LEPADAREA DE SINE, LEPADAREA DE PATIMI = DRUMUL SPINOS SI INGUST AL URMARII LUI HRISTOS. Starile sufletesti bolnavicioase si lasarea sufletului in mainile lui Dumnezeu. DE CE TINEM CU DINTII DE OMUL CEL VECHI DIN NOI?
MITROPOLITUL AUGUSTIN AL FLORINEI:
Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (Marcu 8, 34 – 9, 1)
„SĂ SE LEPEDE DE SINE”
„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine…”
Toţi, iubiţii mei, toţi ne numim creştini. Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultare faţă de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi. Zice Hristos:
„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.
Auziţi ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este:
Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere, iad. Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste două drumuri stau înaintea ta. Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu – zice Hristos – , trebuie să împlineşti trei condiţii.
Şi care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti?
Şi Domnul, Domnul cel răstignit, de pe înălţimea Crucii răspunde fiecăruia care urmăreşte mântuirea sa: Condiţiile sunt trei: „Să se lepede de sine” este prima condiţie. „Să-şi ia crucea sa” este a doua condiţie. Şi „să-Mi urmeze Mie” este a treia condiţie.
Trei condiţii! Nu te teme auzindu-le. Împlineşte-le şi vei afla pace şi odihnă.
Dar ce înseamnă cele trei condiţii pe care le cere Hristos? Lăsând la o parte cea de-a doua şi cea de-a treia condiţie, în această scurtă predică vom vorbi despre prima: lepădarea de noi înşine.
„Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine…”.
Ce înseamnă „să se lepede de sine”? Să se lepede cineva de sinele său, de propriul eu, adică să-şi urască sinele. Să-mi urăsc sinele? Auzind oamenii această condiţie se miră şi întreabă: Cum, Hristos, care ne-a poruncit să ne iubim „aproapele ca pe noi înşine”, zice acum să ne urâm pe noi înşine? Să urăşti şi să iubeşti nu sunt două lucruri potrivnice? Cum se împacă? Vă rog să luaţi aminte.
Fiecare om, precum de multe ori o zicem, este suprema făptură a lui Dumnezeu. Simte în el însuşi că, chiar dacă seamănă cu alţi oameni în punctele de recunoaştere comune firii lui, trupeşte şi sufleteşte, totuşi fiecare om are ceva deosebit care îl distinge de toţi ceilalţi oameni. Precum frunzele care sunt în acelaşi copac sunt asemănătoare, dar, după cum zic naturaliştii, fiecare frunză are ceva diferit de celelalte frunze, aşa şi omul, între milioanele şi zecile de milioane de oameni, ca persoană are ceva deosebit, constituie o personalitate deosebită. Este unic şi irepetabil. El şi numai el cu această personalitate a sa distinctă apare pe pământ o singură dată.
Pentru ca omul să dăinuiască, să trăiască şi să progreseze are în interiorul său viu instinctul vieţii. Fiecare om îşi iubeşte sinele, se iubeşte pe sine. Îi este foame? Se va îngriji să găsească mâncare. Îi este sete? Va alerga la izvoare. Îi este frig? Se va îngriji pentru încălzirea sa. Este bolnav? Îşi va căuta medicamentul. Fiecare om nu se lasă pe el însuşi, sinele său, flămând, însetat, gol, bolnav.
Iubirea faţă de noi înşine este sădită în noi. A sădit-o Dumnezeu în fiecare om. Şi graţie acestei iubiri trăieşte şi există omul. Şi doar atunci când din diferite pricini, şi în principal din cauza necredinţei, îşi pierde această iubire a sa faţă de sine, atunci acest om deznădăjduit se sinucide. Cei care se sinucid îşi urăsc sinele şi cu mânie doboară copacul vieţii pe care l-a sădit Dumnezeu.
Când Hristos zice „să se lepede de sine”, nu înţelege să ne urâm sinele, care este creaţia lui Dumnezeu şi trebuie să luăm aminte la el şi să îl îngrijim, ci înţelege altceva. Omul nu mai este cel curat, cel nevinovat, cel fără viclenie. În sufletul omului, după căderea celor întâi zidiţi, a intrat păcatul, atracţia şi înclinarea spre rău. O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească. Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. vTotul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele lor.
Această iubire, care iese din limitele ei fireşti şi întâlneşte răutatea şi patima, iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, această iubire nu merită să se numească iubire, n-are nicio legătură cu învăţătura şi pilda lui Hristos, care Şi-a jertfit viaţa Sa pentru mântuirea lumii. Creştinul adevărat se răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său. Cel iubitor de sine şi egoist răstigneşte, îi exploatează pe alţii şi îi chinuieşte. Aşadar, nu pe omul pe care l-a plăsmuit Dumnezeu, ci omul cu răutăţile şi patimile lui, omul cel vechi, după cum îl caracterizează Apostolul Pavel, care trăieşte şi împărăţeşte în inimile noastre ale tuturor, acesta este cel de care trebuie să ne lepădăm şi pe care trebuie să-l urâm.
Câtă vreme în inima noastră trăiesc groaznicele patimi, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele nostru nu îl iubim şi nu merităm să ne numim ucenici şi oameni ai lui Hristos. Însă pentru a nimici răutăţile şi patimile este nevoie de o luptă dură, este nevoie înainte de toate de harul lui Hristos, care dezrădăcinează din piepturile oamenilor iubirea de sine, acest copac neroditor, şi sădeşte iubirea lui Hristos, acest copac frumos şi aducător de roadă, ale cărui rădăcini se află în stânca Golgotei.
Motto-ul nostru? Ca să trăiască iubirea lui Hristos, trebuie să moară patimile noastre, trebuie să fie biruit păcatul şi satana!
(traducere din limba greacă de monahul Leontie după cartea „PICĂTURI DIN APA CEA VIE” a Înaltpreasfinţitului Augustin N. Kandiotul, Mitropolitul de Florina)
***
Arhimandritul Simeon Kraiopoulos:
Lasă-te liber în mâinile lui Dumnezeu
“Starea patologică are o mare forță și de aceea oamenii sunt chinuiți. Oamenii bolnavi se chinuiesc. După părerea mea răul acesta nu este nevindecabil. Deși pare așa, nu este. Cineva ar putea să conștientizeze foarte bine împotrivirea și să spună: ,,A! Deci așa stau lucrurile?” și să nu-i dea importanță. Cum au făcut nemții. N-au mers de-a dreptul în Franța. Dacă ar fi mers de-a dreptul, ar fi murit mulți. Au cucerit Belgia și de acolo au mers în Franța.
Uneori este nevoie ca omul să nu meargă împotriva curentului. Acum vorbesc despre oamenii bolnavi, dar și în general. Omul poate să vadă ca ființă rațională, că acest lucru este împotriva lui Dumnezeu. Să vadă și să recunoască. Nu poate înlătura, dar poate vedea, poate recunoaște și spune către Dumnezeu: ,,Doamne, fă Tu cum este mai bine. Cât despre mine…! ”și să meargă mai departe. Astfel, sufletul se va izbăvi și se va lăsa în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu știe cum să iconomisească.
De aceea, cred că bolnavii care pot avea dispoziția să facă așa, desigur, ajutați și sprijiniți de cineva, se izbăvesc. Nu numai că scapă, dar își dau seama cât de cumplită, căt de amară este închiderea în iad. Devin mai însetați de Dumnezeu. Îl iubesc pe Dumnezeu și mai mult.
Iar când se vor îndulci puțin de Dumnezeu, nu-i va putea întoarce înapoi nimeni, cu nici un chip.
Stările bonăvicioase sunt o extremă, sunt realități intense care-l ajută pe om să vadă realitatea. Fiecare om este așa în adâncul sufletului său. Crede că nu i se dă atenție, că este nedeptățit și face precum copilul încăpățânat care stă într-un colț și plânge.
De ce plângi? De ce te vaiți? Lasă-ți sinele liber în mâinile lui Dumnezeu.
Dar acest ,,lasă-ți sinele tău” este moarte.
Ce înseamnă moartea?
Înseamnă să te lepezi de sinele tău, să nu mai păstrezi nimic.
Este singurul lucru bun pe care-l are de făcut orice om supus căderii. Oricine se trage din Adam este supus căderii”.
- Mai mult la:
(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnita mea, Editura Bizantina, 2009)
***
LEPADAREA DE SINE – CONVERTIREA MEREU AMANATA
(fragment dintr-o meditatie duhovniceasca personala)
“(…) Nu intamplator a spus Mantuitorul ca prima conditie a celui care vrea sa vina dupa El este “sa se lepede de sine”. Reala convertire launtrica, autentica pocainta cu aceasta incep, cu predarea si rastignirea acestei voi proprii, cu parasirea increderii in omul cel vechi, in “eul” tau, in propria ratiune, cu refuzul de a te mai supune poftelor si capriciilor mintii, inimii sau trupului tau, de a le mai cauta indreptatire si de a le mai da intaietate absoluta.
Multi parinti de astazi au spus si spun ca omul contemporan nu mai “stie” sa asculte si sa se smereasca nefatarnic. Crestinul de astazi este mult prea plin de sine, prea incantat de acumularile si de constructiile mintii sale, prea indragostit, pana la orbire, de ceea ce simte intr-un anumit moment dat sau de o dorinta care il mistuie, tine cu dintii prea mult de un plan sau de un scop pe care si le-a propus si pe care le-a cultivat, poate, obsesiv si irational, ca sa mai poata sa devina efectiv un om innoit intru Hristos. Suntem bogati pana la refuz de patimi ale mintii si ale inimii care vin din omul nostru cel vechi… si pe care nu dorim in ruptul capului sa le lasam in pragul Bisericii. Nu ne convine sa renuntam la convingerile dobandite din formarea noastra lumeasca, la logica ratiunii noaste cazute, toate parerile preconcepute si ideile fixe, la idealurile si proiectele de care ne-am lipit inima si care ne robesc, la toate criteriile si reperele de valoare dupa care ne orientam, la toate obiceiurile care ne-au devenit “a doua natura” si nu admitem sa le mai punem in discutie. Incercam sa altoim credinta pe firea noastra veche, schimbata numai pe la suprafata, si facem apoi din minte o “desfranata” care este chemata sa justifice prin cuvinte ale credintei tot ceea ce ne serveste persistentei in patimile si in modul nostru de a fi de pana atunci.
Cum scriam si altadata, niciodata pana in vremea noastra omul n-a fost mai mandru, mai autosuficient, mai indaratnic, mai inchinator la idolul mintii proprii. Desteptaciunea si cultura (sau doar “versarea” prin experienta vietii) l-au dus pe omul contemporan pana la culmi nebanuite de rafinament si subtilitate in gasirea unor modalitati de a se pacali pe el insusi, de a inventa justificari sofistice (dar teologice, duhovnicesti!) verosimile pentru toate, de a se refugia in victimizari si de a face in asa fel incat “sa cada mereu in picioare” si sa nu se lase “(in)frant” niciodata. De a se strecura mereu profitabil si oportun(ist), de a se descurca in toate, de a aluneca mereu pe langa adevar.
Cand ne ciocnim in viata cu oglindirea reala a imaginii noastre, cu adevarul despre noi, nu acceptam sa ne oprim din drum, nu vrem sa ne trezi, ci schimbam directia, “intoarcem capul” si… fugim, evadam…Viata celor mai multi dintre noi a ajuns, practic, si cu ajutorul conditiilor lumii contemporane, o fuga neintrerupta. Fugim de Dumnezeu, fugim de constiinta, fugim de toate situatiile si de oamenii prin care ne vorbeste Dumnezeu, necomplezent, despre cum suntem, de fapt. Fugim de tot ceea ce ne poate chema la “nelinistea cea buna”, de ceea ce ne scoate din “ale noastre”. Ne refugiem in orice ne poate ajuta sa “uitam”, cautam numai ceea ce ne confirma si ne intareste, ne “drogam” cu toate stupefiantele cotidiene ale vietii, orice, numai sa nu ne mai intalnim cu strigatul constiintei, cu chemarea lui Dumnezeu.Fugim imprastiindu-ne cat putem mai mult, evitand infricosati singuratatea cea fertila, incarcandu-ne la maximum timpul si pierzandu-l, totodata, cu toata inconstienta.
Fugim uneori de Hristos, inclusiv amagindu-ne ca Il slujim, ca lucram in numele Sau, dupa socoteala noastra. Cum se poate? Iata cum:
“ ‘Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în numele Tău? N-am scos noi draci în numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău?‘. Cei “aleşi” sunt cei care rostesc aceste cuvinte – cei care şi-ar fi “plătit datoriile” şi ar fi avut reputaţia de slujitori ai lui Hristos, făcînd lucruri care să impresioneze, în mod ostentativ pentru El. Şi Domnul va răspunde: “Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cei care lucraţi fărădelegea” (Matei 7:23-24).
Unde au greşit, pentru a fi respinşi atât de aspru de Domnul? În “numele” lui Hristos au făcut lucrurile lor, dar nu în Duhul lui Hristos, şi astfel nu vor fi trăit potrivit poruncilor Lui. Faptele lor, fiind făcute pentru lumea aceasta, vor pieri în această lume. Se vor fi purtat conform credinţei pe dinafară, dar în interior nu-şi vor fi îndreptat vieţile către cer. Şi se vor afla în faţa Judecătorului cu mâinile goale. (vezi aici continuarea)
In cele ale credintei, cine mai doreste astazi sa se ocupe de curatirea launtrica, sa-si planga pacatele, sa doabandeasca smerenia si harul Duhului Sfant, sa-si taie voia pentru Dumnezeu? Cine sa mai jinduiasca astazi dupa viata duhovniceasca, cine sa se mai dea ceasul mortii, chinuit si “disperat” dupa implinirea poruncilor evanghelice, dupa urmarea caii celei inguste si grele? Cine?, cand, iata, este atat de tentant si de usor sa iesi in afara, sa predici altora, sa dai lectii, sa faci misiune si marturisire inainte de a fi apucat sa te formezi si sa te schimbi cum trebuie pe tine. Cine?, cand, iata, este atat de tentant si usor sa te indeletnicesti zilnic cu “barfa” si “scandalul” zilei in Ortodoxie, sa urmaresti si chiar sa iei parte la ultimele ’stiri si dezvaluiri senzationale’ de pe bloguri, sa-ti umfli pieptul de mandrie ca “aperi dreptatea” si sa te simti satisfacut ca “le-ai zis-o” tuturor “ratacitilor”, ca “i-ai facut praf”.
Da, poate am vrea uneori sa stim cam ce ne mai lipseste, dar cand aflam raspunsul, ne intristam si plecam. Asta daca nu cumva chiar ne salbaticim, ca fariseii, si ni-l facem dusman pe care prin care Dumnezeu cauta sa ne scoata la lumina”. (…)
- Integral la:
***
Va mai recomandam ca predici, meditatii si talcuiri la aceasta Duminica:
- CEL CARE ISI IUBESTE VIATA SA O VA PIERDE
- CALEA CEA STRAMTA A CRUCII: POCAINTA SI NECAZURILE
- Sfantul Ioan Gura de Aur despre lepadarea de sine, luarea Crucii si urmarea lui Hristos
- Arhim. Ioil la Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci
- Trei cuvinte importante despre lepadarea lumescului si a iubirii de sine
- Duminica Sfintei Cruci. “STUDIUL” CALVARULUI SI GOLGOTEI ESTE CEA MAI BUNA SCOALA
- Intre Cruce si tradare. CARE ESTE LECTIA MUCENICULUI EVGHENIE PENTRU NOI SI VREMURILE NOASTRE? (II)
Dragii mei,
Sa tot fie vreo 7-8 ani de cind il intreb pe Dumnezeu cum pot sa scap de patimi ! Adevarul este ca noi nu putem birui patimile prin noi insine ! Hristos le biruieste pentru noi ! Si cum se intimpla acest lucru ?! Pai este foarte simplu ! Traieste in Duh si in Adevar ! Adica traieste ca si cum Hristos, Dumnezeul cel Atotputernic si Sfint, este Viu si Prezent ! Pentru ca Adevarul acesta este: HRISTOS ESTE VIU SI PREZENT !!!!!
Renunta la voia ta de dragul altui suflet ! Leapada-te de tine insuti ca sa poti iubi sincer si neconditionat fiecare suflet ! Leapada-te de tine insuti ca sa poti ierta in inima ta ! Incapatineaza-te sa faci Binele, sa raspunzi raului cu Bine, sa arati Dragoste aproapelui tau, indiferent de ceea ce ti se intimpla ! Noi trebuie sa ne comportam ca si cum am depinde numai si numai de Dumnezeu ! Pentru ca Adevarul acesta este: noi depindem numai si numai de Dumnezeu ! Depindem de Dragostea pe care o daruim ! Porunca de la Dumneeu este sa iubim ! de fapt aceasta porunca este sa descoperim Dragostea pe care Dumnezeu a pus-O in inimile noastre cind Ne-a creat dupa Chipul si Asemanarea Lui !!!!!! Noi avem nevoie sa iubim !!!!!! Dragostea pe care O daruim este hrana sufletului nostru !!!!! Daca traim in Duhul Adevarului, in Duhul Prezentei lui Hristos, in Duhul Dragostei si al Iertarii sincere si neconditionate, atunci Hristos va curati inimile noastre de patimi ! Aici este Taina rastignirii Domnului Iisus Hristos si a Invierii Sale !
DOAMNE AJUTA !!!!!!
Mircea