LEPADAREA DE SINE, LEPADAREA DE PATIMI = DRUMUL SPINOS SI INGUST AL URMARII LUI HRISTOS. Starile sufletesti bolnavicioase si lasarea sufletului in mainile lui Dumnezeu. DE CE TINEM CU DINTII DE OMUL CEL VECHI DIN NOI?

18-09-2010 Sublinieri

MITROPOLITUL AUGUSTIN AL FLORINEI:

Duminica după Înălţarea Sfintei Cruci (Marcu 8, 34 – 9, 1)

„SĂ SE LEPEDE DE SINE”

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine…”

Toţi, iubiţii mei, toţi ne numim creştini. Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultare faţă de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi. Zice Hristos:

„Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”.

Auziţi ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este:

Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere, iad. Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste două drumuri stau înaintea ta. Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu – zice Hristos – , trebuie să împlineşti trei condiţii.

Şi care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti?

Şi Domnul, Domnul cel răstignit, de pe înălţimea Crucii răspunde fiecăruia care urmăreşte mântuirea sa: Condiţiile sunt trei: „Să se lepede de sine” este prima condiţie. Să-şi ia crucea sa” este a doua condiţie. Şi să-Mi urmeze Mieeste a treia condiţie.

Trei condiţii! Nu te teme auzindu-le. Împlineşte-le şi vei afla pace şi odihnă.

Dar ce înseamnă cele trei condiţii pe care le cere Hristos? Lăsând la o parte cea de-a doua şi cea de-a treia condiţie, în această scurtă predică vom vorbi despre prima: lepădarea de noi înşine.

„Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine…”.

Ce înseamnă „să se lepede de sine”? Să se lepede cineva de sinele său, de propriul eu, adică să-şi urască sinele. Să-mi urăsc sinele? Auzind oamenii această condiţie se miră şi întreabă: Cum, Hristos, care ne-a poruncit să ne iubim „aproapele ca pe noi înşine”, zice acum să ne urâm pe noi înşine? Să urăşti şi să iubeşti nu sunt două lucruri potrivnice? Cum se împacă? Vă rog să luaţi aminte.

Fiecare om, precum de multe ori o zicem, este suprema făptură a lui Dumnezeu. Simte în el însuşi că, chiar dacă seamănă cu alţi oameni în punctele de recunoaştere comune firii lui, trupeşte şi sufleteşte, totuşi fiecare om are ceva deosebit care îl distinge de toţi ceilalţi oameni. Precum frunzele care sunt în acelaşi copac sunt asemănătoare, dar, după cum zic naturaliştii, fiecare frunză are ceva diferit de celelalte frunze, aşa şi omul, între milioanele şi zecile de milioane de oameni, ca persoană are ceva deosebit, constituie o personalitate deosebită. Este unic şi irepetabil. El şi numai el cu această personalitate a sa distinctă apare pe pământ o singură dată.

Pentru ca omul să dăinuiască, să trăiască şi să progreseze are în interiorul său viu instinctul vieţii. Fiecare om îşi iubeşte sinele, se iubeşte pe sine. Îi este foame? Se va îngriji să găsească mâncare. Îi este sete? Va alerga la izvoare. Îi este frig? Se va îngriji pentru încălzirea sa. Este bolnav? Îşi va căuta medicamentul. Fiecare om nu se lasă pe el însuşi, sinele său, flămând, însetat, gol, bolnav.

Iubirea faţă de noi înşine este sădită în noi. A sădit-o Dumnezeu în fiecare om. Şi graţie acestei iubiri trăieşte şi există omul. Şi doar atunci când din diferite pricini, şi în principal din cauza necredinţei, îşi pierde această iubire a sa faţă de sine, atunci acest om deznădăjduit se sinucide. Cei care se sinucid îşi urăsc sinele şi cu mânie doboară copacul vieţii pe care l-a sădit Dumnezeu.

Când Hristos zice „să se lepede de sine”, nu înţelege să ne urâm sinele, care este creaţia lui Dumnezeu şi trebuie să luăm aminte la el şi să îl îngrijim, ci înţelege altceva. Omul nu mai este cel curat, cel nevinovat, cel fără viclenie. În sufletul omului, după căderea celor întâi zidiţi, a intrat păcatul, atracţia şi înclinarea spre rău. O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească. Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. vTotul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele lor.

Această iubire, care iese din limitele ei fireşti şi întâlneşte răutatea şi patima, iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, această iubire nu merită să se numească iubire, n-are nicio legătură cu învăţătura şi pilda lui Hristos, care Şi-a jertfit viaţa Sa pentru mântuirea lumii. Creştinul adevărat se răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său. Cel iubitor de sine şi egoist răstigneşte, îi exploatează pe alţii şi îi chinuieşte. Aşadar, nu pe omul pe care l-a plăsmuit Dumnezeu, ci omul cu răutăţile şi patimile lui, omul cel vechi, după cum îl caracterizează Apostolul Pavel, care trăieşte şi împărăţeşte în inimile noastre ale tuturor, acesta este cel de care trebuie să ne lepădăm şi pe care trebuie să-l urâm.

Câtă vreme în inima noastră trăiesc groaznicele patimi, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele nostru nu îl iubim şi nu merităm să ne numim ucenici şi oameni ai lui Hristos. Însă pentru a nimici răutăţile şi patimile este nevoie de o luptă dură, este nevoie înainte de toate de harul lui Hristos, care dezrădăcinează din piepturile oamenilor iubirea de sine, acest copac neroditor, şi sădeşte iubirea lui Hristos, acest copac frumos şi aducător de roadă, ale cărui rădăcini se află în stânca Golgotei.

Motto-ul nostru? Ca să trăiască iubirea lui Hristos, trebuie să moară patimile noastre, trebuie să fie biruit păcatul şi satana!

(traducere din limba greacă de monahul Leontie după cartea „PICĂTURI DIN APA CEA VIE” a Înaltpreasfinţitului Augustin N. Kandiotul, Mitropolitul de Florina)

***

Arhimandritul Simeon Kraiopoulos:

Lasă-te liber în mâinile lui Dumnezeu

“Starea patologică are o mare forță și de aceea oamenii sunt chinuiți. Oamenii bolnavi se chinuiesc. După părerea mea răul acesta nu este nevindecabil. Deși pare așa, nu este. Cineva ar putea să conștientizeze foarte bine împotrivirea și să spună: ,,A! Deci așa stau lucrurile?” și să nu-i dea importanță. Cum au făcut nemții. N-au mers de-a dreptul în Franța. Dacă ar fi mers de-a dreptul, ar fi murit mulți. Au cucerit Belgia și de acolo au mers în Franța.

Uneori este nevoie ca omul să nu meargă împotriva curentului. Acum vorbesc despre oamenii bolnavi, dar și în general. Omul poate să vadă ca ființă rațională, că acest lucru este împotriva lui Dumnezeu. Să vadă și să recunoască. Nu poate înlătura, dar poate vedea, poate recunoaște și spune către Dumnezeu: ,,Doamne, fă Tu cum este mai bine. Cât despre mine…! ”și să meargă mai departe. Astfel, sufletul se va izbăvi și se va lăsa în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu știe cum să iconomisească.

De aceea, cred că bolnavii care pot avea dispoziția să facă așa, desigur, ajutați și sprijiniți de cineva, se izbăvesc. Nu numai că scapă, dar își dau seama cât de cumplită, căt de amară este închiderea în iad. Devin mai însetați de Dumnezeu. Îl iubesc pe Dumnezeu și mai mult.

Iar când se vor îndulci puțin de Dumnezeu, nu-i va putea întoarce înapoi nimeni, cu nici un chip.

Stările bonăvicioase sunt o extremă, sunt realități intense care-l ajută pe om să vadă realitatea. Fiecare om este așa în adâncul sufletului său. Crede că nu i se dă atenție, că este nedeptățit și face precum copilul încăpățânat care stă într-un colț și plânge.

De ce plângi? De ce te vaiți? Lasă-ți sinele liber în mâinile lui Dumnezeu.

Dar acest ,,lasă-ți sinele tău” este moarte.

Ce înseamnă moartea?

Înseamnă să te lepezi de sinele tău, să nu mai păstrezi nimic.

Este singurul lucru bun pe care-l are de făcut orice om supus căderii. Oricine se trage din Adam este supus căderii”.

  • Mai mult la:

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnita mea, Editura Bizantina, 2009)

***

LEPADAREA DE SINE – CONVERTIREA MEREU AMANATA

(fragment dintr-o meditatie duhovniceasca personala)

“(…) Nu intamplator a spus Mantuitorul ca prima conditie a celui care vrea sa vina dupa El este “sa se lepede de sine”. Reala convertire launtrica, autentica pocainta cu aceasta incep, cu predarea si rastignirea acestei voi proprii, cu parasirea increderii in omul cel vechi, in “eul” tau, in propria ratiune, cu refuzul de a te mai supune poftelor si capriciilor mintii, inimii sau trupului tau, de a le mai cauta indreptatire si de a le mai da intaietate absoluta.

Multi parinti de astazi au spus si spun ca omul contemporan nu mai “stie” sa asculte si sa se smereasca nefatarnic. Crestinul de astazi este mult prea plin de sine, prea incantat de acumularile si de constructiile mintii sale, prea indragostit, pana la orbire, de ceea ce simte intr-un anumit moment dat sau de o dorinta care il mistuie, tine cu dintii prea mult de un plan sau de un scop pe care si le-a propus si pe care le-a cultivat, poate, obsesiv si irational, ca sa mai poata sa devina efectiv un om innoit intru Hristos. Suntem bogati pana la refuz de patimi ale mintii si ale inimii care vin din omul nostru cel vechi… si pe care nu dorim in ruptul capului sa le lasam in pragul Bisericii. Nu ne convine sa renuntam la convingerile dobandite din formarea noastra lumeasca, la logica ratiunii noaste cazute, toate parerile preconcepute si ideile fixe, la idealurile si proiectele de care ne-am lipit inima si care ne robesc, la toate criteriile si reperele de valoare dupa care ne orientam, la toate obiceiurile care ne-au devenit “a doua natura” si nu admitem sa le mai punem in discutie. Incercam sa altoim credinta pe firea noastra veche, schimbata numai pe la suprafata, si facem apoi din minte o “desfranata” care este chemata sa justifice prin cuvinte ale credintei tot ceea ce ne serveste persistentei in patimile si in modul nostru de a fi de pana atunci.

Cum scriam si altadata, niciodata pana in vremea noastra omul n-a fost mai mandru, mai autosuficient, mai indaratnic, mai inchinator la idolul mintii proprii. Desteptaciunea si cultura (sau doar “versarea” prin experienta vietii) l-au dus pe omul contemporan pana la culmi nebanuite de rafinament si subtilitate in gasirea unor modalitati de a se pacali pe el insusi, de a inventa justificari sofistice (dar teologice, duhovnicesti!) verosimile pentru toate, de a se refugia in victimizari si de a face in asa fel incat “sa cada mereu in picioare” si sa nu se lase “(in)frant” niciodata. De a se strecura mereu profitabil si oportun(ist), de a se descurca in toate, de a aluneca mereu pe langa adevar.

Cand ne ciocnim in viata cu oglindirea reala a imaginii noastre, cu adevarul despre noi, nu acceptam sa ne oprim din drum, nu vrem sa ne trezi, ci schimbam directia, “intoarcem capul” si… fugim, evadam…Viata celor mai multi dintre noi a ajuns, practic, si cu ajutorul conditiilor lumii contemporane, o fuga neintrerupta. Fugim de Dumnezeu, fugim de constiinta, fugim de toate situatiile si de oamenii prin care ne vorbeste Dumnezeu, necomplezent, despre cum suntem, de fapt. Fugim de tot ceea ce ne poate chema la “nelinistea cea buna”, de ceea ce ne scoate din “ale noastre”. Ne refugiem in orice ne poate ajuta sa “uitam”, cautam numai ceea ce ne confirma si ne intareste, ne “drogam” cu toate stupefiantele cotidiene ale vietii, orice, numai sa nu ne mai intalnim cu strigatul constiintei, cu chemarea lui Dumnezeu.Fugim imprastiindu-ne cat putem mai mult, evitand infricosati singuratatea cea fertila, incarcandu-ne la maximum timpul si pierzandu-l, totodata, cu toata inconstienta.

Fugim uneori de Hristos, inclusiv amagindu-ne ca Il slujim, ca lucram in numele Sau, dupa socoteala noastra. Cum se poate? Iata cum:

‘Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în numele Tău? N-am scos noi draci în numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău?‘. Cei “aleşi” sunt cei care rostesc aceste cuvinte – cei care şi-ar fi “plătit datoriile” şi ar fi avut reputaţia de slujitori ai lui Hristos, făcînd lucruri care să impresioneze, în mod ostentativ pentru El. Şi Domnul va răspunde:Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cei care lucraţi fărădelegea” (Matei 7:23-24).

Unde au greşit, pentru a fi respinşi atât de aspru de Domnul? În “numele” lui Hristos au făcut lucrurile lor, dar nu în Duhul lui Hristos, şi astfel nu vor fi trăit potrivit poruncilor Lui. Faptele lor, fiind făcute pentru lumea aceasta, vor pieri în această lume. Se vor fi purtat conform credinţei pe dinafară, dar în interior nu-şi vor fi îndreptat vieţile către cer. Şi se vor afla în faţa Judecătorului cu mâinile goale. (vezi aici continuarea)

In cele ale credintei, cine mai doreste astazi sa se ocupe de curatirea launtrica, sa-si planga pacatele, sa doabandeasca smerenia si harul Duhului Sfant, sa-si taie voia pentru Dumnezeu? Cine sa mai jinduiasca astazi dupa viata duhovniceasca, cine sa se mai dea ceasul mortii, chinuit si “disperat” dupa implinirea poruncilor evanghelice, dupa urmarea caii celei inguste si grele? Cine?, cand, iata, este atat de tentant si de usor sa iesi in afara, sa predici altora, sa dai lectii, sa faci misiune si marturisire inainte de a fi apucat sa te formezi si sa te schimbi cum trebuie pe tine. Cine?, cand, iata, este atat de tentant si usor sa te indeletnicesti zilnic cu “barfa” si “scandalul” zilei in Ortodoxie, sa urmaresti si chiar sa iei parte la ultimele ’stiri si dezvaluiri senzationale’ de pe bloguri, sa-ti umfli pieptul de mandrie ca “aperi dreptatea” si sa te simti satisfacut ca “le-ai zis-o” tuturor “ratacitilor”, ca “i-ai facut praf”.

Da, poate am vrea uneori sa stim cam ce ne mai lipseste, dar cand aflam raspunsul, ne intristam si plecam. Asta daca nu cumva chiar ne salbaticim, ca fariseii, si ni-l facem dusman pe care prin care Dumnezeu cauta sa ne scoata la lumina”. (…)

  • Integral la:

***

Va mai recomandam ca predici, meditatii si talcuiri la aceasta Duminica:


Categorii

2. Special, Arhimandritul Simeon Kraiopoulos, Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci, Egoismul, voia proprie, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Luarea Crucii si urmarea lui Hristos, Mitropolitul Augustin de Florina, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

34 Commentarii la “LEPADAREA DE SINE, LEPADAREA DE PATIMI = DRUMUL SPINOS SI INGUST AL URMARII LUI HRISTOS. Starile sufletesti bolnavicioase si lasarea sufletului in mainile lui Dumnezeu. DE CE TINEM CU DINTII DE OMUL CEL VECHI DIN NOI?

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Slava lui Dumnezeu ca prin gura celor ce ii urmeaza Lui cu adevarat, imi descopera cat de departe sunt ii ai urma Lui. Doamne ai mila de noi

  2. vai ,vai vai.. m-am uitat si eu pe pagina apologeticum..uuf.. ce ispita urata.. te inteleg frate admin, eu stiu si Dumnezeu stie ca ai dreptate dar te murdaresti si iti vatami sufletul nimic sporind ci doar sminteala mai departe prelungnd-o si pe alte suflete afectandu-le va marturisesc ca printre ele aceste doua zile m-am prins si eu.. cu mesajul asta promit ca nu mai apar cu harul Domnului.. ma duc intr-o biserica si ma caiesc, fac cateva matanii la icoana Maicii Domnului ca sa mi se linisteasca duhul..ce ma intristeaza mai tare e ca crestinii totusi, of totusi nu stiu in ce directie si ce e de fapt nepatimirea la care suntem chemati.. ei cred ca lupta prin lupta! NU! noi lasandu-ne invinsi invingem, cu infrangerea pe infrangere, cu moartea pe moarte si vai cate bunatati se nasc cand intri in cugetare si rugaciune pe acest fagas al adevaratei lepadari..dar va spun un secret pe care altminteri il veti afla dupa multe caderi.. nu puteti sa ne raspundeti unii altora.. aici zic eu sa va recunoasteti invinsi, intelegeti? nu sa ziceti ca ei au dreptate, asta e alta aberatie ci sa recunoasteti ca v-ati prins in ispita si ca nu mai puteti iesi.. “cine are urechi de auzit..”.. va rog, uitati-va in cele ce va spun, rogu-va pentru Dumnezeu Parintele PACII! multi s-ar mantui de acest demon prin pozitia Sfintiei Voastre, poate chiar cei pe care-i considerati vrajmasi.. oh de-ati sti ce vrea Hristos acum! de-ati putea sa cereti iertare ca i-ati judecat daca ati spune public ca toata povestea inclusiv pozitia voastra nu doar a lor este o ispita de la diavolul de care va caiti si mai ales ca va pizmuiti unii pe altii sa va caiti..e greu si putin probabil ca veti lua in considerare mesajul meu si mai putin propabil ca-l veti publica, cu toate ca se potriveste de minune pe tema lepadarii de sine.. mai, de n-as fi trait in fapta si prin experienta ce sfatuiesc ,dar stiti si voi ca asta e adevarul in adancul vostru..Pace fratilor orice ispita ar veni, nu pierdeti pacea, nu va bagati in ceva care va strica pacea oricat de corect v-ar impacheta vrajmasul oferta de razboi.. ca asa pare ispita mereu.. indreptatita..ma opresc, de mine nu veti mai auzi si sper ca veti publica mesajul ,nu l-am scris la apologeticum ca am vazut ca ei cenzureaza adevarul total, sper ca voi sa nu coborati totusi chiar asa de mult, vedeti voi, m-a invatat indrumatoarea mea Maica Siluana pe care o iubesc si in care ma incred cu toata faptura mea ca tot ceea ce vedem rau in celalat este de fapt in noi, iata citatul scris de Maica ,ca raspuns unor probleme duhovnicesti ale mele:

    “Acum sa mergi pe unde te indruma Domnul, sa fii mereu onest cu tine si sa inveti sa nu mai judeci . Aici e greu sa te invete cineva din afara. E o lectie pe care fiecare o invatam singuri din durerile caderii. Eu iti spun doar un lucru care te va ajuta mult: tot ce judeci la altcineva, e in tine. Ceilalți sunt oglinizi in care ne vedem asa cum nu ne place ca suntem. Chiar daca ti se pare ca tu nu esti ca cel pe care il judeci, undeva in asucns, esti asa, ai fost sau pur si simplu esti capabil sa fii asa dar nu ai avut conditiile aceluia.
    Judecam pentru ca nu credem in Dumnezeu si in lucrarea Lui! Credem ca noi insine am facut ce facem sau ne-am facut asa cum suntem.Or, nu e adevarat. Lumea in care ne-am nascut si care ne-a crescut si-a pus apmprenta pe noi, noi insine am lcurat pacatul, si asa am ajuns ce si cum suntem. Nimic din noi nu e bun, fara Domnul! Daca intelegem asta, restul vie cu mila lui Dumnezeu lin si din plin. Cand cieva nu e cum ne-ar palcea noua ne vom vedea pe noi si ne va fi mila si asa nu vom mai judeca. Nu te intriesta, Copil drag! Ai rabdare si credinta si Domnul te va duce la masura la care ai neovie in ritmul tau si pe calea ta. Doar sa fii ascutator de El in Sfanta lui Biserica.

  3. @innocentul: Nu suntem preoti, nici monahi. Suntem mireni.
    Totusi, frate, lucrurile stau indeajuns de simplu: noi am dat un cuvant al parintelui pustnic Proclu, la cererea expresa a dumnealui: “Amu, trebuie asa: dat la aparat ce am vorbit eu. Ai inteles?”

    Facand aceasta, s-a raspuns asa cum ai vazut si fratia ta pe acel blog.

    Noi ce sa facem? Caci daca ne luam dupa ce scrii tu, ar fi ca si cum ne-am lepada de parintele Proclu. Este bine oare? Ai judecat oare bine cand ai spus ca tot ce e aici si dincolo este ispita diavoleasca? Crezi ca Maica Siluana, in care tu afirmi ca ai incredere foarte mare (totusi e necesar duhovnicul, inainte de toate) ar spune asa ceva despre cuvantul Parintelui Proclu?

    Fratioare drag, iarasi trebuie sa iti spunem ca nu avem voie sa ne indreptatim astfel altora:

    mai, de n-as fi trait in fapta si prin experienta ce sfatuiesc ,dar stiti si voi ca asta e adevarul in adancul vostru

    Este exact la antipodul sfatului pe care l-ai primit de la maica Siluana:

    Eu iti spun doar un lucru care te va ajuta mult: tot ce judeci la altcineva, e in tine.

    Noi atat spunem: din pricina pacatelor noastre am ajuns in aceasta ispita. Dumnezeu sa aiba mila de toti si sa ne ajute sa ne lepadam de voia proprie, de pornirile patimase, sa ne ajute sa marturisim drept si fara patima cuvantul adevarului Sau.

  4. @innocnetul
    “Asteapta ispite (ca sunt cipurile sau alte cele) pana la ultima suflare a ta ” – Sf Antonie cel Mare. Ca vrem sau nu, ispitele vor venii chiar si atunci cand nu le chemam.
    @innocnetul: draga frate te rog nu scoate o fraza dintr-un context (ref la maica Siluana) ca s-o aplici in altul (asa cum fac fratii de la apologeticum cu pr Proclu); la ispitele care lezeaza unitatea ortodoxiei si ataca direct sfintele taine (ca aici este de fapt tinta diavolului folosindu-se de pretexte de gen cipuri si alte cele) chiar trebuie sa raspundem. Si nu stiu cine pe cine cam judeca aici (mai ales cand comentezi “off topic”…iarta-ma dar vezi fratia ta ca tonul de superioritate ne cam tradeaza uneori.

  5. “Înainte, Părinţii se retrăgeau în pustie, dobândeau har, apoi ieşeau şi le vorbeau şi altora. Ajungeau la o aşezare, îmbrăcau ei înşişi harul, după care puteau să învieze şi alte suflete. Noi nu mai avem răgazul acesta. Eu ce fac? M-am trezit la vârsta de 22 de ani duhovnic, dar nu şi înduhovnicit. Nu vreau să hulesc lucrarea harului, dar omeneşte suntem nepregătiţi pentru aşa ceva. Nu putem decât să ne răstignim, să ne predăm voii Domnului şi să învăţăm din mers. În timp de război nu mai ai vreme să faci şcoala de ofiţeri ca pe timp de pace. Faci nişte cursuri acolo şi te-a trimis pe front: îţi mai pune şi o mitralieră in spate, îţi arată trăgaciul şi inamicul şi… atât! Restul le mai înveţi “din mers”. Este înfricoşător, dar asta-i realitatea.” Duhovnicul manastirii Nera, Teofan Munteanu

    Oare ce atitudine e mai potrivita intr-o situatie ca aceasta, sa iti pese numai de linistea si pacea ta interioara sau sa te ingrijorezi pentru tot sufletul care poate cadea prada inselaciunii? Tu pentru cine crezi ca se zbat oamenii astia sa demostreze, sa demonteze, sa scoata la lumina adevarul? Pentru ei? Pai ei sunt lamuriti in legatura cu apologeticum & co si au o experienta in spate destul de bogata, sunt mult mai in tema si mai in cunostinta de cauza in legatura cu cei ce se invart, se perinda prin bransa aceasta a apologetilor ortodoxiei si nu in ultimul rand au ajuns sa detina un stoc important de relatii cu preoti “de calitate” care sa ii indrume, sa ii consulte si prin al caror sfat sa isi ajusteze lucrarea. Deci ei nu duc lipsa de toate aceste mijloace, care chiar daca sunt exterioare, sunt absolut necesare ca sa judeci cat de cat corect starea si dinamica acestei lucrari ample de aparare a ortodoxiei dusa pe atatea fronturi, nu toate si nu intotdeauna bine-intentionate, unele din ele poate chiar ajungand sa tradeze lucrarea si cauza ei. Necesitatea acestor mijloace se dovedeste din plin prin cazul pr. Iustin, care cu toata puterea si bogatia sa duhovniceasca, ne avand si aceste mijloace exterioare, a fost pus in situatia de a isi fi format o viziune asupra problematicii cipurilor afectata de influenta nefasta a unora din cei ce ii stau aproape (fizic). Cat despre noi, ceilati, nu putem sa ne ghidam in situatii problematice de ordin duhovnicesc sau sufletesc dupa ceea ce ne spunea mintea noastra sau inima noastra pentru ca pur si simplu nu suntem la nivelul la care sa avem inspirate dumnezeieasca. Avem deci nevoie de oameni bine intentionati, care sunt mai bine informati, mai capabili,etc. decat noi si care sa contrabalaseze toata “poluarea” (ne-)duhovniceasca, care te poate duce pe piste gresite, si chiar direct in groapa. Dupa parerea ta, daca n-ar fi existat razbointrucuvant, sau altii care sa faca ce fac ei, nu cumva ceea ce spun apologeticum & co ar fi fost litera de lege? Cum ar mai fi avut posibilitatea cei ce cauta pe internet informatii, materiale pentru suflet sa vada unde gresesc cei de la apologeticum, daca nu se gasea nimeni care sa vadeasca aceste greseli? Eu singura iti spun ca, in periplu meu initial in materie de credinta am luat contact mai intai cu apologeticum si ne fiind deloc “instruita” duhovniceste, nu mi s-a parut nimic suspect in atitudinea lor, nu imi dadeam seama ca duhul in care ei marturisesc nu e cel potrivit. Ce ma faceam daca nu gaseam si “altceva” in acest spatiu internaut? Altceva care sa trateze si aceste subiecte cruciale, penru ca materiale duhovnicesti gasesti, dar era cam penurie de site-uri care sa abordeze de exemplu problematica cipurilor. Ce faceam daca ma opream la ei?
    Ce ti-a spus maica Siluana e perfect adevarat si din pct. meu de vedere, insa in materie de credinta si de viata duhvniceasca nu e buna intelegerea in litera, au aratat fratii de atatea ori ca trebuie cumva “prins” duhul cuvintelor si aplicate tot in duh, adica dupa cum se potrivesc situatiilor specifice. Cand e vorba numai de sufletul tau, da : rabda tot, iarta tot, acuza-te doar pe tine etc. dar cand e o problema obsteasca nu e chiar asa. Si oricum rabzi toate acuzele cand e vorba de defectele tale, de scaparile tale in respectarea poruncilor Domnului, dar nu in materie de credinta. Daca pe tine cineva te face pagan, tu zici ca el? Daca pe tine cineva te face progonitor al Biserici, tu zici ca are dreptate? E greu intradevar sa ai atitudinea ideala atunci cand incerci sa demonstrezi unde cresesc altii, dar asta nu inseamna ca nu mai trebuie sa o faci, sa lasi pe ceilati sa creada niste minciuni. Unde e responsabilitatea ta pentru sufletul fratelui tau? Aceasta responsabilitate ti-o cere si Hristos. Oricum ce ii indemni tu pe cei de la razbointrucuvant, pastrand proportiile, mie mi se pare ca e ca si cum li s-ar fi spus Sf. Apostoli sau Sf. Ioan Botezatorul sau etc. sa nu mai vadeasca greselile fariseilor ca ii smintesc si se perpetua aceasta smintire. Sau cum ar fi fost daca Sfintii Parinti ar fi fost impaciuitori cu ereticii, in materie de raportare la dreapta credinta? Daca apologeticum zice ca pierzi harul daca iei pasaportul nou, tu nu consideri ca tre sa ii contrezi? Ma rog, probabil nu am inteles ce ai vrut sa zici, ca nu se poate sa fi judecat lucrurile in felul asta.

  6. Mesajul e pentru innocentul.

  7. Pingback: INALTAREA SFINTEI CRUCI. Predicile Sfantului Luca al Crimeei: "Dumnezeu Si-a ales cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze pe cele tari..."
  8. Pingback: Predica trezitoare la Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci: CE INSEAMNA LUAREA CRUCII SI URMAREA LUI HRISTOS?
  9. Pingback: Luarea Crucii si urmarea lui Hristos: LOGICA OMENEASCA versus "LOGICA" LUI DUMNEZEU
  10. Pingback: OMULE, UNDE ESTI? De ce ne ascundem de Dumnezeu, de Adevar, de ce ne deranjeaza atat de mult smerenia? SA NE DESCHIDEM TOTAL LUI DUMNEZEU! -
  11. Pingback: Arhim. Simeon Kraiopoulos: PAREREA DE SINE – idolul din noi, “bunii crestini”. SA NU ASCUNDEM LIPSA NOASTRA DE POCAINTA! -
  12. Pingback: Arhim. Simeon Kraiopoulos: PREDICA LA SFANTA ANA. Sa punem inceput nasterii in dureri a lui Dumnezeu in noi -
  13. Pingback: TAINA BOTEZULUI SI TAINA SPOVEDANIEI, AL DOILEA BOTEZ. Este normal sa pacatuim? Cum scapam de complexe si de sentimentele de vinovatie? -
  14. Pingback: PREDICI (audio si text) la DUMINICA DUPA INALTAREA SFINTEI CRUCI. Cum ne purtam crucile vietii? Suntem hotarati sa renuntam la noi insine si sa ne dedicam total lui Dumnezeu? -
  15. Pingback: CU CE CREDINTA SI NADEJDE SA VENIM LA TAINA SFANTULUI MASLU? Predica Parintelui Simeon Kraiopoulos -
  16. Pingback: Sfantul Macarie Egipteanul despre RAZBOIUL SI PACEA CRESTINILOR. “Fericirea vesnica sta ascunsa in suferinta trecatoare rabdata cu umilinta si nadejde” -
  17. Pingback: MAICA GAVRILIA PAPAIANNIS: Harisma iubirii facatoare de minuni, fara odihna, fara hotare si fara zgomot -
  18. Pingback: PREDICI strapungatoare ale Sfantului Ioan de Kronstadt la DUMINICA SFINTEI CRUCI: “Sa ne luam cat mai repede crucea, atata timp cat Cel rastignit pe Cruce continua sa ne arate milele Sale!” -
  19. Pingback: VINEREA MARE. Predici, meditatii si plangeri strapungatoare la SFINTELE PATIMI ALE DOMNULUI, inaintea Epitafului Sau -
  20. Pingback: Arhim. Simeon Kraiopoulos: SUFERINTA, BINECUVANTARE SAU BLESTEM? Care este sensul suferintei? -
  21. Pingback: DE CE NE INCREDEM MAI MULT IN NOI INSINE DECAT IN VOIA LUI DUMNEZEU? Unde ne duc pacatul ingamfarii si incapatanarea in urmarea dorintelor si a ideilor proprii? De ce ne razvratim, ne agitam si refuzam Crucea? -
  22. Pingback: Parintele Dumitru Staniloae – studiu putin cunoscut, dar esential: MARTURISIREA PACATELOR SI POCAINTA IN ISTORIA BISERICII. Spovedania si lupta cu pacatul – conditiile IMPARTASIRII CU SFINTELE TAINE si primirii milei lui Dumnezeu -
  23. Pingback: ARHIMANDRITUL SOFRONIE si BINECUVANTAREA DE A CUNOASTE CALEA (II): “Calea crestinului este rastignirea… A trai crestineste este cu neputinta; crestineste este cu putinta numai a muri… aceasta este acea CALE INGUSTA ce duce la viata”
  24. Pingback: “Vom vedea pe Dumnezeu precum este” (IV): ARHIMANDRITUL SOFRONIE despre SUFERINTELE SI FERICIRILE DUHULUI: “Este oare cu putinta… fara o mare lupta cu propriile patimi, fara un plans zdrobitor, fara multime de scarbe, fara o arzato
  25. Pingback: PREDICI AUDIO in Duminica dupa Inaltarea Sfintei Cruci, de folos exceptional tuturor celor preocupati de viata duhovniceasca: UN INTELES NEASTEPTAT AL LUARII CRUCII “IN FIECARE ZI”: Sa avem incredere in Dumnezeu! -
  26. Pingback: Inaintea Inaltarii Sfintei Cruci: CE INSEAMNA A IUBI, CU ADEVARAT, in vremurile abuzului, viclesugului si minciunii generalizate? CUM PUTEM MARTURISI CRUCEA IN VIATA NOASTRA si CE FERICIRE PUTEM GASI IN IADUL LUMII? (predici audio) -
  27. Pingback: Parintele Simeon Kraiopoulos despre LEPADAREA DE SINE, DE OMUL CEL VECHI si ASUMAREA STARILOR DE USCACIUNE SUFLETEASCA -
  28. Pingback: PARINTELE IONA, profesorul anahoret de la Manastirea Oaşa (VIDEO): “Este o lupta ca sufletele copiilor sa fie rapite de la Dumnezeu”. DESPRE ILUZIA POLITICII si A LIBERTATII DE A NE ALEGE CONDUCATORII, despre ROBIA LA DIAVOL SI LA BANCI, PRIN
  29. Pingback: Noi sfaturi duhovnicesti pentru infruntarea “razboiului crancen” cu duhurile cazute. PRIMEJDIA STARII DE VISARE sau PATIMA DULCETII LA NIVEL PSIHOLOGIC. “Trebuie sa cerem de la Domnul cu smerenie si cu inima cat mai franta sa ne pazeasca
  30. Pingback: “Iata, ne suim la Ierusalim…”, urcam catre PATIMILE DOMNULUI. Noi stim ce cerem si ce asteptam de la Dumnezeu? “RASTIGNIREA” de a-L crede si a-L urma pe Hristos. “CRESTINII GANDESC SI AU DUHUL CELOR DIN LUME. Cata vicle
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate