Nimeni nu se atingea de mâncarea lui. În două luni s-a însănătoşit.

Însă odată, după Liturghia de Pasti, a rămas mult timp în altar. Iar când în sfârsit a iesit, era alb ca varul si a început să verse. Preşedinta comitetului de femei al Catedralei a adus repede o farfurie si i-a dat-o. Vărsătura era ciudată, de culoare roz. Era din vinul cu care clătea potirul după slujbă. Au săpat o groapă în grădină si au îngropat-o acolo. Episcopul fusese otrăvit de un preot care mai târziu, în vremea noastră, a locuit în Los Angeles şi a scris articole foarte josnice în ziarele rusesti. Părintele Peter T. obişnuia să vorbească mult de el. Mai apoi, când era pe moarte, de cancer, Arhiepiscopul Ioan s-a dus la el la spital, ca să-i dea dezlegare de păcate, iar el s-a pocăit înainte să moară. Era un fost învăţător din Rusia, demonizat poate, cred eu.

Arhiepiscopul Ioan vizita noaptea spitalele, însoţit de fiii familiei Semeniuk. În toate spitalele îl cunoştea lumea şi i se deschideau uşile. Bolnavii îl chemau fără telefon sau telegraf. Am mai notat şi alte amintiri ale Olgăi Semeniuk. Ea a murit pe când dormea, fericita.

Dumnezeu s-o odihnească pe credincioasa Sa roabă şi pe Fericitul Ioan!

Helen Konţevici, 1984

stjohn3.jpg

***

 TREZVIE DUHOVNICEASCA

În vremea când eram în preajma unui om ca Fericitul Ioan, am început să simt, încetul cu încetul, realitatea spirituală a faptului că lumea de dincolo este aproape de noi. Am început să fiu atrasă mai înăuntrul tărâmului harului, numai ca să simt, din ce în ce mai intens, durerea suferinţei şi a mâhnirii.

Odată m-am dus la mănăstire când Fericitul Ioan nu era acolo şi am rămas peste noapte. In vremea aceea aveam o mulţime de ispite. Noaptea am avut un vis. Stăteam în uşa casei de oaspeţi a mănăstirii şi mă uitam în stradă, prin porţile deschise. Fericitul Ioan intra pe acolo în mănăstire. Intrând, s-a întors spre mine şi mi-a spus:

– Ai grijă! Priveghează!

Am tresărit şi m-am uitat imediat spre partea cealaltă a străzii şi am văzut acolo trei duhuri necurate – negre toate trei, purtând pantaloni strâmţi; unul era înalt şi corpolent, celălalt înalt şi foarte slab, iar al treilea de înălţime medie şi puţin gras. Toţi trei îşi ţineau mâinile în buzunare şi se prefăceau că nu mă bagă în seamă. M-am trezit.

După acest vis ispitele au început să sporească şi de fiecare dată când aveam o ispită mare auzeam vocea Fericitului Ioan: „Ai grijă! Priveghează!” Şi de fiecare dată în acele clipe groaznice el mă salva.

Zinaida V. Julem (Franta)

sf_max_no3.gif

***

 IZBAVIRE DE MOARTE

A mai fost o întâmplare demnă de luat în seamă, cu privire la care se poate spune că Fericitul Ioan m-a scăpat de la moarte sigură. In ziua aceea, fiindcă trebuia să ies, m-am uitat pe fereastră şi am văzut în faţa intrării, între două maşini, un obiect necunoscut, ciudat, care semăna cu o bucată de ţeava, lung cam de un picior şi cu un diametru de patru ţoli – mi-e greu să spun chiar cu exactitate. „Ce lucru ciudat!”, mi-am zis, şi m-a cuprins curiozitatea, „Ce-ar fi să mă duc jos şi doar să-l ating cu piciorul, ca să văd ce este?” Aşa că am început să mă îmbrac, când deodată a sunat cineva la uşă, am deschis şi era dragul nostru episcop! Ce-o să aducă oare această vizită neaşteptată, m-am întrebat eu.

Fericitul Ioan a intrat şi a străbătut coridorul, mergând spre cameră, fără să spună o vorbă. Apoi s-a aşezat în fotoliu. Am început să-mi fac de lucru pe lângă el, neştiind ce să fac sau să spun. El tăcea şi tăceam şi eu. A stat astfel cam cinci minute şi apoi s-a ridicat, m-a binecuvântat şi a plecat. Am rămas fără grai – ce voia să însemne asta? Apoi atenţia mi-a fost din nou atrasă spre fereastra care dădea în faţa casei; între timp afară, în faţa uşii, sosise un camion şi nişte poliţişti se agitau pe acolo. Nişte oameni au ridicat cu foarte multă băgare de seamă acel obiect ciudat pe care voisem să-l ating, l-au pus în maşină şi au plecat încet. Am ieşit să văd ce se întâmplă.

Pe atunci în Paris aveau loc multe atentate teroriste cu bombe, iar obiectul era una dintre acele bombe! Ce mi s-ar fi întâmplat dacă aş fi ieşit şi l-aş fi atins cu piciorul, aşa cum voisem să fac, dar fusesem împiedicată de vizita inexplicabilă a dragului nostru Fericit Ioan, căruia i se descoperise intenţia mea? Fără îndoială, în ziua aceea el mi-a salvat viaţa.

Zinaida V. Julem (Franta) 

sf_max_no7.jpg

***

 UNIME SUFLETEASCA

Când dragul nostru, Fericitul Ioan, ne părăsea pentru a conduce eparhia San Francisco, mi se părea că, deşi rămânea cu noi iubitul părinte Mitrofan, eu tot o să pierd totul şi o să rămân cu desăvârşire orfană. Nici acum nu pot să-mi aduc aminte de acel moment decât cu lacrimi în ochi. În clipa în care, după Liturghia din ziua plecării, Fericitul Ioan a ieşit cu cârja în mână din altar, pentru a ne rosti câteva cuvinte de mângâiere, mi-am spus: „O, Doamne, ce o să mă fac, că n-o să-l mai pot vedea pe părintele meu, n-o să-i mai pot auzi vocea şi nici simţi prezenţa? Unde se duce el… e aşa de departe!Şi când şi-a început predica am început să plâng amar; îmi curgeau lacrimile şuvoi. Fericitul Ioan şi-a întors privirea înspre mine şi a spus:

– Cei care au acelaşi ţel şi se străduiesc spre singurul lucru de trebuinţă au unimea sufletelor şi nu simt niciodată distanţa care îi desparte. Şi oricât ar fi de mare acea distanţă, nu poate împiedica niciodată apropierea duhovnicească ce îi uneşte pe acei oameni într-un singur suflet.

Şi după cuvintele acelea lacrimile mi s-au oprit dintr-o dată, ca printr-o minune, şi chiar mi-a trecut prin minte gândul: „Ce ciudat! Parcă a închis cineva robinetul“. Dintr-o dată am simţit atâta căldură în inimă, era aşa de bine, o bucurie ca de Paşti, încât am uitat chiar că Fericitul nostru ne părăsea şi, când ne-am dus să-l conducem la aeroport, simţeam bucurie în loc de întristare. Chiar nu simţeam că ne părăsea pentru totdeauna.

Ce anume a făcut ca mâhnirea mea să se prefacă în bucurie? Rugăciunile sale. De atunci şi până acum îl simt aproape, lângă mine; şi vorbesc cu el şi îl întreb orice este nevoie.

În noaptea de după plecarea Fericitului Ioan am avut un vis: un monah bătrân, cu părul argintiu, lung până la umeri, a intrat la noi în biserică. A intrat, a binecuvântat-o şi a plecat.

M-am uitat bine la el. Imaginea era clară şi îmi aminteam foarte bine trăsăturile lui. Mi se părea că-l cunosc, dar nu-l mai văzusem niciodată. Cine ar fi putut fi? Numai cu mult după aceea i-am văzut portretul şi mi-am dat seama că era Episcopul Teofan Zăvorâtul. Dar înainte de acel vis nu văzusem niciodată cum arată din vreun portret al său. Sunt sigură că faptul că l-am văzut în vis a fost un fel de deschidere în tărâmul nepământesc al vieţii spirituale, de care Fericitul Ioan era atât de apropiat. Cine ştie ce oaspeţi a avut el în timpul lungilor sale privegheri de toată noaptea şi când se ruga singur în biserica noastră rece? Poate că acest oaspete întârziat a venit să-şi ia rămas bun sau poate a venit la timp ca să îi ţină locul? Acestea erau firimiturile de la masa Stăpânului din Evanghelie care ne cad din întâmplare nouă, celor de jos. Am fost martori numai la o umbră de o clipă a ceea ce el vedea limpede ca lumina zilei.

Nici când era departe dragul nostru, Fericitul Ioan, nu ne uita şi îi scria adesea părintelui Mitrofan, întrebând de noi şi trimiţându-ne binecuvântarea sa. Au venit şi primele Paşti fără el. După Liturghia de la miezul nopţii, pe când coboram cu toţii în trapeză să punem capăt postirii, am auzit deodată telefonul sunând. Am alergat să răspund şi – O, Doamne ! – era el, dragul nostru, Fericitul Ioan!

– Hristos a înviat, dragul meu Arhiepiscop! am strigat eu.

El ne saluta cu Praznicul luminos al învierii lui Hristos! Apoi a venit părintele Mitrofan la telefon şi a vorbit mult timp cu el. Ce sentiment de bucurie neobişnuită, imposibil de uitat! Cu siguranţă, aceasta trebuie să fie starea de a te afla în harul lui Dumnezeu, veselia duhului, care, după înţelepciunea patristică, este de obicei însoţită (şi ameninţată) de tristeţe provocată de pizma diavolească. Este ca umbra – cu cât e mai mare lumina, cu atât mai întunecată e umbra. De aceea sunt atât de amestecate bucuriile şi tristeţile în viaţa duhovnicească.

La următoarea sa vizită, Fericitul Ioan mi-a arătat ceasul său cu lanţul prins de rasă şi mi-a spus:

– Nu am schimbat ora şi am ştiut întotdeauna când aveţi slujbă aici, şi a zâmbit.

Ce idee minunată, mângâietoare! Se ruga împreună cu noi chiar dacă era atât de departe! Cu adevărat – unime sufletească!

Zinaida V. Julem (Franta)

st_john_maximovich_500.jpg

***

 LUMINA NECREATA

La începuturile bisericii noastre din Paris, când Fericitul Ioan mai era aici cu noi, a venit din Elveţia un om numit Gregory. (Nu-mi amintesc nici numele lui patronimic, nici cel de familie.) El voia ca Fericitul Ioan să-l hirotonească preot, însă Fericitul Ioan nu a fost de acord, spunând că Gregory mai are multe de învăţat. Avea să se vadă mai târziu de ce nu a vrut să îl hirotonească.

Acest domn bătrân, Gregory, obişnuia adesea să citească la strană şi îi plăcea să citească acatiste închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Odată citea Ceasurile în timp ce Fericitul Ioan săvârşea proscomidia în altar şi o uşă diaconească era deschisă. Eu nu eram atunci în biserică, era numai Gregory, care mai târziu mi-a povestit ce s-a întâmplat.

Terminând de citit Ceasurile, a vrut să-l întrebe ceva pe Fericitul Ioan şi s-a dus la altar. Când s-a apropiat de uşa deschisă a altarului, a îngheţat pe loc! L-a văzut pe Fericitul Ioan învăluit în lumină necreată strălucitoare, stând nu pe pământ, ci la un picior deasupra lui. S-a retras repede şi nu a mai putut să-l întrebe nimic. Fericitul Ioan a continuat slujba şi Gregory nu a vorbit mult timp despre întâmplarea aceea. Când mi-a povestit-o, m-a pus să jur înaintea Evangheliei că nu mai spun nimănui înainte de moartea Fericitului Ioan. Acest bătrân blând nu a devenit niciodată preot, fiindcă a murit la scurtă vreme după aceea.

Întocmai acest fel de întâmplare mi-a fost povestită de o monahie bătrână de la Lesna. Când ea şi celelalte surori trăiau la Lesna, Fericitul Ioan obişnuia să vină la o icoană din biserică, cea a Maicii Domnului de la Iviron, care se pare că îi plăcea foarte mult şi înaintea căreia se ruga. Odată, pe când se ruga astfel în faţa acelei icoane, monahia a intrat şi a văzut exact acelaşi lucru ca şi Gregory. Fericitul Ioan era înconjurat de lumină strălucitoare şi nu stătea pe pământ, ci deasupra lui!

Zinaida V. Julem (Franta)

 0381.jpg

 ***

PRIGOANA

Mai târziu am avut de îndurat multe dureri şi necazuri grele. Totul a devenit trist şi cenuşiu, chiar şi în biserică. Venise un preot nou, care era limpede că fusese învăţat să nu se încreadă în Fericitul Ioan.

În cele din urmă, într-o bună zi am primit veşti îmbucurătoare de la părintele Mitrofan. Acesta ne-a scris că dragul nostru, Fericitul Ioan, doreşte să vină şi că ar vrea să stea în chilia sa, care îi plăcea atât de mult. Am început să fac pregătiri şi în curând totul era gata. Îl aşteptam cu nerăbdare să se întoarcă la noi, chiar dacă nu avea să stea prea multă vreme, în cele din urmă a sosit şi am alergat să iau binecuvântare de la el. Fericitul a intrat în altar, iar eu m-am grăbit să ajut la ducerea lucrurilor sale sus, în chilie. Când am coborât, el ieşea din altar, voind să meargă în chilie. L-am întrebat:

– Prea Sfinţia voastră, fac imediat cafeaua. Să v-o aduc sus?

– Nu, Zina, nu te mai obosi. O să cobor eu şi o să o beau împreună cu voi toţi.

Cheamă-mă când e gata. În zece minute totul era gata. Am urcat din bucătărie, trecând prin culoarul îngust dintre scară şi biserică şi l-am strigat pe episcop. Atunci noul preot a ieşit din camera sa de sus şi a început să coboare scările, oprindu-se când mai avea trei trepte până jos. S-a uitat aspru la mine şi mi-a spus:

– Prea Sfinţia sa îşi va bea cafeaua în chilie.

Eu am răspuns imediat că Prea Sfinţia sa îşi exprimase în mod expres dorinţa de a bea cafeaua jos. Dar el, cu şi mai multă asprime, a exclamat:

– Îţi spun că o să o bea în chilie. Eu sunt stăpânul aici. Eu poruncesc!

Aceste cuvinte m-au străpuns ca un cuţit, mi-am ascuns faţa în mâini şi am încremenit acolo, neputându-mă uita nici la Fericitul Ioan, nici la preot, în cele din urmă m-am uitat în sus, la dragul meu, Fericitul Ioan. Stătea cu braţele şi capul plecate spre pământ. După câteva clipe a început să urce încet scările, a intrat în chilie şi s-a încuiat acolo. Eu m-am dus la bucătărie, am pregătit totul, le-am pus pe tavă şi am dus-o sus. De vreme ce nu puteam intra, am pus-o pe o masă dintr-o cameră alăturată. După aceea am fugit imediat acasă; nu mai puteam suporta. Peste vreo oră m-am întors la biserică, am deschis uşa şi instinctiv m-am dat înapoi: culoarul şi întreaga biserică erau întunecoase şi reci, ca un mormânt. Mi s-a strâns inima şi de îndată m-a străfulgerat un gând: ne-a părăsit harul!

Am alergat sus pe scări şi fără să mai bat am deschis uşa chiliei. Chilia era goală! Am căzut pe podea plângând şi am început să mă rog, implorându-l pe Dumnezeu să se întoarcă Fericitul Ioan. Apoi am început să suspin cu voce tare:

– Of, mult-iubitul meu episcop! De ce m-ai părăsit? De ce m-ai părăsit? De ce nu mi-ai lăsat nimic de-al tău, nici măcar cea mai mică valijoară?

Am zăcut pe podea nu ştiu câtă vreme în starea aceasta, în cele din urmă m-am ridicat, împietrită, ca un automat, am ieşit din chilie şi, ajungând la scară, m-am oprit. Deodată am auzit deschizându-se foarte încet uşa de jos. Şi iată-l intrând pe Fericitul Ioan, tot cu capul plecat, de parcă ar fi fost vinovat, iar în mână ţinând o valijoară. Urcă scările şi intră în chilie. Eu îl urmez. Lasă valiza pe podea şi spune:

– Uite, ţi-am adus valiza!

Şi în clipa aceea s-a făcut lumină în sufletul meu! Totul s-a făcut cum era înainte de a ne părăsi. O, Doamne! Este dragul meu. S-a întors, cunoscând cu duhul cum am plâns, şi, cu o înfăţişare atât de vinovată, ca să îşi ceară iertare că a rănit pe cineva.

Ce îngrozitor este să faci rău unui om al lui Dumnezeu. O dată cu el tot harul a părăsit biserica, însă când el a iertat totul, atunci harul s-a întors la biserică. Dar după aceea nu a mai stat niciodată cu noi. A stat la preotul francez din Biserica Ortodoxă Franceză, a cărui soţie era pe atunci foarte grav bolnavă. Avea o tumoare malignă la cap şi Fericitul Ioan a însănătoşit-o cu rugăciunile sale. Atunci a stat ceva mai mult timp în Paris, căci a fost ultima vizită pe care ne-a făcut-o, în 1965, iar în 1966 a plecat deja pe veşnicie dintre noi.

Cât despre preotul cel nou, acestuia i-a părut rău mai târziu şi s-a căit public că la îndemnul vrăjmaşului îl urâse pe Fericitul Ioan. Dar era prea târziu.

 Zinaida V. Julem (Franta)

archbishopjohn.jpg

***

OCROTITORUL CALATORILOR

Nota editorului: Pentru a-şi îndeplini îndatoririle misionare şi arhipastorale, Arhiepiscopul Ioan călătorea cu avionul atât de des şi pe distanţe atât de mari – acest lucru s-a petrecut ultima dată când rămăşiţele sale pământeşti au fost transportate cu avionul de la Seattle la San Francisco, unde au fost înmormântate -, încât a fost propus drept candidatul logic pentru sfântul ocrotitor al celor care călătoresc prin aer. După cum arată următoarea povestire, el poate fi considerat ocrotitor şi al altor călători. Povestirea a fost scrisă de o rusoaică ce i-a fost apropiată în Shanghai şi mai târziu; adesea ea i-a cerut şi a primit ocrotirea şi ajutorul. Vlădica Ioan obişnuia să îi viziteze familia de fiecare dată când călătorea cu maşina între San Francisco şi Seattle şi i-a botezat soţul şi copiii.

În ziua de Paşti ne întorceam acasă, la Redding. Am plecat din San Francisco după ce ne-am dus la biserică şi după ce i-am salutat pe Arhiepiscopul Antonie şi pe iubitul nostru Vlădica Ioan. Ne grăbeam spre casă, ca să petrecem acea zi sfântă cu mama, care nu putea merge la biserică din cauza bătrâneţii şi a bolii. Erau multe maşini pe drum şi nu aveam chef de vorbă, în afară de schimburi întâmplătoare de impresii cu privire la slujba foarte frumoasă şi la cântări. Soţul meu conducea. Fiica noastră de şapte ani se juca pe bancheta din spate, iar eu stăteam în faţă lângă soţul meu. Dormisem foarte puţin, căci venisem de la catedrală dimineaţa devreme. M-am hotărât să aţipesc puţin şi se pare că am adormit.

Şi apoi am văzut că portiera de lângă mâna mea dreaptă se deschide şi că apare Vlădica Ioan, care ne cheamă la el cu nerăbdare. M-am gândit: ne-a sunat ceasul! În acelaşi timp prin faţa lui Vlădica a trecut o umbră; părea a fi umbra unui preot. M-am ridicat în capul oaselor şi mi-am spus: „Facă-se voia Ta cea sfântă în toate, Doamne!” Am deschis ochii şi am văzut că din partea stângă – partea unde era soţul meu – se năpustea spre noi un autobuz Volkswagen. Am îngheţat şi m-am gândit: am murit deja sau încă nu? Intr-un fel eram împăcată la gândul acesta şi nu simţeam panică; şi, mi-e ruşine să recunosc, nici măcar nu m-am gândit să-L rog pe Domnul Dumnezeu să-mi ierte păcatele sau să-I cer ajutorul. Autobuzul a zburat atât de aproape pe lângă noi, încât, cum se spune, dacă ar fi fost un fluture pe roată ar fi avut loc o catastrofă colosală. Uitându-mă la soţul meu am văzut că pălise şi îi tremurau mâinile şi în momentul acela am ştiut că trăim. M-am lăsat la loc pe spate şi I-am mulţumit Domnului că ne-a salvat în chip minunat de la dezastru şi atunci mi-am amintit cum mi se arătase Vlădica.

Ce putea să însemne? Vlădica ne chemase spre el parcă nerăbdător, ca şi cum ar fi fost o chestiune de viaţă şi de moarte. Insă eu am fost cea care l-am văzut pe Vlădica, deşi maşina era condusă de soţul meu. Eu nu i-am spus nimic, nu l-am prevenit – n-am avut timp să o fac. Ce însemnau toate acestea? In momentul acela soţul meu şi-a dat seama că nu dorm şi mi-a spus cum scăpasem ca prin urechile acului. I-am spus că ştiu, că nu dormeam.

– Vlădica Ioan m-a trezit; el m-a prevenit.

Şi i-am povestit ce văzusem. Soţul meu a replicat:

– Dar de ce nu m-a prevenit pe mine Vlădica, de ce nu l-am văzut eu, şi tu de ce nu mi-ai spus nimic?

Într-adevăr, nu-i spusesem nimic, însă cum ar fi putut Vlădica să-i apară soţului meu – la urma urmei, el conducea, în plus, cred că Vlădica îl cunoaşte pe soţul meu mai bine decât oricine, de vreme ce el l-a botezat. Vlădica i-a dat gândul să îndrepte maşina spre dreapta înainte ca autobuzul să vină spre noi. În clipa în care eu am văzut autobuzul care venea spre noi maşina era deja în partea cea mai dinspre dreapta a drumului. Nu a avut loc nici o mişcare bruscă spre dreapta şi maşina noastră mergea drept înainte, în vreme ce atunci când tragi de volan ca să eviţi o ciocnire partea din spate a maşinii ar putea fi mai aproape de autovehiculul care se apropie.

Vlădica ne prevenise pe amândoi! M-am uitat la soţul meu şi i-am zis:

– De unde ştii că nu ai fost prevenit şi tu?

Nu m-a contrazis. Cred că şi el este încredinţat că Vlădica ne-a ajutat în acea zi minunată de Paşti!

Valentina Harvey Redding, California

Paşti, 1972

stjohnlarge.jpg

 ***

SCAPARE DE CANCER

Nu ştiu despre Vlădica Ioan decât ce am citit în revista dumneavoastră. Anul trecut, după 20 octombrie, mama era în spital cu o durere mare în stomac. Eram foarte supărată, temându-mă să nu aibă cancer; şi apoi, în noaptea dinaintea zilei când doctorul trebuia să-mi comunice rezultatul analizelor, am avut un vis. O mulţime de oameni erau adunaţi în jurul unei biserici mari, albe, cu turle ruseşti. Un bătrân îmbrăcat în alb a ieşit de acolo cu o cârjă în mână şi a traversat strada, venind drept spre mine şi spre mama. Când a ajuns la noi mi-am dat seama, din fotografii, că era Vlădica Ioan. Ne-a binecuvântat pe mama şi pe mine şi apoi imediat m-am trezit. Nu mai eram mâhnită din cauza mamei. După cum s-a dovedit, avea un ulcer care s-a vindecat repede. Acum mă gândesc adesea la Vlădica.

Tamara Hurt

Sarnia, Ontario, Canada

25 iulie 1975

 

Nota editorului: In articolele privitoare la Arhiepiscopul Ioan publicate de Episcopul Sava în Or-thodox Russia sunt mai multe vise asemănătoare cu acesta şi Episcopul Sava face o observaţie însemnată după ce descrie unul dintre vise: „Putem lua drept adevărat acest vis, căci Sfântul Varsanufie cel Mare scrie că, dacă cineva vede în vis crucea, acesta este semn că visul este de la Dumnezeu, de vreme ce satana nu poate reprezenta crucea. Desigur, şi alte vise pot fi de la Dumnezeu, însă nu avem un semn atât de sigur că un vis este de la Dumnezeu ca atunci când vedem semnul crucii. Iar dacă visul este de la Dumnezeu, trebuie să avem grijă, spune Sfântul Varsanufie, să nu-l interpretăm greşit, căci aici satana ne poate înşela.(Orthodox Russia, nr. 3 din 1967). Faptul că Vlădica Ioan a făcut semnul crucii (când binecuvânta) în acest vis şi prin acesta a dăruit pace sufletească arată că şi acest vis este de la Dumnezeu şi că a fost o arătare de-a lui Vlădica, dăruită prin har, pentru o persoană care îl cinsteşte.

glass_john_max_2.jpg

***

ROAGA-TE PENTRU BOLNAVI!

Lunea trecută, seara, am avut un vis despre Fericitul Vlădica Ioan de San Francisco, pe care n-am să-l uit cât voi trăi. Era un vis din cele care nu aş mai vrea să se termine şi m-am trezit cu o asemenea bucurie şi fericire şi m-am simţit atât de nevrednic să vină la mine în vis.

Fericitul Ioan purta reverenda şi panaghia sa. Era încovoiat, uitându-se la mine cumva dintr-o parte, avea părul negru cu şuviţe cărunte şi îşi scosese ochelarii; mi-a spus că este fericit că am fost hirotonit diacon şi a adăugat:

– Mai sunt fericit şi pentru că la slujbe te rogi adesea pentru bolnavi. Nu-i uita pe bolnavi, roagă-te pururea pentru ei şi-i cercetează.

Iar eu am spus:

– Da, Vlădica, aşa o să fac.

Apoi T., enoriaşul nostru, l-a întrebat:

– Puteţi, vă rog, să-mi spuneţi câte ceva despre vieţile sfinţilor din Irlanda?

Căci T. era mulţumit că la începuturile sale Vlădica adusese la lumină Sfinţii apuseni dinainte de Schismă. Vlădica şi T. au început deci să vorbească. Şi aşa s-a sfârşit visul. Nu mi s-a mai întâmplat un lucru atât de plin de bucurie în toată viaţa mea.

Înainte de avea acest vis nu mai lucrasem de peste nouă săptămâni, însă în ziua de după vis am fost angajat… Este atât de trebuincios să ne rugăm la aceşti oameni binecuvântaţi care l-au iubit pe Hristos şi Biserica Lui atât de mult, şi în acelaşi timp să facem lucrurile pe care le-au făcut ei în vremea când erau pe pământ (eu însă cred că ei sunt încă aici în duh). Am citit despre cât de des mergea Vlădica Ioan să-i cerceteze pe bolnavi, să-i îngrijească şi cât de mult se ruga pentru ei.

Părintele Dimitri Serfes

Endicott, New York

9 ianuarie 1976

 4.jpg

***

 APROPIEREA SFINTILOR

Prima mea întâlnire cu Vlădica Ioan a fost provocată de un mare necaz – o boală gravă. În 1953, în New York, am făcut o operaţie nereuşită la ochiul stâng, la care aveam cataractă. Vreme de mai multe luni am fost ameninţată de orbire. În cele din urma am fost din nou internată şi mi s-a făcut un aşa-zis tratament “de şoc”, în urma căruia aproape că am murit.

Dar după acest „şoc” îmi puteam deschide ochiul, însă atunci a apărut o nouă nenorocire: glaucomul… M-am operat din nou, pentru a fi înlăturat lichidul care se adunase în ochi, şi mi s-a spus că va trebui să fac această operaţie în fiecare an. Trebuie să adaug aici că atât la început, când ochiul a început să se inflameze, cât şi mai târziu, o dată cu sporirea presiunii dinăuntrul lui, această năpastă era însoţită de dureri de nesuportat, din cauza cărora nu puteam nici să dorm, nici să muncesc. Iar situaţia noastră materială era foarte proastă.

În aceste condiţii, auzind că Arhiepiscopul Ioan a venit din Europa, ne-am dus la biserica sinodală unde slujea. După slujbă, soţul meu m-a dus la Vlădica. I-am povestit pe scurt despre nenorocirea mea şi l-am rugat să se roage pentru mine. Spre uimirea mea, Vlădica, deşi nu mă cunoştea câtuşi de puţin, mi-a spus pe nume când m-a binecuvântat. După ce am primit binecuvântarea, m-am dus la spital pentru operaţie, cu desăvârşire liniştită. Şi prin mila lui Dumnezeu, prin rugăciunile sfântului Vlădica, a fost ultima mea operaţie: au trecut deja 17 ani de când n-am mai avut nevoie de nici una.

După aceasta l-am inclus pe Vlădica Ioan pe lista preoţilor şi a mirenilor pentru a căror sănătate ne rugăm când ne facem canonul zilnic de rugăciune.

Totuşi, după ce a trecut un anumit timp, din cauza epuizării extreme a soţului meu, a trebuit să ne gândim la scurtarea canonului de rugăciune. Ne-a venit gândul să pomenim mai puţini oameni, vii şi morţi. Vrăjmaşul a pus în mine gândul de a-i spune soţului meu:

– Vlădica Ioan este un om sfânt şi nu are nevoie de rugăciunile noastre nevrednice. În seara aceea nu l-am pomenit pe Vlădica Ioan, şi nici pe alte persoane pe care le pomeneam înainte.

După rugăciune, m-am culcat. De-abia reuşisem să aţipesc când deodată, fie în somn, fie în realitate, l-am văzut pe Vlădica Ioan (care era în Europa atunci), cu mantia sa neagră şi o cruce în mâna dreaptă. M-am dus cu bucurie la el ca să iau binecuvântare, însă el mi-a spus:

– Nu, acum nu ai nevoie de mine şi nu o să-ţi dau binecuvântare. Când ai avut nevoie de mine, te-am binecuvântat şi dacă în viitor vei avea nevoie de mine, atunci vino la mine după binecuvântare.

Şi cu aceste cuvinte Vlădica a plecat fără să mă binecuvânteze.

Desigur că nu am mai putut adormi şi m-am gândit fără încetare la nevrednicia mea, la faptele minunate ale lui Dumnezeu şi la învăţătura Apostolului Pavel, potrivit căreia trebuie să ne rugăm pentru toţi învăţătorii noştri şi pentru toată lumea.

Dimineaţa, înfricoşată, i-am povestit soţului meu despre vis sau vedenie şi din acea zi nu am încetat şi nici nu vom înceta să ne rugăm pentru Vlădica Ioan; înainte îl pomeneam în rândul viilor, acum ne rugăm pentru odihna sa, cerându-I Domnului ca, pentru rugăciunile sfântului nostru Vlădica, să ne mântuiască şi să ne miluiască pe noi păcătoşii.

La ceva vreme după această întâmplare am auzit că Vlădica Ioan a venit şi va sluji la Biserica Sfântul Arhanghel Mihail din Brooklyn. Mi-era teamă să mă duc la el să primesc binecuvântare, însă Vlădica s-a uitat blând la mine şi m-a binecuvântat cu bucurie.

O, Sfinte Vlădica, roagă-te pentru noi păcătoşii înaintea Tronului Atotputernicului, ca să nu ne părăsească, ci să ne întărească în credinţă şi în răbdare, ca să ne purtăm crucea până la sfârşitul zilelor noastre şi să stăm cu înţelepciune şi linişte împotriva duhului stricăcios al apostaziei atât de răspândit în zilele noastre de premergătorii lui Antihrist.

 

Maria Mostiko

Washington, D. C.

Înainteprăznuirea Schimbării la Faţă

5/18 august 1973

ib1815.jpg

***

IZBAVIREA DE BOMBARDAMENT

În 1945, în Shanghai, după ce s-a terminat războiul şi au venit primii americani, fiul meu a adus la noi în vizită trei piloţi americani. Am luat cina şi stăteam de vorbă. Subiectul discuţiei era, desigur, războiul care tocmai se sfârşise. Comandatul piloţilor a spus, vorbind cu mine şi soţul meu:

– Aveţi aici, în Shanghai, un mare om sfânt rugător, datorită căruia nu aţi suferit nici un rău.

Când l-am întrebat despre cine vorbeşte, mi-a răspuns că odată li s-a dat ordinul de a bombarda Shanghaiul. Cu numai câteva minute înainte de zbor, ordinul a fost anulat.

– Ştim că cineva se ruga foarte fierbinte pentru voi, pentru scăparea voastră, a spus pilotul.

Prin mintea mea, ca şi prin mintea soţului meu, a fulgerat un singur nume – Fericitul Ioan. Numai el ar fi putut implora pe Dumnezeu cu rugăciunile sale ca noi să fim cruţaţi aşa. Şi indiferent cu cine am vorbit despre acest lucru, toţi, fără excepţie, s-au gândit la iubitul nostru Fericitul Ioan, înalt – cinstitul nostru păstor.

S. Feodorova
Australia
11 mai 1963

normal_max10.jpg

 ***

REDAREA SANATATII MENTALE

Iertaţi-mă că vă răpesc din timp scriind aceste rânduri şi pentru engleza mea nu prea bună, însă doresc să vă împărtăşesc unele lucruri legate de întâlnirile mele cu Fericitul Episcop Ioan. Am fost copleşită de bucurie să aud că nu va mai trece multă vreme până să îi vedem moaştele nestricate. Fă să fie aşa, Doamne!

L-am întâlnit întâia oară când m-a învrednicit Domnul pe mine, păcătoasa, să petrec prima săptămână din Postul Mare în Catedrala din San Francisco, când slujea Fericitul Ioan.

Trebuie să mărturisesc că înţelegeam foarte puţin din ceea ce citea şi din rugăciunile lungi pe care le spunea. Cu toate acestea, în afară de timpul când mergeam la lucru, mi-am petrecut tot Postul Mare fără să ies din Catedrală. Prima săptămână a zburat într-o clipă, într-o asemenea stare extatică eram atunci. Am trăit acelaşi lucru când Fericitul Ioan ne-a vizitat Biserica Acoperământul Maicii Domnului pentru a o târnosi. Nu am vorbit niciodată cu el personal, socotindu-mă nevrednică de a-i ocupa timpul. Nu o să uit niciodată momentele de la înmormântarea sa.

Acum o să vă povestesc două dintre situaţiile în care m-a ascultat, după moartea sa:

1. Sora mea Juliana a rămas în Bătrâna Ţară şi trăia singură în căsuţa noastră. Era singură şi bolnavă, însă nu s-a plâns niciodată de soarta ei. Numai o dată mi-a scris cerându-mi să mă rog fierbinte pentru ea, căci simţea că ceva nu este în regulă cu capul ei. Nu se putea ruga şi avea foarte des ameţeli. Avea probleme cu circulaţia şi în cele din urmă a murit de cangrenă.

Am fost foarte necăjită şi mi-am spus: „Ce pot să fac?” Rugăciunile mele nu ar fi străpuns tavanul, ca să ajungă la ceruri, dar cunoşteam puterea rugăciunilor sfântului nostru episcop. Aşa că am făcut un parastas pentru el şi i-am trimis surorii mele o fotografie de-a sa, cu o notă în care îi spuneam să i se roage şi ea stăruitor, în chiar următoarea scrisoare mi-a răspuns: „Draga mea soră! Nu-I pot mulţumi îndeajuns Domnului! Capul meu s-a limpezit de tot! Mă pot ruga! Mă simt de parcă mâna cuiva le-a îndepărtat pe toate de la mine. Cu adevărat, minunat este Domnul întru Sfinţii lui!”

2. Când m-am pensionat m-am confruntat cu o întrebare: unde m-aş putea duce ca să mă mântuiesc şi să nu pier în vremurile noastre înfricoşătoare? Pe când eram copilă voiam să merg la mănăstire, însă Domnul m-a îndrumat pe o altă cale. Se părea că acum venise vremea, deşi trecuse mult din viaţa mea, să-mi îndeplinesc vechiul meu vis – dar unde?

Şi, aşa, trei nopţi de-a rândul am avut acelaşi vis. Mi-a apărut înainte Fericitul Ioan – atât de limpede, de parcă ar fi fost viu. Stăteam tremurând în faţa lui, în vreme ce el îmi arăta clar şi desluşit spre Biserica noastră, a Acoperământului – în a cărei casă parohială locuiesc – şi îmi spunea:

– Aici te vei mântui.

În toate cele trei nopţi am avut întocmai acelaşi vis! Am renunţat deci să mai visez să plec undeva şi trăiesc fericită aici, făcând curat în biserică şi amintindu-mi mereu de dragul nostru Fericit Arhiepiscop Ioan. Slavă lui Dumnezeu pentru toate! Vă rog să mă iertaţi pentru că v-am făcut să acordaţi atât de mult din timpul dumneavoastră citirii acestor lucruri.

Blagosloviţi şi rugaţi-vă pentru mine!

Cu dragoste întru Hristos,

păcătoasa Alexandra Kiritis

Los Angeles, California

14 iulie 1982

ib3055.jpg

(extrase din: “Fericitul Ioan Maximovici. Viaţa şi Minunile”, Editura Sophia, Bucureşti, 2006)

***

VINDECAREA DE BOALA DUPA UNGEREA CU ULEI DE LA MORMANTUL VLADICAI IOAN

S-a intamplat pe la sfarsitul anului 1977. Sotul meu, preotul Mihail Konstantinov, a zburat peste mari pentru a-si vizita unchiul care era foarte bolnav, in vreme ce eu stateam acasa cu micutii nostri copii. Cat timp a fost plecat, doctorii mi-au spus ca glanda tiroida mi se marise ingrijorator de mult, fapt ce necesita o operatie. Eram foarte suparata; mi-era teama sa-mi fac o operatie chirurgicala la gat. Framantarea crestea pe zi ce trece, mai ales si datorita faptului ca sotul era plecat.

Ma duceam des pe la manastirea noastra, Noul Samordino, unde imi impartaseam necazul staretei Elena, acum raposata. M-a sfatuit sa iau untdelemn sfintit din candela de priveghere de la mormantul Vladicai Ioan de Shanghai, sa-mi ung gatul in semnul Crucii si sa fac rugaciuni catre Vladica Ioan. Am facut intocmai. La a treia mea vizita la doctor, analizele au aratat ca tumoarea se micsora de la sine, drept pentru care nu mai era nevoie de operatie.

Doamne, cat de fericita eram ca puteam sta acasa cu copiii si ca am fost vindecata prin rugaciunile Vladicai Ioan din Shanghai. De atunci incoace, ori de cate ori iau avionul spre San Francisco, ma duc sa ma inchin la sfintele lui moaste, ca sa-mi arat recunostinta pentru mila lui catre mine, pacatoasa.

Preoteasa Irina Konstantinovna, Sydney, Australia

1js11.jpg

VLADICA AJUTA LA NASTERE

Pe 12/25 februarie (Duminica Iertarii) anul acesta (1990), sotia mea a dat nastere celui de-al doilea fiu al nostru. Eram amandoi ingrijorati de aceasta nastere, din pricina ca primul copil, nascut in 1988, era sa moara la nastere (slava Domnului, acum e bine), si sotiei mele i se spusese ca pentru sarcinile viitoare va fi nevoie sa suporte o cezariana. Cu cateva zile inainte de nastere, am uns-o cu untdelemn de la mormantul Fericitului Ioan, iar rugaciunile lui pentru noi dinaintea tronului lui Dumnezeu au fost ascultate. Sotia mea a nascut normal (nu a fost nevoie de nicio operatie), travaliul durand numai trei ore! Totul s-a intamplat atat de repede… (la primele ore din Duminica Iertarii), incat am fost cu totii luati prin surprindere, incluzandu-i pe doctori, care in acea zi se pregateau de operatie. Copilul a fost mai mare decat cel dintai, fapt care a contribuit o data mai mult la nedumerirea doctorilor, care erau siguri ca sotia mea nu va mai putea niciodata naste pe cale normala.

La aproape o luna dupa aceea, sotia mea, care hranea pruncul la san, a inceput sa manifeste unele simptome ce indicau un abces la san. Avusese unul foarte periculos, dupa nasterea primului nostru fiu, sfarsind prin a suferi doua operatii si alegandu-se cu o septicemie care i-a inrautatit boala. Am mai uns-o o data si, in decurs de patruzeci si opt de ore, au disparut toate simptomele! Cu adevarat, Dumnezeu Se slaveste prin Sfintii lui. (…).

Nevrednicul preot Ian Prior, Aberdeenshire, Scotia

gse_multipart31280.jpg

IZBAVIRE DE UN OBICEI PACATOS SI RUSINOS (MASTURBAREA)

Am suferit din copilarie de un obicei despre care mi-e jena sa vorbesc. M-a chinuit chiar si dupa ce am crescut mare. Am incercat din toate puterile sa scap de el, dar n-am reusit. In timpul Postului Mare ma abtineam de la savarsirea lui, si asteptam cu nerabdare venirea Pastelui pentru a… (ce ingrozitor! Sa doresc Pastele pentru a ..!), si din nou ma lasam tarat de obicei.

Cand mi-am dat seama ca am inceput sa fiu dependent de acest obicei, am incercat sincer sa ma las de el, dar fara rezultat. De cateva ori atunci cand ma complaceam in el, imi spuneam: “Destul. Aceasta este ultima data”. Dar, in ziua urmatoare, si chiar mai tarziu in aceeasi zi, viciul se repeta.Aflandu-ma in disperare, m-am aruncat la rugaciune catre Vladica Ioan: “Vladica, tu vezi ca sunt neputincios. Ajuta-ma!” De atunci, indemnul spre aceasta patima a disparut. Aceasta este marimea minunii, dar ce minune! Am simtit ca se implinise, am simtit imediat ca ma vindecase Vladica, caruia ii multumesc intotdeauna in rugaciunile mele. Au trecut multi ani si Vladica continua sa ma pazeasca.

A.S.

(in: Noi minuni ale Sf. Ioan de la San Francisco. Despre sfarsitul lumii. Editura Egumenita, Galati, 2004)

 maximo12.jpg

Legaturi:


Categorii

Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Minuni si convertiri, Sfantul Ioan Maximovici, Sfintii - prietenii lui Dumnezeu, prietenii nostri

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

17 Commentarii la ““DESI AM MURIT, SUNT VIU”. Cateva marturii despre minunile Sfantului Ioan Maximovici

  1. Pingback: Război întru Cuvânt » Cuv. Seraphim Rose: DESCOPERIREA LUI DUMNEZEU IN INIMA OMULUI
  2. Pingback: Război întru Cuvânt » ORTODOXIA - CREDINTA PATIMITOARE versus “PARADISUL NEBUNILOR”
  3. Pingback: Război întru Cuvânt » ADEVARATA SI FALSA ASCULTARE DUHOVNICEASCA (I) Care este criteriul?
  4. Multumim pentru materialele din ultimul timp.Tare folositoare.Doamne ajuta!

  5. Pingback: Război întru Cuvânt » CUM A FOST PRIGONIT SFANTUL IOAN MAXIMOVICI († 2 iulie) DE CHIAR FRATII SAI: “Ca au zis intru sine gandind cu nedreptate: Sa facem sila dreptului…”
  6. Pingback: Război întru Cuvânt » 45 DE ANI DE LA MUTAREA IN IMPARATIA CERURILOR A SFANTULUI IOAN MAXIMOVICI, FACATORUL DE MINUNI (†2 iulie 1966). Cuvant despre modestie
  7. Pingback: Război întru Cuvânt » VIATA SFANTULUI IOAN MAXIMOVICI (documentar VIDEO si text). Apostolul descult al Americii, Chinei si Occidentului
  8. Pingback: Suflete... schimbate la fata (1): Alexandru Tudor. MARTURISIREA DE CREDINTA SI MINUNILE DIN VIATA UNUI ARBITRU ROMAN DE FOTBAL
  9. Pingback: Suflete… schimbate la fata (2): POVESTEA UNEI TINERE MAME VINDECATE IN MOD MINUNAT DE CANCER SI TBC, DUPA CE A RAMAS SI INSARCINATA...
  10. Pingback: “SCOALA-TE SI UMBLA!” De ce trebuie sa pretuim totusi… sanatatea? CUM SE TRATEAZA SI SE VINDECA DE BOLI CREDINCIOSII ORTODOCSI? -
  11. Acum cateva luni am prezentat aici,in fata unei mici comunitati crestin ortodoxe din Statele Unite, in marea lor majoritate convertiti, documentarul despre Pr. Arsenie Boca. Figura Pr. Arsenie i-a evocat preotului, convertit candva la ortodoxie de Pr. Herman, fratele spiritual al Cv. Seraphim Rose, pe cea a Sf. Ioan Maximovici.

    Cred ca este de ajutor sa stim acest lucru. Chiar daca viata si lucrarile Pr. Arsenie nu sunt traduse in limba engleza asa cum ar merita, lucrarea lui se va extinde si asupra acelor ortodocsi nevorbitori de limba romana.

  12. Pingback: AJUTORUL MINUNAT PE CARE IL DA CUVIOSUL IOAN DE LA COLCIU, DUPA ADORMIRE: “Chiar daca am murit, sa stii mata ca am ramas tot viu” -
  13. Pingback: SFANTUL SERAFIM DE VIRITA – marturii minunate, tulburatoare si pline de invataminte despre puterea sfinteniei si necesitatea faptelor credintei (II): “PENTRU POCAINTA TE-A SALVAT DOMNUL!” -
  14. Pingback: CUM A FOST PRIGONIT SFANTUL IOAN MAXIMOVICI († 2 iulie) DE CHIAR FRATII SAI: “Ca au zis intru sine gandind cu nedreptate: Sa facem sila dreptului…” -
  15. Pingback: INTALNIREA CU PARINTELE SERAFIM ROSE – geniul sfant al ortodoxiei americane si calauzitorul convertitilor. MARTURIA PARINTELUI DAMASCHIN – staretul manastirii din Platina – si a unei pelerine romance in America -
  16. Pingback: „Ai grijă! Priveghează!” | ÎNDULCIRI CU DOR
  17. Pingback: SFANTUL IOAN MAXIMOVICI, EPISCOP DE SHANGHAI SI SAN FRANCISCO – 50 de ani de la adormirea unui arhiereu cu moaste intregi al zilelor noastre († 2 iulie 1966). CUM MOARE UN SFANT. Cum se ingrijeste de turma sa un păstor jertfelnic sau IUBIREA FACA
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate