DIN MARTURIILE ARHIM. ZAHARIA DESPRE CUVIOSUL SOFRONIE si sfaturi legate de problema rusinii la spovedanie: “Daca Parintele Sofronie nu este sfant, atunci nimeni nu e sfant!”

25-09-2010 Sublinieri

Arhim-Sofronie_adormit

“Pe cand fericitul staret si intemeietor al manastirii noastre, Parintele Sofronie, era inca cu noi, unii dintre noi, calugarii sai, cautam cu inflacarare un prilej – “cu vreme si fara de vreme” (2 Tim. 4:2) – sa-l cercetam si sa vorbim cu el, ca sa ne zidim prin cuvantul sau. Fiecare intalnire cu el era un izvor de inspiratie si noi orizonturi de viata se deschideau inaintea noastra. Staretul traia intr-o casa mica, la marginea manastirii. In ultimii ani din viata era deosebit de slabit de batranete si dormea in crampeie, intr-un fotoliu. Se intampla adesea ca, in intlanirile sau in conversatiile noastre cu cei ce veneau la noi, sa apara vreo intrebare sau problema care solicita atentia staretului. Ne duceam la el, cautand raspunsul cuvenit. Uneori il gaseam adormit, asa ca ii zgaltaiam usurel fotoliul si-l trezeam, apoi ii infatisam problema ivita. El deschidea ochii si aproape imediat raspunsul iesea din gura lui. Era un fapt uimitor si minunat, glasul lui venea de dincolo, din cer. Harul care se afla in cuvintele sale insufla si convingea, cucerind nu numai propriile noastre inimi, dar si inimile celor ce cautau voia lui Dumnezeu si carora noi le transmiteam cuvintele lui.

Marea minune care m-a impresionat mai mult ca orice, traind langa Parintele Sofronie, a fost cuvantul lui Dumnezeu venind prin gura sa si energia harului cu care era incarcat. Am vazut atat de multe minuni cand se ruga pentru oameni si niciunul dintre noi nu le bagam in seama pentru ca insusi parintele nu le dadea atentie. Dar noi toti eram uimiti – uluiti – de cuvantul ce izvora din gura lui.

Asa precum spuneam noaptea trecuta episcopului nostru, candva s-a rugat o a doua oara pentru o persoana bolnava si aceasta nu s-a vindecat, dar parintele era foarte fericit pentru ca, pe cand citea rugaciunile, a ridicat epitrahilul de pe bolnav si i-a zis:

Uite ce! Noi nu suntem facatori de minuni, noi suntem preoti si ne rugam pentru reimpacarea oamenilor cu Dumnezeu”.

Si Parintele Sofronie era oarecum trist si nu voia sa se mai roage. Atunci omul l-a privit cu un zambet si i-a spus:

“Da, nu m-am vindecat fizic, dar sufletul meu s-a vindecat”.

Pentru ca era un om ce nu avea credinta, se indoia, si sotia si soacra lui l-au adus aproape cu forta la manastire ca Parintele Sofronie sa-i citeasca rugaciuni. Si va spun ca bucuria Parintelui Sofronie pentru aceasta a fost mult mai mare decat atunci cand citea rugaciuni si se intamplau minuni intr-un chip foarte umitor.

Odata, un om care avea faţa deformata in urma unui atac, era la pat, aproape pe moarte. Parintele Sofronie, luandu-l cu sine pe Parintele Chiril, egumenul nostru, s-a dus si i-a citit rugaciuni. Si parintele Chiril, s-a intors cu mare si infricosata uimire, spunandu-mi:

“Stii, pe masura ce Pappous – Bunicul, cum il numea el pe parintele Sofronie, – ii citea rugaciunea, faţa persoanei bolnave se indrepta”.

Si mi-a venit in minte prorocia lui Iezechiil despre oasele uscate care se ridica si alcatuiesc un schelet, nervii si carnea si duhul de viata intrand in ele (Iez. 37: 1-14). Chiar si pentru astfel de vindecari, el nu era atat de fericit pe cat a fost atunci cand omul acela a zis: “Sufletul meu s-a vindecat”. (…)

***

“- Cum ati defini rusinea? Si ar putea osandirea de bunavoie sa fie inteleasa intr-un mod daunator noua si care ar putea duce chiar la deznadejde?

– Parintele Arhimandrit Zaharia: Da, osandirea de sine poate deveni un lucru morbid, daca nu este insotita de credinta, de incredere in Dumnezeu. Dar daca stim inaintea Cui ne infatisam, vom avea curajul sa luam asupra noastra si un dram de rusine. Imi amintesc ca atunci cand am devenit duhovnic la manastire, Parintele Sofronie mi-a spus:

Incurajeaza-i pe tinerii care vin la tine sa spovedeasca tocmai acele lucruri de care le este rusine, pentru ca acea rusine se va preface in energie duhovniceasca, ce poate birui patimile si pacatul”.

In spovedanie, energia rusinii se preschimba in energie indreptata impotriva patimilor. Cat despre o definite a rusinii, as spune ca aceasta este lipsa curajului de a ne vedea pe noi insine asa precum ne vede Dumnezeu.

Imi amintesc de o doamna, o persoana deosebita, care venise sa se spovedeasca. Obisnuia sa gazduiasca oameni in casa sa pentru mai multa vreme ca sa-i ajute atunci cand treceau printr-o criza. Intr-o zi a venit si mi-a spus:Nu am pace si nu stiu unde m-am poticnit. M-am cercetat pe mine insami si nu vad nimic nelalocul lui”. Plin de teama si nestiutor, precum sunt, nu am stiut ce sa-i spun. Am izbutit cumva sa-mi aduc mintea in inima si sa cer un cuvintel si i-am zis:

Dar nu este de ajuns sa ne vedem pe noi insine asa precum noi ne putem vedea, trebuie sa ne vedem asa cum ne vede Dumnezeu. Asa ca rugati-L: «Doamne, slobozeste-ma de pacatul meu cel ascuns»”.

Era o femeie tare credincioasa. A inceput sa se roage astfel si dupa doua zile a venit iarasi si mi-a spus: „Acum stiu unde m-am poticnit” si si-a marturisit pacatul. Era bine, pentru ca-l descoperise ea insasi si astfel avusese curajul sa-l marturiseasca si, prin puterea primita de la Dumnezeu, il depasise deja.

Nu-mi place sa pun intrebari in spovedanie. Ascult tot ceea ce oamenii doresc sa-mi spuna, le citesc rugaciunea si, daca am un cuvintel, il dau. Trebuie sa incercam sa spunem un cuvant care sa insufle pe oameni si aceasta insuflare le va descoperi starea in care se afla. Ia mai multa vreme, dar e mai sigur.

– Parinte, ati putea sa ne spuneti cate ceva despre cum era Parintele Sofronie in ultimele sale zile de viata?

Nu stiu ce sa spun. Noi aveam atat de usor acces la el! Eu insumi aveam cheia de la casa lui; puteam intra oricand, ziua sau noaptea. Daca doream sa-l intreb ceva si dormea, trebuia doar sa ii zgaltai fotoliul si atunci deschidea ochii si spunea: „Sto? Ce?” si intr-o clipita primeam un cuvant care intr-adevar imi insufla inima. Noi aveam atat de usor acces la el, dar nu pierdeam niciodata din vedere faptul ca el era altfel, ca el era „un om al lui Dumnezeu”– toata fiinta sa era rapita in Dumnezeu.

Plin de noblete si bun precum era, cand vorbea cu mine in rusa sau in greaca, niciodata nu mi se adresa la singular, ci intotdeauna la plural. De obicei facem acest lucru cu oamenii mai in varsta decat noi. (In engleza, insa, nu exista deosebire intre limbajul formal si cel familiar.) Parintele era aspru cu noi cand vedea in noi mandrie, pentru ca stia ca daca nu „ne-o servea”, am fi suferit o cadere zdrobitoare. Altfel era foarte iubitor si foarte bun. Obisnuiam sa mergem si sa-l „obosim”, mai cu seama eu, pentru ca eram foarte vorbaret si aveam o multime de intrebari. Una dintre maicile noastre si cu mine eram cei care il oboseam cel mai mult. Parintele Sofronie a numit-o „un butoi de intrebari”, si alta maica mi-a spus: „De aceea a ajuns acum «un butoi de raspunsuri»!”. Cand obosea, ca sa ne spuna ca e de ajuns, obisnuia sa recite o foarte frumoasa poezioara in ruseste: „Permiteti-mi sa-mi exprim recunostinta si cu multumita din inima sa-mi iau ramas bun”.

M-am dus sa-l vad cu doua saptamani inainte de a muri. Pe atunci construiam cripta unde vom fi inmormantati si, desigur, Parintele Sofronie avea sa fie primul. Peretii si acoperisul erau gata, dar dedesubt era plin de noroi, intrucat nu era inca pardoseala. Pe cand ma insotea spre usa, s-a uitat la cripta si m-a intrebat: „Cat timp le mai ia ca s-o termine?“. Am raspuns: „Parinte, inca doua saptamani, cred”. Atunci mi-a spus: „Hm! Mie mi-e greu sa astept chiar si o ora: I-am spus totul Domnului; acum trebuie sa ma duc”. Trebuie sa fie minunat sa simti in inima ta ca ai vorbit cu Domnul pana la capat si aceasta ramane in vesnicie si esti gata sa te duci. In ceea ce ma priveste, eu am simtamantul ca nu am vorbit niciodata cu Domnul.

Cam cu o saptamana inainte de a muri, m-am dus sa-l vad din nou. Era deja la pat, in timp ce inainte statea intotdeauna intr-un fotoliu. Mi-a spus: „Ai scris cartea pe care ti-am cerut sa o scrii?”. Imi ceruse sa scriu o carte pe care am reusit sa o public abia vara trecuta. I-am spus ca scrisesem doua capitole si i-am explicat care era cuprinsul lor. Mi-a spus: „Trebuie sa le pui la inceput” si apoi a adaugat: „am sa-ti spun cele patru idei centrale ale teoriei mele despre persoana”. Pe scurt, mi-a expus toata teoria sa privitoare la „principiul ipostatic”, cum ii spune el. Era aproape de lungimea unei pagini, dar absolut fundamentale – patru idei. Si mi-a spus cum sa scriu cartea in continuare.

Cu patru zile inainte de a muri, a inchis ochii si nu a mai vorbit cu noi. Fata ii era luminata si fara sa tradeze vreun patetism, dar plina de incordare; avea aceeasi expresie ca atunci cand slujea Liturghia. Nu toti din obste au mers inauntru sa-l vada, doar Parintele Chiril, eu, Parintele Nicolae si Parintele Serafim. Cu doua sau trei saptamani inainte de a muri, a chemat in bucataria din casa lui pe fiecare din obste, pe rand, timp de cate o ora, ca sa stea de vorba cu el pentru ultima oara. Dar noi, cei patru, aveam cheia de la usa lui si mergeam sa-l vedem la fiecare cateva ore. Intram si spuneam „Blagoslovitie, otci”, „Blagosloviti, parinteNu deschidea ochii, nici nu rostea vreun cuvant, dar isi ridica mana si ne binecuvanta fara cuvinte, si am inteles ca se ducea. Asa ca mi-am dat seama ca trebuie sa-i dau drumul. Inainte obisnuiam sa ma rog ca Dumnezeu sa-i lungeasca batranetile, precum spunem in Liturghia Sfantului Vasile cel Mare: „to geras perikrateson” – „pre cei batrani intareste”[1]. Dar in acele zile vedeam ca se duce, asa ca am inceput sa zic: „Doamne, daruieste din plin robului Tau intrare in Imparatia Ta”. Ma rugam cu cuvintele Sfantului Petru din a doua sa Epistola (2 Petru 1:11). Asa ca spuneam mereu:

„O, Dumnezeule, daruieste din plin intrare in imparatie robului Tau si asaza sufletul sau dimpreuna cu parintii sai”

si pomeneam numele tuturor celor dimpreuna cu el nevoitori, pe care stiam ca-i avusese apropiati in Sfantul Munte, incepand cu Sfantul Siluan si apoi toti ceilalti.

In ultima zi m-am dus sa-l vad la sase dimineata. Era duminica si eu slujeam prima Liturghie, in timp ce Parintele Chiril, dimpreuna cu ceilalti preoti, trebuia s-o slujeasca pe cea de-a doua. (Din motive practice, in manastirea noastra, duminica avem doua Liturghii). Mi-am dat seama ca avea sa ne paraseasca in ziua aceea. Am plecat si am inceput proscomidia; citirea ceasurilor a inceput la ora sapte, apoi a urmat Liturghia. In timpul Liturghiei am rostit doar rugaciunile Anaforalei, pentru Anaforala Liturghiei Sfantului Vasile cel Mare ca la noi la manastire avem obiceiul sa le citim cu voce tare; in rest, ma rugam neincetat: „Doamne, daruieste din plin robului Tau intrare in Imparatia Ta”.

Acea Liturghie a fost cu adevarat altfel decat toate celelalte. In clipa in care am spus „Sfintele, sfintilor”, Parintele Chiril a intrat in altar. Ne-am privit unul pe altul, el a inceput sa planga si am inteles ca Parintele Sofronie se dusese. Intreband cand a plecat, am aflat ca se intamplase tocmai in vremea cand citeam Evanghelia. M-am dus deoparte, pentru ca Parintele Chiril voia sa-mi vorbeasca; mi-a zis:

„Impartaseste-te, impartaseste credinciosii si apoi anunta plecarea Parintelui Sofronie si slujeste primul parastas; si eu am sa fac la fel in a doua Liturghie”.

Asa ca am sfaramat Agnetul, m-am impartasit, i-am impartasit pe credinciosi si am incheiat Liturghia. (Nu stiu cum am dus-o la bun sfarsit). Apoi am iesit si am spus oamenilor:

„Dragii mei frati, Hristos Dumnezeul nostru, este semnul lui Dumnezeu pentru toate neamurile veacului acestuia, pentru ca in cuvantul Lui aflam mantuire si raspuns tuturor nedumeririlor noastre omenesti. Dar sfintii lui Dumnezeu sunt si ei un semn pentru cei din vremea lor. Un astfel de parinte ne-a daruit Dumnezeu in persoana Parintelui Sofronie. In cuvantul sau noi am gasit raspuns nedumeririlor noastre. Si acum trebuie sa facem precum ne invata Liturghia, „sa multumim” si „sa ne rugam cu staruinta”, „sa cerem”. Asadar, sa multumim lui Dumnezeu, Care ne-a daruit asa un parinte si sa ne rugam pentru odihna sufletului sau. Binecuvantat este Dumnezeul nostru…”,

si am inceput parastasul.

L-am tinut in biserica timp de patru zile, pentru ca cripta nu era inca terminata si mormantul nu era inca zidit. Tot acest rastimp l-am lasat descoperit in biserica si am citit fara intrerupere Sfintele Evanghelii, de la inceput pana la sfarsit, iara si iara, precum este obiceiul pentru preoti. Citeam Sfintele Evanghelii, parastase si alte rugaciuni. Tineam slujbele, Liturghia, si el era acolo, in mijlocul bisericii, timp de patru zile. (Era, intr-adevar, ca de Pasti, o atmosfera atat de minunata si binecuvantata!) Toti se rugau cu insuflare.

Aveam un prieten, un arhimandrit, care obisnuia sa vina la manastire in fiecare an si sa stea cateva saptamani pe timpul verii: Parintele Hierotheos Vlachos, care a scris O noapte in pustia Sfantului Munte. Acum e mitropolit. De cum a auzit ca a murit Parintele Sofronie, a si venit. A simtit care era atmosfera si mi-a spus: Daca Parintele Sofronie nu este sfant, atunci nimeni nu e sfant!”. S-a intamplat ca printre oaspetii nostri sa fie si cativa monahi din Sfantul Munte, care venisera sa-l vada pe Parintele Sofronie, dar nu l-au mai aflat in viata. Parintele Tihon de la Simonopetra era unul dintre ei.

Ori de cate ori veneau in Anglia din motive medicale, grecii aveau obiceiul sa vina pe la manastire, pentru ca Parintele Sofronie sa le citeasca o rugaciune, pentru ca multi se vindecau. Toti povestesc asemenea intamplari. Doi dintre ei, in semn de recunostinta, au construit chiar o biserica in Grecia, inchinata Sfantului Siluan.

A doua sau a treia zi dupa moartea Parintelui Sofronie, a venit o familie din Tesalonic cu un copil de treisprezece ani. Avea o tumoare pe creier si trebuia sa fie programat la operatie in ziua urmatoare. Parintele Tihon, de la Simonopetra, a venit la mine si mi-a zis: „Oamenii acestia sunt tare necajiti, au venit si nu l-au mai gasit pe Parintele Sofronie in viata. Nu vreti sa le cititi cateva rugaciuni pentru copil?”. I-am spus: „Haideti sa mergem impreuna. Veniti si cititi cu mine. O sa citim cateva rugaciuni in celalalt paraclis“. Ne-am dus si am citit rugaciunile pentru copil si, la sfarsit, Parintele Tihon a spus: „Stiti, de ce nu-l treceti pe copil pe sub sicriul Parintelui Sofronie? O sa se vindece. Ne pierdem vremea citind rugaciuni”. I-am spus ca eu nu pot face aceasta, pentru ca oamenii ar putea spune ca nici nu a murit bine parintele si noi deja incercam sa incurajam canonizarea lui. „Asa ca, faceti-o sfintia voastra!” i-am spus. „Sunteti un monah athonit; nimeni nu poate sa spuna nimic”. A luat copilul de mana si l-a trecut pe sub cosciug. In ziua urmatoare au operat copilul si n-au gasit nimic. Au inchis craniul si au spus: „Diagnostic gresit. Probabil ca a fost o inflamatie. S-a intamplat ca baiatul era insotit de un doctor din Grecia, care avea radiografiile pe care se vedea tumoarea. El le-a spus: „Noi stim foarte bine ce inseamna acest «diagnostic gresit».Saptamana urmatoare, toata familia copilului a venit la manastire, sa aduca multumiri la mormantul Parintelui Sofronie. Copilul a crescut, acum are douazeci si unu de ani si este foarte bine. Cand au venit sa multumeasca, in saptamana urmatoare, au aflat in mijlocul bisericii sicriul maicii Elisabeta, cea mai batrana monahie a manastirii, in varsta de o suta si un an. Murise cu exact treisprezece zile dupa Parintele Sofronie. Familia a zis: „Hm! De fiecare data cand venim aici, gasim pe cineva plecat dintre noi, asezat in mijlocul bisericii”.

Acestea sunt cateva lucruri pe care voiam sa vi le impartasesc despre ultimele zile ale Parintelui Sofronie. Nu am fost niciodata atat de deschis precum am fost cu dumneavoastra in aceste cateva zile, iertati-ma. Desi dragul nostru episcop m-a prevenit ca preotii sai sunt atat de buni, incat ma vor face sa ma deschid cu totul, nu mi-am luat nici o masura de precautie.

Cuvantul de incheiere al P.S. Vasile: Un semn al iubirii calugaresti pentru aproapele este ca s-a pus pe sine insusi „in primejdie”. Ii multumim Parintelui Zaharia pentru ca s-a primejduit pe sine, impartasind cu dumneavoastra, care sunteti impreuna-slujitori la altar cu el, lucruri pe care nu le-ar fi impartasit cu altii. Primiti, asadar, aceste lucruri asa precum si sunt – ca niste margaritare – si rugati-va ca Dumnezeu sa-l pazeasca si sa nu ingaduie sa vina asupra lui vreo pedeapsa din pricina dragostei sale pentru noi”.

[1] Anaforala Liturghiei Sfantului Vasile cel Mare

(din: Arhimandritul Zaharia, Largiti si voi inimile voastre!”, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2009)

Va mai recomandam din acelasi volum si de acelasi autor:


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Minuni si convertiri, Parintele Sofronie Saharov, Parintele Zaharia de la Essex, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

44 Commentarii la “DIN MARTURIILE ARHIM. ZAHARIA DESPRE CUVIOSUL SOFRONIE si sfaturi legate de problema rusinii la spovedanie: “Daca Parintele Sofronie nu este sfant, atunci nimeni nu e sfant!”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: Conferinta de la Bucuresti a PARINTELUI ZAHARIA DE LA ESSEX (audio + text) – prima parte: “Inalta stiinta a Sfantului Siluan Athonitul si a staretului Sofronie Saharov”: PUTEREA INIMII ZDROBITE SI A DUHULUI UMILIT -
  2. Pingback: PARINTELE ZAHARIA ZAHAROU – conferinta de la Bucuresti (II), raspunsuri la intrebari (audio + text): BINECUVANTAREA DURERII INIMII si SCOALA LITURGHIEI -
  3. Pingback: Arhim. Zaharia Zaharou despre PLANSUL DUHOVNICESC ca LUCRARE ESENTIALA DE CURATIRE DE PATIMI. Pocainta – singura cale de reunificare launtrica, de restaurare a chipului lui Dumnezeu in noi si de dobandire a iubirii de Dumnezeu -
  4. Pingback: ARHIMANDRITUL SOFRONIE despre cum sa petrecem cu mintea la Dumnezeu si cum sa ne razboim cu gandurile rele: “Curata locul si va veni Duhul Sfant” -
  5. Pingback: PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX despre infricosata lucrare, suferinta si jertfa a PREOTIEI traite in adevar, despre MANGAIERE SI MUSTRARE LA SPOVEDANIE, despre DEPASIREA NEPUTINTEI DE A NE RUGA, INFRUNTAREA MORTII si multe altele -
  6. Pingback: IPS Ierotheos Vlachos despre CUVIOSUL SOFRONIE SAHAROV (†11 iulie 1993), cel care ITI TRANSMITEA VIATA SI DUH DE POCAINTA prin simpla sa prezenta si prin binecuvantare: “Era un om care efectiv L-a vazut pe Dumnezeu. A fost un urmas al Sfintilor Pa
  7. Pingback: Conferinta de la Bucuresti (Facultatea de Drept) a MITROPOLITULUI IEROTHEOS: “Dumnezeu nu-Si impartaseste darurile celor care ‘dorm’, celor care nu lucreaza… SA NU DEZNADAJDUITI NICIODATA!” (video, audio, text) -
  8. Pingback: Parintele Zaharia Zaharou la Bucuresti despre ZDROBIREA INIMII si LACRIMILE CA HRANA A SUFLETULUI (audio si transcrierea conferintei de la Facultatea de Drept): “Daca voiesti sa dezradacinezi din tine patimile si ca lumea sa nu faca din tine victima
  9. Pingback: FIRESCUL MINUNILOR, SIMPLITATEA NOBILA A SFINTENIEI. Parintele Rafail despre duhovnicul sau sfant, Cuviosul Sofronie | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: STARETUL SOFRONIE DE LA ESSEX, vazatorul luminii necreate si cunoscatorul neinselat al lui Dumnezeu. EXPERIENTA HARULUI si PUTEREA RUGACIUNII CU DURERE. Ce se intampla cand omul nu-si schimba viata dupa ce s-a savarsit cu el o vindecare minunata? | Cuvân
  11. Pingback: Arhimandritul Sofronie, scriind DIN ADANCA DURERE A INIMII SI IMPREUNA-PATIMIRE, despre IUBIREA DE PUTERE CARE SFASIE TESUTUL VIETII: “Unora li se pare ca, daca iti pot face vreun rau, trebuie sa se foloseasca de acea putinta, ca omul, de frica raul
  12. Pingback: TAINA CRUCII IN VIATA NOASTRA: Rastignirea mintii prin coborarea dureroasa in inima: “Prin harul Duhului Sfant, STRAPUNGEREA si ZDROBIREA INIMII ii sunt indeajuns crestinului pentru A BIRUI TOATE DUHURILE RAUTATII” | Cuvântul Ortodox
  13. Pingback: Iubind cu “INIMA NOUA” a omului NASCUT DE SUS sau: LEGATURA CU DUMNEZEU ca TEMELIE A RELATIILOR CU APROAPELE – Conferinta de la Cluj a PARINTELUI ZAHARIA ZAHAROU (septembrie 2015; audio, video, text) | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: “ADU-TI AMINTE DE DRAGOSTEA CEA DINTAI” – Parintele Zaharia despre “AVENTURA” CREDINTEI si ETAPELE LUCRARII LUI DUMNEZEU cu noi si in noi (I) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate