Ierom. Ioan Buliga: IUBIREA LUMESCULUI NE OPRESTE DE LA JERTFA
“Diavolul vine „foarte evlavios” cu aceste daruri la noi, şi noi, prinzându-ne, nu mai avem timp pentru rugăciune sau pentru mântuirea sufletului, şi, în loc să ne lepădăm de cele lumeşti pentru a urma lui Hristos, ne încâlcim în cele lumeşti, ba chiar plini de recunoştinţă pentru cei ce aduc aceste daruri îi trecem la ctitori. (…) El poate să dea toate bogăţiile pământului, un singur lucru însă nu vrea să-l facă, şi acesta este cel mai important: să se pocăiască. Noi ne bucurăm când păcătoşii aduc daruri la biserică, şi-i trecem la ctitori, şi uităm să le spunem că dacă nu se pocăiesc se vor duce în fundul iadului. Chiar o biserică întreagă de ar ridica, căci biserica nu înseamnă nimic fără credinţă, iar biserica a dăinuit până astăzi prin sângele mucenicilor, nu prin bani”.
“Trecând prin descrierea vieţii mucenicilor, putem trage o concluzie: toţi mucenicii înainte de a primi mucenicia au mărturisit. Nici Hristos nu a fost răstignit până ce nu a terminat mărturisirea Sa pe pământ. Cei doi martori din Apocalipsă au fost ucişi doar după ce au isprăvit cu mărturisirea (Apoc. 11, 3-7), la fel toţi mucenicii, iar această mărturisire era Adevărul, care lovea în slugile diavolului, care este tatăl minciunii, era lumina care lovea în slugile întunericului. Mărturisire poate fi viaţa fiecărui om căci aceasta poate fi adevăr sau lumină.
Din istoria omenirii s-a văzut că trei sunt ispitele prin care diavolul încearcă să corupă mărturisirea unei vieţi curate în adevăr, adică în ascultare faţă de Dumnezeu. Prin aceste trei ispite diavolul a ispitit şi pe Eva în rai, şi pe Hristos pe muntele Carantania, când a postit patruzeci de zile, şi pe mucenici, cărora, înainte de a fi ucişi, stăpânitorii le făgăduiau că dacă vor jertfi idolilor vor primi şi daruri, şi desfătare, şi stăpânire, şi prin aceste ispite suntem şi noi ispitiţi astăzi.
Prima ispită este cea a mâncării: porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini (Matei 4, 3), a zis ispititorul Mântuitorului, iar femeia în rai a gustat din fructul oprit socotind că este bun de mâncat (Facere 3, 6). Neînfrânarea la mâncare este cea care ne îndepărtează de rugăciune, ne aprinde spre desfrânare şi mânie, ne provoacă moleşeală şi dezgust faţă de toate. Multa mâncare oboseşte foarte mult organismul, pentru că organismul trebuie să lucreze ceea ce mâncăm, lucrare în care organismul se foloseşte de nişte elemente ce sunt esenţiale pentru om şi pe care le iroseşte. Astfel ne înşelăm şi în loc ca multa mâncare să ducă la întărirea trupului, ea îl slăbeşte treptat şi îndată se vor instala în el tot felul de boli care îl netrebnicesc pe om. Oamenii vor să-şi arate fantezia în tot felul de invenţii culinare, unele dintre ele fiind pentru organism o adevărată ciumă, bombe cu efect întârziat pe care omul le bagă singur în el.
Din această fantezie nu lipsesc „marile descoperiri ale oamenilor” care au făcut din chimicale tot felul de înlocuitori alimentari foarte gustoşi. Ei sunt cancerigeni, foarte dăunători organismului, dar nimeni nu spune nimic şi îi consumăm zilnic, pentru că nu lipsesc din aproape nici un produs care se cumpără din magazin. Slăbirea provocată organismului de aceste produse şi de lăcomie, în general, este foarte convenabilă instalării răului în om. Omul se simte moleşit, indispus de a ieşi la lupta cu viaţa, nepăsător la nedreptăţile din jur.Această slăbire este intensificată şi de desfrânarea care se instalează în trup tot datorită excesului de mâncare. Sfinţii Părinţi ne spun că cugetele spurcate se nasc mai ales din multa mâncare. De la desfătare până la desfrânare nu este decât un pas, şi de multe ori nici atât, căci cei cărora le place să trăiască în desfătări nu mai au nimic în comun cu acea viaţă curată care este foc al râvnei pentru Dumnezeu.
A doua ispită este fascinaţia, uimirea ochilor, senzaţionalul, este plăcutul la vedere combinat cu dorinţa de senzaţii tari. Astăzi acestea se revarsă mai ales prin televizor, dar nu înseamnă că până la apariţia televizorului nu a existat. Ispita ochilor a existat de la început. Eva, socotind că rodul pomului este plăcut la vedere, a luat din el. Niciodată nu putem da vina pe ispititor sau că nu ne-am putea feri de aceste lucruri care astăzi se află peste tot în jurul nostru. Vedem că spune socotind, deci ispita trece prin raţionalul nostru, altfel nu ar fi nimic pentru noi, ar fi ceva străin de noi şi noi nu am avea nici o vină.Gândul se judecă, la fel şi faptul că noi ne învoim cu aceste lucruri.
Astăzi televizoarele sunt nelipsite din casa creştinului şi ne întrebăm ce legătură mai au cu creştinismul cei care stau toată ziua şi îi admiră pe actori, care, după cum spun canoanele bisericii, nici nu trebuie primiţi în biserică? Desfrâul, violenţa, imagini şi cuvinte care întinează mintea, dorinţa de teribilism, toate acestea se revarsă din aceste cutii demonice şi îi demonizează pe oameni. Copiii, care sunt cei mai sensibili, devin de nerecunoscut şi nimeni nu spune nimic pentru că toate se ascund sub o mască a binelui. Mulţi văzând scenele din filme ajung la o dorinţă de teribilism, de manifestări violente, şi nu le pasă nici de viaţa lor, nici de a altora. Acesta este punctul urmărit de forţele răului: ca omul să ajungă la deznădejde când va vedea că această dorinţă de a fi mare este o înşelare şi n-a făcut decât să-şi distrugă viaţa, sau să-şi termine viaţa în manifestările acestea nebuneşti, şi una şi alta fiind un atentat la viaţa omului. Până la urmă, rodul din pomul oprit nu a fost nici bun şi nici plăcut, ci doar Eva a socotit că ar fi, dar nu a fost, şi nu este decât o înşelare care duce la cădere. Cineva învinuia pe Eva că datorită ei a ajuns omul în cădere, dar el încă nu şi-a dat seama că fiecare dintre noi suntem ispitiţi în felurile în care a fost ispitită Eva şi că zi de zi cădem.
Diavolul ne îndeamnă să ne înălţăm, să ne aruncăm nebuneşte în viaţă, urmărindu-ne la fiecare pas pierzania. Ispititorul l-a dus pe Hristos pe aripa Templului şi i-a zis:
de eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: „Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău” (Matei 4, 6).
Este ca şi cum ne-ar şopti nouă la ureche: eşti cineva, eşti tare, arată şi altora. Pe Hristos a îndrăznit să încerce să-L facă să Se mândrească că este Fiul lui Dumnezeu. Şi Cel ce nu putea să păcătuiască, pentru că era şi Dumnezeu, nu a uitat nicicum că El a venit aici ca să împlinească legea, şi S-a pus în chipul omului smerit, cu toate că era Dumnezeu, şi a răspuns ca un om de sub lege că nu trebuie să ispiteşti pe Domnul Dumnezeul Tău. El fiind Dumnezeu S-a comportat în ispita Sa ca un om, iar oamenii în ispitele lor, oameni fiind, sunt ispitiţi să se încreadă în ei, că ar fi mari, că ar fi tari, că au putere, adică că ei ar fi un fel de Dumnezeu. În vechime, împăraţii spuneau: de voieşti ca poporul să fie fericit, să-i dai pâine şi circ. Poporului, pâine şi circ, iar noi să stăpânim. Aici este vorba tocmai despre cele trei ispite ale înşelătorului: pâinea, circul şi dorinţa de a stăpâni. S-a observat în popor, apropos de primele două ispite, că poporul preferă circul mai mult decât pâinea: omul îşi dă ultimul ban pe care îl are pe ziare şi, chiar dacă nu are ce mânca, trebuie să aibă televizor în casă.
A treia ispită este dorinţa de a stăpâni. Diavolul i-a spus Evei:
„Nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.
De aceea femeia, socotind că rodul pomului este (…) vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat (Facerea 3, 4-6). De aceea se spune că primul om “savant” a fost Eva, şi ea şi-a dat seama până la urmă de înşelăciunea în care a căzut, dar savanţii de astăzi încă nu-şi dau seama de rodul stricat pe care îl mănâncă, şi-l răspândesc pe tot pământul. Deschideţi-vă bine ochii, precum li s-au deschis şi lui Adam şi Evei oarecând, şi daţi-vă seama că mâncăm din rodul stricăciunii. Se vede din ce în ce mai bine unde duc descoperirile oamenilor: spre pieire şi necredinţă. Înţelepciunea care nu este de la Dumnezeu este pieire. Sfinţii au avut descoperiri, dar nu de genul acesta, lucrarea lor era pentru mântuirea sufletului, pe când descoperirile omului de astăzi vor să îl facă pe om să uite de suflet. Orice om cu o vedere clară îşi dă seama că aceasta este lucrarea pierzaniei. Omul creator este modelatorul unei creaţii stricăcioase, care nu poate dăinui. Dumnezeu, adevăratul Creator, a creat raiul. Omul e creatorul deghizat, înşelat de o ştiinţă pervertită – un rău care se arată în chipul binelui -, încearcă să improvizeze un alt rai, printr-o minte omenească.
Frumosul se arată pervertit într-un kitsch plăcut la vedere, ceva strălucitor care înşală minţile oamenilor.
Odihna se arată pervertită într-o comoditate prost înţeleasă, la care n-o să se poată ajunge niciodată, pentru că nu se poate vorbi de odihnă trăind în păcat.
Armonia se arată pervertită într-o încercare de a face pace cu forţa urmărindu-se interese ascunse, drept pentru care niciodată n-o să se ajungă la ea.
Cât despre nemurire, ce să mai vorbim? Se zbate omul de ştiinţă, dar descoperirile lui sunt din ce în ce mai hidoase, ceea ce ne facem să credem că timpul este scurt.Ceea ce părea bun, plăcut şi plin de ştiinţă se va dovedi a fi o iluzie deşartă, şi în loc de a fi mai bine va fi din ce în ce mai rău, noul nostru creator deghizat, în loc de prosperitate, în loc de rai, va aduce iadul pe pământ. La Sfinţii Părinţi s-a proorocit că la sfârşitul vremurilor oamenii pe pământ vor fi ca diavolii.
Răul dă omului o senzaţie că totul ar fi bine. Vrea ca omul să nu-şi dea seama de toată această înscenare. Şi la aceasta contribuie din plin duhovnicii de astăzi care gustă din plin din rodul stricăcios al ştiinţei omeneşti, depărtându-se tot mai mult de ştiinţa ştiinţelor: mântuirea sufletelor. Omul se arată foarte ocupat, foarte prins de munca pe care i-o dă diavolul de a construi lucruri stricăcioase care la arătare se arată strălucitoare. Zboară sau fac tot feluri de alte lucruri de care omul se minunează, şi diavolul îşi face frumos treaba până la capăt. Treaba pe care a făcut-o şi cu Eva, şi pe care vrea s-o facă şi cu toţi oamenii, este de a da fiinţei create de Dumnezeu să mănânce dintr-un rod al înşelăciunii, de a o îndemna să devină ea însăşi creator, dându-i iluzia că ar putea face ceva bun. Scopul omului pe pământ este mântuirea sufletului, însă descoperirile omeneşti nu vorbesc nimic despre asta, ba chiar încearcă să-l facă pe om să uite de suflet şi de mântuire. Omul îşi dedică viaţa chiar acestor lucruri şi nu se gândeşte că nici unul dintre acestea nu le poate lua cu el sau să-l ajute în viaţa viitoare într-o moarte care ni se poate întâmpla la orice pas. În faţă, el are doar dorinţa unei vieţi 
mai bune pe pământ, părăsind grija sufletului.
Diavolul L-a dus pe Hristos pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie (Matei 4, 8-9).
Închinarea la diavol nu este pur şi simplu să te închini în faţa chipului lui, ci chipul lui se împarte în fel de fel de chipuri ale răutăţii, manifestări răutăcioase pe care noi urmându-le în purtările noastre ne închinăm diavolului. Acesta este târgul pe care ni-l propune diavolul: fă voia mea şi-ţi voi da bogăţii şi slavă pământească, toţi oamenii aflându-se de fapt în acest pas greşit în care caută bunăstarea unei vieţi scurte pe acest pământ în detrimentul vieţi viitoare şi a sufletului.
Diavolul vine „foarte evlavios” cu aceste daruri la noi, şi noi, prinzându-ne, nu mai avem timp pentru rugăciune sau pentru mântuirea sufletului, şi, în loc să ne lepădăm de cele lumeşti pentru a urma lui Hristos, ne încâlcim în cele lumeşti, ba chiar plini de recunoştinţă pentru cei ce aduc aceste daruri îi trecem la ctitori. Diavolul nu se sfieşte să dăruiască. Acestea toate Ţi le voi da Ţie – a spus el lui Hristos. Noi ce facem, îl trecem la ctitori? El poate să dea toate bogăţiile pământului, un singur lucru însă nu vrea să-l facă, şi acesta este cel mai important: să se pocăiască. Noi ne bucurăm când păcătoşii aduc daruri la biserică, şi-i trecem la ctitori, şi uităm să le spunem că dacă nu se pocăiesc se vor duce în fundul iadului. Chiar o biserică întreagă de ar ridica, căci biserica nu înseamnă nimic fără credinţă, iar biserica a dăinuit până astăzi prin sângele mucenicilor, nu prin bani.
Acest târg îl face cu noi U.E., care, în schimbul unei bunăstări făgăduite, distruge încet-încet şi puţina credinţă care a mai rămas. Ce înseamnă legalizarea avorturilor, a anticoncepţionalelor, a prostituţiei, a homosexualităţi, toate aceste lucruri fiind strigătoare la cer, lucruri peste care va veni neîntârziat mânia lui Dumnezeu? Muntele Athos a fost un loc care a dat atâţia oameni sfinţi, de acolo au ieşit luminători în toată lumea. Toţi aceştia au mărturisit într-un glas despre descoperirile Maicii Domnului, care şi-a arătat dorinţa ei şi a lui Dumnezeu ca în acest munte să nu intre femei. Oare nu vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai Maicii Domnului sunt cei care vor să introducă femeile în Sfântul Munte? Şi câte alte legi diabolice au, pentru care aşteaptă momentul potrivit spre a le aplica. 
Sfânta Melania Romana (31 Decembrie), aflându-se odată într-o biserică, l-a auzit pe preot pomenind numele unei femei despre care se presupunea că este eretică. Melania l-a certat pe preot cu glas tare, în auzul tuturor, spunând:
„Dacă mai pomeneşti numele acestei femei, eu nu mă mai împărtăşesc din jertfa ta”.
La vreme de mărturisire, se pare că femeile ne vor întrece. La răstignirea lui Iisus, ucenicii L-au părăsit, femeile însă au fost cele care L-au urmat până la cruce şi tot ele nu s-au înfricoşat de paza pusă la mormânt şi s-au dus să-I ungă trupul cu miresme. La certarea Melaniei, preotul s-a ruşinat de poporul din jur, pentru că Melania trăia cucernic, ducând o viaţă aleasă, fiind cinstită de tot poporul. Ea se lepădase de lume şi de bogăţiile pe care le avea, urmând lui Hristos, noi însă se pare că ne temem să nu pierdem ceva mărturisind, şi nici măcar nu mai avem o viaţă cucernică, ci ne ascundem în slugăreală, grijulii în a nu ne pierde poziţiile pe care le avem. Întrebarea este: Dacă cu adevărat cred că nu sunt vrednic, de ce mi-e frică să nu pierd această poziţie în care mă aflu: de preot, stareţ, duhovnic, ierarh sau altceva? Şi de ce nu mă gândesc la mulţimea de oameni care intră în acest joc? Răul îşi pune scaunul printre noi şi noi nu spunem nimic, mergem după o poziţie majoritară, uitând că în cea mai mare parte mărturisitorii au fost minoritari. Nu aceasta am învăţat de la Sfinţii Părinţi: Moise, Sfântul Ilie, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur şi de fapt toţi sfinţii au mustrat aspru pe stăpânitorii din zilele lor care trăiau ca păgânii sau care greşeau.
În viaţa Sfântului Ambrozie (7 Decembrie) găsim că atunci când împăratul Bizanţului din vremea sa a făcut o greşeală, ucigându-se într-o cetate mai mulţi oameni nevinovaţi, venind împăratul la biserică, Episcopul Ambrozie i-a ieşit în faţă şi l-a oprit să intre în biserică.
„Am greşit, a spus împăratul, dar şi regele David a păcătuit”.
„Dacă ai urmat lui David în greşeală, să-i urmezi şi în pocăinţă, şi precum David a făcut pocăinţă, aşa să faci şi tu, împărate” – i-a răspuns episcopul.
Rânduiala bisericilor din acea vreme era ca cei ce greşeau să nu intre în biserică, ci în timpul slujbei să stea întinşi la pământ, afară, la intrarea în biserică, şi de acolo, prosternaţi la pământ, să ceară iertarea păcatelor. Câtă umilinţă era!Şi iată, împăratul a trecut în rândul celor simpli şi, întins la pământ, şi-a făcut canonul în perioada rânduită de episcop. Câţi însă [ar face aceasta] dintre mai marii noştri, care, deşi trăiesc fără Dumnezeu, vin la biserică din interese electorale şi o întinează, ei de fapt trăind ca păgânii şi fiind părtaşi la genocidul de avorturi legalizat, fiind părtaşi şi slugarnici la organizaţii internaţionale ce urmăresc interese camuflate şi meschine.
Toţi mucenicii, înainte de a primi mucenicia, i-au mustrat pe nedrepţii stăpânitori. Şi au fost milioane de mucenici. Astăzi însă se pare că încercarea de corupere a muceniciei prin aceste trei ispite reuşeşte din plin, oamenii alegând ceea ce la prima vedere pare „bun”, „plăcut” şi „vrednic de dorit” în detrimentul mântuirii sufletului, în detrimentul mărturisirii care ne aduce mântuirea”.
(Ierom. Ioan Buliga, Desertaciunile lumii. Editie completa. Volumele I-II-III-IV, Ed. Man. Jacul Romanesc)
Legaturi:
- Cuviosul Paisie Aghioritul: Pentru cel credincios mucenicia este sarbatoare
- BOALA DUHULUI LUMESC
- Duhul lumesc in monahism
- Cuviosul Paisie Aghioritul: “Luxul ii mirenizeaza pe monahi”
- Cuviosul Paisie despre “drepturile” monahilor
- Trei cuvinte importante despre lepadarea lumescului si a iubirii de sine
- CUM E POSIBILA MANTUIREA NOASTRA IN “VEACUL ACESTA LAUDAROS”?
“Nu toţi putem face fapte mari, de anvergură, nu toţi putem zidi oraşe şi sate, nu toţi putem face azile, cantine sociale – e uşor să le faci cu bani murdari, cu bani furaţi de la unii şi daţi la o Biserică sau la alta, lucrul ăsta e uşor şi la îndemâna oricui.…
Despre donatiile facute Bisericii/manastirilor: “Tine minte o data pentru totdeauna … ca nu orice suma de bani este placuta Domnului si Sfintei Sale Maici – nu tot ce vrea lumea sa-mi dea, va intra in manastire. Exista unii care nu pretind decat sa li se dea, ei primesc totul. Insa Imparateasa Cerului nu primeste tot ce i se ofera. Exista bani si bani. Adesea ei sunt fructul violentei, al lacrimilor [produse altora – n.n.] si al sangelui. Noi nu avem ce face cu acesti bani. Nu trebuie sa-i primim“.
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Multumim frumos! Mereu ma trezesc din amorteala scrierile Pr. Ierom. Ioan Buliga.. La mai multe!
Diavolul L-a ispitit pe Mantuitor cu cele trei ispite capitale, cu care ne ispiteste in permanenta si pe noi.
– dorinta omului de stapani materia… “porunceste ca aceste pietre sa se faca paini”.
– dorinta omulului de a-L stapani pe Dumnezeu….”arunca-te jos”
– slava desarta asemenea setei de putere….”toate acestea vor fi ale tale daca te inchini mie”
Se vede cum Mantuitorul are dispozitia de a conversa cu diavolul, la primele doua ispite, pentru ca, nu-i asa, Dumnezeu ar vrea ca si diavolul sa se intoarca. Dar la a treia, atunci cand diavolul Ii spune sa se inchine lui, il alunga cu asprime…..’Inapoia Mea satano”.
Ce-i drept mai exista si o a patra ispita, tot capitala, dar rezervata numai noua pacatosilor – ispita desfranarii, din care izvorasc toate celelate trei. Iar Printele Ioan Buliga are perfecta dreptate in privinta televizorului. Este poarta intrarii ispitei desfranarii in om, de la varsta colpilariei. Televizorul este insasi esenta desfranarii umane.
Cine a deschis televizorul si se aseaza in fatza lui, chiar pentru o emisiune pe care o considera inofensiva, se pune singur in pacat de desfranare. Care dupa ucidere este cel mai greu pacat, de moarte, in fatza lui Dumnezeu.
Greseala lui Eva a fost ca a acceptat sa stea de vorba cu diavolul. Si i-a fost fatala. Cine se uita la televizor, accepta conversatia cu diavolul, asemenea Evei.
Numia Mnatuitorul a putut sa stea de vorba cu diavolul fara sa se primejduiasca. Noi nu putem face acest lucru, Iar a incerca, sau chiar a face aceasta, este pur si simplu nebunie din partea noastra.
Nu puteti sa spuneti ca-L iubiti pe Hristos, si in acelasi timp sa va uitati la televizor. Nu puteti sluji la doi stapani.
acest articol ne lasa fara scuze in implinirea poruncilor. va multumesc!
Da , am citit si acest articol al parintelui ierom. Ioan Buliga …am retinut mai multe idei , cea mai mare , acum ,
aceea ca: ” Iubirea lumescului ne opreste de la jertfa” … dar
tot Sfintia Sa ni-i aminteste , ca exemple , pe Sfanta Melania Romana si pe Sfantul Ambrozie… si , asemenea mucenicilor
din veac , chiar si astazi mai exista voci – pentru
cine mai are urechi de auzit – care striga impotriva stapanitorilor nedrepti si-i mustra …Fiind binecunoscut Parintele Justin Parvu , amintesc ce-am mai citit chiar azi:
de exemplu , articolul d-lui Claudiu Tarziu , care-l dezaproba
pe “SS Daniel, care nu e la prima atitudine …discutabila” … “Dragi femei , n-aveti ce sarbatori pe 8 martie” …sau Mitropolitul Nicolae al Mesogaiei , care nu mai are incredere in discernamantul duhovnicesc al Patriarhului Ecumenic si n-a tacut…sau Marius Oprea :”…ucigasii se plimba liberi printre noi” …si Mircea
Platon : ” …anticomunismul ca lupta pentru adevar , sabotat
de calai , si anticomunismul ca afacere , impotriva caruia
striga sangele martirilor ” …”Toti dictatorii mint” …
In viata de zi cu zi , cum intelegem ce-a spus Parintele Buliga ??? pai , e mai greu de raspuns , dar , personal , abia revenita in tara , am inteles , mai intai de toate , ca am de luptat cu casnicii mei …pe una din fiicele mele , am convins-o sa tina icoana Maicii Domnului pe perete si un crucifix ortodox , din lemn , si sa-l botezam ortodox pe micutul care s-a nascut in Franta “catolica” , mai degraba atee …si sa-l crestem in duh ORTODOX , atat cat
ma pricep , dar sa NU dam inapoi …pe cealalta , sa mai mearga la Biserica Ortodoxa din Londra , desi , probabil
ca s-o fi dus tarziu , fiindca parintele tocmai incuia usa , si nu mai era pe-acolo decat o alta romanca , care a
intrebat-o pe fata mea: “S-o mai fi tinut slujba ?” , “Da ,
probabil c-am venit noi prea tarziu” … dar aceste nimicuri
tot mi se par a fi un pas bun , spre inainte …mai ales
c-au mai rarit-o cu criticarea preotilor …ufff… cum afirma ele ca-L iubesc pe Dumnezeu , dar pana mai anul trecut nu voiau s-auda de Biserica Lui , de Adevarul Ortodox …insa , asa cum imi cunosc fiicele , stiu ca NU VOR DA INAPOI , macar de la atat de putin …poate chiar sa-mi ajute Maicuta Preacurata , sa ma insoteasca , oricat de rar ar vrea ele , la Biserica noastra ORTODOXA …
Cu toate nimicniciile mele , cu toate caderile mele , tot
merg inainte , cu Dumnezeu inainte ! Articolul parintelui Buliga imi intareste drumul acesta !
Va multumesc curat , din toata inima , Admin !
am uitat sa zic de nenorocitul asta de televizor : deocamdata
n-am nici o putere sa-i opresc pe-ai mei de la a privi
filme sau stiri sau emisiuni politice , etc. – de s-ar strica , din partea mea … de tot …s-or mai dezvata … n-am
decat rugaciunea , ca arma , si indurarile Domnului spre
neputintele si greselile noastre …[ dar pana cand ??? ] …
Si apropo de IUBIRE SI SLAVA DESARTA, un gand la inceput de primavara a marelui Steinhardt
Acum stiu, am aflat si eu…
“Cînd un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor cînd altul se
bălăceşte, încă, în viciul său.
Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încît ne umple sufletul de venin.
Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgîrciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează cînd ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor.
Blîndeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori… Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat. Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre.
Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.
Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbînzii trufaşe asupra poftelor… Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă. Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării.
Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămîne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngîmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.
Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămîne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.
Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un
secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă.
Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorulviciosului. Şi, în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre..”
Acum stiu, stiu ca orice ura, orice aversiune, orice tinere de minte a raului, orice lipsa de mila, orice lipsa de intelegere, bunavointa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul gratiei si gingasiei unui menuet de Mozart… este un pacat si o spurcaciune; nu numai omorul, ranirea, lovirea, jefuirea, injuratura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice cautatura rea, orice dispret, orice rea dispozitie este de la diavol si strica totul.”
@ Ellaina:
Am mai spus-o pe cam toate blogurile unde am vazut postarea asta si tuturor celor care ne-au trimis prin e-mail: nu este din Steinhardt decat ultimul paragraf!
Iar duhul mesajului nu-l simt a fi in intregime prea ortodox, in ciuda aparentelor. De altfel si lipsa de onestitate a celui care l-a lansat punandu-l pe seama parintelui Nicolae spune multe. Sunt lucruri foarte corecte si adevarate in el, amestecate cu “un subtire aer de inselare“, ca sa-l citez pe Sfantul Ignatie Briancianinov. Asa ca acele lucruri bune (impotriva trufiei) le-as prefera spuse de un Sfant Parinte, neamestecate cu limbajul si gandirea psihologica moderna (care mi-e foarte familiara), daca nu cumva putin si subtil… New Age ce stau in spatele acestui mesaj. Este caracteristic acestui tip de gandire sa relativizeze cat se poate de mult (pana la negare) pacatele trupesti, precum si tinerea postului asa-zis ‘exterior”. Din pacate cred ca la asta e folosit mai mult acest mesaj, de catre foarte multi care il preiau (nu e cazul tau, Ellaina, sa ne intelegem bine, fiindca nu ai de ce sa te simti vizata, dar daca ai adus discutia, ne simtim datori sa incercam sa prevenim).
Pasajele care nu sunt ortodoxe, in forma (limbaj si filosofia ascunsa in spatele lui) sau in fond, dupa parerea noastra:
Asta nu e dragoste, asta e indiferenta si ‘toleranta” moderna. Daca imi iubesc vecinul, il ajut si pe el sa-si curete gunoiul. Atentie: nu-i fac doar morala, il ajut!
Nu o sa gasiti asa ceva nicaieri in literatura duhovniceasca cu adevarat ortodoxa, dar veti gasi puzderie in literatura psihologista de 2 lei la moda pe toate tarabele astazi… Sa fim mai cu luare aminte, am indemna noi, nadajduind sa nu fim luati drept prea trufasi pentru asta 🙂
“Crestine,sa te increzi in Dumnezeu mai mult decat in propria mama.Sa-I marturisesti Lui,
totul,caci El nu te va trada niciodata.
Sa-I IMBRATISEZI CU DRAGOSTE TOATE PORUNCILE,caci ELE SUNT MANTUITOARE
DE SUFLET.ELE NICIODATA NU TE VOR INSELA.
Pe cat de mult iti pui toata incredere in Dumnezeu,pe atat sa fii treaz si cu mintea,luand seama la dusmanii tai,care vin de la trup,de la lume si de la diavoli.Toate acestea au fost minunat rostite de slavitul sfant al lui Dumnezeu, Efrem Sirul,care a zis:”Imbratisand Poruncile lui Dumnezeu,sa ai inima curata si plina de simplitate,iar STAND TARE IMPOTRIVA ATACURILOR DRACESTI SI INTRIGILOR TESUTE DE SLUGILE SATANEI, SA FII INTELEPT CA SARPELE SI BLAND CA PORUMBELUL.”
(Sf.Nicolae Velimirovici)
De ce iubim oare păcatul ?
De ce iubim oare păcatul
Şi nu sporeşte-n noi credinţa ?
De ce conduce-n om instinctul
Şi nu ne mustră conştiinţa ?
Acum mijloacele moderne
Ce ţintă au şi cui slujesc,
Imagine, succes la public,
Consum, profit, ce om zidesc ?
Omul modern ce înţelege
Şi ce alege să iubească,
În era veacului atomic
Şi cum doreşte să trăiască ?
Cu-atât de multe cunoştinţe,
Ţintim spre Univers….departe.
Dorim progres doar prin ştiinţă
Academii şi doctorate.
Dar lumea nu este mai bună
Şi traiul nu ni-i mai frumos
Ci-i egoist , perfid şi trufaş,
Când nu trăim într-u Hristos.
Maşini muncesc în locul nostru,
Profitul ştie doar de ban
Şi-aruncă-n stradă mii de oameni.
Consumu-i un mare tiran.
El cere bani şi lux şi viciu
Vrea cultul trupului, plăcerea,
Zdrobeşte sufletul şi stoarce
Din om şi mintea şi puterea.
Şcoala, familia şi statul,
Şi-au lepădat faţa creştină,
Iar presa spurcă totu-n public,
Şi scoate omul din lumină.
Femeia-şi leapădă menirea,
Şi nu-i mai pasă de Hristos
Iar sărăcia şi păcatul,
Distruge tot ce-i ortodox.
Familia nu mai e taină
Şi se clădeşte pe curvie,
Are ca ţintă doar plăcerea
Şi-i vai de lume, în ce-o să vie.
Scoarţa terestră e secată
De energie şi putere,
Iar carnea trupului o stoarcem
Avid şi aprig de plăcere.
Am spart prin pofte echilibrul,
Ce e’ntre rău şi între bine
Ne-am dat minciunii şi plăcerii
Dând adevărul pe ruşine.
Di carnea stoarsă fără noimă
Cu-atâta sete de plăcere,
Am pervertit puterea minţii
Secătuind-o de putere.
Azi ochii omului fug lacomi
Nu după viaţa în lumină,
Ci după formele plăcerii,
Şi-n gânduri care poartă vină.
Ce preţ plătim pentru acstea
Şi cum vrem să avem folos,
Storcând şi trupul şi planeta,
Şi ignorându-L pe Hristos ?
Cine mai caută azi oare,
Să strige-n public Adevărul
Să mustre-n el neruşinarea,
Şi să cultive-n el poporul ?
Că… ce profit poate aduce
Mustrarea lumii, ce folos ?
Nu a făcut-o oare Domnul
Şi…ştim ce-a pătimit Hristos.
Cine-i dispus să î-şi asume
Această foarte mare cruce,
Din start fără suces la public
Ştiind ce greutăţi aduce ?
Cei ce-au ales să facă asta,
Se pregătesc prin doctorat
Şi umblă cu mănuşi, cu grijă
Şi-o fac timid şi delicat.
Că cei ce caută lumina,
Nu numai că nu prea sporesc
Dar aplecându-se spre dânşii,
Prin umanism,… se rătăcesc.
Iar răul liber şi-n putere
Sapă adânc, nimicitor,
Robind, strivind şi legând veşnic
Cu milioanele-n popor.
Să te apuci să strigi în public
Că a curvi e-o grozăvie
Ce stoarce trupul, seacă mintea,
C–o să pierim, e-o nebunie.
Să spui la oameni de cultură,
La cei cu bani şi cu putere
Că nimicesc aşa poporul
Şi că-l lipsesc de înviere,
Că’ncurajând cultul plăcerii
Şi viaţa falsă în Hristos
Închid accesul către ceruri
Şi ţării nu-i aduc folos,
Să spui bisericii că-i slabă,
Şi că rosteşte prea puţin
Prea teoretic, fără pildă
Acest avertisment divin,
Că milioanele de-avorturi
I-un sânge care-l vom plăti,
Cu suferinţe mari şi crunte
Şi neamul ni-l vom pustii….
Că facem rele Sodomei
Şi poate chiar şi mult mai rău,
C –o ţară ortodox-creştină
Cultivă-n sine tot ce-i rău,
Că mănăstirile coboară
De la asceză la lumesc,
La formalism la teorie
Şi că prin fapte nu vorbesc,
A spune lumii ce-o aşteaptă
Nesocotind pe Dumnezeu
E O NEBUNIE , dar e sfântă
Când nu e săvârşită rău.
Azi adevărul teologic
Rostit de cei cu doctorate,
Îi onorează , nu-i aruncă
În lupta sfântă prin dreptate.
Cuvântul viu rostit în public
Care aprinde şi trezeşte,
Şi angajează-n lupta sfântă
Azi oare cine-l mai rosteşte ?
El este sabia divină
Ce taie-n rău, iar cu lumina
Demască falsul şi ruşinea,
Vădind mizeria şi vina .
De nu se înfierează oameni
Tot ce-i păcat, tot ce-i ruşine,
Tot ce e fals şi e minciună ,
Nici când nu ne va merge bine.
De nu se va lovi păcatul
Fără cruţare prin Hristos,
Ci teoretic şi politic,
Se va vorbi fără folos.
Că nu convinge vorba seacă
Ce ne trăind-o, o rostesteşti
Ci viaţa ta care demască,
Contrariul celor ce vorbeşti.
Sfinţenia a vrut Stăpânul,
Să fie pură, nestricată
S’ajungă-n suflet doar prin cruce
Şi dragostea adevărată.
Şi-acolo unde ea există
Cuvântul ei este-o putere,
Ce arde schimbă şi transformă
Şi naşte-n suflet înviere.
Cuvântul slab fără viaţă
S-aude astăzi peste tot,
Dar nu trezeşte nu învie
Pe cel ce sufleteşte-i mort.
Deaceia răul râde liber
Şi cântă-n ce cred că-i frumos
Chiar şi de unde se aşteaptă
Să vină cele de folos.
http://prediciaudio.wordpress.com/2010/03/09/canonul-sf-mc-codrat/
Canonul Sfântului Mucenic Codrat (10 martie)
…si eu, dar eu sunt “mica” la inima…sunt intr-un razboi…am fost scoasa de cele ale lumescului, cred eu, si desigur ca urmare a celor ce lucrez eu cu necunoasterea si nemultumirea si pacatele mele cele multe…din obstea alaturi de care ma impartaseam la intervale stabilite de Parintele Duhovnic…fiindu-mi prilej de bucurie si de luare aminte…
Ce spuneti ca a vazut Sfanta Melania petrecandu-se in acea vreme in Biserica se poate ca se face si azi…sa ma iertati!
Obstea daca nu se cunoaste indeajuns, asa ca oile, ca asa vedem la ceilalti…e trist…
E mai bine sa nu cerem Sfanta Impartasanie daca nu suntem acolo unde inima, asa cat e ea de curata, ca sa poata deosebi bine de rau…nu simte ca toate se fac dupa Traditia Sfanta a Bisericii?! Sigur ca e responsabilitatea celor care slujesc ceea ce fac si harul e asupra dumnealor s.a.m.d….dar unele lucruri se vad, le cunoastem si cei mai de (prea) curand doritori de a trai dupa Traditia Sfantei Biserici Ortodoxe…
Cat as vrea sa am un “vecin” care sa primeasca sa fie ajutat sa-si scoata gunoiul…ca n-ar fi ajutorul de la mine…e con-lucrare…eu sunt “mica”…
@ Mihaela:
Te rugam sa fii mai explicita, mai clara, daca se poate. Nu prea intelegem sau nu suntem siguri ca intelegem bine ceea ce vrei sa ne transmiti. Multumim!
Ganduri fapte totul desertaciune daca nu le facem golindune de eul cazut, dar putem face noi asta? Eu nu pot, voi s-ar putea, ce pot eu? Doamne ajuta necredintei mele! Si astfel cu acest strigat de deznadejde dar care prefigureaza curajul de a lupta mai departe nu pentru desertaciunea in care traiesc ci cu gandul ca telul meu de a ajunge e patria creresca alaturi de Hristos.
Televizorul e rau…fumatul e rau…ma-i dar destepti mai sunteti, vedeti patimile , insa pe ale voastre le vedeti ca sa mai discutati si de ale altora? Eu sunt prins de ele, vreau sa scap, dar atentie acest vreau e doar o vorba in care eu, eul cazut ma trufesc ca stiu ce vreau.
Nu zic ca nu trebuie sa marturisim ortodoxia si sa ajutam pe aproapele nostru aflat in dificultate, insa sa alegem credinta din inima si suflet nu pe cea ganditoare lumeasca.
Cea mai mare virtute a omului e iertarea aproapelui fara de ea putem sa facem n ,,fapte duhovnicesti”-ele nu sunt decat desertaciuni omeneti produse ale trufiei, insa iertarea a dat diavolului existenta peste cap, ”cum poti Doamne sa ierti pe pacatos, cand in vechiul testament erai drept, acum nu mai esti drept rasplatesti raului cu bine…si asa se incurca necuratul in propria ciuda ca nu e om, dar nu faptul ca ar vrea sa se pocaiasca ci a faptului ca nu poate si nici nu vrea sa se intoarca la starea sa dintai.
Astazi si nu numai astazi, dar in ultimele decenii lumea a intrat in fierbere, ”omul evolueaza,, vrea sa spuna, cand il scoate pe Dumnezeu din ecuatia lor dar vai din sufletul lor nu-l pot scoate si de aici o intreaga tragedie, omul devine dusmanul lui cel mai feroce si inventeaza sisteme de ,,ocrotire a vieti ”numite drepturi, in care omul se incurca il ele de nu mai stie in ce parte sa mearga.
Necuratul isi face planul sau, am aproape toata lumea in posesia mea, insa unii vor sa ierte, astias nebunii!
Calculeaza el tot calculeaza si vede ca ,,nebunii”astia traiesc dupa iertare si nu dupa dreptate, dupa Cruce si Evanghelie si nu dupa ,,evolutia omului”.
Fratilor va rog sa ma iertati ca am inceput sa bat campii, dar ce am vrut eu sa zic, iertarea e Divina, si prin ea omul pierde eul si primeste dreptatea Divina.
Asa ca televizorul, fumatul…si alte patimi sa le scoatem din trufia noastra ca nu le facem, da nu trebuie sa le facem trebuie cum au spus si fratiile voastre sa determinam si pe semenii nostri sa nu le faca, insa nu cu ratiunea umana, ca ce stim noi, acum stam ni se pare bine in credinta, dar putem sa ne asiguram ca o sa ramanem asa daca nu iertam aproapelui cazut in patima?
Aproapele se afla in asa ceva dintr-un motiv sau altul insa cine vrea sa fie crestin , sa-i ierte aproapelui greselile dar nu patima, dar nu cu dreptatea omeneasca, ci cu sfatul Duhovnicului ortodox si nu modernist.
Doamne ajuta necredintei mele ca sa pot sa am credinta in Tine!
Trei gropi ne deschid diavolii : întâi, ne opresc de la facerile de bine, apoi, daca nu reusesc, cauta sa ne determine sa facem binele fara Dumnezeu, iar, daca nici asa nu pot, ne lauda pentru binele facut pentru a ne mândri. (Sf.Ioan Scararul) Eu as indrazni sa spun ca mai actuala si mai mare este groapa iubirii de arginti.O cata slugarnicie , cata umilire vezi pentru bani!Chiar si la Clerici!Doamne Tu ma iarta pentru ce am scris , nu judec, dar te mahnesti de ceea ce vezi.
Elena D.:
Impartasim intrutotul constatarea si mahnirea. Atat trufia orbitoare dupa un succes, cat si frica, dar mai ales iubirea de arginti pe multi care incepusera bine si foarte bine au incovoiat si chiar au prabusit.
Va multumesc pentru toate!Mahnire am vrut sa transmit si am incercat, dar nu pot vorbi mai clar.Imi cer scuze!
Sa zicem asa :Ce sa faca cineva care merge (nevoit) la o Biserica si aude “Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi?” in loc de “mantuieste-ne pe noi?” si altele…
Sa ceara lamuriri parintilor ce slujesc? Si cine … o femeie care nu stie bine nici cele ale ei dar e mahnita de cum se canta in Sfanta Biserica?
Cuvantul Sfintei Melania avea “greutate”…Dar asa, in asteptarea venirii unui cuvant cu “greutate” ce sa ne facem…?!
Poate ca sa ne rugam sa fim iertati si sa fim miluiti sa nu mai gresim…
Eu as vrea sa ne oprim!Sa fim asa de apropiati de dorinta de avea acelasi Duh incat sa ajungem la indreptare ! Cum? Si cine sa ridice glasul…?!
Cum sa ne apropiem de Sfintele Taine asa ?! Mai bine e poate sa ne lipsim…?!
Sa fiu “musafir” si atat?!Sa caut alt loc, alta Slujire…poate…
Am gasit o asemanare si o repetare a celor relatate.
Va veni si “glasul” care sa mustre…(!?)
Mahnire si nedumerire.Atat.Sa ma iertati!
Sa nu spuneti ca vreti sa nu va mai impartasiti sau ca nu mai mergeti la o anumita biserica pentru ca se canta: “Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi?”. Pai asa si trebuie. Cealalta formula, desi nu e incorecta, poate sa nasca unele confuzii, dar niciuna din ele nu este incorecta si cu atat mai putin nu justifica nici vreo mustrare si nici parasirea comunitatii?! Nu intelegem de ce va mahniti din asa ceva… Chiar nu exista motiv si tocmai asta e ispita! Si daca din asta ne smintim, ce ati spune daca ati vedea adevaratele si gravele probleme? Si totusi mergem inainte cu credinta… Nu trebuie sa ridicam noi glasul neaparat, il ridica numai cine are chemare pentru asta si numai acolo unde situatia este chiar grava si intolerabila.
Va multumesc! Doamne ajuta!”Inainte cu credinta!”
@admin
Multumim pt comentariile binevenite. Sa stiti ca in interior am avut si eu o temere (parca unele nu sunau chiar ortodox), dar m-am gandit ca poate sa fi fost limbajul unui N. Steinhardt mai tanar…acum chiar ma bucur pt clarificare.