Din nou din cartea “Zeul tolerantei…”, un capitol fundamental: CRESTINISMUL: CAUZA A INTOLERANTEI? Care este diferenta intre marturisire si FANATISM?

“Vrem să fim toleraţi aşa cum suntem, în starea noastră căzută, şi de aceea nu ne place de Dumnezeu: ‘pe Mine lumea Mă urăşte pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele’ (Ioan 7, 7)”.

*

“Adevărata toleranţă creştină ar putea fi definită astfel: este interzisă orice violenţă fizică asupra celui de altă credinţă, dar, în acelaşi timp, este obligatorie mărturisirea fermă şi binevoitoare a dreptei credinţe, aşa cum au mărturisit-o Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi Sinoadele Ecumenice, cu o delimitare clară de orice altă credinţă“.

Crestinismul: cauza a intolerantei?

„Ce este inima milostivă? Şi a zis: O inimă care arde pentru întreaga zidire, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru orice făptură. Şi când îşi aduce aminte de ele, sau când le vede pe ele, lacrimi izvorăsc din ochii celui milostiv. Din mila cea multă şi mare care-i stăpâneşte inima, şi din suferinţa cea mul­tă, inima omului se mânie şi nu poate răbda, sau auzi, sau vedea că vreo făptură este păgubită sau mâhnită. Şi din pricina aceasta, el înalţă rugă­ciune cu lacrimi, şi pentru dobitoace şi pentru vrăjmaşii adevărului şi pentru cei ce-l necăjesc în tot ceasul, asemenea şi pentru făpturile cele târâ­toare se roagă el, din mare şi nemăsurată milă a lui, care curge din inima sa, după asemănarea lui Dumnezeu. El se roagă să fie păzită toată firea şi iertată“. (Sfântul Isaac Sirul)

“La întrebarea de mai sus putem răspunde simplu: creştinismul autentic nu este în nici un caz sursă de intoleranţă. Alte comunităţi care se pretind creştine si religiile lumii acesteia, acelea pot fi, pentru că nu au medicamentul Domnului Iisus Hristos pentru tămăduirea răutăţii fanatismului şi intoleranţei. Creştinul autentic ştie clar că nu are voie să ridice nici măcar un deget asupra nimănui sau să instige la ură, ci doar la adevăr şi iubire. El nu omoară pentru adevăr, nici nu omoară adevărul (prin compromisuri ecumeniste şi de alt fel), dar este liber bucuros să se lase omorât pentru adevăr[1] şi să moară mărturisind acest unic si absolut adevăr: Domnul Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, al Cărui Sfânt Trup este Biserica Ortodoxă!

„Orice îndemn la reflecţie şi argumentare venit din partea creştinilor este blocat, dar nu din considerente raţionale, ci pur conjuncturale: «Nu face să insistati pe această problemă, de ce sunteţi atât de intoleranţi?». Dar, aşa cum pe buna dreptate observa Pr. Gheorghi Florovski, «intoleranţa este doar o denumire defăimătoare a convingerii». De aceea, lupta ecumeniştilor împotriva «intoleranţei» creştine este, de fapt, lupta împotriva dreptului creştinilor de a fi credincioşi convingerilor şi experienţei lor, gândirii lor tradiţionale”[2].

A adera la filosofia intoleranţei (=patima urii) este foarte simplu: mă opun şi urăsc pe toţi cei care nu cred ca mine. Şi lipsindu-mi dragostea, mă şi izolez de ei. Această gândire, fiind mai aproape de mentalitatea firii căzute, este şi cea mai larg răspândită. Dar dragostea de oameni propovăduită de Domnul nostru Iisus Hristos pentru cel căzut, include şi strădania pentru găsirea a noi şi noi cai de mărturisire rodnică a Evangheliei.Căci ce altceva arăta Sfântul Pavel cand spunea că „tuturor toate m-am făcut, ca în orice chip să mântuiesc pe unii (I Cor. 9, 22)? Sau acel Sfânt care s-a vândut rob la o familie tocmai pentru a o elibera din rătăcirea idolatriei? Aceasta este toleranţa creştină, care îngăduie cu înţeleaptă răbdare rătăcirea fratelui, dar în acelaşi timp lucrează în diverse feluri duhovniceşti (nu manipulatoare, adică neafectând liberul arbitru) pentru luminarea aceluia.

Creştinul adevărat este un om care are sentimentele şi gândurile foarte bine definite. El este omul lui „ce este da, da şi ce este nu, nu” (Mt. 5, 37); are criterii foarte clare prin care poate judeca orice situaţie (I Cor. 2, 15) şi de aceea el ştie foarte bine de la Domnul ce trebuie să iubească şi ce nu. Când iubeşte ( pe Dumnezeu, pe aproapele, creaţia) o face din toată inima, dar şi când urăşte (pacatul, pe diavol, minciuna, erezia) cu toată puterea o face. Deoarece el a învatat că nu poate sluji la doi domni „căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui” (Mt. 6, 24). De aceea, creştinul autentic este statornic în sentimentele sale, el nu trece de la iubire la ură, nici nu este dezamăgit de oameni, pentru că îi cunoaşte. Ştie că omul poate cobori pana la iad, dar tot el poate urca până la al treilea cer şi de aceea nu-şi pune nădejdea în om, ci numai în Dumnezeu. Sfinţii sunt oameni sinceri, „dintr-o bucată”, cu trăiri intense, ce pot merge de la ura extremă de sine, până la iubirea înflăcărata pentru Dumnezeu şi oameni.

Până şi filozofii au spus că ceilalţi trebuie tolerati, dar nu negându-ne propria credinţă, de frică să nu cumva să ne eticheteze dn intoleranţi:

„fără convingere, fără oarecare sentimente de antipatie [nu faţă oameni însă n.n.], nu există convingere profundă; şi fără o convingere profunda nu trăieşti deplin”[3].

Dar acum ni se cere ca, în numele toleranţei, să ne autocenzurăm orice credinţă înflăcărată, orice certitudine, spre a deveni nişte „mămaligi”, ca apoi, având mintea tabula rasa de orice convingere puternică creştina să nu mai avem curajul sfinţilor mucenici ai Dumnezeului celui viu, ci să primim supuşi ordinele celor care n-au lepădat nici o secundă convingerea ferma că ne pot face să nu mai avem nici o credinţă.

Sfinţii nu pot tolera păcatul şi minciuna, căci s-ar contrazice, ci tolereaza pe păcătos şi pe mincinos, considerând aceasta o etapă necesară pe calea îndreptarii acelora:

„Acoperă-l (pe cel ce a greşit), dar nu aprobându-l. Căci atunci te păgubeşti pe tine, iar pe el nu-l foloseşti”[4].

Intrebându-ne de unde provine această aversiune a unor oameni faţă de creştinism putem afla mai multe cauze. Una dintre ele sunt învăţăturile greşite din diverse religii care duc la comportamente greşite. Referitor la fanatism, care poate apărea ca deviere de la adevărata trăire întru Dumnezeu, putem spune că el lipseşte cu desăvârşire din învăţătura Domnului Iisus Hristos şi deci şi a Bisericii Ortodoxe. Poate că sfinţii şi slujitorii bisericii dau dovadă de entu­ziasm în mărturisirea Buneivestiri, dar niciodată un creştin adevărat nu va fi fanatic:

„Precum se deosebeşte ziua de noapte, aşa se deosebeşte entuziasmul de fanatism. Primul este cârmuit de dragoste şi zideşte; al doilea este cârmuit de ură şi dărâmă. Primul este sobornicesc, universal; al doilea este exclusivist, sectar. Când entuziasmului i se alătură ura împotriva anumitor oameni, acesta nu mai este entuziasm, ci fanatism.Unui fanatic îi lipseşte totdeauna ceva; când raţiunea, când inima. Entuziastul este totdeauna un om întreg. Nu trebuie să se uite niciodată faptul că nu există entuziasm fără iubire de oameni“[5].

Acesta este numai un singur exemplu din cuvintele sfinţilor ce arată cu câtă delicateţe abor­dează ei problema celor ne-ortodocşi.

Un istoric italian spunea, analizând starea toleranţei în zilele noastre, că după ce creştinismul a fost acuzat de fanatism şi intoleranţă şi a apărut fenome­nul secularizării, creştinii au început să fie prigoniţi (mai ales de regimurile comuniste) cu o intoleranţă de o ferocitate ieşită din comun, aceştia ajungând din nou, ca în vremea catacombelor. Astfel, în comparaţie cu genocidurile săvârşite de comunism şi nazism, „arderile pe rug din vremea Inchiziţiei par nevinovate distracţii de petrecere“[6]. Şi autorul concluzionează spunând că

„secularizarea nu este sub nici o formă o garanţie împotriva fiarei sălbatice a fanatismu­lui. Nu există, de fapt, nici cea mai mică certitudine că, chiar şi colapsul mişcărilor fanatice naziste sau comuniste ar duce la triumful toleranţei” (Ibid).

Cu alte cuvinte, o mare parte a omenirii s-a lăsat înşelată de diavol şi a combătut până acum creştinismul şi religia în general, crezându-le principalele cauze ale intoleranţei şi violenţei, dar acum, să ne rugăm să realizeze că tocmai creştinismul ortodox, cu a sa tămăduire sufletească prin harul lui Dumnezeu şi împreuna-lucrarea omului, este singura soluţie ce se poate împotrivi brutalizării şi autodistrugerii lumii.

Filozofii occidentali care nu au cunoscut dreapta învăţătură a Bisericii despre gingaşa libertate a omului, consideră creştinismul ca fiind intolerant deoarece bibliografia lor se reduce la „sfinţii” apuseni care nu aveau discernământ. Iată ce zice unul dintre ei:

„Doctrinele misionare, cum ar fi Creştinismul şi Islamul, sunt în mod intrinsec intolerante faţă de alte credinţe. Dragostea de aproapele include grija activă pentru mântuirea lui. Şi datorită faptului că – aşa cum susţinea printre alţii Toma D’Aquino – mântuirea veşnică are prioritate absolută asupra altor bunuri, grija pentru mântuirea celorlalţi nu exclude per se aplicarea fortei pentru a converti pe cineva la dreapta credinţă sau pentru a-i proteja împotriva ereziei. Schimbarea dogmatică spre tolerare ar trebui ori să nege premisa condamnării veşnice care atârnă deasupra capului necredinciosului ori să susţină ca dreapta credinţă nu poate fi impusă cu forţa asupra cuiva, sau să admită failibilitatea pentru a nu cădea în dogmatism încrezut”[7].

Observăm aici foarte clar cum greşita înţelegere romano-catolică asupra problemelor majore creştine duce la smintirea oamenilor din Occident, care, bineînţeles, simt în adâncul lor ca o impunere forţată a credinţei este inacceptabilă şi de aceea ajung să considere creştinismul intolerant ajungând să-l asemene cu omeneasca şi pătimaşa învaţătură islamică. Invăţătura creştină autentică, cea ortodoxă, nu a căzut niciodata în aceste extreme ale unei „mântuiri cu forţa”, pentru că ea a păstrat întotdeauna echilibrul între libertatea omului şi dragostea lui Dumnezeu şi a oamenilor pentru cel necredincios.

Un alt argument al unor istorici, preluat cu sârguinţă şi de masonerie, este cel formulat de cunoscutul istoric A. J. Toynbee, care denunţa

„egocentrismul care ne face să spunem că deţinem singura viziune autentică asupra Realitatii; un asemenea orgoliu, asemenea prejudecăţi, sunt simptome ale păcatului originar”, spunea acesta[8].

Dar de unde poate avea o asemenea certitudine acest sarman istoric, când sfinţii au văzut pe Domnul şi ne confirmă de două mii de ani că „viziunea” creştină e singura explicaţie adevărată despre această lume?

O altă cauză, care se potriveşte mai ales în ce priveşte aversiunea faţă de creştinism, este confundarea învăţăturii creştine cu cei care încearcă să o puna în practică. De cele mai multe ori, lucrurile sunt judecate simplist şi pe bază de clişee: „Nu merg la Biserică, pentru că am văzut eu ce fac popii!” Dar nu a vazut ce a făcut şi ce a învăţat Domnul nostru Iisus Hristos! Sau: „Ce-mi spui de Biserică! Fanaticii ăia care ard pe rug pe cei care nu sunt de acord cu ei!”

Aici se face o dublă confuzie. In primul rând una sunt oamenii şi alta e învăţătura Domnului Iisus Hristos, în numele căreia unii cred că fac diverse fapte. Despre aceştia a spus Domnul:

„Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tau minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea”‘ (Mt. 7, 22-23).

Aşadar nu oricine zice că face ceva în numele Domnului Iisus Hristos, chiar face cu adevărat. E doar o părere personală şi de aceea e nevoie de discernământ în a judeca creştinismul şi Biserica după faptele nesăbuite ale unor oameni care la un moment dat au fost înşelaţi de diavol. Despre aceşti oameni ne-a avertizat de la început Biserica:

“Intre voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire. Şi mulţi se vor lua după învăţăturile lor rătăcite şi, din pricina lor, calea adevărului va fi hulită; şi din poftă de avere şi cu cuvinte amăgitoare, ei vă vor momi pe voi” (II Petru 2, 2).

Spre discernământ ne îndeamnă şi Sfântul Chirii al Alexandriei:

„Faptul că e folosit [cuvântul lui Dumnezeu] de cei ce nu ştiu să-l folosească drept, nu trebuie să îndemne la lepădarea cuvântului ieşit din gura lui Dumnezeu. ... Se cuvine ca fapta apărătoare să nu fie folosită spre desfiinţarea cuvintelor dumnezeieşti, ci spre desfiinţarea celor nedrept grăite de adversari”[9].

In al doilea rând, nu se face distincţia, care, pentru oricine are o minimă cultură teologică, e evidentă, între Biserica Ortodoxă şi romano-catolicism în cadrul căruia s-a întâmplat inchiziţia. Aceasta a fost rezultatul umanismului practicat de catolicism. Pentru că pierzând din vedere hristocentrismul creştin, uitând că există un Izbăvitor de păcat, oamenii au început să ucidă pe cei păcătoşi datorită păcatelor lor.

„Este o grozăvie antievanghelică şi potrivnică lui  Hristos a omorî păcătosul din cauza păcatului. In acest caz, nici o «sfântă inchiziţie» nu poate fi declarată «sfântă». In ultimă analiză, toate umanismele ucid păcătosul din cauza păcatului, extermină pe om împreună cu păcatul lui. Pentru că nu vor pe Dumnezeul-om, Care este singura mântuire a omului şi din păcat si din moarte şi de diavolul. Cel care nu este pentru Dumnezeul-om, este, ca atare, împotriva omului; şi este, prin acest fapt, ucigaş al omului. Pentru că lasă pe om în deplina stăpânire a păcatului, a morţii şi a diavolului, de care numai Dumnezeul-om îl poate salva şi nimeni altul sub soare”[10].

Cred că orice om onest cu el însuşi ar trebui să se întrebe, atunci când vede slujitori nevrednici ai Bisericii, ceea ce se întreba şi filozoful Jacques Derrida:

„Să se reducă oare dimensiunea religioasă la ceea ce doxa defineşte în mod confuz «fundamentalism», «integrism», «fanatism»?”[11]

Şi apoi, să aibă puţină răbdare şi să sape mai adânc, mai nesuperficial, căci Domnul abia aşteaptă să I se deschidă uşa la care bate de mulţi ani (Apoc. 3, 20) şi, intrând, „adevărul rămăne în noi şi va fi cu noi în veac” (II Ioan 2).

Un alt autor, doctor al universităţii Harvard, îşi începe lucrarea despre „Cum a ajuns în Vest ideea toleranţei religioase”, cu următoarele cuvinte, special alese pentru a şoca:

„Dintre toate marile religii ale lumii, trecute şi prezente, creştinis­mul a fost de departe cea mai intolerantă”[12].

Acesta vorbeşte chiar şi de o „teorie creştină a persecuţiei” (cap. 2) aparţinând „Bisericii Creştine sau Catolice, cum ar putea fi ea numită acum” (p. 1), confundând creştinismul autentic ortodox cu diverse deformări ale lui. Autorul, fiind de religie mozaică, nu face decât să connfirme nefericita înclinaţie ancestrală a neamului său de a combate cu ardoare creştinismul, făcând generalizări mincinoase.

Problema tuturor marilor analişti ai evoluţiei toleranţei şi intoleranţei religioase este că atunci când vorbesc de creştinism au în vedere numai spaţiul apusean, catolic şi protestant şi prea puţin se apleacă asupra toleranţei religioase în spaţiul ortodox. Iar acest fapt îi conduce spre generalizări greşite în ce priveşte creştinismul.

Exemple de intoleranţă dramatică pot fi găsite în religiile lumii, însă în nici un caz în învăţătura Domnului Iisus Hristos sau în comportamentul Sfinţilor. Astfel, putem găsi intoleranţă în iudaism, care, neacceptând să evolueze de la legea talionului spre iubirea vrăjmaşilor, nu poate avea acces nici la iubirea de­săvârşită de oameni. In această religie putem găsi chiar între cele 613 porunci de bază ale iudaismului, unele care denotă o intoleranţă cu totul străină de duhul blând al Mântuitorului Hristos:

„Să nu ai nici o milă de cel care ispiteşte spre idolatrie; să nu încetezi să-l urăşti; să nu-l ajuţi dacă se află în primejdie; să nu-i iei apărarea; să nu treci sub tăcere nici o vină pe care i-o cunoşti; să nu şovăi sa ucizi un profet mincinos” (din Poruncile negative 17-21, 29 în Dicţ. Encicl. de Iudaism, p. 622).

Chiar o cercetătoare de origine iudaică mărturiseşte că „tradi­ţia iudaică conţine numeroase dovezi de intoleranţă”[13]. Cel mai important filozof iudaic, Maimonide, spunea şi el:

„Idolatrii şi cei care resping Tora şi pe profetii lui Israel trebuie ucişi. Dacă îi poate omorî cu sabia în public, aşa trebuie si facă. Dacă nu, trebuie să se folosească de diverse stratageme pentru a le cauza moartea. … De ex., dacă vede pe unul dintre ei căzând într-o groapă în care este şi o scară, trebuie luată scara sub pretextul că ai nevoie de ea pentru a-ţi cobora copilul de pe acoperiş, sau alte pretexte de acest gen”[14].

Cunoscând acestea, ar trebui să fim mai moderaţi în a acuza numai catolicismul de intoleranţă şi să recunoaştem că, dacă ar fi avut puterea, iudaismul ar fi pus în practică toate aceste legi, aşa cum a făcut cu Domnul nostru Iisus Hristos şi cu Sfântul Ştefan şi asa cum probabil se va întâmpla în vremurile din urmă prin Antihrist (…)  până când, cu mila Domnului, se vor întoarce la Tatăl lor.

Intoleranţă multă avem în islam, unde un războinic pătimaş precum Mahomed nu ar fi putut da naştere, cu nici un chip, unei învăţături prea tolerante, în intoleranţă a căzut şi romano-catolicismul, unde, datorită pierderii mi­resmei Duhului Sfânt – Mângâietor, a putut apărea fenomenul inchiziţiei sau al convertirilor forţate de evrei. Din aceleaşi motive şi iniţiatorul Reformei pro­testante, Martin Luther, nemaiştiind prea multe despre autenticele mijloace de despătimire, a ajuns la cunoscuta ură necuviincioasă împotriva poporului iudeu şi asupra ţăranilor. Şi exemplele ar putea continua. Nimic dintre toate acestea nu se aseamănă cu dumnezeieştile cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos, împlinite cu atâta evlavie de sfinţii ortodocşi: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” {Luca 23, 34).

Martor despre caracterul cu totul opus intoleranţei al creştinismului este Sfântul Apostol Pavel, care, deşi înainte de convertire, conform învăţăturilor iudaice ale vremii, participa la omorârea creştinilor, după convertire, s-a făcut pildă de cea mai înaltă îngăduinţă, şi faţă de slujitorii religiilor păgâne şi faţă de conaţionalii săi, fiind un ucenic model al Celui ce este Iubirea şi Adevărul.

Trebuie să mai facem încă o precizare. Toleranţa sau intoleranţa faţă de ceva nu trebuie în nici un caz să fie influenţate de alte considerente decât cele teologice, mântuitoare. Adică, nimic nu trebuie să pună creştinul mai presus de mărturisirea cu evlavie a credinţei sale. Toleranţa nu trebuie să izvorască, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în trecut, şi se întâmplă încă, poate mai mult, din ideea că anumite persoane sau grupuri ştiute ca primejdioase pentru mântuire, pot avea din partea noastră un regim de toleranţă preferenţială din interese eco­nomice, politice sau de altă natură, mai presus de dreapta credinţă. De aceea, Sfinţii Părinţi au interzis hotărât relaţiile cu evreii sau ereticii, sfatuindu-ne să ne ţinem departe de ei, atâta vreme cât nu dau semne de îndreptare. Această atitudine este consecinţa practică a cuvântului Domnului: „Căutaţi mai întâi împărăţia Cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33).

Ne întrebăm cu uimire de unde aceste acuze la adresa creştinismului ca fiind intolerant. E vreun rău în faptul de a învăţa pe oameni să iubească pe Dumnezeu din toată inima lor şi să se iubească unii pe alţii până la a-şi sacrifica însăşi viaţa pentru cel de lângă ei?[15] Una este faptul că nu ne putem ridica la nivelul sfinţeni­ei propovăduite de Domnul Iisus Hristos, din pricina păcătoşeniei noastre, şi de aici decurg acuzele împotriva creştinilor cum că sunt violenţi şi altele (precum si suntem unii, din păcate!) şi cu totul altceva este să spui că trebuie eradicat creştinismul pentru că aduce dezbinare, ură şi violenţă între oameni. Este ca şi cum ai spune că nu trebuie să mai mănânci, căci s-ar putea să te îneci, căci s-a întâmplat câtorva oameni să se înece când mâncau. Uimirea ne poate fi domolita dacă citim ce credeau creştinii din primele secole despre intoleranţa necreştini­lor faţă de ei:

„Cei care-i urăsc [pe creştini] nu pot spune pricina duşmăniei lor. Ce este sufletul pentru trup, aceea sunt creştinii pentru lume. Sufletul locuieşte în trup, dar nu este din trup; creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul nevăzut este închis în trupul văzut; şi creştinii sunt văzuţi, pentru ca sunt în lume, dar credinţa lor în Dumnezeu rămâne nevăzută. Trupul urăşte sufletul şi-i poartă război, fără să-i fi făcut vreun rău, pentru că-l împiedică să se dedea plăcerilor; şi lumea urăşte pe creştini, fără să-i fi făcut vreun rău, pentru că se împotrivesc plăcerilor ei. Sufletul iubeşte trupul, deşi trupul urăşte sufletul”[16].

Vrem să fim toleraţi aşa cum suntem, în starea noastră căzută, şi de aceea nu ne place de Dumnezeu: „pe Mine lumea Mă urăşte pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele” (Ioan 7, 7).

Adevărata toleranţă creştină ar putea fi definită astfel: este interzisă orice violenţă fizică asupra celui de altă credinţă, dar, în acelaşi timp, este obligatorie mărturisirea fermă şi binevoitoare a dreptei credinţe, aşa cum au mărturisit-o Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe şi Sinoadele Ecumenice, cu o delimitare clară de orice altă credinţă. Acest binom toleranţă-intoleranţă, a fost de multe ori prost înţeles, insinuându-se că dacă mărturisesc cu curaj un crez, de la care nu mă depărtez cu nici un chip, înseamnă că, inevitabil, urăsc pe cei de alte credinţe, fapt care în cele din urmă va conduce la violenţă fizică. Acest raţionament este fals, fie şi numai pentru motivul că dovedeşte mândrie şi ignoranţă. O astfel de gândire simplistă arată că cel care o susţine suferă de mândrie, crezând numai el ştie exact toate trăirile şi întreaga „psihologie” a tuturor oamenilor, încât nimeni nu poate gândi altfel decât susţine el că o pot face. Dovedeşte si ignoranţă fiindcă arată necunoaşterea complexităţii trăirilor unui om plin de har, a unui om îndumnezeit, în care pot coexista simultan, într-o unitate mai presus de fire, atât mila faţă de cel în neştiinţă sau pătimaş, cât şi fermitatea mărturisirii că nu există decât o singură explicaţie a tainelor lumii acesteia, cea a Domnului nostru Iisus Hristos.

In concluzie, ceea ce ar trebui să ne îngrijoreze mai mult, nu este o virtuală şi inventată intoleranţă a creştinismului, ci mai degrabă tragica intoleranta ce s-a dezlănţuit (astăzi mai vicleană ca oricând), împotriva creştinismului Domnului nostru Iisus Hristos”.

[1] Aşa cum au făcut-o cele 45 de milioane de creştini omorâţi numai în secolul XX, care raman atât de nebăgaţi în seamă de elitele progresiste ale lumii de azi. Vezi despre aceşti noi martiri articolul: www.orthodoxytoday.org/articles6/TrifkovicMartyr.php.

[2] Diac. Andrei Kuraev, op. cit., p. 63.

[3] John Stuart Mill citat de Isaiah Berlin, Liberty, Oxford Unversity Press, Oxford, 2002, p 229

[4] Părintele Dumitru Stăniloae, nota 171 la Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul XXX, în Filocalia, vol. X, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Ed. IBMBOR, Buc., 1981, p. 164.

[5] Sfântul Nicolae Velimirovici, Invăţături despre bine şi rău, trad. de Pr. Teofil Petrescu, Ed. Sofia, Buc., 1999, p. 87.

[6] Giorgio Spini, „Secularization and Tolerance”, Ratio Juris, vol. 10 (1997), nr. 1, p. 10.

[7] J. Habermas, „Intolerance and discrimination” în International Journal of Constitutional Law, 2003, nr. 1,p. 7.

[8] In cartea sa, An Historian ‘s Approach to Religion, Oxford, 1956, la Gabut, op. cit., p. 111.

[9] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, trad. de Pr. Prof. D. Stăniloae, Colecţia PSB, vol. 41, Ed. IBMBOR, Buc, 2000, p. 12-13.

[10] Arhim. Justin Popovici, „Gânduri despre «infailibilitatea» omului european” în op. cit., p. 164

[11] Jacques Derrida, Credinţă şi cunoaştere, trad. de Emilian Cioc, Ed. Paralela 45, Buc, 2004, p. 11.

[12] Perez Zagorin, How the Ideea of Religious Tolerance Came to the West, Princeton University Press, 2003, p. 1. Această carte a fost chiar selecţionată de către Los Angeles Times Book Review între cele mai bune 20 de cărţi ale anului 2003.

[13] Suzanne Last Stone, „Tolerance versus pluralism in judaism”, Journal of Human Rights, 2(2003),nr. 1,p. 105.

[14] In cartea sa Hilkhot Rotzei’ah, 4:10 citat în studiul unui judecător al Curţii Supreme a Israelului: Haim H. Cohn, „The law of religious dissidents: a comparative historical survey”, Israel Law Review, 34 (2000), nr. 1, p. 65 şi n. 146. Aceste legi au fost reafirmate şi în secolul XVI in Codexul lui Joseph Caro, unul dintre cei mai importanţi lideri ai iudaismului rabinic. Este interesant de remarcat, fiind în acelaşi timp o pildă de păstrare vie a tradiţiei, felul în care reprezentanţii acestui popor pun în practică porunci ale învăţaţilor lor date cu aproape 1500 de ani în urmă. De ex., daca Talmudul zicea în jural anului 500: „nici numele şi nici o urmă nu trebuie să rămână de la eretici si faptele lor” (Gittin 45b, la Ibid., p. 69), în anii 2000 aflăm pusă în practică această poruncă cu cea mai mare acrivie, în cazul unui cunoscut lider politic român, a cărui statuie din curtea unei biserici al cărei ctitor era (şi pe lângă care trec adesea), a fost dată jos la presiunile autorităţilor, iar strazile numite după numele său au fost redenumite aproape în toată ţara, după cum ne spune chiar Raportul internaţional despre libertatea religiosă al Departamentului de Stat american (www.state.gov/g/drl/rls/irf/2006/71402.htm). Măcar de am avea şi noi aceeaşi râvnă în împlinirea poruncii Domnului de a ne iubi vrăjmaşii! In acelaşi sens se ştie că organizaţii sioniste americane influenţează diverse instituţii pentru a cenzura anumite persoane să ţină discursuri, doar pentru că aceştia (mari intelectuali americani) au o altă părere despre Israel şi politica israeliană (vezi: Alan Wolfe, „Free Speech, Israel and Jewish Illiiberalism”, The Chronicle Review, 17 noe. 2006, p. B6). Aici autorul spune foarte frumos că „intelectualii nu trebuie să se solidarizeze decât cu adevărul”.

[15] Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru priete­nii săi (Ioan 15, 13). Un exemplu de asemenea dragoste ne-a dat recent Sfânta Maria Skobţova are, ajutând pe evreii prigoniţi, a ajuns şi ea în lagărul nazist de la Ravensbruck, unde s-a dat să fie gazată în locul unei alte femei. Vezi Iubirea nebună de aproapele. Viaţa şi învăţătura Maicii Maria Skobţova, trad. de diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2000. Numai o sfântă creştină ca ea a putut spune, atunci când evreii au fost însemnaţi cu steaua galbenă şi trimişi spre moarte: “Dacă am fi adevăraţi creştini ne-am pune cu toţii steaua galbenă” (p. 59). O recenzie despre viaţa ei apărea într-o revistă românească încă din 1969 (G.B., nr. 3-4).

[16] Epistola către Diognet, în Scrierile Părinţilor Apostolici, trad. de Pr. Dr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Buc, 1995, p. 413.

Din aceeasi carte: