DUMINICA SFINTEI CRUCI. Predica audio a Parintelui Hrisostom de la Putna. “Cu ochii atintiti catre Crucea lui Hristos”. IMPORTANTA INSEMNARII CORECTE SI ATENTE CU SEMNUL CRUCII

Predica Parintelui Hrisostom Ciuciu (Man. Putna) la Duminica a III-a din Post – 2013

“Iubiţi credincioşi,

Este, iată, a treia duminică din Post. Am ajuns la jumătatea acestui Post şi au hotărât Sfinţii Părinţi, inspiraţi fiind de Duhul Sfânt, să aşeze în această duminică spre cinstire, spre întărire şi spre mângâiere, cinstirea Sfintei Cruci, Duminica Sfintei Cruci.

Nenumărate au fost închipuirile acestui semn. În Vechiul Testament ştim cum Moise, cu toiagul său, a despărțit Marea Roşie făcând asupra acesteia semnul Sfintei Cruci, cum toiagul lui Aaron a îndulcit marea, cum a binecuvântat Iacov pe fiii lui Iosif punându-și peste ei mâinile în semnul Crucii, arătând că binecuvântarea va veni prin poporul ales, prin poporul creştin, însă o închipuire le depăşeşte pe toate acestea, și anume șarpele de aramă ridicat pe lemn.

Ne aducem aminte cum, în Vechiul Testament, când era în pustie poporul Israel, a trebuit să treacă printr-o mare încercare, căci mulţi şerpi veninoşi s-au repezit asupra lor, muşcându-i, și nu era vindecare. Însă Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să ridice un şarpe de aramă pe lemn, spunându-le că cei care se vor uita cu nădejde spre acest semn, spre acest şarpe, se vor vindeca. Şi este această închipuire un semn al Sfintei Cruci, al felului în care Hristos, răstignindu-se pe Cruce, cu moartea pe moarte a călcat, căci şarpele prin care venea moartea, acelaşi şarpe a fost ridicat pe lemn. Şi cei se uitau, fiind ameninţaţi cu moartea, având înăuntrul lor veninul morţii, deci cei care se uitau spre acest semn, se vindecau. Cei care nu mai aveau nădejde să scape, care erau sub semnul morţii, se vindecau, înviau. De aceea găsim și la Înțelepciunea lui Solomon spuse aceste cuvinte: Căci cel care se întorcea privind către acest semn se vindeca, însă nu prin ceea ce vedea cu ochii, ci prin Tine, Mântuitorul lumii. Puterea acestui semn nu este, deci, ceea ce se vede cu ochii aceştia trupeşti, ci este în nădejdea cu care privim la el, în nădejdea în Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Deci nu cu ochii trupeşti să privim, nu cu acești ochi să înţelegem, căci aceşti ochi sunt acei ochi vicleni care i s-au deschis lui Adam atunci când a muşcat din fructul oprit, această privire care era îndreptată către noi înşine, către plăcerile noastre, către iubirea de sine, această privire a schimbat atunci acel pom, care fusese pus de Dumnezeu ca semn al ascultării în Rai, l-a schimbat în lemn al osândei. Noi, privind aşa, nu facem altceva decât să ne asemănăm celor care înţeleg astăzi prin Sfânta Cruce un instrument de tortură, un instrument prin care Hristos a fost torturat.

Crucea, moartea pe cruce, era, într-adevăr, privită ca cel mai josnic mod de a muri, ca cel mai batjocoritor semn al torturii şi al umilinţei. Moartea cea mai înjositoare era socotită răstignirea. Dar aceasta până când Hristos S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și încă moarte pe cruce. Făcând aceasta, El a schimbat lemnul ocării în Lemnul ascultării. Crucea a devenit, de atunci, semnul ascultării Lui faţă de Dumnezeu Tatăl. În Sfânta Cruce noi înțelegem iubirea lui Dumnezeu, Care atât de mult ne-a iubit pe noi, cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul, încât pe Unicul Său Fiu L-a dat să moară. Vedem ascultarea Fiului, Care a părăsit sânul părintesc şi a acceptat să ia asupra Sa trupul nostru care era asemenea poporului Israel, îmbibat de veninul morţii, şi a luat suferinţa asupra Sa; a schimbat ocara în binecuvântare; a schimbat suferinţa în bucurie. Bucurie în care înţelegem şi pe Duhul Sfânt, Care are ca însuşire bucuria comuniunii, căci prin Cruce Hristos ne-a readus la Dumnezeu Tatăl.

Cum să vedem noi, deci, Crucea ca pe un instrument de tortură? Doar dacă, asemenea sectarilor, privim cu acei ochi vicleni. Dacă, asemenea lor, nu căutăm să ne ridicăm ochii spre Dumnezeu, ci ne uităm numai în jos; nu înţelegem că acea Cruce are și o componentă verticală. Crucea este îmbinarea celor trupeşti cu cele duhovniceşti. Crucea are şi o dimensiune orizontală, dar cea mai importantă dimensiune a ei este cea verticală. Crucea noastră înseamnă însăşi viaţa noastră. Viaţa noastră este împletită din bucurii şi necazuri. Viaţa noastră are o direcţie verticală către Dumnezeu și o direcţie orizontală către aproapele. Nu se rezumă viaţa noastră la a ne mântui pe noi înşine, la a scăpa noi înşine. De aceea Hristos ne spune astăzi că cel care va voi să-şi mântuiască sufletul, îl va pierde; iar cel care va dori să-l piardă pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va câştiga.

Îndemnul pe care îl auzim astăzi la jumătatea Postului, îndemn rostit de însuşi Mântuitorul Hristos, este ca fiecare să-și ia crucea şi să-I urmeze Lui. A ne lua crucea înseamnă a ne asuma viața noastră aşa cum este ea, cu bucurii și cu necazuri, şi a o îndrepta toată către Hristos, a o face să fie următoare vieții Lui. Această înseamnă să-Mi urmeze Mie: să facă asemenea Mie.

Credeţi că oamenii se tem de moarte? Se tem și de moarte, însă mai mult se tem de suferinţă. Ne temem de suferinţă şi atunci nu vedem decât durerea Crucii. Ne temem de suferinţă, înseamnă că fugim de binecuvântarea pe care Hristos a dus-o prin această suferinţă. Înşişi ucenicii Mântuitorului nu puteau vedea dincolo de Cruce, de răstignire, deși Mântuitorul Hristos, când le anunţa apropiata Lui răstignire, le spunea întotdeauna că a treia zi va învia, ei nu erau capabili să vadă dincolo de suferinţă şi încercau să-L oprească în fel și chip, până când chiar Sfântul Petru I-a zis: Să nu-Ţi fie Ţie, Doamne, una ca aceasta, fie-Ţi milă de Tine. Şi a auzit acel răspuns înfiorător: Înapoia Mea, satano, căci nu gândeşti cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor gândeşti.

Semnul Sfintei Cruci este semnul distinctiv al creştinilor, este, cum s-ar spune, exemplificarea numelui lui Hristos. Dacă noi facem semnul Sintei Cruci, ceilalţi ne recunosc ca fiind creştini; creştini – purtători ai Numelui lui Hristos. Cine, iubind pe cineva, şi chemându-l, îi poceşte numele?! Ce semn de iubire este acesta în care îi poceşti numele persoanei iubite?! Şi atunci noi, creştinii, de ce facem nişte rotocoale, aşa, închipuind, cică, semnul Sfintei Cruci?! Nu ne asemănăm noi, cumva, sectarilor care văd un instrument de batjocură…? Nu facem noi asta spre bucuria satanei…? Nu arătăm noi că gândim, ca Petru odinioară, cele ale oamenilor și nu cele ale lui Dumnezeu?

De ce nu înţelegem noi semnul Sintei Cruci aşa cum se cuvine? De ce nu înţelegem că această Cruce este prezentă în viaţa noastră şi la bine și la rău? Desigur că, la rău, alergăm cu toţii la acest semn. Facem semnul Crucii şi zicem: „Doamne, ajută!”, „Doamne, miluieşte!”, „Doamne, nu mă lăsa!”, dar la bucurie uităm. Şi uităm, fraţii mei, pentru că nu înţelegem cu adevărat că acesta este semnul cel mai drag lui Hristos, pentru că El S-a răstignit pe acest lemn din iubire. Nu a făcut-o din silă, nu a făcut-o ca pe o datorie, ci a făcut-o din iubire, şi încă iubire dumnezeiască.

Mi-a povestit cineva odată o întâmplare – unii ar spune nefericită, alţii nu – cu doi prieteni care, încercând să traverseze o stradă destul de aglomerată, cel care era în spate a observat că vine o maşină care l-ar fi lovit pe cel din faţa lui, însă acela nu observase. Probabil că s-a gândit acela care observase maşina că, dacă l-ar striga, acela s-ar întoarce și n-ar mai avea nicio şansă. S-a gândit, probabil – spunem noi, că nu ştim ce a fost în mintea aceluia – că nu ar putea să ajungă la el, chiar dacă s-ar arunca înainte să-l împingă. Însă acest lucru l-a făcut: s-a aruncat înainte, şi cu mâinile n-a putut să-l ajungă, însă avea o geantă în mână. Şi aruncându-se şi pe sine, şi împingând şi geanta înainte, l-a împins cu această geantă pe acela din faţă, scăpându-l de la moarte, însă el a fost spulberat. Vreau să vă spun că acela care a rămas în viață a ţinut cu sine singurul lucru care mai rămăsese din această întâmplare, geanta aceea; a ţinut-o la cea mai mare cinste, pentru că prin acea geantă el a fost salvat. Ce s-ar fi întâmplat dacă ar fi zis aşa: Geantă blestemată, că dacă nu erai tu, prietenul meu ar fi trăit acum!… Dar el a zis: Geantă binecuvântată, căci, iată, prin moartea lui am cunoscut iubirea lui, și prin moarte lui eu am căpătat viaţă. Înţelegem, deci, dacă un astfel de om a înţeles darul pe care l-a primit prin această geantă, cu cât mai mult ar trebui să înțelegem noi darul pe care l-a primit prin Sfânta Cruce! Prin Sfânta Cruce, pe care unii o blesteamă astăzi, aducând chipurile în ajutor, acel cuvânt din Deuteronom: Blestemat tot cel spânzurat pe lemn. Iată că blestemul s-a transformat în binecuvântare.

De aceea, fraţii mei creștini, Sfinţii Părinţi au pus astăzi, la înjumătăţirea Postului, Semnul Crucii, ca noi să ne întărim, ca noi să înțelegem că Dumnezeu nu ne-a părăsit, căci dacă El, aşa cum spune Sfântul Pavel, a ales să moară pentru noi, care eram certaţi cu El, cu cât mai mult va face orice acum, când, iată, noi vrem să-I slujim Lui? Au pus Sfinţii Părinţi semnul Crucii la înjumătățirea Postului, ca noi să ne asumăm suferinţa, ca noi să ne luăm asupra noastră nevoinţa de zi cu zi, şi, în special, nevoinţa acestui Post. Au pus această Sfântă Cruce ca noi să înţelegem prin ea Învierea, să ne readucem aminte și să ne întărim; să ne readucem aminte că noi spre Înviere călătorim, nu spre moarte. Dacă noi călătorim spre moarte, uitând de Înviere, atunci aceea va fi o moarte veşnică. Dacă noi, însă, călătorim spre moarte aceasta a trupului, dar spre învierea duhului, atunci am înţeles şi, mai ales, atunci înţelegem că toată jertfa lui Hristos nu a fost în zadar.

Fraţii mei, fiind acum la jumătatea Postului, să stăm cu ochii aţintiţi către Crucea lui Hristos, cu nădejde nu în ceea ce vedem, cum spunea Solomon, ci în Cel care mântuieşte lumea, şi să ne străduim şi să facem Semnul Crucii ca un adevărat creştin, și să facem cele ale noastre ca adevăraţi fii, toate cele ale noastre să le facem astfel încât Jertfa Lui să nu fie zadarnică. Amin”.

***

SCHIMONAHIA SEPFORA:

„Crucea, dragii mei, este mantuirea noastra. Trebuie sa stran­geti tare degetele, ca sa nu ramana spatiu intre palma si ultimele doua. Ca vrajmasul sa nu se furiseze in suflet si inima. Iar acum la frunte, ca mintea sa se lumineze de Lumina invataturii lui Hristos. Apoi la piept, putin mai sus de buric, ca inima sa se lumine­ze de dragostea catre Dumnezeu si aproapele. Apoi la umarul drept si stang, ca Domnul sa binecuvanteze lucrul mainilor tale. Si acum lasa mana in jos, facand o inchinaciune. Inchinaciunea este semnul smereniei inaintea lui Dumnezeu si oamenilor. Se cuvine sa te pleci cat mai jos cu putinta. Iata, priveste”, si stareta gheboasa s-a inchinat foarte adanc. „Imi inchin genunchii ini­mii”, spunea stareta cu bucurie.

„Se intampla ca omul sta in biserica, flutura cu mana si crede ca se insemneaza cu semnul Sfin­tei Cruci in realitate insa ii distreaza pe draci. Iar atunci cand se insemneaza cu atentie, cu evlavie, atunci dracii fug de el ca de foc. Dupa modul in care cineva se insemneaza cu Semnul crucii, se poate afla daca omul duce o viata atenta sau nu.“

(din: “Cum sa te mantuiesti in lumea contemporana?”, Editura Platytera, 2013)

Legaturi: