CUVIOSUL SOFRONIE NE INVATA: Ce sa urmarim esential in viata duhovniceasca sau in cea calugareasca si cum sa traim pentru a ocoli ratacirile? “MARE ESTE UN SINGUR LUCRU: A SE SMERI, A INFRANGE MANDRIA CARE IMPIEDICA A IUBI”
“In viata istorica puterea in Biserica este data nu sfintilor, ci carturarilor, si in aceasta consta tragedia lumii si a Bisericii”.
MANTUIREA PRIN DRAGOSTE, IAR NU PRIN BOGATIA CUNOSTINTELOR INTELECTUALE
“Din nou şi din nou, mulţumesc lui Dumnezeu, Care îmi dă bucuria să mă întâlnesc cu voi…
Oricât de bună ar fi şoseaua, şoferul tot mereu trebuie să regleze mersul automobilului: să schimbe viteza, să modifice puţin direcţia sau să se întoarcă ş.a.m.d. Aşa şi cu viaţa noastră: deşi înaintea noastră dramul ne este însemnat de Părinţi, de Apostoli şi de însuşi Hristos, totuşi mereu suntem nevoiţi să ne ţinem maşina pe acea linie care trebuie ţinută, pentru a nimeri ţelul nostru de pe urmă.
Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor nou veniţi că nu în cantitatea cunoştinţelor stă puterea mântuirii, ci în chipul vieţii: aspectul, nu gnostic, ci etic al vieţii noastre – iată ce ne mântuieşte. Mântuieşte acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Domnul atunci, când la Cina cea de Taină a spus: Să vă iubiţi unul pe altul. Aceasta nu înseamnă că noi suntem împotriva oricăror cunoştinţe. Dimpotrivă, porunca lui Dumnezeu ne îndatorează a „căuta” şi a deţine deplinătatea cunoaşterii – acea deplinătate care este însuşi Domnul.Cu toate acestea, chiar dacă ne-ar fi cunoaşterea absolută, totuşi nu în ea constă mântuirea, ci în chipul vieţuirii. Voi aţi observat deja că eu nu am rânduială cronologică în discuţiile mele cu voi, în ce priveşte anume subiecte mai înainte hotărâte, aşa cum se obişnuieşte în şcolile teologice. Dar aşa curge viaţa.
Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor că deşi noi împărţim truda în fizică şi intelectuală, totuşi unimea şi mântuirea vin numai prin dragoste. Şi cât de amar îmi este să observ că în noi trăieşte o cumplită înclinaţie către dominare şi către întâietate, către faptul de a vedea pe celălalt mai prejos – şi aceasta este prăpăd pentru om. Adesea întâlnim situaţia unde oamenii în exterior sunt plini de informaţie în tot felul de domenii ale cunoaşterii, dar lăuntric nu au învăţat să iubească.
În cartea mea despre Stareţul Siluan, la sfârşitul descrierii vieţii sale adaug cuvântul lui cel de pe urmă. Eu i-am zis:
– Îmi pare rău că sunt tot mereu bolnav şi că nu am mai multă vreme să dau teologiei.
Cu blândeţea şi liniştea lui caracteristică, el m-a întrebat:
– Şi socotiţi aceasta a fi ceva mare?
Eu mă purtam cu el ca ştiind că era cel mai înalt dar al bunăvoirii lui Dumnezeu către mine. Şi, fireşte, nu am putut răspunde la întrebarea lui.
După un moment de tăcere, îmi zice:
– Mare, este un singur lucru: a se smeri, a înfrânge mândria care împiedică a iubi.
Am numit aceasta cuvântul cel de pe urmă, pentru că şi Domnul vorbeşte despre acelaşi lucru la Cina cea de Taină. Şi apostolul Pavel tot aşa zice:
Ci râvniţi darurile cele mai bune. Şi încă mai înaltă cale arăt vouă. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea prorocie şi aş şti tainele toate şi toată cunoaşterea, şi de aş avea toată credinţa, cât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimica sunt. Şi de aş împărţi toată averea mea, şi dacă trupul meu aş da să-l arză, iar dragoste nu am, nimic îmi foloseşte. Dragostea îndelung-rabdă, se dăruieşte, dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se semeţeşte, nu se făleşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr; toate suferă, toate crede, toate nădăjduieşte, toate rabdă. Dragostea niciodată nu cade; ci, fie prorocii, vor pieri; fie limbi, vor înceta; fie cunoaştere, va pieri. Pentru că din parte cunoaştem, şi din parte prorocim. Iar când va veni ceea ce este desăvârşit, atunci ce este în parte se va zădărnici. Când eram prunc, ca prunc grăiam, ca prunc cugetam, ca prunc socoteam; iar dacă m-am făcut bărbat, am lepădat cele prunceşti. Că vedem acum ca prin oglindă în ghicitură, dar atunci faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte precum şi cunoscut, sunt. Acum dar rămâne credinţa, nădejdea, dragostea, acestea trei; iar mai mare între acestea este dragostea.
A o spune cu mai multă putere este cu neputinţă.
Şi în cuvântul pe care l-am numit „cuvântul cel de pe urmă” al Cuviosului Siluan, într-o formulă cât se poate de scurtă se cuprinde aceeaşi putere a dragostei care mântuieşte şi care este centrul a toată viaţa, chiar a Înseşi Dumnezeirii. În scrierile Sfântului Ioan din Kronştadt, vorba este numai despre aceasta. Şi la mulţi alţi sfinţi, pe oricare îl vom lua, totul se reduce la aceeaşi. De-aceea, mai înainte de toate, noi trebuie să păzim dragostea şi să tânjim către ea.
(…)
Astfel, în viaţa noastră monastică, de nu ne vom învăţa a iubi, nu ştiu ce îndreptăţire s-ar putea găsi în favoarea monahismului. Nici nu există! Dragoste până la dorirea de a suferi pentru Hristos şi de a-şi vărsa sângele, este cu putinţă şi în afara monahismului. Însă monahismul nostru este o anume organizare a întregii vremi potrivit dorinţei noastre de a ne mântui, adică de a deveni în stare a primi viaţa vecinică de la Dumnezeu. De ne vom umple de o astfel de înţelegere, atunci ne va veni o însuflare ce nu părăseşte pe om, chiar dacă în exterior el va fi redus la ultimul grad de deşertare, ba chiar şi omorât, precum a zis Domnul: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul şi după aceea nu au mai mult ce face.
Aşadar nu vreo oarecare funcţie în viaţa pământească mântuieşte pe om, ci pe om mântuieşte numai viaţa după poruncile lui Dumnezeu. Dacă omul păzeşte poruncile, şi le păzeşte cu adevărat, cu simţământul că Domnul le-a grăit ca fiind ultima descoperire oamenilor despre cum trăieşte însuşi Dumnezeu, întreaga noastră viaţă va deveni alta. Şi deşi din afară nimic nu se vede, dar toată frumuseţea şi puterea, toată puternicia vieţii veşnice se află înlăuntrul omului. Iar noi ne învăţăm această taină a iubirii lui Dumnezeu treptat. Monahismul nostru este întemeiat pe acele principii ce duc către ţelul pomenit.
Viaţa noastră este plină de tensiuni. Toate zilele şi nopţile le petrecem în grija de a ocoli păcatul.
Iată, nu demult un suflet a venit către noi şi a zis: „Când eram slobodă de credinţă şi trăiam fără Dumnezeu, eu nu aveam probleme şi viaţa se desfăşura simplu. Iar acum nici ziua nici noaptea nu am linişte“. Şi sufletul acela începător se revărsa în rugăciune simplu, înaintea lui Dumnezeu: „Doamne, ce ai făcut cu mine? Acum, nu mai aflu nici loc, nici clipită când să fiu liniştită”.
Aşa si cu viata monastică – este o încordare-limită a puterilor omeneşti şi a atenţiei. Cu toate acestea, din afară pe monahi îi putem asemăna cu o sârmă electrică de înaltă tensiune pe care păsărelele pot şedea, şi şed liniştite, atunci când prin acele sârme trece o energie ce mişcă trenuri, luminează case, încălzeşte pretutindenea – toată viaţa numai de ea este mişcată.
Aşa, eu astăzi am vrut să vă sugerez ca, în grija ce o aveţi de a învăţa teologia noastră şi a vă îmbogăţi cu cunoştinţele experienţei Părinţilor, citindu-le scrierile şi operele, să înţelegeţi că totuşi ceea ce mântuieşte nu este belşugul acelor cunoaşteri, ci dragostea, acea dragoste pe care a poruncit-o Domnul.
Vreau să las doar acest mic cuvânt şi să vă atrag atenţia la el, ca voi să staţi cu tărie pe această cale, care este metoda cea mai bună de a însuşi poruncile lui Hristos. Atunci când suntem plini de credinţa că Domnul Iisus Hristos este Făcătorul lumii noastre şi că poruncile Lui au un cuprins mai presus de cosmos, frica în faţa măreţiei lor face că omul nu se poate rupe de lucrarea îndreptătoare pe care o au asupra lui. Aşa cum am zis, omul conduce automobilul corectându-i mereu direcţia, chiar pe o şosea bună; aşa şi poruncile pe care ni le-a dat Domnul – sunt conducătorul nostru…
O monahie din Iugoslavia scrie: „O, cât de recunoscătoare sunt lui Dumnezeu!” Ea părăsise universitatea, întrerupându-şi lucrarea, şi se dusese în mănăstire. „Şi acum,” zice ea, „am ajuns în cea mai înaltă şcoală, în cea mai înaltă şcoală cu putinţă, şi inima mea este plină de dorirea ca Domnul să-mi dea puterea să rămân până în sfârşit în starea aceasta.“ Ea scrie: „Când te gândeşti că sfârşitul acestei vieţi este vecinica viaţă în Dumnezeu! Ce poţi să-ţi doreşti mai mult?” Aşadar eu vă doresc tuturor să trăiţi acea experienţă pe care şi eu am trăit-o, şi mulţi dintre voi; şi voi, cei începători, trăiţi aceeaşi experienţă…
Nu mai am putere să vorbesc, dar voi păziţi cuvântul pe care mi l-a dat Dumnezeu. Şi aşa, trăiţi în pace. Iar când inima voastră va depăşi toate piedicile psihologice, mici şi neînsemnate, şi va ajunge la acea dragoste în micile noastre proporţii, oricât de curios ar părea, voi vă pregătiţi spre a primi starea harului în care omul, în dragostea sa, cuprinde întreaga lume. Dar acea stare nu se poate zidi artificial. Noi mergem totdeauna pe calea şcolii începătoare, cum ar fi, însă cu noi se va petrece o preschimbare, şi inima noastră nu va mai iubi ceea ce este potrivnic poruncilor Domnului.
Şi deşi eu sunt acuma o dărâmătură şi o ruină, totuşi ceea ce spun rămâne în putere: Aceasta este dreptatea vieţii noastre în Dumnezeul cel mare, Făcătorul Cerului şi al Pământului, Care S-a îmbrăcat în trupul nostru şi ni S-a arătat aşa cum este El, şi ne-a arătat şi cum trebuie noi a fi. Cu alte cuvinte, atunci când vedem pe Hristos întrupat, contemplăm gândul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu pentru om. Vedeţi cum Domnul cu venirea Sa, cu poruncile Sale, ne atrage mintea în astfel de sfere care sunt starea lui Dumnezeu însuşi, mai înainte de facerea lumii. Este înfricoşat a vorbi despre aceasta, dar se începe cu cele mai mici fapte. Părintele egumen zice: „Aduceţi, vă rog, cărbuni la bucătărie!” Voi goliţi găleata şi o luaţi de acolo. Şi această faptă vă pregăteşte către marea primire a dragostei. Dar dacă nu veţi face aşa, nu veţi ajunge nicăieri.
Însă cunoaşterea ţelului ultim al vieţii monahale trebuie să o avem dintru bun început. Atunci vom putea hotărî calea cea bună. Nu atunci când pretindem a fi deja la înălţimea poruncilor, adică să fi primit îndumnezeirea – nu! Ci acum, când suntem plini de patimi şi de păcate, treptat, prin ascultare, slujind celorlalţi, arătând dragoste şi răbdare, ne pregătim pentru cea mai înaltă stare...
Şi aşa, Domnul să vă păzească! Iar rugăciunea mea este ca voi cu adevărat să primiţi insuflare de sus”.
***
Despre ratacire
“(…) Cum sa traiasca monahul incepator, sau crestinul incepator in general? Cum sa-si treaca ziua?
– Unora mintea le inclina catre theologia abstracta, iar acolo sant cu putinta greseli. De aceea, toata luarea aminte trebuie sa fie indreptata spre a nu scarbi harul Sfantului Duh cu vreun gand rau oarecare sau cu vreo miscare a inimii; si in acelasi timp, cum sa ocolim tot pacatul de fiecare data cand avem de-a face cu vreun frate sau sora – mai presus de toate spre a nu mahni pe cineva. Cand Dumnezeu impreuna-lucreaza cu noi, in “suferintele” noastre de a ne petrece ziua fara de pacat, atunci vine harul Sfantului Duh: Noi zidim viata noastra fara de pacat ca pe un taram inlauntrul nostru, unde Sfantul Duh poate veni nestingherit cu harul Sau. Iar cand vine Acela, El ne impartaseste o intelegere vie a ceea ce ne invata. Si deci, cum spunea Staretul Siluan, “tot ceea ce ne-a invatat harul dintru bun inceput, noi trebuie sa pazim pana la sfarsitul vietii“.
De neocolit este perioada cand Dumnezeu ne paraseste. Atunci, intr-o incordare plina de suferinte, noi incercam sa fim ca si cum Dumnezeu ar fi cu noi, chiar daca El si-a retras ajutorul simtit…
Monahul la inceput nu se ocupa de nimic altceva decat cum sa-si treaca ziua fara de pacat. Si atunci vine Duhul Sfant si ne descopera tainele Fiirii Dumnezeiesti, cea ce nu poate dobandi omul pe caile theologiei abstracte.
Ma mahneste doar faptul ca multora dintre cei ce cheltuiesc o uriasa energie spre a invata predania theologica a Bisericii, cunoasterea lor intelectuala le apare ca si cum ar fi atins deja desavarsirea. Cand vorbesc despre aceasta scoala cu precadere monastica, nu inseamna ca atitudinea mea fata de stiinta theologica este intrutot negativa. Nu, nu zic asta; iar in conditiile istorice ale caderii noastre, ea este de neaparata trebuinta. Cu theologia abstracta este cu neputinta a atinge desavarsirea. In viata istorica puterea in Biserica este data nu sfintilor, ci carturarilor, si in aceasta consta tragedia lumii si a Bisericii.
Viata monahului incepe asa cum ne-a invatat cuviosul Staret Amvrosie al Optinei. El zicea: “Cela ce simplu va trai, sute de ingeri cu el vor fi; dar pe cel ce intelept este – pana si ultimul il paraseste” Asa si eu, as vrea sa va zic ca viata noastra este cat se poate de simpla. Lucrul acesta este foarte important: Noi niciodata nu trebuie sa cautam a dobandi vreun semn vadit al dumnezeiestii bunavoiri – facere de minuni sau altceva asemanator. Acestea niciodata nu fac parte din planul nostru! Ci planul nostru se exprima doar in “cum sa nu savarsim vreun pacat”. Eu incerc uneori sa va vorbesc despre maretul tablou pe care ni l-a dezvaluit Dumnezeu in facerea cosmosului, in facerea omului “dupre chipul Sau si dupre asemanare”. Aceasta o fac pentru ca voi sa aveti in vedere nu viata noastra neinsemnata, ci trairea cu Dumnezeu si dobandirea vietii in intregul ei cuprins: si cosmic, si dumnezeiesc. Dar vorbesc si despre faptul ca nu trebuie sa ne inchipuim ca si cum am fi ajuns deja acolo, si nu asta trebuie sa avem ca tel inaintea noastra. Telul nostru este: “Cela ce simplu va trai, sute de ingeri cu el vor fi”.
De ce vorbesc astazi ca si cum as fi ingrijorat? Da, sant ingrijorat, pentru ca gandindu-ma cate aratari ale buna voirii lui Dumnezeu ni s-au facut deja, s-ar putea trezi in noi vreo dorinta nefolositoare, neadevarata, mincinoasa, pierzatoare – de a ajunge la daruri asemenea Staretului Siluan. Intelegeti care este teama mea: Noi ne aflam in primejdie, pentru ca avem un Parinte neinchipuit de mare – Cuviosul Siluan. Ceea ce s-a petrecut cu el este un fenomen dintre cele mai rare in toata istoria omenirii. Iar daca noi ne vom stradui a dobandi aceleasi daruri pe care el le-a avut, vom face o mare gresala. Niciodata nu trebuie sa ne comparam cu nimeni altul. Oricat de mic sau de mare ar fi inaintea lui Dumnezeu fiecare dintre noi, Dumnezeu “se ingrijeste” de fiecare om aparte, comunicand inimii lui. Calea obisnuita nu este cea pe care o observam la Sf. Siluan. El, ca si Sfantul Serafim din Sarov, dintru bun inceput a trait aratarea lui Hristos. Noi insa trebuie sa avem un alt obiectiv: Crestinul de obicei trebuie sa gandeasca cum, murind, sa se fi curatit prin pocainta. Si atunci se va arata Hristos omului in vecinicie…
Una din cele mai mari primejdii consta in putinta noastra de a inchipui. In vietuirea noastra nu trebuie sa ne inchipuim ca Dumnezeu este cu noi, si ca noi Il vedem: trebuie sa constientizam ca Dumnezeu ne vede. Acest fel de a vedea lucrurile ne ingradeste de la alunecarea in inchipuire: “Sant proroc“, “Sant apostol“, “Sant sfant“, “Sant asa si pe dincolo“. Slobozi de orice inchipuire despre sine, noi ne nevoim, si ce vrea Dumnezeu, El va savarsi fara noi, prin noi. Va vorbesc despre cum trebuie sa traim pentru a ocoli ratacirea.
Si cand petrecem intr-o stare de suferinta a intregii noastre fiinte – si a duhului, si a mintii, si a inimii, si a trupului, cand suferim din toata faptura noastra, nevoindu-ne a nu pacatui – noi insine nu gandim ca ne facem partasi suferintelor lui Hristos, dar Dumnezeu poate sa recunoasca acestea ca partasie in suferintele lui Hristos si poate sa ni le atribuie, dupa judecata Sa, iar nu dupa a noastra. Calea noastra este totdeauna a ne smeri; iar a ridica si a proslavi apartine lui Dumnezeu. Asa ca nu trebuie a ne ingriji sa ne ridicam pe noi insine undeva, de perii capului. Trebuie sa traim cu un cuget cat se poate de smerit. Iar daca Dumnezeu daruieste ceva, aceasta se intampla in forme exterioare care te lasa uimit. Aceasta insa este de la Dumnezeu, iar nu de la noi.
Calea cea mai grea este atunci cand dintru bun inceput i se da omului vederea lui Dumnezeu in lumina mare. Un astfel de om primeste, cum ar fi, o “injectie” care il aseamana cu Hristos in insasi gandirea lui, in insusi felul cum intelege viata. El, Hristos, a urcat pe Golgotha in cele mai adanci suferinte, ca sa savarseasca o fapta contrara celei savarsite de Adam. Iar precum prin gresala lui Adam Dumnezeu a blestemat aceasta lume, asa Hristos, prin inaltarea Sa pe crucea Golgothei, a pierdut blestemul si a facut sloboda intrarea in imparatia lui Dumnezeu Tatal. Astfel noi trebuie sa purtam in sine si aceasta imagine a rascumpararii noastre prin suferinta pe Golgotha si prin inviere, si in acelasi timp sa constientizam nevoia absoluta de a merge pe calea contrara a ceea ce a savarsit Adam in Rai. Atunci viata noastra va fi asemenea cuvantului Sfantului Amvrosie al Optinei: simplu vom trai, dar sute de ingeri cu noi vor fi. Iar cine traieste in inchipuiri, ca ar fi proroc, ca sfant – pe acela pana si ultimul il paraseste. Iata un moment foarte important, pentru ca de obicei in lume abia daca vei gasi vreun om care sa inteleaga ca acesta este un pacat.
Domnul a spus Iudeilor: De nu veti crede ca Eu Sant – Cel Care M’am descoperit lui Moisi in Sinai ca EU SANT – muri-veti in pacatele voastre.Oamenii nu pot intelege cand pacatuiesc si cand nu pacatuiesc – singur Domnul insusi ne-o arata prin Duhul Sfant. Iata pricina pentru care in lumea intreaga se intampla tot mereu ceea ce s-a intamplat cu Adam in Rai, cand a vorbit cu el Domnul Iisus Hristos; Adam nu a vrut sa se vada invinuit: “Tu mi-ai dat pe femeia asta, si ea mi-a dat, si eu am mancat.” Noi insa vom incerca sa nu invinuim pe Dumnezeu si sa-I zicem: “De la fata Ta soarta mea iese – Tu ce vrei de la mine?“ Dumnezeu voieste ca noi sa ne asemanam Lui in iubirea Lui. Iar dragostea lui Dumnezeu este o dragoste smerita. Si asa, rogu-va, iubitii mei frati si surori, intipariti-va si amintiti-va pana in sfarsitul vietii voastre: Sarcina noastra este – in toata vremea a ne smeri. Pentru aceasta Domnul a spus: Cel ce se smereste pre sine inalta-se-va. Dar a ridica, Singur Dumnezeu poate sa faca. Caci altfel, se va intampla contrar inchipuirilor noastre: Atunci cand vom crede ca zburam catre Dumnezeu, in realitate ramanem pe loc… Iar daca nu vom trai in inchipuire, atunci Domnul insusi va veni la noi.
Sarcina mea este grea si plina de raspundere, si eu as dori sa-mi implinesc datoria fata de voi cu adevarat fara de pacat. Iar cele despre care v-am vorbit astazi, rogu-va, inscrieti-le in inimile si in mintile voastre, si atunci va veti savarsi calea in mare smerenie si in mare tarie. Negresit, vor fi ceasuri, saptamani, ani, cand ne vom petrece vremea fara simtamantul viu ca in noi lucreaza Duhul. Aceasta perioada este importanta. Atunci ne vom putea arata credinciosia in dragoste catre Dumnezeu: fara a avea simtamantul harului lucrator in noi, traim asa ca si cum el ar fi cu noi. In cartea despre Staretul Siluan eu scriu cum gandea el: “Daca vom pazi cu credinta poruncile lui Dumnezeu, veni-va vremea cand harul va veni, si de acum va ramanea pururea cu noi”.
Si deci, nu trebuie sa ne grabim. Unii parinti la Athos, dupa patruzeci de ani sau mai mult au primit har mare, si numai atunci. Si aceasta cale este cea mai sigura. Cu alte cuvinte, se intampla asa: Sau dintru bun inceput se da harul desavarsirii, sau la mijloc, sau la sfarsit. Iar cea mai trainica situatie este cand se da la sfarsit. Si ne vom trai toata viata ca si cum de abia incepem”.
(in: Arhimandritul Sofronie, Cuvantari duhovnicesti, vol. I, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2004)
Legaturi:
- Parintele Sofronie despre ratacirile academismului teologic si teologia vietii fara de pacat
- “Unde este dragoste, acolo este plansul”
- “Doamne, Tu apara-ne, Tu vezi neputintele noastre de a rezista valurilor suferintei cosmice!”
- Mandria, imaginatia si raul ascuns sub masca binelui
- Spalarea picioarelor – razboiul tacut impotriva duhului lumii
- Duhul ascultarii in relatiile fratesti
***
39 Commentarii la “CUVIOSUL SOFRONIE NE INVATA: Ce sa urmarim esential in viata duhovniceasca sau in cea calugareasca si cum sa traim pentru a ocoli ratacirile? “MARE ESTE UN SINGUR LUCRU: A SE SMERI, A INFRANGE MANDRIA CARE IMPIEDICA A IUBI””
VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>