DREAPTA SOCOTEALA – INTRE RAUTATEA BANUIELII GENERALIZATE SI PROSTIA BLAGOSLOVIRII RAULUI
Din predica Parintelui Nicolae Steinhardt la Duminica vindecarii a doi orbi si un mut din Capernaum:
“Cum reacţionează fariseii în prezenţa activităţii şi minunilor lui Iisus? Ce explicaţie dau ei numeroaselor şi înfricoşătoarelor Sale minuni:
Una foarte simplă: “cu domnul demonilor, cu Beelzebul” (Contracţie a cuvintelor ebraice baal zâvuv, literal: Domnul (sau împăratul) muştelor, unul din numele date (în batjocură) diavolului de iudei) – “scoate pe demoni“. Se manifestă de pe acum intenţia de a-L compromite pe învăţător cu ajutorul armei subtile a batjocurii, triumful căreia va fi folosirea răstignirii ca mod de răpunere a Celui socotit a fi potrivnicul Legii) (Matei 9, 34: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni“; Matei 12, 24: „Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor“; Marcu 3, 22: „Iar cărturarii care veneau din Ierusalim ziceau că are pe Beelzebul şi că, cu domnul demonilor, alungă demonii”; Luca 11, 15: „Iar unii dintre ei au zis: „Cu Beelzebul, căpetenia demonilor, scoate pe demoni“).
Iată ce au priceput ei (oameni altminteri nu proşti, nu neînvăţaţi, nu lipsiţi de unele frumoase însuşiri, şi oarecum atraşi de personalitatea lui Iisus pe care-L urmăreau pas cu pas poate nu numai spre a-L iscodi şi ispiti ci pentru că îi fermeca determinându-i să-L poftească în casele lor, să-L invite la cină), iată unde i-a dus mintea lor.
Aparţineau desigur acelei categorii de oameni cu inima învârtoşată şi cugetul împietrit, care oricât de mult bine le-ai face şi oricât de bun le-ai vădi nu pot închipui (realiza) binele şi bunătatea.
Bunătatea o suspectează, îi atribuie cauzele cele mai egoiste ori mai josnice, iar binele îl pângăresc degrabă, coborând totul la nivelul sufletului lor cufundat în răutate, vulgaritate, venin şi şoricioaică. Orice discuţie e inutilă. Totul e în zadar! Nu pot concepe binele, nu pot intui altceva decât ce ştiu de la sinea lor; ceva care ar contrazice şi uimi haina lor plămădeală.
Nu pot ieşi din cercul (magic), din oala, din cazanul, din groapa, din temniţa în care-i închide netrebnicia lor. De cât sunt de răi nu se pot decât, oglindi în ceilalţi, nu pot crede nici binelui celui mai evident. La Hristos atât s-au dumirit să vadă: un şiretlic al diavolului. Dar de ce, îi întreabă Domnul, de ce s-ar fi supărat satana pe el însuşi? De ce ar fi lucrat împotriva propriilor sale forţe? Logicii atât de limpede şi de hotărâtoare a întrebării acesteia i-au răspuns numai prin tăcere.
Zadarnice le sunt argumentele şi evidenţele.
Creştinii nu gândesc tot astfel. Ei pot scăpa din cercul vrăjit al bănuielii, pot da crezare binelui pe care-l văd, pot crede în existenţa binelui ca atare, pot ieşi din ferecătura propriei răutăţi. Fariseii – de vii – s-au încuiat singuri în iadul neîncrederii totale, al suspiciunii mereu alterate, al răutăţii neconcesive, al opacităţii desăvârşite. Şi de acolo scrâşnesc cu dinţii lor. Împroaşcă fiere, rânjesc sarcastic şi neputincios.
Le revine creştinilor a nu judeca pe semenii lor aşa cum L-au perceput şi preţuit fariseii pe Hristos. Şi să nu vadă în ceilalţi oameni numai lucrătura diavolului şi izvoare de energie ale răului. Să contrazică nediferenţiata formulă sartreană: „Ceilalţi, iată iadul“!
Diavolul ne stăpâneşte prin neîncredere şi bănuială; această puternicie (de nu atotputernicie) a sa, creştinii o pot contesta, de ea se pot slobozi. Se pot slobozi de neîncredere aidoma ca şi de cealaltă mare intervenţie a demonului: necredinţa.
Pentru creştin “ceilalţi”, semenii lui toţi, nu sunt, neapărat şi negreşit alcătuitorii unui iad pământesc. Ei nu văd în jurul lor numai şi numai răutate şi draci. A! nu înseamnă că se cuvine ca ei să fie proşti şi nătângi, purtând întotdeauna pe buze un surâs mieros şi artificial, clătinând binevoitor şi nerozeşte din cap, blagoslovind prigoane şi nedreptăţi şi fapte strigătoare la cer şi propovăduind că toate-s bune şi frumoase.
Ştim prea bine că nu toate-s bune şi frumoase, că există în lume boala, durerea, suferinţa, sărăcia, foametea, tortura, asuprirea, tirania, minciuna, prostia biruitoare, prigoana, sadismul şi câte altele. Le ştim lămurit şi nu ne-ar şedea frumos, în faţa lor, să ne acoperim ochii şi să îndrugăm vorbe dulci şi deşarte. Dar pentru noi creştinii, stăpân al lumii este în cele din urmă Hristos; nu Beelzebul. De aceea minţile şi inimile nu ni-s împietrite, iar ochii şi ochii cugetători ai inimii nu ni-s orbiţi.
Nu fierbem în zeama propriei noastre răutăţi ca într-o oală cu capac, nu suntem robi ai cerbiciei şi neîncrederii vrăjmaşe, în inimile noastre neînvârtoşate – care nu implică şi minţi incapabile a sezisa realitatea, înspăimântătoarea ei complexitate şi bogată în manifestări demonice – binele poate pătrunde atunci când e curat şi neprefăcut.
Nu ne ferecăm de bună voia noastră în iad încă de pe acest pământ, proiectând în juru-ne zăcămintele păcatului strămoşesc şi rezidurile învoirii noastre la păcat. Păstrăm între spectacolul binelui şi spectacolul răului o stare echilibrată ce-şi află temeiul în dreapta socoteală.
În Hristos noi nu vedem pe tovarăşul de acţiune al diavolului, ciudata sa unealtă strategic autodistructivă ori pe intermediul unui şiretlic al înaintestătatorului răului.
Vedem într-Însul pe Fiul lui Dumnezeu venit în lume să o mântuiască şi să facă numai binele. Vedem într-Însul pe Izbăvitorul nostru atotbinevoitor. Aşa vedem, credem şi mărturisim. Aşa să ne ajute Dumnezeu”.
(Din: “Daruind vei dobandi“)
Legaturi:
Doneaza pentru filmul "Scrum"
In actuala stare de fapt din BOR este si mai greu de acceptat “Dreapta
socoteala”…pana si la fariseii din vremea Mantuitorului , stiindu-se bine
cum erau – se mai putea vorbi despre un echilibru intre bine si rau, fariseii osciland intre a-L “compromite pe Invataor cu arma subtila a batjocurii” – si atractia careia i se impotriveau in adancul fiintei lor,
admiratia bine ascunsa fata de personalitatea absoluta a lui Iisus – tinandu-se dupa El sau invitandu-l la masa…astazi “Zadarnice le sunt argumentele si evidentele” celor din sinod si patriarhului Daniel, ca i-au intrecut cu mult pe farisei: nu se sinchisesc de parintii opriti de la slujire fara motiv autentic , nu vor sa redeschida cazul Tanacu , nu vor sa-si revizuiasca atitudinea fata de alti parinti , cum ar fi Pariintele Iustin Parvu sau Parintele Arsenie Papacioc …[ bine ca vor sa revizuiasca dogmele instituite de Sfintii Parinti ], nu vor sa dea atentia cuvenita athonitilor [ bine ca o dau ecumenistilor ], nu vor sa stie de impreuna-patimirea cu cei “zdrobiti de puternicii lumii” [ bine ca nu pierd nimic dinspre puternicii UE] …amenintatori si pe fata si pe dos , bagand frica in oameni si – extrem de grav – in ierarhii nostri – cei ce conduc acum Biserica noastra i-au intrecut pe fariseii de atunci…de asta nu inteleg de ce:”Pastram intre spectacolul binelui si spectacolul raului o stare de echilibru ce-si afla temeiul in dreapta socoteala” …in BOR – asa cum este acum – eu , personal , nu mai vad…socoteala asta …
…dar inteleg de ce-si ia patriarhul atatea masuri de precautie:”rautatea banuielii generalizate” si de ce este atat de ecumenist:”prostia blagoslovirii raului”…
Ma bucur totdeauna de cuvintele Parintelui Steinhardt pe blogul dumneavoastra ca al tuturor Parintilor invocati aici. Ieri,la Rohia, pret de cateva minute am poposit in chilia dansului…i-am multumit ca in anii studentiei ca si acum, cuvintele sale mi-au fost medicament si luminare a mintii si sufletului.M-a ajutat sa-mi dau seama ca atat lucrurile materiale dobandite cat si statutus-urile sociale dublate de diplome, onoruri e.t.c. nu sunt decat castele de nisip costruite in fata lui Dumnezeu, ca nu la ele cauta Hristos, si ca oricat de obiectiva m-as pretinde a fi, tot subiectiva sunt in fata lui Dumnezeu.Tot mediocra voi fi in fata intelepciunii dumnezeiesti.Niciodata nu vom atinge obiectivitatea lui Dumnezeu, de aceea cred, dezavuez sociologia.Evanghelia in sine dizolva stiinta sociologiei.In fata lui Hristos suntem si ramanem orice am face, niste anonimi, insa El ne cheama pe nume…Ne vrea persoane, nu insi…asa se raporteaza iubirea Lui Dumnezeu la noi in mod personal, in tainita inimii.Iar Biserica Crestin -Ortodoxa nu e o institutie de elita, ci e spitalul tuturor sufletelor. Dumnezeu sa ne ajute si sa ne intareasca. Va multumesc pentru toata SCOALA INALT-DUHOVNICEASCA ce o gasec in acest loc, ce strapunge granitele virtualului…
cum putem sa vedem ce inseamna sa fii daruit modului de viata pe care l ai ales.cum simti ca el traieste ceea ce spune in predica sa si cum te atrage la convigerea ca:uite se poate.Daca putin din parintele Steinhardt,macar un pic de ar fi in unii preoti care tin predicile duminicile in biserici mari din orasele noastre,un pic din cuvantul lui atat de apropiat,alert,cu argumente,personal adresat noua si in acelasi timp modern.nu cu amorteala cu limbajul de lemn in care isi fac predicile din care reiese nu faptul ca nu sunt la nivelul intelectual al lui Steinhardt ci faptul ca nu simt,nu traiesc ceea ce spun,la ei suna ca in Eminescu,,insirand cuvinte goale, ce din coada or sa sune,,ca in limbajul de lemn si nu ajunge la sufletul omului,unii preoti nu reusec sa comunice dragostea fata de ceea ce predica asa cum se observa la cei care sunt dedcati rolului pe care l au ales…Pana cand l am citit pe parintele Steinhardt eram dezamagita de predicile auzite in biserica,dar am descoperit ca nu e pt ca a secat izvorul biblic si nu pt ca ortodoxia e amortita in limbajul acesta uneori asa cum e acuzata,ci lipseste patosul unei marturisiri sincere ..asa cum cristos s a adresat celor de atunci.totul se rezuma la a vrea sa dai celorlati ceva din credunta ta …asta daca o ai …
erata;Cristos in loc de cristos
erata-HRISTOS(in loc de Cristos)
Si noi ne pregateam sa dam erata la erata… 🙂 Ne-a luat-o inainte doamna Cristina.
scuze de necunostinta,in popor noi Il mai numim si asa dar vorbeam de acelasi Unul,Fiul lui Dumnezeu si cred ca El ma iarta daca asta nu e o mare Greseala…
Ne iarta ANA,ne iarta dar sa nu mai gresim
Mi-a placut foarte mult de parintele Nicolae Steinhardt, de cand am aflat de el citind „Jurnalul fericirii”, si mai mult decat orice mi-a placut faptul ca nu a TRADAT. Ar fi putut sa o faca, si ar fi scapat de inchisoare. A fost un suflet nobil. A vrut sa se asemene lui Hristos, pe care Il descoperise de mult timp, dar nu avusese curajul in libertate fiind, sa se boteze. Emblematic este si faptul ca in ultima parte a vietii s-a calugarit. Predicile sale transcrise sau inregistrate mustesc de marturisirea dreptei credinte, de curaj, de adevarata smerenie, si nu in ultimul rand, dovedesc multa cultura. Mi-a ramas in minte o istorisire de-a sa legata de convertirea la ortodoxie, si nu la alta „confesiune” crestina, pentru ca in inchisoare avea de unde sa “aleaga”. In cercurile sale de prieteni evrei, convertirea lui la crestinism mai intai nu a fost crezuta, iar apoi cand s-au convins ca e o treaba serioasa, au luat lucrurile la modul cel mai superficial posibil, de parca prietenul lor isi pierduse mintile, sau isi satisfacuse un capriciu. NU-L INTELEGEAU, si manifestau fata de el un fel de dispret, transformat mai apoi intr-o atitudine condescendenta.