Harismele minunate ale Cuviosului Paisie Aghioritul (2): “FABRICA” DE RUGACIUNE SI DE MANGAIERE

3. Rugător pentru întreaga lume

La poarta Colibei „Panaguda” vizitatorul a putut Vedea o bucată de vreme următoarea însemnare:

Scrieţi ce doriţi şi aruncaţi însemnarea în cutie, şi vă voi ajuta mai mult cu rugăciunea, decât cu multa vorbire, în felul acesta voi avea vreme să ajut mai mulţi îndureraţi. Aici am venit pentru rugăciune, nu ca să fac pe dascălul. Mon. Paisie

Primul sentiment pe care îl încearcă cineva este că în acest loc există un telefon duhovnicesc fără fir, iar monahul care este închis între acele plase de sârmă are o ascultare de o mare responsabilitate. Aceea de a trimite mesaje la Dumnezeu, adică a se ruga. Din aceasta se vede câtă importantă dădea Stareţul rugăciunii pentru lume. Judecând după rezul­tatele ei, el considera rugăciunea mai folositoare şi mai eficientă decât discuţia şi corespondenţa.

Rugăciunea Stareţului avea două aripi. Una era durerea inimii.

„De multe ori un singur suspin are aceeaşi putere cu rugăciunea, cu multe ore de rugă­ciune, poate echivala chiar şi cu privegherea de toată noaptea.”

Iar cealaltă era dreptatea.

„Fără dreptate rugăciunea nu este auzită”.

Rugăciunea Stareţului pentru lume era manifes­tarea marii lui dragoste, a stării lui duhovniceşti înalte.

Harisma rar întâlnită a rugăciunii pentru lume i-a fost dată după mari nevoinţe. Stareţul Paisie era un rugător pentru întreaga lume. Se ruga pentru toţi, aşa cum se ruga pentru sine. Rugăciunea sa era neîn­cetată, din inimă, curată şi rodnică. O împărţea în trei părţi. O parte pentru el însuşi, una pentru vii şi una pentru adormiţi. Dar în realitate se ruga mai mult pentru ceilalţi decât pentru sine.

Işi generaliza rugăciunea pentru a-i cuprinde pe toţi oamenii. Atunci când se ruga pentru cazuri deo­sebite, de pildă, pentru un tânăr care se abătuse de la calea lui Dumnezeu, adăuga: „Pomeneşte, Doam­ne, şi îi ajută pe toţi tinerii!” Sau atunci când se ruga pentru un oarecare bolnav, Nicolae, completa: „Po­meneşte, Doamne, şi pe toţi Nicolaii!”

La aceasta îl ajuta citirea Psaltirii pentru diferite cazuri, aşa cum le însemnase Sfântul Arsenie, cu diferenţa că el generaliza cazurile. De pildă, primul psalm este pentru sădirea şi rodirea viei şi copacilor. După ce citea psalmul, îl ruga pe Dumnezeu nu numai pentru copacii de curând plantaţi, ci şi pentru pruncii, care se zămislesc în pântecele mamelor, ca să aibă binecuvântarea lui Dumnezeu din început şi să rodească. De asemenea, atunci când psalmul se referea la furtună, spunea: „Hristoase al meu, nu vezi furtuna lumii? nu vezi cât de mult s-a tulburat lumea?” Şi se ruga ca împreună cu tulburarea mării să liniştească Dumnezeu şi omenirea tulburată. Astfel rugăciunea sa îmbrăţişa întreaga lume. Apoi lăsa Psaltirea şi mintea sa se adâncea în rugăciunea inimii pentru oameni şi întreaga zidire.

Această rugăciune îl istovea, deoarece participa în întregime la durerea omenească, arătându-I lui Dum­nezeu suferinţele oamenilor şi cerând pentru ei „cele către mântuire”. Simţea „multă durere, dar şi multă mângâiere”. Multa durere omenească pe care o vedea în jurul său îl făcea să iasă din sine. Uneori îl vedeai târându-şi picioarele din cauza istovirii, tremurându-i genunchii din pricina postului, iar vasul trupului său gata să cedeze din pricina bolilor, însă nu lăsa rugă­ciunea pentru lume.

Spunea:

„Mult ajută rugăciunea pentru lume, desi­gur atunci când există durerea inimii. Nu particip la durerea celuilalt atunci când stau picior peste picior, când stau în fotoliu şi am toate comodităţile.”

Rugăciunea sa era însoţită de post, osteneală, metanii şi mai ales de smerenie. Spunea:

„Să cerem cu smerenie. Eu spun: «Dumnezeul meu, sunt un dobitoc, dar miluieşte-mă şi pe mine şi toată lumea».”

Credea că el este răspunzător pentru suferinţele celorlalţi:

„Dacă eu aş fi fost sfânt şi Dumnezeu ar fi auzit rugăciunea mea, aceştia nu ar fi suferit.”

Intr-o epistolă de a sa din 14 martie 1971 scria:

„Prin urmare, nenorocitul Paisie fiindcă este nenorocit de aceea multe suflete se chinuiesc din pricina lui. El este vinovat pentru că nu a dobândit har ca să-i ajute pe oamenii care nu se pot ajuta omeneşte”.

Spunea:

“Să ne defăimăm pe noi înşine, spunând că noi sun­tem vinovaţi când un bolnav nu se însănătoşeşte, deoarece Hristos ne-a dat putere să facem minuni, iar noi nu facem nimic”.

Şi adăuga:

„Ce să fac, părinte, vin oamenii, cer ajutor, dar nu-i pot ajuta. Cusururile mele sunt de vină. Ele mă fac să nu fiu un copil iubit de Dumnezeu şi astfel să-mi audă rugăciunea.

– Gheronda, atunci de ce vine lumea la Sfinţia Voastră?

– Ştii ce se întâmplă? Ceea ce am înţeles este că omul are nevoie de dragoste. Există atâtea suflete îndurerate, iar eu fac puţină răbdare şi le ascult”.

Dar oamenii aveau o altă părere şi de aceea nu încetau să vină la el. Stareţul fiind conştient de sără­cia sa, îngenunchea, îşi întindea mâinile spre Dumnezeu şi, ca un bun cerşetor, îi cerea să-I ajute pe fiecare. Izbucnea în cuvinte rugătoare:

„Hristoase al meu, Te rog ajută-l pe cutare care este paralizat pen­tru a se putea îngriji singur.”

Sau:

„Maica Domnului, iar te necăjesc…”

Obişnuia să aprindă lumânări pentru închinători înaintea icoanelor din arhondaric. In timpul nopţilor în chilia sa aprindea lumânări într-o cutie metalică cu nişte găurele în chipul Crucii şi se ruga pentru toată lumea. Intr-o zi avea deschise Uşile împărăteşti de la bisericuţa Colibei sale, iar înaintea lor era un sfeşnic cu o lumânare aprinsă. Aceasta era, oare, un fel de cerere stăruitoare pentru vreo problemă foarte serioa­să?

Atunci când existau astfel de probleme şi crize naţionale sau bisericeşti, îi sfătuia pe părinţi: „să ţinem bine metaniile”, (adică să facem multă rugă­ciune, deoarece este mare nevoie). Făcea aceasta şi pentru a-i îndemna la rugăciune, dar mai ales pentru a nu i se atribui lui rezultatele pozitive ale rugăciunii sale.

El însuşi se ruga mult, dar voia ca şi alţii să participe şi să se ostenească cu el în rugăciune.

„Dacă aş putea, spunea el, aş face o fabrică de rugăciune care să nu se oprească niciodată.Lumea are multă nevoie de rugăciune”.

Doi părinţi mergeau la priveghere în ajunul Sfântului Spiridon. Au trecut şi pe la Stareţ să ia binecuvântarea lui. L-au văzut foarte roşu la faţă şi destul de mâhnit.

„Să vă rugaţi acolo unde mergeţi”, le-a spus Stareţul, „şi să spuneţi şi altora să se roage. Se petrec lucruri foarte grave în România. Au război civil şi mulţi sunt omorâţi.”

In acea vreme fusese răsturnat Ceauşescu. Stareţul, cu ajutorul televizo­rului duhovnicesc a aflat cele ce se petreceau şi se ruga fierbinte, participând cu durere la încercarea poporului român. Avea deplina conştiinţă a datoriei sale de monah, aceea de a se ruga pentru ceilalţi. Oricine trecea pe la Coliba lui îl „lega de metania sa”, aşa cum spunea el, adică se ruga pentru acela cu Rugăciunea lui Iisus.

Un oarecare creştin l-a rugat să facă rugăciune pentru ca fiul său să iasă din anturajul în care se încurcase. Peste puţin timp acela a venit din nou să-i mulţumească pentru schimbarea fiului său. Atunci Stareţul i-a spus:

„De acolo a scăpat, însă de aici (şi i-a arătat metania) nu va scăpa” (Adică va continua să se roage pentru el). Mai târziu fiul acelui creştin a mărturisit cu uimire: „Nu ştiu ce mi s-a întâmplat. Fără să existe vreun motiv, nu am mai vrut să merg cu prietenii mei”.

Stareţul se ruga pentru toţi şi Dumnezeu dădea fiecăruia ceea ce avea nevoie.

„Să vedeţi câtă lume este ajutată de rugăciuni! Primeşte ajutor deoarece este îndreptăţită să primească, iar Dumnezeu va găsi momentul potrivit să i-l dea. Atunci când rugăciunea este puternică, Insuşi Hristos coboară şi ajută acel suflet. Când cineva are îndrăzneală în rugăciune, este ca un ministru care îl roagă pe prim-ministru şi astfel izbuteşte în cererea sa”.

Un monah aghiorit povesteşte:

„Inainte de a mă elibera din armată, am venit într-o permisie în Sfântul Munte şi l-am întâlnit pentru prima dată pe Părintele Paisie. L-am întrebat despre problemele mele perso­nale, după care i-am spus despre un prieten al meu apropiat. Acela voia să se căsătorească cu o fată, dar părinţii ei nu-l voiau. Tânărul căzuse în deznădejde şi voia să se sinucidă. După ce m-am întors în lume, m-am întâlnit cu prietenul meu, care mi-a spus: «Incerc să mă distrug, dar nu reuşesc. Ceva mă ţine şi nu mă lasă să-mi fac rău.» După ce m-am eliberat din armată, am hotărât să merg în Sfântul Munte şi să mă fac monah. Am trecut mai întâi pe la Suroti, unde l-am întâlnit pe Stareţ. Trecuseră şapte-opt luni de când ne întâlnisem, dar cu toate acestea m-a întrebat cu interes: «Ce mai face prietenul tău?» Numai atunci am conştientizat că în toată această perioadă se rugase pentru prietenul meu, iar rugăciunile lui îl împiedicaseră să-şi facă rău”.

Stareţul accentua că

„prinosul călugărului este rugăciunea sa pentru întreaga lume. In loc să cerce­teze pe cei întemniţaţi, se roagă pentru cei adormiţi“.

Odată a fost întrebat:

„Cât trebuie să ne rugăm pentru cei morţi? Este cu putinţă să scoţi un suflet din iad?”

Şi a răspuns:

„Ceea ce ştiu din experienţa mea este că un suflet poate merge din beci în salon. Iar aceasta este puţin?”

Stareţul a spus unui monah:

„Nu ai de lucru? O să-ţi dau eu. Fă metanii pentru sufletele celor adormiţi. Ştii câtă nevoie au?”

In timp ce rugăciunea sa se făcea pricină de a se ajuta multe suflete, diavolul încerca să-l împiedice. Spunea:

„Ispititorul află multe moduri ca să ne împie­dice, îmi  trimite oameni  ca să  mă distragă de  la rugăciune. Dar îmi trimite şi Dumnezeu şi îmi dau seama când îi trimite El“.

Stareţul unei chilii învecinate a auzit câteva nopţi la rând psalmodii în Coliba Stareţului Paisie. Odată l-a întrebat: „Ce psalmodii sunt acestea care se aud noaptea de la ora cutare până la ora cutare?” (erau orele în care se ruga). Dar Stareţul s-a mirat când a auzit, căci nu ştia nimic. „Nu, eu nu fac pravilă, ci mă rog cu Rugăciunea lui Iisus”. Nu cumva acele psalmodii erau ale puterilor cereşti, care îl ajutau în rugăciuni şi i le duceau la Dumnezeu?

Este adevărat că lumea se ţine cu rugăciunile Sfinţilor, precum s-a scris despre Sfântul Antonie: „Lumea ai întărit cu rugăciunile tale, Părinte cuvioa­se”.

Nu cunoaştem dacă şi Stareţul, în anumite cazuri, a întărit lumea cu rugăciunile sale. Dar este sigur faptul că a sprijinit nenumărate suflete, care sunt mult mai de preţ decât toată lumea. Pe lângă aceasta, cu rugăciunea sa a vindecat bolnavi, a izbăvit îndrăciţi şi numai Dumnezeu ştie pe câţi i-a ajutat în ascuns să-L afle pe El şi să se mântuiască.

Acum când nu mai este lângă noi ca să aprindă lumânări şi să se roage pentru toată lumea, ne mângâiem cu nădejdea că ne ajută mai bine din cer. Minunile şi apariţiile sale de după moarte dovedesc aceasta. Dacă în toată viaţa sa Stareţul „s-a topit ca o lumânare” rugându-se neîncetat, acum însă lumâna­rea nestinsă a rugăciunii sale arde neîncetat înaintea Prea Sfintei Treimi şi mijloceşte pentru noi toţi.

 

4. Povătuitor harismatic

Toţi cei care au vorbit cu Stareţul şi care au citit cuvintele lui, s-au încredinţat că el avea harisma cuvântului şi a teologiei, cea mai înaltă dintre toate harismele Duhului Sfânt.

Cuvântul său era simplu, ca cel al pescarilor-apostoli, practic, viu, expresiv, atrăgător, blând şi dulce. El cădea ca o rouă peste sufletele însetate. In povestirile sale era fără seamăn: împletea istorioare fireşti pline de har, cu glume, pentru ca povestirea să devină mai plăcută, mai expresivă şi să accentueze ceva duhovnicesc. Vorbea adeseori „în pilde”, dădea exemple din natură şi viaţă. Exprimarea sa era totdeauna limpede, poetică şi plină de apoftegme. Putea vorbi liber toată ziua fără să se pregătească, dar cu toate acestea ascultătorii nu-şi puteau dezlipi privirile de la el.

Nu ţinea conferinţe, nici nu urmărea să facă pe dascălul. De obicei vorbea cu închinătorii ce veneau la el, sau făcea sinaxe la mănăstirile pe care le povăţuia atunci când i se cerea aceasta, sau răspundea la întrebări. Prin puţinele cuvinte pe care le spunea satisfăcea interesele duhovniceşti ale multora. Avea un mod personal de a se exprima şi discernământ cu care putea şi dintr-un pretext neînsemnat, să facă o excelentă învăţătură duhovnicească.

Avea darul să schimbe discuţiile neînsemnate în convorbiri duhovniceşti. „Slavă lui Dumnezeu că ne-am făcut acoperişul casei”, i-a spus un oarecare monah aghiorit. Iar Stareţul schimbând discuţia de la construcţiile materiale la cele duhovniceşti, a spus: „Aşa cum la o casă lucrul cel mai important este acoperişul, ca să nu intre apă în ea, tot astfel şi la om totul este să-şi aibă capul bine asigurat, ca să nu primească gânduri“.

Cuvântul său mergea la sufletele oamenilor.

„Ceea ce m-a impresionat la Stareţ, a spus un drogat, este faptul că el cu două-trei cuvinte reuşea să comunice cu noi şi să ne trezească interesul”.

Potrivit cu dispoziţia fiecăruia, unii îşi veneau în fire şi se pocăiau, alţii îşi făceau probleme de con­ştiinţă, alţii se entuziasmau, iar alţii erau mângâiaţi. Stareţul nu-i convingea pe oameni în chip logic, ci îi ajuta duhovniceşte. Pricinuiesc uimire cunoştinţele sale în toate dome­niile, înţelepciunea şi memoria sa nemaiîntâlnită.

Era destoinic să povăţuiască duhovniceşte mo­nahi şi mănăstiri, să rezolve problemele mirenilor căsătoriţi şi necăsătoriţi, să se întreţină cu oameni de ştiinţă care se minunau de cunştinţele şi agerimea sa. Cobora sau urca la nivelul cultural şi la starea duhovnicească a oamenilor, având în vedere caracterul lor, meseria, obârşia, preocupările etc.

De obicei „ vorbea oamenilor spre zidire, îndemn şi mângâiere”[2] şi „despre împărăţia lui Dumnezeu”[3]. Evita să teologhisească fără motiv, dar atunci când era nevoie, o făcea fără greşeală, exprimând expe­rienţele lui dumnezeieşti în cuvinte simple. Vederea lui Dumnezeu merge înaintea teologiei. Ea l-a arătat teolog pe călugărul neştiutor de carte. Stareţul spu­nea că „teologia fără experienţă seamănă cu cârtiţa care încearcă să descrie soarele”.

Desigur în cuvintele sale exista şi elementul uman rezultat din cunoştinţele şi experienţa sa. Uneori spunea: „Gândul îmi spune aceasta sau aceea…” sau: „Cred că…” Vorbind ca un om despre problemele zil­nice făcea şi greşeli. De altfel nici el însuşi nu credea că este fără greşeală.

Dar atunci când era întrebat despre situaţii şi pro­bleme duhovniceşti care privesc mântuirea, îl urmă­rea cu atenţie pe cel cu care vorbea privind adânc în ochii lui cu privirea sa pătrunzătoare şi în acelaşi timp rugându-se în taină pentru el. După ce înţelegea exact întrebarea „spunea cele dăruite lui de har”[4]. Răspun­surile lui erau atât de clare, încât vesteau lăuntric şi erau primite ca şi cum ar fi fost cuvintele Sfintei Scripturi. Aceste cuvinte ale Stareţului aveau o putere deosebită şi erau primite fără îndoială, deoarece nu erau ale lui, ci ale Duhului Sfânt. El nu făcea decât să transmită cuvântul lui Dumnezeu care se năştea de sus în inima sa. Iar cuvântul acesta este „semnul deosebit desăvârşit şi adevărat al sfinţilor”[5].

In aceste cazuri vorbea ca cel ce avea stăpânire, cu siguranţă, fără să lase loc pentru îndoială. Insă atunci când Dumnezeu nu-i dădea cuvânt şi vestire, nu răspundea, ci spunea: „Să facem rugăciune” şi numai după câteva zile dădea răspunsul. Stareţul era din fire un vorbitor elocvent, iscusit şi convingător. Dar valoarea harismei sale nu consta în felul vorbirii, ci în conţinutul cuvintelor lui. Ele aveau puterea să descopere împărăţia lui Dumnezeu şi să schimbe sufletele oamenilor, pentru că mai întâi el însuşi se schimbase duhovniceşte prin lucrarea dumnezeiescului har.

Inalt Prea Sfinţitul Mitropolit Panteleimon de Xanti spune:

„Sfaturile Stareţului trădau o stabilitate a cuge­tării şi o credinţă care avea drept sprijin o trăire mult mai înaltă decât cele pe care noi am fi în stare să le înţelegem…

Ascultam cuvintele lui şi mă minunam de duhul său. Era Duhul lui Dumnezeu care vorbea prin vasul Său. Iar aceasta sporea înlăuntrul meu din ce în ce mai mult credinţa şi mă făcea să-mi dau seama cine este cu adevărat Stareţul. Părintele Paisie devenea pentru mine povătuitor către Hristos, tâlcuitorul daru­rilor Duhului, călăuză pe drumul spre cer, lumină în întunericul meu cel adânc”.

Chiar şi după adormirea sa, Stareţul îi ajută pe oameni prin scrierile sale. Cărţile sale au un răsunet nemaiîntâlnit, sunt citite cu nesaţ, sunt traduse în multe limbi străine, vorbesc direct inimii, îi mişcă sufleteşte şi pe cei simpli şi pe cei culţi. Prin învăţătura pe care a lăsat-o, s-a dovedit a fi un mare dascăl contemporan al vieţii duhovniceşti. Cuvintele lui sunt adeseori rostite de buzele creşti­nilor, influenţează duhovniceşte şi povăţuiesc sufle­tele către mântuire.

 

5. Harisma mângâierii

Aşa cum soarele de primăvară alungă ceaţa şi încălzeşte, tot astfel şi Stareţul, prin harisma mângâierii, alunga mâhnirea şi mângâia pe orice suflet chinuit care se apropia de el. Mulţi scăpau la el mai ales pentru a se uşura sufleteşte. Veneau mâhniţi şi plecau cu desăvârşire schimbaţi. Chiar şi numai dacă îl vedea cineva pe Stareţ primea putere şi bucurie. Iar dacă avea bine­cuvântarea să şi vorbească cu el, atunci simţea o bucurie nemaiîntâlnită şi pleca schimbat. Cam ace­leaşi cuvinte ar fi putut spune şi altcineva unui îndurerat, însă cuvintele lui aveau altă putere, transmiteau harul lui Dumnezeu.

Izbutea să ia toată durerea şi mâhnirea ome­nească şi să pună în loc bucurie şi mângâiere. El gusta amărăciunea, iar oamenii se umpleau de bucurie şi dulceaţă. Dragostea lui sinceră pentru fiecare om făcea durerea şi problemele celorlalţi ale sale şi sfârşea în rugăciune din inimă pentru cei îndureraţi. Prin el lucra harul dumnezeiesc, un har deosebit al mângâ­ierii.

Oamenii vedeau pilda vieţii lui şi primeau mângâ­iere, pe când el suferea de multe boli. Insă răbda şi slavoslovea pe Dumnezeu şi nu-L ruga să-i dea sănătate. Totdeauna avea bună dispoziţie şi revărsa în jurul său bucurie, o bucurie care îi mângâia pe cei îndureraţi. Iar aceştia plecau bucuroşi cu toate necazurile pe care le aveau. Şi aceasta pentru că nu le dădea o mângâiere falsă. Stareţul accentua asupra credinţei în Dumnezeu, răbdării, slavosloviei, înfrun­tării duhovniceşti a încercărilor, după care arăta sco­pul necazurilor. Indulcea suferinţele acestei vieţi cu nădejdea celei veşnice.

Mergeau la el monahii chinuiţi de gânduri şi ispite, dar după o scurtă discuţie cu el se simţeau uşuraţi, ca şi cum le-ar fi crescut aripi şi plecau zburând. Işi regăseau râvna lor de la început şi se simţeau ca şi cum în acea clipă ar fi început viaţa lor monahală. Iar când se întorceau în mănăstire, schimbarea lor era atât de vădită, încât era observată de toţi şi-i între­bau: „Nu cumva ai mers la Părintele Paisie?”

Când te apropiai de Colibă sa simţeai o dulceaţă. „Toată atmosfera de acolo te îndulcea”, mărturisesc mulţi, nimeni nu pleca de lângă el nemângâiat. Tineri cu probleme psihologice şi intenţii de sinucidere îşi găseau aici mângâierea şi plecau cu hotărârea stator­nică de a se pocăi şi trăi duhovniceşte.

Un refugiat din Pont nu reuşise să-şi găsească ceva de lucru şi ajunsese la deznădejde. Hotărâse să se sinucidă. Un prieten de-al său i-a recomandat să meargă la Părintele Paisie. Şi într-adevăr acela a mers în Sfântul Munte să-l caute. S-a schimbat, a devenit un alt om şi a plecat bucuros şi plin de nădejde spunând: „Chiar şi un munte de mi-ar ieşi în cale, îl voi da la o parte şi voi trece”.

La „Panaguda” au adus odată „un bărbat paralitic pe care îl duceau patru”. Au vorbit cu Stareţul, care l-a mângâiat pe paralitic, după care au plecat cu toţii plini de bucurie.

„Zilele acestea (la «Cinstita Cruce»), povestea Sta­reţul, a venit un copil ca un diamant. Avea idealuri şi o curăţie sufletească, pe care nu am mai văzut-o la un alt copil. Toţi cunoscuţii lui, până şi părinţii săi, îl considerau redus mintal. Il duseseră chiar şi la spi­talul de nebuni pentru că nu mergea cu femei şi nu ducea o viaţă lumească. A venit cuprins de nelinişte şi a plecat cu desăvârşire schimbat”.

„Altul avea scop să-şi facă rău, dar a plecat de aici ca un fluture.”

„Pe un altul îl ameţiseră psihiatrii. A venit la Colibă, am discutat o oră şi jumătate, iar la sfârşit mulţumit a scos o mie cinci sute de drahme să-mi dea, deoarece la psihiatri plătea o mie de drahme pentru 15 minute şi nici nu-l ajutau cu nimic. Aici însă s-a folosit, deoarece nu avea nimic, ci numai gândul său a fost nevoie să fie corectat“.

Un închinător ne-a povestit plângând de emoţie:

„In anul 1992 venisem din Canada deznădăjduit. Eram divorţat, luam droguri şi paisprezece feluri de medicamente. Nu mă împărtăşisem de 32 de ani. Stareţul vorbea în curte cu vreo cincisprezece oameni şi părea istovit de oboseală. După ce au plecat toţi şi am rămas singur mi-a spus: «Vii de foarte departe. De multă vreme te aştept». Dragostea lui m-a schimbat.

Am simţit că le vedea pe toate. A uitat de starea sa şi a luat asupră-şi toate problemele mele. După acea întâlnire cu Părintele Paisie toate problemele mele s-au aranjat: sănătatea (acum iau numai un medica­ment pentru tensiune), familia (am şi o fetiţă care se numeşte Paisia), serviciul şi lucrul cel mai important, credinţa mea în Hristos. Mama mea bucuroasă adeseori îmi spune: «Fiul meu, cu tine s-a întâmplat o minune»”.

Odată, în Tesalonic, Stareţul a întâlnit pe un ucenic de al său, care acum este preot. In timp ce vorbeau, s-a apropiat de ei o femeie îmbrăcată în negru, foarte amărâtă, şi le-a spus cu durere: „Spuneţi-mi, de ce Dumnezeu este nedrept? Mi-a luat mai întâi bărbatul şi acum copilul”. Stareţul nu a spus nimic. A privit într-o parte şi în cealaltă şi s-a rugat. Apoi i-a spus femeii: „Binecuvântato, acum eşti ca o călugăriţă.” Atunci femeia s-a liniştit, a pus metanie, i-a sărutat mâna şi a plecat mulţumind.

Chiar şi cu puţin timp mai înainte de adormirea sa, atunci când durerile îi erau mari şi era pe jumă­tate mort, nu înceta să mângâie poporul lui Dumne­zeu. Un tânăr, cunoscut de al său, avea o serioasă problemă de sănătate, care îi pricinuise o mâhnire de nesuportat. Se ducea la psihiatri şi lua medicamente. Atunci Stareţul l-a chemat, a stat cu el câteva minute, i-a spus două cuvinte, însă bucuria pe care a primit-o acela a fost mare şi de nedescris. A plecat alt om şi a aruncat psiho-medicamentele.

Deşi suferea, Stareţul dădea mângâiere celorlalţi. Cât timp a trăit a mângâiat de pe pământ. Acum însă mângâie din cer şi mijloceşte la Dumnezeu”.

——————————————————————————-

Note:

[2] I Cor. 14, 3.

[3] Luca 9, 11.

[4] Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 76.

[5] Sfantul Simeon Noul Teolog, Cuvantul 80.

(in: Ieromonahul Isaac, “Viata Cuviosului Paisie Aghioritul”, Editura Evanghelismos)

 Legaturi: