Orbirea duhovniceasca: INDARATNICIA IN REFUZUL ADEVARULUI si NEPASAREA FATA DE DUREREA ALTORA. Grozavia de a nu vrea sa vezi si a nu vrea sa iubesti

10-08-2013 Sublinieri

Vindecarea-celor-doi-orbi

Sfantul Vasile al Kineşmei despre orbirea duhovniceasca

Atunci cand citesti istorisirile evanghelice despre minu­nile vindecarilor savarsite de catre Domnul, dai atentie, fara sa vrei, descrierii mijloacelor acestor vindecari. Domnul vin­deca rareori numai cu cuvantul sau numai cu rugaciunea. De obicei, vindecarii ii premerge un oarecare gest fizic sau o atin­gere; mai mult decat atat, metodele folosite de Mantuitorul sunt foarte diverse, nu se repeta aproape deloc si sunt intot­deauna adaptate particularitatilor cazului respectiv. Ba il ia pe bolnav de mana, ajutandu-l sa se ridice (v. Mc. 1,31; 5,41; 9, 27), ba isi baga degetele in urechile surdului (v. Mc. 7,33), ba isi pune mainile pe ochii orbului (v. Mc. 8, 25), ba Se atinge de bubele leprosului, spunand: „Curateste-te!” (v. Mc. 1,41). Uneori cere de la bolnav sa faca ceva, o miscare (v. Mc. 2, 11; 3, 5). La randul lor, oamenii care cereau ajutor de la Domnul Iisus Hristos se straduiau, mai intai de toate, sa se atinga de El sau de haina Lui (v. Mc. 3,10; 5,27-28; 6,56).

Bineinteles, aceasta se explica, in parte, prin faptul ca de la El emana o putere harica, tamaduitoare (v. Mc. 5,30), care actiona asupra bolnavilor prin atingere – dar, pe de alta par­te, e limpede ca Domnul, folosind diferite metode de vindecare, urmareste niste scopuri ale Sale aparte.

Ştim deja ca o conditie indispensabila a vindecarii bolna­vilor era credinta lor in Mantuitorul. Fie voua dupa credinta voastra, spunea Domnul de obicei, si, ca sa-l faca pe om mai receptiv la puterea harica a tamaduirii, Se straduia in primul rand sa destepte in el aceasta credinta. Gesturile si atingerile de care Se folosea slujesc aceluiasi scop.

Pentru om este incomparabil mai usor sa creada in posi­bilitatea insanatosirii daca simte atingere pe locul bolnav. Simplul cuvant ori simpla privire nu pot produce un efect de aceeasi intensitate. In anumite cazuri – ca, de exemplu, cu cel surd – a fost folosit poate singurul mijloc posibil pentru a-i da de inteles bolnavului si a-l convinge ca Domnul vrea sa-l tamaduiasca. In orice caz, in domeniul credintei gestul palpabil sau faptul real, simtit sau trait personal de om, este incomparabil mai convingator decat vorbele. Atunci cand Domnul Se atingea de bolnav, acesta vedea si simtea ca este vindecat. La marturia auzului se adauga marturia de doua ori mai puternica a vazului si a pipaitului, si cu acest reazem credinta slaba se intarea.

„Credinta numai din auzire” este cu mult mai slaba decat credinta care vine din lucrurile traite personal, in care omul a participat in mod activ sau pasiv.

13120304157917137400Pe de alta parte, atingerea de rana sau de partea bolnava a corpului vorbea despre dragostea si compasiunea Domnului fata de omul suferind mult mai limpede si mai graitor decat ar fi putut s-o faca cuvintele. Dragostea cere intotdeauna o apropiere mare, palpabila, si doctorul ce isi examineaza paci­entul de la distanta, temandu-se sa se atinga de el, nu va fi niciodata in stare sa insufle mare incredere si dragoste, ca sa nu mai vorbim de faptul ca in asemenea conditii este absolut imposibil sa simti si sa crezi in sinceritatea compasiunii lui; mai degraba poti presupune ca simte doar scarba si dezgust fata de pacient. In mod corespunzator, si in sufletul bolna­vului apar diferite sentimente, fiindca sufletul, fara sa vrea, raspunde la dragoste cu dragoste, la nepasare si dezgust – cu dusmanie. Atingerile Mantuitorului, slujind drept expresie a compasiunii Lui fata de oamenii suferinzi si provocand in sufletul lor un raspuns pe masura, intarea, fara indoiala, dra­gostea dintre Dumnezeiescul Vindecator si pacientii Lui.

In domeniul dragostei, faptele reale au, de asemenea, mai multa insemnatate decat cuvintele.

Aceasta lege a zamislirii si intaririi credintei si dragostei trebuie luata in consideratie, fiindca ea ne ajuta sa gasim mijloace de vindecare a bolilor sufletesti despre care va fi vorba mai jos.

Grava este orbirea fizica, pe care o vindeca Domnul. Orbului ii este cu desavarsire inaccesibila uriasa lume a ima­ginilor vizuale, care alcatuieste aproape jumatate din impre­siile exterioare pe care sufletul le primeste. Pentru el nu exis­ta soare stralucitor, zori trandafirii, cer azuriu, jocul de culori al curcubeului; nu exista tablourile trezirii pline de bucurie si apusului soarelui, cand primele manunchiuri de raze juca­use tasnesc de dincolo de orizont, aurind varfurile muntilor, copacilor si crucile de pe biserici, sau apusul ganditor si lin, cand soarele rosiatic se cufunda alene in norii vineti, imbracand tot cerul in purpura. Ii sunt inaccesibile frumusetile naturii cu verdele intunecat al padurilor, cu holdele aurii, cu nesfarsita felurime a florilor, fluturilor si gazelor colorate ba viu, ba gingas. Tot farmecul minunat al lumii lui Dumnezeu ce se revarsa in simfonii si game de culori este ascuns de orb. El nu ii vede nici pe oamenii apropiati, nu vede persoanele care ii sunt scumpe, nu vede obiectele indragite.

Grea este viata pentru orb!

iisus_vindeca_orbiiŞi mai rea, si mai primejdioasa pentru om este insa starea asa-numitei orbiri duhovnicesti, care se manifesta de obicei sub doua forme: orbirea credintei si orbirea dragostei. Orbirea fizica ii aduce omului o multime de amaraciuni si de nea­junsuri, dar sufletul, in manifestarile sale inalte, sufera rela­tiv putin din aceasta cauza; adeseori, insuficienta impresiilor exterioare sporeste bogatia trairilor launtrice, care se dezvolta in locul lor, si viata duhului chiar are de castigat in multe privinte, datorita concentrarii si adancirii in sine a omului. Dom­nul intelepteste orbii, spune cuvantul lui Dumnezeu. Lipsa vederii este compensata de ascutirea altor simturi, de puterea atentiei si a gandirii si de profunzimea constiintei de sine.

Orbirea duhovniceasca doboara sufletul, il schilodeste, silindu-l sa duca o viata incompleta, si ii opreste cu desavarsire dezvoltarea duhovniceasca, duce la pierzare si descompunere.

Prima forma a orbirii duhovnicesti – orbirea credin­tei consta in aceea ca omului ii este cu totul inaccesibi­la si de neinteles lumea duhovniceasca, adica lumea fiinte­lor duhovnicesti si a trairilor duhovnicesti in impartasire cu acestea. Omul nu o stie, nu o simte, fiindca nu crede si nu poate sa creada.

Bineinteles, si pentru credinciosi este inevitabila o anu­mita orbire, fiindca lumea duhovniceasca nu este imediat accesibila simturilor noastre fizice, multe lucruri ce tin de ea nu ne apar limpede, multe sunt absolut ascunse de cunoasterea noastra. Cunoasterea deplina e cu putinta pentru noi numai in viitor, cand se va strica „zidul cel din mijloc al despartiturii” dintre noi si aceasta lume si cand vom trece pe taramul ei. Acum vedem ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu, zice Sfantul Apostol Pavel (I Cor. 13, 12). Din taramul necunoscut al lumii de dincolo, Domnul ne-a descoperit si ne descopera numai lucrurile de care avem neaparata nevoie ca sa ne mantuim – sau, cum zice Sfantul Ioan Damaschinul, “Dumnezeu, fiind atotstiutor si ingrijindu-Se de folosul fiecaruia, a descoperit tot ce ne e de folos sa stim si a trecut sub tacere lucrurile pe care nu le putem incapea”.

Oricum, aceste cunostinte partiale i-au fost date credin­ciosului in masura necesara, si atat calea vietii, cat si scopul ei ultim ii sunt totusi limpezi, desi poate ca el nu vede toate amanuntele si zigzagurile ei. Cineva a comparat calea credin­tei cu un drum acoperit de ceata. Departarile, peste care s-a asternut ceata, nu se vad; drumul se pierde in negura si nu se vad nici piedicile care se pot afla pe ea, insa deslusim limpede spatiul urmatorilor cativa pasi; peretele de ceata pare a se despica inaintea noastra si putem inainta cu destula siguran­ta, fara sa ne poticnim. Vedem si soarele, a carui sfera de foc se intrevede prin ceata; orientandu-ne dupa el, ne putem da seama, in mare, incotro ne indreptam si putem aprecia in ce masura ne apropie de tinta drumul pe care mergem. Totusi, nu suntem orbi si nu ne pierdem ca intr-un intuneric lipsit de orice lumina. Exista insa o multime de oameni ce sufera de orbire absoluta si indaratnica, oameni care in domeniul credintei nu sunt in stare sa distinga nimic.

Degeaba te-ai apuca sa-i explici cartitei ascunse in vizui­na ei ca pe cer straluceste soarele si ca lumea nu se margines­te nici pe departe la vizuina de sub pamant. N-o s-o convingi deloc, n-o s-o faci sa te creada.

Exista oameni de acest fel.

fariseiLuati-i, de exemplu, pe farisei. Acestia Il observa cu aten­tie pe Domnul, Ii cunosc fiecare pas. Toate minunile Lui neobisnuite se savarsesc inaintea lor. Şi ei nu cred.

Nasterea Lui este insotita de semne uimitoare, care i-au tul­burat pe astronomii din tot Orientul. Invatatii pagani, magii, au venit de departe sa se inchine Dumnezeiescului Prunc, I-au gasit pestera, ieslea, si au crezut. Fariseii nu cred.

Ei stiu prea bine prorociile cartilor Vechiului Testa­ment. Vad limpede ca aceste prorocii se implinesc in persoa­na Domnului. Nu au cum sa nu vada asta, fiindca Domnul Insusi puncteaza in mod constant toate aceste vechi prezi­ceri care se implinesc asupra Lui. Şi totusi, ei nu cred.

Multimi de popor Il urmeaza pe Hristos. Bolnavii se napustesc spre El ca sa il atinga, fiindca atingerea Lui este de ajuns ca sa vindece. Puterea Lui este atat de mare, incat nu poate fi socotit un simplu om. Fariseii nu cred.

Domnul potoleste viforul cu cuvantul, merge pe valuri ca pe uscat. Valurile, vantul, marea – toate stihiile lumii – Ii sunt supuse. Il invie pe fiul vaduvei din Nain, o invie pe fii­ca lui Iair, il invie pe prietenul Sau Lazar, care incepuse deja sa putrezeasca dupa petrecerea de patru zile in mormant. Impresia este uriasa. Intreg poporul este gata sa-L recunoas­ca drept Mesia pe Domnul. Numai fariseii nu cred.

Ei cer dovezi noi si semne din cer – dar se poate spune cu toata convingerea ca ei n-ar fi dat crezare nici unui semn. Atunci cand omul a hotarat sa nu creada in nimic este cu neputinta sa-l convingi. Nu il influenteaza nici macar fapte­le cele mai evidente, cele mai uimitoare.

Nu degeaba ii numeste Domnul calauze oarbe (Mt. 23, 24), care ii calauzesc pe alti orbi si sunt gata sa cada in groa­pa (Mt. 15,14).

Tocmai aceasta este orbirea duhovniceasca a credintei, despre care vorbind, Domnul Iisus Hristos lamureste ca cei loviti de ea, vazand, nu vad, si, auzind, nu aud, nici nu inte­leg, si ca se implineste asupra lor prorocia lui Isaia, care zice: Cu urechile veti auzi, dar nu veti intelege, si cu ochii va veti uita, dar nu veti vedea (Mt. 13,13-14).

Atunci cand Sfantul Ioan Gura de Aur, marele arhiereu al Constantinopolului, a inceput sa tina cuvantari indraznete in care o mustra pe imparateasa Eudoxia, imparateasa, turbata de furie, a obtinut un decret de exil impotriva lui, dar in ace­easi noapte capitala a fost zguduita de un cutremur puternic, ce s-a facut simtit mai ales in jurul curtii imparatesti si in pala­tul insusi. In toiul noptii, imparateasa Eudoxia, inspaimanta­ta, plansa, a dat fuga la imparat. „L-am surghiunit pe drept, a strigat ea, si pentru asta Domnul ne pedepseste. Trebuie sa-l aducem neaparat inapoi, altfel o sa pierim cu totii.” Ioan a fost adus inapoi, insa nu pentru multa vreme. Lectia a fost uitata, si orbirea de mai inainte a pus din nou stapanire pe impara­teasa. Acesteia i s-a parut ca degeaba s-a speriat, ca nu glasul lui Dumnezeu a rasunat manios prin cutremur. Au inceput iarasi intrigi, arhiereul a fost osandit din nou la exil – si in aceeasi noapte, in Catedrala Sfanta Sofia a izbucnit un incen­diu ce a distrus biserica, cladirea senatului, casele bogate care inconjurau piata, si a amenintat palatul imparatesc. Semnul maniei lui Dumnezeu era limpede, insa orbirea inchisese deja strans ochii duhovnicesti ai imparatesei si ai carmuirii. Aces­tia nu au vrut sa vada nimic, si Sfantul a ramas in exil.

Atunci cand omul nu vrea sa creada, el este orb fata de cele mai limpezi dovezi si fapte.

Exista o poveste veche despre un preot care a incercat sa il convinga pe un necredincios ca minunile sunt posibile.

– Inchipuiti-va – a zis el – ca ati cazut din clopotnita si ati ramas in viata… Eu cunosc un asemenea caz. Oare aceas­ta nu-i o minune?

– Nu, e o intamplare! a replicat necredinciosul.

– Bine, sa zicem ca asa este… Dar daca a doua oara se intampla acelasi lucru, si iar ati ramas in viata, nici atunci nu recunoasteti ca e minune?

– Nu, e o fericire! a zis necredinciosul.

– Dar daca ati cazut si a treia oara si ati ramas iarasi neva­tamat, ce o sa mai spuneti?

– O sa spun… o sa spun ca este un obicei! a gasit replica necredinciosul.

I-a fost mai usor sa admita ca omul se poate obisnui sa zboare de pe clopotnita decat sa recunoasca posibilitatea minunii. Asa sunt toti rationalistii contemporani, si mai ales cei care se ocupa cu falsificarea istoriei evanghelice: Lev Tolstoi, Renan, Strauss si asa mai departe. Recunoscand dinain­te ca nu exista minuni si nici nu pot exista, ca si cum acesta ar fi un adevar evident si incontestabil, acestia ori elimina din Evanghelie toate locurile unde se vorbeste despre minunile Mantuitorului, ori le rescriu in asa fel incat sa inlature toate elementele de miraculos.

Şi nimic – nici autoritatea Apostolilor, nici martorii ocu­lari, nici traditia bisericeasca pastrata cu multa grija —nu-i poate convinge de contrarul si nu le poate destrama orbirea.

De unde vine aceasta orbire?

In acea marturie a Prorocului Isaia la care face trimitere Domnul Iisus Hristos (Is. 6, 9-10), dupa cum am vazut mai sus, El arata pricina acestui fenomen: Inima acestui popor s-a invartosat, si cu urechile greu aude, si ochii lui s-au inchis, ca nu cumva sa vada cu ochii, si sa auda cu urechile, si cu ini­ma sa inteleaga, si sa se intoarca, si Eu sa-i tamaduiesc pe ei (Mt.13,15).

Asadar, Domnul arata doua pricini ale orbirii credintei:fariseus_e_alguns_mestres_da_lei

1. Invartosarea si stricarea inimii.

2. Lipsa constienta a dorintei de a cere ajutor de la Dum­nezeu.

Intr-adevar, de obicei oamenii sunt necredinciosi nu pentru ca socot insuficiente si prea putin convingatoare temeiu­rile credintei, ci pentru ca isi inchid ochii ca nu cumva sa vada cu ochii si sa auda cu urechile, adica pur si simplu nu vor sa vada dreptatea. Iar de dreptatea lui Hristos nu vor sa stie, intrucat aceasta impiedica viata lor patimasa si vicioasa, cerand de la ei curatie si sfintenie si dandu-le in vileag inima invartosata, patata de pacat. O asemenea inima va respinge si va uri intotdeauna dreptatea care o mustra, asa cum imparateasa Eudoxia l-a urat si l-a prigonit pe Sfantul Ioan Gura Aur, asa cum fariseii L-au urat pe Domnul – iar respingand dreptatea, inima invartosata Il respinge in acelasi timp si Dumnezeu, izvorul a toata dreptatea, si nu mai poate, nici nu vrea, sa se intoarca spre El.

Pe de alta parte, nici Domnul nu Se poate descoperi unui asemenea om in inima lui stricata si in sufletul lui intunecat, de unde a fost izgonita lumina credintei, fiindca nu sunt indeplinite conditiile indispensabile pentru aceasta. Dumnezeu lumina este, si intuneric nu este intru Dansul – iar daca asa stau lucrurile, cum poate El sa Se descopere in inima intunecata si stricata, fiindca ce impartasire are lumina cu intunericul? Doar cei curati cu inima Il vor vedea pe Dumnezeu. Pe langa asta, Domnul nu sileste niciodata vointa omului si-i intinde mana de ajutor numai venind in intampinarea propriilor lui nazuinte, daca el insusi doreste acest lucru.

Şi atunci, ce sa faca omul care sufera de orbirea credintei? Unde va gasi vindecare?

Acolo unde a gasit-o si orbul din Evanghelie: in harica atingere a Domnului. Dar pentru a primi aceasta atingere tamaduitoare trebuie sa vina la Hristos asa cum a venit orbul, cerand ajutor (v. Mc. 8,22). Trebuie neaparat sa se intoarca spre Dumnezeu, sa apeleze la El. Asta in primul rand. Ruga­ciunea fierbinte, nadejdea inimii in ajutorul lui Dumnezeu, contemplarea launtrica a chipului smerit, plin de dragoste, al lui Hristos: iata primii pasi care il ajuta pe om sa isi reca­pete vederea duhovniceasca!

Al doilea lucru ce trebuie facut reiese limpede din reflectiile de mai sus: trebuie neaparat sa se ingrijeasca de curatirea inimii, iar la aceasta ajuta viata potrivita cu poruncile lui Dumnezeu, lepadarea dupa putere de lume si silirea de sine spre tot lucrul bun.

Trebuie neaparat sa inceapa sa traiasca asa cum o cere Evanghelia.

Mi se va replica: „Dar intoarcerea catre Dumnezeu si via­ta potrivita cu poruncile Lui presupun deja credinta: or, tocmai credinta lipseste. Problema este tocmai aceasta: cum sa aprind credinta? Iar de vreme ce eu nu cred in Dumnezeu, cum pot sa ma intorc spre El si sa recunosc voia Lui drept lege a vietii mele? Sfatul dumneavoastra cuprinde o contradictie launtrica.”

Sunt nevoit sa ripostez: nu-i adevarat! A trai asa cum cere credinta poti, la inceput, si fara sa ai credinta.

Va amintiti legea pe care am dedus-o cu privire la zamis­lirea si intarirea credintei? Faptele si actiunea au mai mare insemnatate pentru dezvoltarea credintei decat cuvintele. Asadar, este indispensabil sa ne cufundam cat mai curand si cat mai hotarat in domeniul faptelor si experientelor perso­nale in loc sa pierdem timpul cu filosofari si dispute lipsite de scop si lipsite de rezultat. Experienta personala de viata, interpretata cu buna credinta, va va da infinit mai mult decat toate reflectiile teoretice si vorbele goale. Chiar fara sa aveti credinta, daca veti trai asa cum o cere credinta veti simti curand dreptatea legilor acestei vieti, si aceasta dreptate, trai­ta si verificata de voi personal, va va convinge mai mult decat orice altceva. Iisus vindecatorulUitati-va prin ce mijloace desteapta Domnul credinta in oamenii care Ii cer ajutorul. Inainte ca acestia sa primeasca de la El vindecare si sa se convinga ca ea se savar­seste asupra lor cu adevarat, Domnul cere de la ei gesturi ce presupun ca vindecarea s-a savarsit deja si ca sunt sanatosi cu desavarsire. De la cel cu mana uscata cere sa intinda mana bolnava ca si cum ar fi fost sanatoasa (v. Mc. 3, 5); paraliza­tului ii spune: Ridica-te, ia patul tau si umbla (Mc. 2, 11); orbului ii porunceste sa priveasca (v. Mc. 8,25).

Peste tot, bolnavul incepe prin a savarsi un gest potrivit credintei, si in acelasi timp apare credinta insasi, care pro­voaca urmarea reala: vindecarea. Aceasta urmare, ca fapt incontestabil si evident, care justifica credinta, o intares­te pe aceasta in mintea omului, dandu-i forta unei convin­geri temeinice, lipsite de indoieli. La fel se intampla si in via­ta noastra. Procedati potrivit credintei, implinind voia lui Dumnezeu, si veti vedea ca rezultatele actiunilor voastre va vor indreptati credinta si vor dovedi originea dumnezeiasca a legilor ei.

Invatatura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a tri­mis, spune Iisus Hristos. De vrea cineva sa faca voia Lui, va cunoaste despre invatatura aceasta daca este de la Dumnezeu sau daca Eu vorbesc de la Mine Insumi (In 7,17).

Asadar, iata sfatul care poate fi dat oamenilor ce sufera de orbirea credintei: neavand credinta, sa traiasca potrivit credintei.

Nu mai putin primejdioasa pentru viata duhovniceasca este si o orbire de alt gen: orbirea dragostei, care consta in aceea ca omul parca nici nu i-ar baga de seama pe semenii sai. E pe de-a-ntregul absorbit de sine insusi, nu se gandes­te decat la sine, la foloasele sale, la interesele sale. Viata altu­ia nu-l intereseaza. Este nepasator fata de durerea celorlalti, trece pe langa aproapele aflat in nevoie fara sa-l bage in sea­ma, suferintele semenilor nu-l tulbura. Este inchis cu totul in egoismul sau.

Vad oamenii ca niste copaci umbland (Mc. 8, 24), a zis orbul atunci cand Domnul Şi-a pus asupra lui mainile. Exact la fel ii priveste pe toti oamenii si egoistul orb. Pentru el, acestia nu au mai mare pret decat niste copaci. Egoistul inchis in sine nu simte necazul aproapelui, nu-l misca neno­rocirile lui si nu se ingrijeste absolut deloc de bunastarea lui morala, nici de cea materiala. Ca fiinta care simte, gandeste, sufera pentru el, aproapele nu exista. Pur si simplu nu ii pasa de ceilalti oameni.

Daca de la acesti egoisti orbi ne vom indrepta atentia spre oamenii cu o inalta viata duhovniceasca vom vedea imedi­at ca in psihologia acestora grija pentru aproapele, mai ales pentru sporirea lui duhovniceasca, a alcatuit intotdeau­na o trasatura principala, fundamentala. Din numeroasele exemple de acest gen vom da aici miscatoarea istorie din via­ta Cuviosului Avraamie Zavoratul, care a fost povestita cu multa maiestrie literara de catre Cuviosul Efrem Sirul.

Fericitul Avraamie, zice Cuviosul Efrem, “avea un singur frate, care murind a lasat in urma o fiica. Cunoscutii, luand-o, au adus-o la unchiul ei atunci cand era in varsta de sapte ani, iar acesta i-a poruncit sa vietuiasca in chilia dinafara, fiind­ca el se zavorase in chilia dinlauntru. Intre ei era o fereastra, prin care el o invata Psaltirea si celelalte Scripturi. Impreuna cu el isi petrecea fata vremea in privegheri si psalmodieri, si precum el pazea infranarea, asa o pazea si ea – si sporind cu osardie in nevointa, se straduia sa implineasca toate virtuti­le, deoarece Fericitul Il ruga de multe ori pe Dumnezeu pentru ea, ca mintea ei sa fie atintita catre El si sa nu se lege cu grijile de cele pamantesti, fiindca tatal ei ii lasase avere mare, iar el a poruncit: sa fie impartita numaidecat saracilor.

Şi ea insasi il ruga pe unchiul sau zi de zi, graind: «Ma rog, parinte, sfinteniei tale, si ma cuceresc cuviosiei tale: roaga-te pentru mine ca sa ma izbavesc de gandurile cele necuviincioase si viclene, si de toate cursele vrajmasului, si de feluritele uneltiri dracesti.» Şi asa se nevoia cu osardie, pazind pravila sa de nevointa – iar Fericitul se bucura vazand preafrumoasa ei vietuire, si osardie, si blandete, si iubire de Dumnezeu. Şi a petrecut impreuna cu dansul in nevointa ani douazeci, ca o mielusea preafrumoasa si ca o porumbita fara de intinaciune.

Dupa ce s-a incheiat insa al douazecilea an, sarpele cel iscusit in amagiri, vazand-o cum se intraripeaza cu virtuti­le vietii calugaresti si ca toata cugetarea ei e la cele ceresti, a intins cursa ca s-o vaneze si a gasit vas gata spre pierzare.

Un oarecare, ce purta numele de monah, mergea cu mul­ta osardie la Fericitul, ca sa stea de vorba cu el despre cele duhovnicesti – insa vazand-o la fereastra pe fericita fecioara si intunecandu-se cu mintea, nenorocitul a poftit sa-i graias­ca, si a pandit-o vreme indelungata, ca la un an de zile, pana cand a gasit prilej si a lipsit-o de fericita petrecere in acel loc cu adevarat asemenea Raiului. Caci, amagita fiind de sarpe, a deschis usa chiliei si a iesit, prin inselarea vicleanului diavol pierzand maretia fecioriei curate si de Dumnezeu indragite.

Şi dupa cum stramosilor, dupa ce au gustat din rodul oprit, li s-au deschis ochii si au cunoscut ca sunt goi, asa si dansa, dupa savarsirea pacatului, s-a spaimantat cu mintea, a cazut in deznadejde, si-a sfasiat haina, se batea peste fata si a vrut sa se spanzure, graind inlacrimata in sinea sa: «Am murit acum, pierdut-am zilele mele, pierdut-am rodul nevointei si al infranarii, pierdut-am osteneala cea cu lacrimi, L-am maniat pe Dumnezeu; singura m-am ucis, pe cuviosul meu unchi l-am aruncat in intristarea cea mai amara si m-am facut batjocura diavolului. Dupa acestea, la ce bun sa mai tra­iesc, nefericita de mine? Vai mie, ce am facut? Vai mie, carei nenorociri m-am supus? Vai mie, de unde am cazut! Cum s-a intunecat mintea mea? Cum m-am lasat amagita de cel viclean? Cum am cazut, nu inteleg; cum m-am poticnit, nu pot sa pricep; cum m-am spurcat, nu stiu. Ce nor mi-a acope­rit inima, incat nu am vazut ce fac? Unde sa ma ascund ? Inco­tro sa plec? Unde sunt povetele unchiului meu celui cuvios? Nu mai cutez sa privesc la cer, fiindca am murit lui Dumne­zeu si oamenilor; nu mai pot privi aceasta fereastra, caci cum voi mai vorbi iarasi eu, pacatoasa, cu barbatul acesta sfant? Mult mai bine sa plec de aici intr-un loc unde nu ma cunoas­te nimeni, fiindca nu mai am nadejde de mantuire.»

Sculandu-se, a plecat indata in alta cetate si, schimbandu-si hainele sale, a tras la un han[1]. Cand s-au intamplat cu dansa lucrurile acestea, Cuviosul a vazut in vis un sarpe mare, infri­cosator la infatisare, suierand puternic, care, iesind din locul sau, s-a tarat pana la chilia lui si, afland o porumbita, a inghitit-o, dupa care s-a intors iarasi in locul sau. Trezindu-se din somn, Cuviosul s-a intristat foarte si a prins a plange, zicand: «Nu cumva satana porneste prigoana asupra Sfin­tei Biserici si pe multi ii va intoarce de la credinta? Nu cum­va in Biserica lui Dumnezeu va sa se intample eres sau schis­ma?» Şi, rugandu-se lui Dumnezeu, a grait asa: «Iubitorule de oameni, Care toate le stii dinainte, Tu singur stii noima vedeniei acesteia.» Dupa doua zile a vazut iarasi ca sarpe­le acela iese din locul sau, intra la dansul in chilie, isi pune capul la picioarele sale si crapa, iar porumbita aceea se ara­ta vie, fara sa aiba intinaciune. Trezindu-se din somn, a che­mat-o o data si de doua ori pe Maria, zicand: «Scoala-te, ca de doua zile te lenevesti a deschide gura ta ca sa-L slavoslovesti pe Dumnezeu!» – iar intrucat nu a primit raspuns si era de acum a doua zi cand nu o auzea cum canta, dupa obi­cei, psalmii, a priceput ca despre dansa era vedenia si, suspi­nand, a grait cu plangere mare: «Vai! Lupul cel rau a rapit-o pe mieluseaua mea, si copila mea a cazut in robie!» – iar ridicand glasul sau, a adaugat: «Mantuitorul lumii, Hristoase, intoarce-o pe mieluseaua mea, Maria, in curtile vietii, ca batranetea mea sa nu se pogoare cu intristare la iad. Nu trece cu vederea rugaciunea mea, Doamne!»

Cele doua zile in care avusese vedenia insemnau cei doi ani pe care nepoata lui i-a petrecut in lume – iar el nu inceta, ziua si noaptea, a-L ruga pentru dansa pe Dumnezeu. Dupa doi ani a fost instiintat unde si cum traieste, si, chemand pe un cunoscut al sau, l-a trimis acolo sa afle cu de-amanuntul unde traieste nepoata sa si felul cum isi petrece viata. Ace­la s-a dus, a aflat toate de-a fir a par, a vazut-o cu ochii sai si, intorcandu-se, a vestit Fericitului toate: si locul, si purtarea Mariei. Fericitul, incredintandu-se ca dansa este, a cerut sa i se aduca o haina ostaseasca si un cal, si a iesit din zavorarea sa. Imbracand haina ostaseasca si o gluga care sa-i ascunda fata, a luat cu sine un ban si, incalecand, a pornit la drum. Precum iscoada trimisa sa cerceteze o cetate sau o tara poarta, ca sa se ascunda de locuitorii de acolo, haine ca ale lor, asa si Fericitul Avraamie calatorea in haina straina, ca sa-l biruie pe vrajmas.

Ajungand la locul cu pricina, a intrat in han, a tras aco­lo si s-a uitat in toate partile ca s-o zareasca pe Maria. Apoi, dupa ce a trecut o vreme fara s-o vada, i-a zis zambind han­giului: «Prietene, am auzit ca ai o fata foarte frumoasa; as avea placere s-o vad.» Hangiul, vazandu-i caruntetile si var­sta, l-a osandit in sinea sa, insa i-a raspuns: «Am, si, cu ade­varat, foarte frumoasa este», caci Maria era de o frumusete neobisnuita. Fericitul l-a intrebat: «Cum o cheama?» Ace­la i-a zis: «Maria.» Atunci, Fericitul i-a zis cu chip bucuros: «Cheam-o ca sa ma veselesc astazi cu ea, fiindca am indra­git-o foarte din auzite.» Chemata, Maria s-a dus la dansul, si indata ce Avraamie a vazut-o in hainele acelea si cu infatisare de curva, tot trupul lui si toata alcatuirea lui mai ca s-au prefacut in lacrimi, dar s-a intarit in inima sa, ca intr-o cetate cu neputinta de cucerit, cu iubirea de intelepciune si infranarea, ca Maria sa nu-si dea seama si sa nu fuga.

Cum sedeau si beau impreuna, Fericitul a inceput sa stea de vorba cu dansa ca un om aprins de focul nestins al dragostei.

Iata cu cata barbatie se lupta el impotriva diavolului si, rapindu-i roaba, a dus-o inapoi in camara de nunta a lui Hristos!

Pe cand Fericitul statea de vorba cu dansa, ea, sculandu-se si imbratisandu-l, a sarutat grumazul lui, si pielea lui era inmiresmata de vietuirea cea ingereasca. Atunci si-a amintit indata de nevointa sa si, suspinand, a zis: «Vai mie!» Han­giul i-a zis uimindu-se: «De doi ani vietuiesti aici, doamna Maria, si niciodata n-am auzit din partea ta suspin sau vorba de acest fel. Ce s-a intamplat acum cu tine?» Ea a raspuns: «O, daca as fi murit acum trei ani! Fericita eram atunci.» Iar Fericitul, ca sa nu dea de banuit, i-a grait aspru: «Ce te-ai apucat sa-ti amintesti de pacatele tale acuma, cand esti cu mine?» Şi, scotand indata banul, l-a dat hangiului si i-a zis: «Gateste-ne o cina grozava. O sa ma veselesc astazi cu aceas­ta fata, caci de departe am venit de dragul ei.»

Iata adevarata intelepciune dupa Dumnezeu! Iata chib­zuinta duhovniceasca! Ce mestesug iscusit impotriva diavo­lului! Cel ce de cincizeci de ani, nevoindu-se, nu pusese in gura paine, mananca acum carne ca sa mantuiasca un suflet vanat de diavol!

Pe cand se indulceau de cina, fata a zis: «Sa ne sculam, domnule, si sa mergem in pat!» El a raspuns: «Sa mer­gem!», si s-au dus impreuna in dormitor. Fericitul a vazut patul si s-a asezat pe el fara preget.

Nu stiu cum sa te numesc, desavarsitule om al lui Hristos! Dupa ce in cei cincizeci de ani ai nevointei tale ai dormit pe o rogojina, acum ai sezut pe pat fara sovaiala! Toate acestea intru slava lui Hristos le-ai facut: ai venit singur, ai mancat carne, ai baut vin, ai tras la han, ca sa mantuiesti sufletul ce pierea. Iar noi, cei putini la suflet, incepem sa strambam din nas la vreme nepotrivita, atunci cand trebuie doar sa-i spu­nem cuvant de folos aproapelui.

Asadar, a sezut pe pat, iar Maria i-a zis: « Domnule, lasa-ma sa-ti scot incaltarile», dar Fericitul i-a raspuns: «inchide usa cu cheia, si pe urma o sa-mi scoti incaltarile.» Ea s-a straduit sa-i scoata mai intai incaltarile, insa el nu-i ingaduia. Atunci, a inchis usa cu cheia, iar Fericitul i-a grait: «Vino mai aproape, doamna mea Maria!» – si cand s-a apropiat de dansul, Avraamie a apucat-o ca sa nu poata fugi de el, si-a scos de pe cap gluga si, scaldat in lacrimi, a prins a-i spune: «Nu ma recu­nosti, Maria, copila mea? Nu sunt eu parintele tau, Avraamie? Nu eu te-am crescut? Ce s-a intamplat cu tine, copila mea? Unde e chipul ingeresc pe care il aveai? Unde sunt lacrimile? Unde e privegherea impreunata cu strapungerea sufleteasca? Din ce inaltime cereasca ai cazut in prapastia pierzarii! De ce m-ai parasit si m-ai aruncat in intristare nesuferita?» Cuprin­sa de spaima, ea a incremenit, nu mai putea sa-si ridice frun­tea si, uluita, a ramas in mainile lui ca piatra, biruita de fri­ca si de rusine – iar Fericitul, lacrimand, ii graia mai depar­te: «De ce nu imi raspunzi, copila mea? Nu pentru tine am venit cu durere aici?! Asupra mea sa fie pacatul tau, copila, eu voi raspunde pentru tine inaintea lui Dumnezeu in Ziua Judecatii, eu voi aduce pocainta pentru acest pacat al tau!» Asa a rugat-o pana in miez de noapte, staruind ca sa o induplece – iar ea, prinzand intrucatva curaj, i-a grait asa: «De rusine nu pot intoarce catre tine fata mea. Cum voi chema preacuratul nume al Hristosului meu? Spurcata sunt de intinaciunea noroiului.» Fericitul i-a zis din nou: «Asupra mea sa fie pacatul tau, copila mea; de la mine va cere Dumnezeu socoteala pentru acest pacat al tau, numai asculta-ma: sa mer­gem, sa ne intoarcem la locul nostru. Te rog, copila mea, miluieste batranetile mele, indura-te de caruntetile mele! Te rog, copila mea iubita, scoala-te si urmeaza-ma!» Ea i-a raspuns: «Daca va primi Dumnezeu pocainta mea, voi merge, insa la tine cad si rog cuviosia ta, sarutand sfintele tale urme, caci te-ai milostivit asa de mine si ai venit aici ca sa ma scoti din cursa diavolului.» Şi punandu-si capul la picioarele lui, a plans toa­ta noaptea, zicand: «Ce voi rasplati tie, domnul meu, pen­tru toate acestea?» Iar cand au dat zorile, Fericitul i-a spus: «Scoala-te, copila mea, sa plecam de aici!» Ea i-a raspuns: «Am aici ceva aur si niste haine; ce poruncesti sa fac cu ele?» Fericitul a grait iarasi: «Lasa-le aici, fiindca toate acestea sunt partea celui viclean.» Şi sculandu-se, au iesit fara intarziere. El a pus-o pe cal si, bucurandu-se, mergea inaintea ei, si precum pastorul, cand afla oaia cea pierduta, o ia pe umerii sai, asijderea si Fericitul mergea cu inima bucuroasa. Şi cand au ajuns la locul lor, a zavorat-o in chilia dinlauntru, iar el petrecea in chi­lia cea dinafara – iar ea, imbracata in sac, cu smerenie si mul­te lacrimi, in priveghere si infranare, se pocaia neabatut si cu multa osardie, cazand la Dumnezeu si rugandu-se Lui.”

icoane-ortodoxe-spalarea-picioarelor-detaliu--1Asa este iubirea sfintilor. Asa este grija lor de aproape­le, de mantuirea lor si de propasirea lor morala. Ce bine ar fi daca am putea sa le urmam exemplul macar putin! Viata ar fi infinit mai fericita daca ne-am aminti porunca pe care a dat-o Mantuitorul la Cina cea de Taina: Sa va iubiti unul pe altul: precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii (In 13,34-35).

Egoismul inchis in sine, cu nepasarea lui fata de aproape­le, este primejdios tocmai prin faptul ca reprezinta piedica cea mai insemnata in calea implinirii acestei porunci funda­mentale a Domnului nostru Iisus Hristos.

Firea oricarui om, care este zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, cuprinde, impreuna cu celelalte insusiri ce tin de asemanarea cu Dumnezeu, si un graunte de dragoste fireas­ca insa in forma sa primara, nedezvoltata inca, acest embri­on reprezinta doar o necesitate nedefinita, inconstienta, de a iubi, si nu iese dintre hotarele acestei necesitati. El se dezvolta doar atunci cand ia forma concreta – altfel spus, atunci cand aceasta necesitate a dragostei isi gaseste un obiect viu, adica atunci cand omul manat de aceasta necesitate isi aplica sen­timentul la un alt om: la inceput, bineinteles, la cineva mai apropiat – mama, tatal si asa mai departe. Incetul cu incetul, in acest cerc trasat de dragoste incep sa intre si alte persoane, mai departate. Numarul celor iubiti creste treptat, si totoda­ta creste grauntele innascut al dragostei, prefacandu-se, in cele din urma, intr-o dragoste mare, atotcuprinzatoare.

Daca aceasta dragoste nu ramane, totodata, numai un sentiment nedefinit si inactiv, ci omul o manifesta in mod activ prin faptele bune fata de aproapele sau, prin grija fata de el, prin atentia fata de el, ea devine mai intensa, mai fier­binte, mai trainica.

Aceasta e legea inimii, legea dezvoltarii dragostei.

Iar daca omul traieste viata egoismului ingust, daca nu vrea si nu-i trebuie sa aplice fata de nimeni sentimentul firesc al dragostei si sa-l dezvolte practic prin faptele binelui si milostivirii, acest dumnezeiesc dar al dragostei se atrofia­za si piere in mod inevitabil. Micul embrion cere ingrijire, atentie, fara de care se ofileste, se usuca, si omul este cuprins treptat de o intunecata orbire duhovniceasca – orbirea dragostei, cand inceteaza cu totul sa-si mai observe si sa-si mai inteleaga aproapele.


[1] In acele vremuri hangiii erau adeseori si proxeneti (n.tr.).

(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – volumul 1, Editura Sophia, 2013)

vasile-al-kine-mei-sf-evanghelia-pentru-omul-modern-invataturi-din-evanghelia-dupa-marcu-volumul-1-10475

Pentru aceasta Duminica, va mai recomandam:

*

Legaturi:

***

Cum spuneam către cineva acum câtăva vreme: Dumnezeu “nu există”. Nu…! Dar se preface bine! :-) Fă şi tu ca şi cum ai crede şi să vezi cum şi Dumnezeu “se face” ca şi cum există! Şi provocăm “coincidenţe” dintr-acelea…

***

Acesta este mesajul esential. Savarsea lucruri pe care oamenii nu puteau sa le savarseasca: il invie pe Lazar,  vindeca  ologi,  paralitici, orbi, surdomuti, leprosi, demonizati nenumarati, pentru ca oamenii sa inteleaga ca „Dumnezeu a cercetat pe poporul Sau”. Dar oamenii, cu exceptia unor puseuri de entuziasm, refuza sa-L recunoasca si, in cele din urma, Il rastignesc. Situatia se repeta. Si astazi se intampla lucruri minunate, dar noi, cu multa noastra ingratitudine si cu mult tembelism chiar, nu le vedem, nu dorim sa le recunoastem. Si astazi, in viata oamenilor si in viata fiecaruia dintre  noi  sunt lucruri si evenimente care fac evidenta prezenta si lucrarea lui Dumnezeu. Si noi avem scurte reactii de entuziasm, de minunare, dupa care revenim la „normal”. Nu este o chestiune oarecare, ci una extrem de grava: este vorba despre reflexul omului de a-si refuza propriul Dumnezeu. Daca L-ar recunoaste pe Dumnezeu, prezent si lucrator, ar trebui sa recunoasca faptul ca el, omul, este o fiinta mica, neputincioasa, la dispozitia unui Dumnezeu atotputernic, sau o fiinta care este ceea ce este si poate deveni mult mai mult decat este numai prin Dumnezeu. Omului nu prea-i convine aceasta situatie! Atunci, mintea lui iscoditoare construieste, clipa de clipa, explicatii logice sau firesti la minunea pe care o traieste si care este propria lui existenta. Recunoastem ca suntem de fapt o fiinta extrem de vulnerabila, firava, la discretia oricarei banale intamplari. Si totusi! Parca am fi paziti de cineva! Unii spun ca este norocul; noi, cei credinciosi, acestui noroc ii spunem grija a lui Dumnezeu pentru noi.


Categorii

2. Slider, Ce este pacatul?, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Duminica vindecarii a doi orbi si un mut in Capernaum, Egoismul, voia proprie, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Sfantul Vasile al Kinesmei, Talcuiri ale textelor scripturistice, Vindecarea orbului din Ierihon

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

24 Commentarii la “Orbirea duhovniceasca: INDARATNICIA IN REFUZUL ADEVARULUI si NEPASAREA FATA DE DUREREA ALTORA. Grozavia de a nu vrea sa vezi si a nu vrea sa iubesti

  1. …cine erau fariseii , o tagma sau o grupare religioasa?, era un termen generic dat oamenilor in genral care desii au 1000% motive sa creada totusi nu cred si cer alte dovezi sau batjocoresc?, exprima o caracteristica de comportament uman general? erau ca zelotii? deci cine rau fariseii? … va multumesc, astept raspuns. Q

  2. @ gigi

    Parerea mea este sa nu mai cauti raspunsuri pe internet, ca Vanghelie in “almanahe”, daca nici macar nu ai citit Sfanta Scriptura – Biblia. Ia-o si citeste-o ca sa intelegi cine erau fariseii…

  3. @gigi:

    Din punct de vedere istoric, fariseii erau una din factiunile iudaice de pe timpul propovaduirii Mantuitorului (altele erau saducheii, irodienii, levitii). Dupa zdrobirea ISraelului si daramarea Ierusalimului de catra Imperiul Roman, sub conducerea imparatului Vespasian, fariseii devin, pentru evreii imprastiati de acum in toata lumea, factiunea dominanta. Ei sunt, practic, stramosii rabinilor de astazi. In ceea ce priveste alte semnificatii ale termenului, asa cum spunea si Hrisanti, o lecturare a Evangheliilor ar fi de folos…

  4. Multumesc ! admin, asta asteptam.

  5. Cinstirea Ta, Sfântă Fecioară,
    Se face’n post, în rugaciune,
    În curatia cea adâncă
    (Și’n ortodoxe fapte bune).

    În gândul sfânt și-n cugetarea
    La cât de sfânt’ai fost (și ești),
    La cât de mult ești ascultată,
    De Domnu'(n slăvile cerești).

    Prin tot ce pocăința, mila
    Și dragostea î-Ți pot aduce,
    Când ne smerim în ortodoxa
    (Și greu primita), noastă cruce.

    Într-u căința ortodoxă,
    (Că încă nu-l ibum de’ajuns
    Pe Fiul Tău și Domnul nostru),
    Ce’n Tine ne’aduce raspuns.

    Că Tu, transformi durere’n pace,
    În liniștire și’n putere,
    (În înțelegerea credinței),
    În rod, în dar și’n mângâiere.

    Durerea ne’mplinirii voii
    Și legilor Lui Dunezeu,
    Ni-l faci și lacrimă și strgăt,
    (Când cerem ajutorul Tău).

    Tot ce-i căință înlăuntru,
    Tot ce-i durere și suspin,
    Prin Tine se transformă’n rugă
    Și’n rezidirea în divin.

    Tot ce iubim în noi lăuntric,
    (Curat, cinstit, bun și frumos),
    Tu îl renaști, (și-i redai sfântul),
    Prin mila și prin darul Tău.

    C’am ajuns astăzi mici la suflet,
    Murdari și reci, fără iubire,
    Lipsiți de mila și de dorul,
    De a-ți aduce’n noi cinstire.

    Nu ne mai cheamă curația,
    La neprihană și la sfânt
    Că nici nu știm cum să-ti aducem
    Cinstire (asăzi), pe pământ.

    C’asceza nu ne mai atrage,
    Nici ruga și nici curăția,
    (Nici abstineța ortodoxă
    Smerită) și nici fecioria.

    Ce-ți oferim azi ca cinstire,
    Este din ban, din ce-i ușor,
    Din cele ce nu cer (launtic),
    Ceva, din ce e smeritor.

    Ajută-ne să iubim postul,
    Smerenia, neprihănirea,
    (Prin care să simțim divinul),
    Prin care s’aduce cinstirea.

    Ca inima să-ți cânte imnuri,
    De slavă și de mulțumire,
    Din adâncimea curăției
    Ce aduce sfântul din Iubire.

  6. Pingback: INMULTIREA MILEI LUCRATOARE sau CUM AJUTA DUMNEZEU OMUL PRIN OM. De ce uitam binefacerile Domnului, cartind si tinand minte numai raul? -
  7. Pingback: PARABOLA BUNULUI SAMARINEAN. Chemarea la slujire in iubire -
  8. Pingback: RUGACIUNEA PENTRU CEILALTI: “De ce te gandesti doar la tine, bunul meu copil, si nu te gandesti putin si la lumea care sufera? Cati nu striga in aceasta clipa: ‘Ajutor! Ajutor!’ si nu exista nimeni langa ei ca sa-i ajute?” -
  9. Pingback: DISCERNAMANTUL – lumina, “sarea” si cârma indispensabile vietii duhovnicesti. CUVIOSUL PAISIE: “Vezi lucrurile ingust; esti atenta doar la ceea ce trebuie facut si nu-ti pasa de om. Nu ai discerna­mant si de aceea le infrunti pe
  10. Pingback: PREDICA la DUMINICA INMULTIRII PAINILOR de la Putna (audio). LECTIA COM-PATIMIRII: “Lasati-va inimile sa primeasca, sa poarte durerea fratilor, si cu astfel de inimi mergeti la Hristos. Dumnezeul nostru este APROAPE” -
  11. Pingback: PREDICA VIDEO si alte multe CUVINTE ACTUALE la TAIEREA CAPULUI SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL: “Ceva trebuie sa fac cu omul asta, imi spune adevarul si eu nu suport adevarul… Si asa suntem si noi! Daca vrei sa suporti adevarul, trebuie sa-ti schim
  12. Pingback: PREDICI LA DUMINICA A II-A DIN POSTUL MARE (a Sfantului Grigorie Palama): “FUNIA” BUNATATII LUI DUMNEZEU CARE NE IARTA PACATELE: “Te conjur din partea lui Dumnezeu celui viu, frate crestine, nu lasa sa se rupa funia!” -
  13. Pingback: PREDICI AUDIO la Evanghelia dregatorului bogat (Arhim. Policarp si Nichifor): “Mantuitorul nu a venit sa asigure succesul in lume, nu a venit sa ne asigure pamanteste. SA NU CASTIGAM OBIECTE SI SA PIERDEM OMUL!” -
  14. Pingback: “… Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni” | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: Predica audio a Protos. Ioan Buliga la Duminica a VII-a dupa Rusalii despre SLAVA DESARTA, IDOLII LAUDEI OMENESTI, “MINUNILE” MINCINOASE ALE TEHNOLOGIEI si “PROPOVADUIREA” INSELARII LUI ANTIHRIST LA TELEVIZOR: “Grija mare la
  16. Pingback: CEL MAI INFRICOSATOR LUCRU: CAND DUMNEZEU NE LASA IN ALE NOASTRE… Predica audio a Arhim. Hrisostom Radasanu – “dus rece” duhovnicesc pentru crestinul care se amageste ca poate negocia si cu Dumnezeu, si cu “mamona” | Cu
  17. Pingback: Presb. Dionisie Tatsis despre diversele invataturi ale SFANTULUI COSMA ETOLIANUL (✝24 august) aplicate la viata si vremurile noastre. DUMNEZEUL ADEVARAT vs. DEMONI, IUBIREA FAPTICA vs. IUBIREA TEORETICA: “Daca tu plangi si te tangui, iar eu stau j
  18. Pingback: Cuviosul Paisie Aghioritul ne invata CUM SA NE RUGAM PENTRU CEILALTI (II) – Rugaciunea CU DURERE IN INIMA pentru cazuri concrete si pentru toata lumea | Cuvântul Ortodox
  19. Pingback: “Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă”. RAZBOIUL SI PACEA OMULUI CU SINE INSUSI SI CU DUMNEZEU. Konstantin Zorin despre nevrozele omului contemporan, fuga de singuratate si mijloacele de inabusire a constiintei | Cuvântul Or
  20. Pingback: “Grija mare la ce ne uitam si la ce auzim!… Noi trebuie sa mergem impotriva curentului”. Predica audio a Protos. Ioan Buliga la Duminica a VII-a dupa Rusalii despre SLAVA DESARTA, IDOLII LAUDEI OMENESTI, “MINUNILE” MINCINOASE
  21. Pingback: “Să luăm locul care ni se potriveşte, acela care se află LA PICIOARELE DOMNULUI nostru şi să cerem mila Sa”. ÎN CIUDA PĂCATELOR NOASTRE, NĂDĂJDUIM! | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: Martiriul Sfantului Stefan: ADEVARUL ESTE MEREU UCIS CU PIETRE… | Cuvântul Ortodox
  23. Pingback: “LAZARII VEACULUI ACESTUIA” si IADUL CONSTIINTEI. Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la PILDA BOGATULUI NEMILOSTIV SI A SARACULUI LAZAR | Cuvântul Ortodox
  24. Pingback: Criteriile Judecatii: GRIJA PENTRU PROPRIUL SUFLET INTEMNITAT SI INFOMETAT si PARTICIPAREA LA DUREREA APROAPELUI: “Un om care trăieşte întru Adevăr este cu putinţă să fie indiferent faţă de fratele său care este suferind?” | Cuvântu
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate