SCOPUL SCHIMBARII LA FATA A DOMNULUI si necesitatea schimbarii vietii noastre dupa chipul lui Hristos. PIEDICILE IN CALEA SCHIMBARII
Sfantul Vasile al Kineşmei:
“Schimbarea la fata” a vietii noastre — conditie a fericirii
De ce Domnul a gasit de cuviinta sa Se schimbe la fata inaintea ucenicilor Sai si sa li Se arate in acea stralucire de lumina orbitoare, care Il lumina ca o rasfrangere a slavei ceresti? Care este scopul Schimbarii la Fata?
Condacul sarbatorii, pe care il canta Biserica Ortodoxa, ne da raspunsul.
Au venit zile grele, pline de amaraciune si suferinta – zilele patimirilor, rastignirii si mortii Domnului. Slaba credinta a ucenicilor Lui trebuia sa treaca printr-o zguduire cumplita: urma sa-L vada pe iubitul lor Invatator, mandria si nadejdea lor, pe Marele lor Proroc, despre Care credeau cu sinceritate ca e puternicul Mesia, insangerat, ranit, rastignit pe cruce ca un raufacator, inconjurat de batjocura si ocara. Va rezista oare, credinta lor? Vor fi in stare sa-si pastreze devotamentul fata de Invatator? Il vor mai recunoaste, ca inainte, in acest om batjocorit, adus la ultima treapta a suferintei si a durerii pe acel Mesia pe care asteptau sa-L vada in nimbul gloriei si stralucirii pamantesti? Nu-I vor intoarce spatele, intristati si indurerati ca le-a inselat visele si nadejdile?
Era posibil.
Si iata ca, pentru a le intari credinta in Mesia-biruitorul, pentru a-i sprijini in vremea ispitelor ce aveau sa vina, trebuia sa le arate macar o slaba stralucire a slavei ce-L astepta pe Invatatorul lor – nu a slavei medaliilor aurite si maretiei de fatada care alcatuieste podoaba domniilor pamantesti, ci a nestricacioasei slave a Imparatiei lui Dumnezeu cu nepieritoarea si vesnica frumusete a sfinteniei si a maretiei duhovnicesti. Traind clipele de neuitat ale Schimbarii la Fata, ei puteau privi cu mai multa incredere grozavia si rusinea Rastignirii si, simtind in suflet framantarea indoielilor viclene, puteau cu usurinta sa le inabuse prin aducerea aminte de stralucitoarea lumina a Taborului. Nu avea cum sa nu apara gandul datator de tarie:
„Da, Invatatorul moare in rusine si in necinste… Da, este pironit pe cruce, insa noi am vazut slava Lui, slava ca a Unuia-Nascut din Tatal (In 1, 14), am vazut puterea si stapanirea Lui, am auzit glasul ceresc care dadea marturie despre El si stim fara putinta de indoiala ca El ar fi putut sa scape de aceasta rusine si de aceste patimiri daca ar fi vrut, folosindu-Se de puterea Sa si de dragostea pe care I-a aratat-o atat de limpede Tatal Ceresc, insa… patimeste. E limpede ca asa vrea El. E limpede ca patimirile Lui sunt de bunavoie”.
Credinta in Invatator, in puterea Lui si in biruinta Lui viitoare trebuia sa ramana neclintita, in pofida rastignirii si a mortii pe cruce.
Pe langa asta, dupa Schimbarea la Fata ucenicii puteau sa dea marturie cu toata hotararea inaintea intregii lumi ca Invatatorul lor este Fiul lui Dumnezeu Cel iubit, Lumina din Lumina, stralucirea slavei si chipul ipostasului Tatalui Ceresc (Evr. 1,3), ca El este cu adevarat stralucirea Tatalui in umbra vietii pamantesti intunecate de pacat, fiindca auzisera marturia Cerului despre aceasta.
In fine, Schimbarea la Fata a descoperit inaintea ucenicilor un colt al viitoarei Imparatii a lui Dumnezeu, al slavei si fericirii care-i asteapta pe toti urmatorii adevarati ai Domnului. Daca El va fi intru slava, inseamna ca si ucenicii Lui credinciosi se vor desfata de aceasta slava, fiindca unde sunt Eu, a fagaduit El, acolo va fi si slujitorul Meu. Daca-Mi slujeste cineva, Tatal Meu il va cinsti (In. 12, 26). Pentru muritor este greu sa-si inchipuie si sa simta aceasta fericire, fiindca cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El (I Cor. 2, 9), insa in momentul Schimbarii la Fata cel putin cei trei ucenici alesi ai Domnului au simtit, fara indoiala, chiar daca nu deplin, fericirea vietii viitoare, pacea cereasca si adierea harului dumnezeiesc, care le-au umplut inimile de fericire si bucurie nepovestita. Nu degeaba impulsivul Petru, care reactiona mai repede decat toti la orice impresie, a dat marturie imediat despre aceasta bucurie: Invatatorule, bine este ca noi sa fim aici; si sa facem trei colibe: Ţie una si lui Moise una si lui Ilie una.
Traind macar o data aceasta bucurie, ucenicii, bineinteles, nu aveau sa uite niciodata acele clipe, si in amintirea lor, in pregustarea fericirii vietii ceresti, gaseau o confirmare a caii alese de catre ei si un imbold puternic de a implini in viata cu ravna neabatuta poruncile Domnului, ramanand urmatori credinciosi ai Lui, ca sa intre intru bucuria Domnului lor (v. Mt. 25, 21).
Aceeasi insemnatate o are insa Schimbarea la Fata a Domnului si in viata noastra. Ucenicii Domnului au trait nemijlocit bucuria acelui moment; noi, crezand marturiei lor, ne convingem de realitatea neindoielnica a fericirii ce reprezinta urmarea si rasplata vietii in Hristos. Si pentru noi Schimbarea la Fata este chezasia si marturia fericirii viitoare din cer, rasfrangerea ei, care scanteiaza ca un fulger indepartat in mijlocul amaraciunii si mahnirii vietii noastre. Ea ne-a aratat cum va fi omul renascut, luminat, plin de har, atunci cand va atinge inaltimea desavarsirii si va rasfrange in sine stralucirea slavei Tatalui. Fara descoperirea de pe Tabor nu am fi avut niciodata idee despre luminata stare a dreptilor, care poate fi atinsa si se poate manifesta exterior, intr-o anumita masura, inca de pe pamant, dar care in toata deplinatatea sa se va descoperi in viitor, atunci cand dreptii vor straluci ca soarele in imparatia Tatalui lor.
Tocmai aceasta imagine a starii viitoare ne-a aratat-o Domnul pe Tabor atunci cand a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina (Mt. 17,2).
Aceasta idee despre fericire ca urmare a vietii drepte, care duce la unirea cu Dumnezeu, trebuie sa fie deosebit de draga si pretioasa pentru om. Toti, fara exceptie, nazuiesc catre fericire, chiar daca o inteleg diferit, se agita cu febrilitate in cautari desarte, si in cele din urma se conving cu deznadejde ca alearga dupa naluci si ca nu stiu, totusi, unde e cheia fericirii lor.
Asa cum statea eroul din poveste la raspantie, omul sta totdeauna nedumerit in fata vesnicei intrebari: unde este drumul spre fericire? Schimbarea la Fata raspunde la aceasta intrebare.
Oricate dezbateri s-ar purta cu privire la posibilitatea Schimbarii la Fata si la natura luminii de pe Tabor, un lucru este neindoielnic: o raza a celei mai inalte fericiri a luminat in acele clipe inimile ucenicilor Domnului, si cauza consta in contemplarea luminii dumnezeiesti.
Daca a fost de ajuns contemplarea acestei slave pentru a-i umple de fericire pe ucenici, cum trebuie sa fie fericirea omului care a ajuns la unirea indeaproape cu Dumnezeu in asa masura incat Domnul locuieste in el, patrunzandu-i intreaga fiinta cu slava Sa cea neinserata, ce pare a se revarsa din omul sfintit si luminat de prezenta Lui!
Tocmai in aceasta consta fericirea suprema: in unirea cu Dumnezeu, care il face pe om partas al slavei dumnezeiesti.
In aceasta consta si dezlegarea problemei fericirii generale, caci fericirea este simtita de fiecare om in mod personal, in propria sa inima, este intotdeauna individuala. Societatea nu are un organ aparte, o inima colectiva, care sa fie in stare sa traiasca o stare obsteasca aparte, specifica, de fericire. Ca atare, problema fericirii obstesti nu poate fi pusa asa cum este pusa adesea in mod gresit: „Faceti fericita societatea, si fiecare membru al ei va fi fericit.” Experientele de realizare a acestui program au fost numeroase, insa toate au esuat. Aici este exact pe dos: daca fiecare membru in parte al societatii e fericit, si viata sociala e fericita. Fericirea obsteasca, la fel ca o insula de corali, creste prin sumarea fericirilor individuale. O societate fericita este o suma de oameni fericiti.
In ce consta trairea personala a fericirii stim acum din povestirea evanghelica despre Schimbarea la Fata. Prin aceeasi etapa trece si calea spre fericirea generala, cheia careia este aceeasi: unirea cu Dumnezeu.
Aceasta este o concluzie pretioasa pentru noi, mai ales in aceste vremuri intunecate, lipsite de bucurie, cand s-ar parea ca nici o raza de fericire – nici personala, nici obsteasca – nu straluceste prin norii intunecati si desi ai urii si descurajarii.
Asadar, pentru fericirea generala este neaparata nevoie de renasterea personala, de „schimbarea la fata” personala. Pentru a ne schimba viata, pentru a o imbunatati, trebuie neaparat sa ne „schimbam la fata” noi insine.
Multi oameni se plang acum, foarte des, de viata. Aproape ca nu e nimeni multumit, insa intotdeauna, ca raspuns la aceste plangeri si oftari, imi pun fara sa vreau intrebarea: „Dar ce ati facut ca sa va imbunatatiti viata?” Descurajarea, plangerile si inactivitatea nu sunt de ajutor. Toti asteptam fericirea mura-n gura, de parca o sa vina cineva, o sa rezolve totul, o sa ne aranjeze viata, iar noi va trebui doar sa acceptam purtarea lui de grija si sa ne desfatam de bunastarea creata fara participarea noastra. Trebuie sa intelegem ca aceasta atitudine fata de viata e radical gresita. Oricine ar fi cel ce s-ar apuca de aranjarea vietii noastre si oricat de mare ar fi talentul cu care ar face asta, vom strica negresit orice viata primita in dar daca nu ne vom schimba noi insine si nu vom lucra la imbunatatirea noastra duhovniceasca. Dintr-un material prost va iesi totdeauna o constructie proasta. De aceea, fiecare dintre noi are indatorirea de a-si dezvolta si imbunatati natura duhovniceasca, si acest efort nu poate fi impiedicat de nici un fel de conditii exterioare de existenta.
„Schimbarea la fata” duhovniceasca este indispensabila pentru fiecare dintre noi, ca o conditie obligatorie a fericirii personale si obstesti.
Ce ne trebuie pentru asta?
Mai intai de toate, trebuie neaparat sa ne daruim lui Dumnezeu pe de-a-ntregul. Acesta este primul moment.
Trebuie neaparat sa gasim in noi puterea si dorinta de a veni la Dumnezeu si de a spune:
„Doamne! Iata-ma aici, inaintea Ta! Vreau sa fiu al Tau! Gandurile mele, talentele mele, puterile mele: totul, totul trebuie sa-Ţi apartina numai Ţie! Ma daruiesc si ma inchin Ţie cu totul, ca sa-Ţi slujesc! Pentru mine insumi nu las nimic… Sa Te iubesc, sa Iti slujesc, sa traiesc prin Tine, pentru Tine si in Tine: iata tot ce imi trebuie si toata cererea mea!“
Aceasta nu inseamna, desigur, ca veti putea sa infaptuiti imediat in viata voastra aceasta pornire sfanta, aceasta ruga: va asteapta o lupta indelungata si inversunata, dar trebuie sa luati cu sinceritate aceasta hotarare de suprema insemnatate si sa o apucati fara intoarcere pe calea vietii noi, a vietii de ascultare si de slujire a lui Dumnezeu, oricat de mari ar fi greutatile care va asteapta.
S-ar parea ca vremurile de acum sunt deosebit de prielnice pentru o asemenea hotarare. Nu demult, viata parea atragatoare si atragea irezistibil, imbracandu-se in toate culorile scanteierilor amagitoare, insa seducatoare. Stralucirea culturii exterioare, a comoditatilor si confortului, toanele luxului orbitor, veselia si finetea de spirit imbatatoare, eleganta formelor, ce ascundea pacatul, elanurile pasionante ale artei, diversitatea si accesibilitatea placerilor intelectuale, eleganta atatatoare a vietii – toate acestea momeau, imbatau, fermecau. In acest torent de impresii pestrite era greu de rezistat.
Acum insa? Ce inseamna acum viata din aceasta latura exterioara? Slava lui Dumnezeu, din valtoarea ametitoare a trecutului apropiat n-a ramas nici urma! Totul e plictisitor, cenusiu, lipsit de culoare. Nu mai sunt nici stralucirea culturii, nici inspiratiile artei, nici profunzimile gandirii adanci! Mizerie cenusie totala. Viata lumeasca este acum ca o destrabalata batrana cu fardul scorojit pe obraji. Nu demult parea inca provocatoare, seducatoare, iar acum inaintea noastra se afla numai o sarantoaca ponosita in zdrente murdare. Si atunci, de ce sa ne para rau? Oare este greu sa renuntam la aceasta nimicnicie respingatoare?
Simtim cu totii limpede ca intr-o astfel de viata nu este nici lumina, nici bucurie. Si atunci, de ce sa nu incercam sa o umplem cu un nou continut? De ce sa nu ii dam o noua orientare si un nou sens? De ce sa nu cautam bucurii noi, duhovnicesti? Necazul nostru consta in inertie, in nemiscarea duhovniceasca.
Ne-au intrat in sange prea mult conditiile acestea de viata. S-au format anumite deprinderi nu numai de comportament exterior, ci si de atitudine fata de viata; toata conceptia despre lume, dispozitia sufleteasca, gusturile, au imbracat anumite forme, adaptate conditiilor existente. Totul a fost adaptat cu atata iscusinta la mediul inconjurator, totul a fost atat de asezat si dadea o asemenea senzatie de confort si de liniste! In suflet nu existau indoieli, si suprafata neteda a psihologiei omului obisnuit nu cunostea nici cea mai mica incretitura de ingrijorare a nelinistii gandului. Ei bine, toate acestea trebuie schimbate, si schimbate radical! Bineinteles, este greu.
Pentru a zdrobi deprinderile vechi, inradacinate, este nevoie de hotarare si de energie duhovniceasca, insa tocmai acestea ne lipsesc. Ce-i drept, cotitura care s-a petrecut nu demult in conditiile exterioare de viata este atat de mare, schimbarile sunt atat de radicale, incat conceptia despre lume dinainte se simte foarte incomod in aceste noi conditii si nu este pregatita deloc pentru ele. Vrand-nevrand, cedand necesitatii, trebuie sa facem schimbari in functie de noile cerinte ale vietii – insa, din pacate, in imensa majoritate a cazurilor schimbarile au loc in directia minimei rezistente, adaptandu-se la nivelul moral scazut al vietii. Conceptia generala despre lume decade si se vulgarizeaza odata cu procesul de putrefactie care a cuprins viata. In loc sa intareasca pilonii morali, regulile de comportament si principiile de viata ce existau doar in virtutea obisnuintei, fara a se sprijini pe convingeri constiente si, ca atare, clatinate cu usurinta de viforele razvratite ale evenimentelor recente, oamenii le arunca pur si simplu peste bord ca pe niste ramasite inutile ale trecutului, si ca urmare saracia lipsita de idei a vietii devine si mai apasatoare, iar decaderea ei devine tot mai puternica, tot mai ireversibila.
Pentru a opri aceasta decadere trebuie neaparat sa introducem in viata noastra suflul intelegerii evanghelice a lumii si al moralei crestine. Doar nevointa apostolica a crestinilor sinceri, care alcatuiesc sarea pamantului, poate opri procesul de putrefactie a vietii.
Trebuie neaparat sa ne amintim viata uimitoare, tulburatoare in sensul bun si plina de bucurie din primele veacuri ale crestinismului, viata ce reprezinta o nevointa necontenita a credintei profunde, a dragostei dezinteresate si a slujirii neprecupetite a oamenilor, si pe aceste principii ale trecutului indepartat, dar maret, sa ne construim viata personala si viata sociala.
De obicei, in calea acestei innoiri a vietii stau doua piedici. Cea dintai este egoismul nostru, care ne impiedica sa ne daruim cu totul lui Dumnezeu. Prin asta se explica nehotararea noastra si nefinalizarea pornirilor noastre bune. Adeseori suntem gata sa-I dam lui Dumnezeu mult, dar in suflet ramane intotdeauna un coltisor unde imparateste eul nostru si pe care il pastram pentru noi insine. Vreme indelungata ne codim sa ne despartim de acest coltisor, sa-l deschidem altcuiva si sa dam cheia lui – si aici se ascunde o mare primejdie, caci egoismul, nefiind zdrobit cu desavarsire si ascunzandu-se fie si intr-un singur colt al sufletului, mai devreme sau mai tarziu creste iarasi, ca buruiana, si inabusa vlastarele cele bune. Barbatul indoielnic este nestatornic in toate caile sale (Iac. 1, 6-8). Nu putem sluji in acelasi timp la doi stapani – noua insine si lui Dumnezeu, fiindca viata omului poate avea doar un singur centru, si a face echilibristica mult timp pe hotarul alunecos dintre egoism si lepadarea de sine, dintre iubirea de sine si slujirea lui Dumnezeu, este absolut imposibil. Daca omul nu-si da stradania sa incline definitiv si fara intoarcere spre bine si abnegatie, mai devreme sau mai tarziu se va pravali negresit in adancul pacatului si al slujirii propriului egoism.
Alta piedica in calea renasterii este pusa de inertia si lenevia noastra, ce ne soptesc mereu gandul viclean: „De ce sa-ti schimbi deprinderile, gusturile, vederile, toata orientarea vietii? Este atat de greu si cere eforturi aproape de necrezut! Si la ce bun? Ce, fara asta nu se poate? Si inainte am trait bine, in liniste, in bunastare, si nu ni se pretindea nimic, nici un fel de sfortari, nici un fel de schimbari ale vietii launtrice. Poate ca o sa ne descurcam fara acestea si acum. Poate ca nici acum nu se va cere nimic de la noi, si viata se va intoarce singura in vechea albie, curgand din nou usor si linistit, cum alearga sania pe cararea de zapada neteda si batuta!”
Vai! Acesta este doar un sofism al gandului viclean. Viata in ascultare de Dumnezeu si de poruncile Lui, viata plina de lupta launtrica, de eforturi morale ale vointei si de munca de imbunatatire duhovniceasca ni s-a cerut dintotdeauna, si daca nu am dus aceasta viata, dar nu s-a abatut asupra noastra mania lui Dumnezeu, pricina a fost doar indelunga Lui rabdare, care e gata sa-i miluiasca pana si pe cei mai inraiti dintre pacatosi, asteptand indreptarea lor – insa si indelunga-rabdare dumnezeiasca are margini si e inlocuita de mania lui Dumnezeu daca oamenii, cu indaratnicie, nu vor sa se desparta de viata pacatoasa.
Vi s-a intamplat vreodata sa vedeti primavara, cand se revarsa apele, un mal inalt, rapos, de rau? Zi si noapte il lovesc valurile, erodandu-l tot mai mult si aducand cu ele nisip, bucati de lut si pietre marunte. Iata ca deja atarna asupra apei mase sinistre de pamant, gata sa se prabuseasca, dar se mai tin o vreme in virtutea fortei de coeziune. Totusi, valurile continua fara oprire lucrarea lor distrugatoare, si in cele din urma vine momentul cand malul erodat se prabuseste cu mare zgomot, ridicand valuri, stropi, si tulburand apa, iar torentul lacom sterge in scurta vreme toate urmele prabusirii.
Asa se intampla si cu viata noastra. Valurile pacatului si raului ii erodau demult stalpii morali, insa se tinea, de bine, de rau, in virtutea vechilor obiceiuri si traditii, si ni se parea ca primejdia prabusirii inca nu exista si ca vom mai putea trai ani indelungati in nepasarea dinainte. N-am apreciat asa cum trebuia amenintarea funesta, si a venit catastrofa: s-a prabusit tot felul vechi de viata, si s-a prabusit fara putinta de intoarcere. Sa ne consolam cu gandul ca totul se va intoarce in vechea albie fara nici o stradanie din partea noastra si ca va incepe iarasi viata dinainte, lenesa, fara grija, este deja cu neputinta: istoria nu se intoarce inapoi, la fel cum un copac, urias al padurii cu maduva putrezita, odata cazut sub navala furtunii, nu mai poate sa se ridice si sa inverzeasca iarasi.
Ca sa punem iarasi randuiala in viata noastra si sa ridicam peste ruine o cladire noua trebuie neaparat sa facem o munca uriasa de zidire. Nu putem ramane spectatori nepasatori si apatici, asteptand ca totul sa se randuiasca de la sine. Viata cere acum stradanii si efort din partea fiecaruia dintre noi, si in primul rand stradanii pentru intarirea temeiurilor moral-religioase in viata personala si in cea sociala – singurele temeiuri pe care viata se poate tine.
Cea de-a treia piedica ce se ridica de obicei in calea schimbarii vietii e teama ca, daca ne vom intoarce spre Dumnezeu, ni se va cere prea mult si ca pe umerii nostri va apasa o povara peste putere, ca vom fi siliti sa renuntam la toate bucuriile vietii si sa luam asupra noastra jugul cel greu al incercarilor si al nevointelor ascetice. Posturi dese, rugaciuni lungi, metanii nesfarsite, ingenuncheri, simplitate in imbracaminte: asa apare de obicei viata cu adevarat crestina inchipuirii fricoase, educate in desantare si in obisnuinta de a face mereu placul patimilor. Aceasta frica este lipsita de temei. In ea se ascunde o neincredere jignitoare fata de Dumnezeu. Aceasta este o frica de la cel viclean, care prin asemenea ganduri se straduie sa- lopreasca pe om de la intoarcerea catre Dumnezeu. In realitate, viata crestina nu e deloc o viata de ascetism intunecat si de nevointa peste putere. Domnul, Care cauta spre neputintele noastre, il calauzeste pe fiecare din cei nou-convertiti treptat, cu asemenea intelepciune, cu asemenea grija si dragoste delicata, mai ales la inceput, incat greutatile noii cai aproape ca nici nu se observa. La inceput, omul intalneste si traieste mult mai multa bucurie si fericire decat amaraciuni pricinuite de nereusite si istovire pricinuita de osteneli. El zboara, asa cum spun Sfintii Parinti, pe aripile harului. Incercarile si greutatile incep de obicei mai tarziu si se maresc pe masura ce cresc puterile noastre morale, duhovnicesti, care, de altfel, nu intrec niciodata masura rabdarii si ravnei de care suntem in stare. Nici disciplina ascetica a vietii crestine nu cere niciodata de la om nevointe peste putere, si indrumatorii incercati se straduiesc, dimpotriva, la inceput sa puna frau setei de nevoita si ravnei infocate a neofitilor, facand dinadins in asa fel, incat jugul noii cai sa le fie cat mai usor.
Dupa ce am biruit toate piedicile aratate mai sus si am hotarat cu tarie sa purcedem pe noua cale, ne intalnim insa imediat cu problema: cum sa ne luptam cat mai eficient cu omul cel vechi, cu viciile si cu patimile? Altfel spus, se ridica problema metodelor si mijloacelor renasterii.
Exista o parere destul de raspandita, potrivit careia nu poti sa te lupti cu toate patimile deodata, ca este mai bine sa bati dusmanii unul cate unul, adica sa starpesti din suflet una cate una aplecarile si deprinderile pacatoase, asa cum se smulge buruiana din lan, incat in oricare moment dat lupta sa se poarte numai cu patima care precumpaneste. Necazul este insa ca viata omului este scurta, iar numele pacatului, ca sa parafrazam Evanghelia, este „legiune”, si fara indoiala ca omul va apuca sa moara inainte de a-i veni de hac ultimei patimi. Nu trebuie sa uitam nici ca viciile inveterate se dezradacineaza foarte incet si cu multa osteneala. Pe langa asta, asa cum spune un scriitor duhovnicesc, acele forme ale pacatului care sunt izgonite dintr-un loc se aduna si razbesc in altul, adica uneori energia pacatoasa a patimii biruite se transforma, intr-un chip de neinteles, intr-o noua patima ori duce la intarirea altor patimi, mai slabe, dintre cele preexistente. In fine, lupta nu poate fi dusa doar prin mijloace negative. Este inutil sa-i smulgi frunzele uscate si ingalbenite pomului cu radacina atinsa de putregai, asteptand insanatosirea lui. Trebuie lecuita radacina.
In acest scop, prima conditie este cea de a conta cat mai putin pe propriile eforturi si pe propria activitate. Omul care isi inchipuie ca poate birui pacatul si poate renaste prin propriile puteri seamana cu cineva care, inecandu-se, incearca sa se scoata singur din apa tragandu-se de par. Este limpede ca in acest caz succesul e imposibil. Pentru a ne smulge din mlastina patimilor ne trebuie un punct de sprijin, si acest punct de sprijin poate fi numai Dumnezeu!
Aici este nevoie nu numai de rugaciune catre Dumnezeu prin care sa-I cerem ajutorul.
Apostolul Pavel descrie esenta procesului renasterii in cuvintele urmatoare:
Ce sa insemne asta? Cum ne putem preface in chipul slavei dumnezeiesti a Domnului Iisus Hristos?
In limbajul Sfintei Scripturi, expresia „slava Domnului” inseamna de obicei “insusirile dumnezeiesti”. Pline sunt cerul si pamantul de slava Ta, adica cerul si pamantul reflecta insusirile dumnezeiesti: maretia, intelepciunea, atotputernicia si asa mai departe. A te preface in chipul Domnului din slava in slava inseamna, asadar, a te patrunde treptat de insusirile dumnezeiesti si de a le intrupa in tine pe cat este cu putinta sufletului omenesc slab si pacatos.
Sufletul omenesc reprezinta o minunata oglinda, care nu numai ca reflecta obiectele lumii exterioare, ci le si fotografiaza, adica le retine in sine.
Atmosfera vietii, evenimentele ei exterioare, isi pun intotdeauna amprenta asupra sufletului. Iata de ce dupa aceste amprente se poate adeseori ghici trecutul omului ori stabili mediul in care a avut loc educarea lui. De obicei, continutul sufletului nu este, in cea mai mare parte, nimic altceva decat o serie de impresii din viata si de imagini primite dinafara. Stiind aceasta lege, il putem educa pe om si ii putem influenta sufletul pe calea selectarii intentionate a imaginilor si impresiilor pe care le recepteaza si le traieste. Tocmai pe aceasta se intemeiaza stiinta educatiei.
Cel mai puternic actioneaza asupra sufletului si cel mai bine se pastreaza in el impresiile primite de la o persoana vie. Viul se naste din viu: aceasta este o lege a biologiei. Impresiile acestea traiesc ani de zile, adeseori raman pentru toata viata si influenteaza atat de puternic, incat adeseori fac sa renasca total sufletul omenesc: omul incepe sa imite persoanele care i-au miscat in mod deosebit sentimentele si imaginatia, si, putin cate putin, incepe sa semene cu ele. El se preface in acelasi chip. Stim ce uriasa inraurire a avut la vremea sa asupra societatii ruse lordul Byron si cum cititorii pasionati copiau eroii scrierilor acestuia, uneori in mod destul de nereusit…
Nu apreciem aproape deloc asa cum trebuie ce influenta au avut eroii indragiti din operele literare asupra structurii noastre psihologice, asupra gusturilor noastre, asupra nazuintelor noastre, asupra intregii noastre conceptii despre lume. Nenorocirea este ca in literatura noastra sunt putine tipurile pozitive, care sa merite urmate. Lucrul acesta este deosebit de prost pentru tineret, care intotdeauna e inclinat sa imite eroii literari si pentru care mai mult de jumatate din educatie consta in imitatie.
Exista insa un chip maret, care straluceste intotdeauna fiecaruia dintre noi, pana la inaltimea careia creatia omeneasca nu s-a ridicat niciodata: chipul evanghelic al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care il putem avea intotdeauna in fata privirii mintii si pe care putem nazui sa-l reflectam in viata noastra. Chip mai ideal, mai desavarsit, omul nu va gasi vreodata. Si, bineinteles, nici un alt chip nu poate captiva atat de total sufletul, nu-l poate supune atat de mult farmecului sau, preschimbandu-l dupa asemanarea sa.
Asadar, daca visati la renasterea duhovniceasca, priviti slava Domnului si prefaceti-va in acelasi chip din slava in slava, adica aveti intotdeauna in fata privirii mintii chipul Domnului, fiti cat mai des in impartasire cu El prin rugaciune, prin ganduri, prin simtaminte, prin facerea de bine, si inraurirea acestui chip minunat nu va intarzia sa se rasfranga in sufletul vostru. Veti primi insusirile Lui, veti fi asemanatori cu El, in virtutea legii inrauririi psihologice. O personalitate puternica isi supune intotdeauna sufletul mai slab si se reflecta in el prin imitatie. Nu intamplator ucenicii si Apostolii Domnului se distingeau atat de mult de multimea care-i inconjura, fiindca inraurirea Mantuitorului isi punea asupra lor o amprenta deosebita. Ucenicii lui Hristos erau recunoscuti imediat.
„Au fost cu El” – se spunea despre ei, fiindca pecetea apropierii de Domnul si a partasiei cu El era asupra lor.
Ce-i drept, Domnul intrupat nu este acum pe pamant, insa ceea ce inraureste omul in chipul Lui este duhovnicesc si, ca atare, vesnic. Mii de inchinatori credinciosi ai Domnului au cunoscut aceasta inraurire, renascand in acelasi chip. Daca vom nazui spre renastere, trebuie sa mergem pe calea inrauririi care vine de la persoana Domnului Iisus Hristos.
Atunci cand astronomul vrea sa fotografieze o stea, isi indreapta spre ea telescopul si porneste un mecanism care il pune in miscare, asa incat aparatul sa urmareasca steaua, reflectand-o tot timpul in unul si acelasi focar.
Asa trebuie sa faceti si voi: sa nu va abateti ochii duhovnicesti de la Domnul, sa cautati unirea statornica cu El prin rugaciune, prin citirea Evangheliei, prin cugetarea la cele sfinte, prin impartasirea cu Sfintele Taine, si Hristos sa ia chip in voi!
Apropierea nemijlocita a Domnului si impartasirea cu El: iata singura si principala temelie a renasterii omului!
A murit odata o fata care-i uimea cu frumusetea si curatia sufletului sau pe toti cei ce o cunosteau. Pe pieptul ei se putea vedea un medalion pe care erau gravate cuvintele: „Il iubesc pe Cel pe Care nu L-am vazut vreodata.“ Ea se prefacuse in chipul Celui pe Care Il iubea. Asadar, sa fim mai des impreuna cu Domnul. El sa fie tovarasul nedespartit al vietii noastre. Chipul Lui se va reflecta in sufletul nostru si il va renaste. Vom renaste noi – va renaste si viata noastra, patrunzandu-se de duhul sfinteniei Lui dumnezeiesti, fiindca oceanul vietii este alcatuit din picaturile persoanelor aparte.
Acesta este singurul mijloc de a preface viata noastra, fiindca viata nu este ceva exterior, separat de noi.
Viata suntem noi insine.
(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – volumul 1, Editura Sophia, 2013)
Pentru aceasta Sarbatoare Imparateasca va mai recomandam:
- Cantari la Praznicul Schimbarii la Fata – Anghelos
***
- Parintele Constantin Voicescu: Schimbarea Domnului la Fata este chipul schimbarii noastre la fata
- SCHIMBAREA LA FATA. Talcuirea amanuntita a Praznicului, de Mitropolitul Hierotheos Vlachos
- Descarcati brosura: Marturiile Icoanei Schimbarii la Fata – de Parintele Mihail Stanciu
- SCHIMBAREA LA FATA. Sfantul Teofan Zavoratul ne dezvaluie intelesul marii sarbatori. SLAVA LA CARE SUNTEM CHEMATI
- “Cine n-a vazut pe Dumnezeu in viata asta nu-L va vedea nici in cealalta!” (VIDEO)
- Taborul: candela nadejdii inaintea unui val de intuneric (PARINTELE IACHINT AL PUTNEI)
- Sfantul Luca, Arhiepiscopul Crimeei: Cuvant la Schimbarea la Fata a Mantuitorului
- Mitropolitul Augustin de Florina: “PE ACESTA SA-L ASCULTATI! este porunca cerului. NOI INSA NE-AM ASTUPAT URECHILE CU DOPURI DE CEARA SI NU VREM SA AUZIM”
- SUSPINUL DUPA LUMINA. Cuvinte ale parintilor Cleopa si Gheorghe Calciu la SCHIMBAREA LA FATA
Legaturi:
- Duminica tanarului bogat: CUM FUGIM DE HRISTOS?
- EGOISMUL CRESTINULUI – “MORTUL” CARE REFUZA SA MOARA SI IA MASCA VIETII “NOI”
- CHIAR IL VREM PE HRISTOS SAU DOAR O STARE PSIHOLOGICA? De ce nu ne schimbam, de ce ne pierdem in detalii? Ce facem cand suntem dezamagiti de noi insine?
- “Exista o singura ordine fireasca: DUMNEZEU PE PRIMUL LOC! Domnul nu primeste JUMATATILE DE INIMA”
- PREDICI AUDIO pline de seva si putere duhovniceasca: “Toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam! Daca nu-I dam lui Dumnezeu TOATA viata noastra, suntem oameni care ne mintim pe noi insine si, de fapt, nu-I dam mai nimic. Daca Dumnezeu nu este in viata mea pe primul loc, nu este… pe niciun loc!”
- “TAINA MANTUIRII”: PREDAREA IN MANA LUI DUMNEZEU. “Sistemul” din care trebuie sa iesim daca vrem sa ne mantuim. Sa daramam idolul din noi!
- “ABANDONATI-VA IN MAINILE LUI DUMNEZEU!”
- Predica puternica a Parintelui Longhin de la Banceni (2011, video): LUATI-L PE HRISTOS IN VIATA VOASTRA, IN FAMILIA VOASTRA, IN DUREREA VOASTRA!
- “Duhovnicul si ucenicul”: CRIZA VIETII DUHOVNICESTI A CREDINCIOSILOR “PRACTICANTI” si PERICOLUL BANALIZARII CELOR SFINTE. Urgenta iesirii din inertie, a retrezirii la pocainta adevarata, la nevointa si lucrarea launtrica
- NU PUTEM SLUJI LA DOI DOMNI…
- SUB MANA CEA TARE A LUI DUMNEZEU/ “Fii credincios pana la moarte si-ti voi da cununa vietii!”
- DOAMNE, RAMAI CU NOI! Cum devine INVIEREA o realitate tainic lucratoare in concretul zilelor vietii noastre?
- INCREDEREA LUI DUMNEZEU IN NOI, coplesitoarea Iubire care ne da lumina
“fiecare dintre noi are indatorirea de a-si dezvolta si imbunatati natura duhovniceasca, si acest efort nu poate fi impiedicat de nici un fel de conditii exterioare de existenta.”
Nimeni dintre noi sa nu se imputineze cu sufletul stiind ca asa stau lucrurile.