Ierom. Ioan Buliga: IUBIREA LUMESCULUI NE OPRESTE DE LA JERTFA

“Diavolul vine „foarte evlavios” cu aceste daruri la noi, şi noi, prinzându-ne, nu mai avem timp pentru rugăciune sau pentru mântuirea sufletului, şi, în loc să ne lepădăm de cele lumeşti pentru a urma lui Hristos, ne încâlcim în cele lumeşti, ba chiar plini de recunoştinţă pentru cei ce aduc aceste daruri îi trecem la ctitori. (…) El poate să dea toate bogăţiile pământului, un singur lucru însă nu vrea să-l facă, şi acesta este cel mai important: să se pocăiască. Noi ne bucurăm când păcătoşii aduc daruri la biserică, şi-i trecem la ctitori, şi uităm să le spunem că dacă nu se pocăiesc se vor duce în fundul iadului. Chiar o biserică întreagă de ar ridica, căci biserica nu înseamnă nimic fără credinţă, iar biserica a dăinuit până astăzi prin sângele mucenicilor, nu prin bani”.

“Trecând prin descrierea vieţii mucenicilor, putem trage o concluzie: toţi mucenicii înainte de a primi mucenicia au mărturisit. Nici Hristos nu a fost răstignit până ce nu a terminat mărturisirea Sa pe pământ. Cei doi martori din Apocalipsă au fost ucişi doar după ce au isprăvit cu mărturisirea (Apoc. 11, 3-7), la fel toţi mucenicii, iar această mărturisire era Adevărul, care lovea în slugile diavolului, care este tatăl minciunii, era lumina care lovea în slugile întunericului. Mărturisire poate fi viaţa fiecărui om căci aceasta poate fi adevăr sau lumină.

Din istoria omenirii s-a văzut că trei sunt ispitele prin care diavolul încearcă să corupă mărturisirea unei vieţi curate în adevăr, adică în ascultare faţă de Dumnezeu. Prin aceste trei ispite diavolul a ispitit şi pe Eva în rai, şi pe Hristos pe muntele Carantania, când a postit patruzeci de zile, şi pe mucenici, cărora, înainte de a fi ucişi, stăpânitorii le făgăduiau că dacă vor jertfi idolilor vor primi şi daruri, şi desfătare, şi stăpânire, şi prin aceste ispite suntem şi noi ispitiţi astăzi.

Prima ispită este cea a mâncării: porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini (Matei 4, 3), a zis ispititorul Mântuitorului, iar femeia în rai a gustat din fructul oprit socotind că este bun de mâncat (Facere 3, 6). Neînfrânarea la mâncare este cea care ne îndepărtează de rugăciune, ne aprinde spre desfrânare şi mânie, ne provoacă moleşeală şi dezgust faţă de toate. Multa mâncare oboseşte foarte mult organismul, pentru că organismul trebuie să lucreze ceea ce mâncăm, lucrare în care organismul se foloseşte de nişte elemente ce sunt esenţiale pentru om şi pe care le iroseşte. Astfel ne înşelăm şi în loc ca multa mâncare să ducă la întărirea trupului, ea îl slăbeşte treptat şi îndată se vor instala în el tot felul de boli care îl netrebnicesc pe om. Oamenii vor să-şi arate fantezia în tot felul de invenţii culinare, unele dintre ele fiind pentru organism o adevărată ciumă, bombe cu efect întârziat pe care omul le bagă singur în el.

Din această fantezie nu lipsesc „marile descoperiri ale oamenilor” care au făcut din chimicale tot felul de înlocuitori alimentari foarte gustoşi. Ei sunt cancerigeni, foarte dăunători organismului, dar nimeni nu spune nimic şi îi consumăm zilnic, pentru că nu lipsesc din aproape nici un produs care se cumpără din magazin. Slăbirea provocată organismului de aceste produse şi de lăcomie, în general, este foarte convenabilă instalării răului în om. Omul se simte moleşit, indispus de a ieşi la lupta cu viaţa, nepăsător la nedreptăţile din jur.Această slăbire este intensificată şi de desfrânarea care se instalează în trup tot datorită excesului de mâncare. Sfinţii Părinţi ne spun că cugetele spurcate se nasc mai ales din multa mâncare. De la desfătare până la desfrânare nu este decât un pas, şi de multe ori nici atât, căci cei cărora le place să trăiască în desfătări nu mai au nimic în comun cu acea viaţă curată care este foc al râvnei pentru Dumnezeu.

A doua ispită este fascinaţia, uimirea ochilor, senzaţionalul, este plăcutul la vedere combinat cu dorinţa de senzaţii tari. Astăzi acestea se revarsă mai ales prin televizor, dar nu înseamnă că până la apariţia televizorului nu a existat. Ispita ochilor a existat de la început. Eva, socotind că rodul pomului este plăcut la vedere, a luat din el. Niciodată nu putem da vina pe ispititor sau că nu ne-am putea feri de aceste lucruri care astăzi se află peste tot în jurul nostru. Vedem că spune socotind, deci ispita trece prin raţionalul nostru, altfel nu ar fi nimic pentru noi, ar fi ceva străin de noi şi noi nu am avea nici o vină.Gândul se judecă, la fel şi faptul că noi ne învoim cu aceste lucruri.

Astăzi televizoarele sunt nelipsite din casa creştinului şi ne întrebăm ce legătură mai au cu creştinismul cei care stau toată ziua şi îi admiră pe actori, care, după cum spun canoanele bisericii, nici nu trebuie primiţi în biserică? Desfrâul, violenţa, imagini şi cuvinte care întinează mintea, dorinţa de teribilism, toate acestea se revarsă din aceste cutii demonice şi îi demonizează pe oameni. Copiii, care sunt cei mai sensibili, devin de nerecunoscut şi nimeni nu spune nimic pentru că toate se ascund sub o mască a binelui. Mulţi văzând scenele din filme ajung la o dorinţă de teribilism, de manifestări violente, şi nu le pasă nici de viaţa lor, nici de a altora. Acesta este punctul urmărit de forţele răului: ca omul să ajungă la deznădejde când va vedea că această dorinţă de a fi mare este o înşelare şi n-a făcut decât să-şi distrugă viaţa, sau să-şi termine viaţa în manifestările acestea nebuneşti, şi una şi alta fiind un atentat la viaţa omului. Până la urmă, rodul din pomul oprit nu a fost nici bun şi nici plăcut, ci doar Eva a socotit că ar fi, dar nu a fost, şi nu este decât o înşelare care duce la cădere. Cineva învinuia pe Eva că datorită ei a ajuns omul în cădere, dar el încă nu şi-a dat seama că fiecare dintre noi suntem ispitiţi în felurile în care a fost ispitită Eva şi că zi de zi cădem.

Diavolul ne îndeamnă să ne înălţăm, să ne aruncăm nebuneşte în viaţă, urmărindu-ne la fiecare pas pierzania. Ispititorul l-a dus pe Hristos pe aripa Templului şi i-a zis:

de eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris este: „Îngerilor Săi va porunci pentru Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca nu cumva să izbeşti de piatră piciorul Tău” (Matei 4, 6).

Este ca şi cum ne-ar şopti nouă la ureche: eşti cineva, eşti tare, arată şi altora. Pe Hristos a îndrăznit să încerce să-L facă să Se mândrească că este Fiul lui Dumnezeu. Şi Cel ce nu putea să păcătuiască, pentru că era şi Dumnezeu, nu a uitat nicicum că El a venit aici ca să împlinească legea, şi S-a pus în chipul omului smerit, cu toate că era Dumnezeu, şi a răspuns ca un om de sub lege că nu trebuie să ispiteşti pe Domnul Dumnezeul Tău. El fiind Dumnezeu S-a comportat în ispita Sa ca un om, iar oamenii în ispitele lor, oameni fiind, sunt ispitiţi să se încreadă în ei, că ar fi mari, că ar fi tari, că au putere, adică că ei ar fi un fel de Dumnezeu. În vechime, împăraţii spuneau: de voieşti ca poporul să fie fericit, să-i dai pâine şi circ. Poporului, pâine şi circ, iar noi să stăpânim. Aici este vorba tocmai despre cele trei ispite ale înşelătorului: pâinea, circul şi dorinţa de a stăpâni. S-a observat în popor, apropos de primele două ispite, că poporul preferă circul mai mult decât pâinea: omul îşi dă ultimul ban pe care îl are pe ziare şi, chiar dacă nu are ce mânca, trebuie să aibă televizor în casă.

A treia ispită este dorinţa de a stăpâni. Diavolul i-a spus Evei:

„Nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul”.

De aceea femeia, socotind că rodul pomului este (…) vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat (Facerea 3, 4-6). De aceea se spune că primul om “savant” a fost Eva, şi ea şi-a dat seama până la urmă de înşelăciunea în care a căzut, dar savanţii de astăzi încă nu-şi dau seama de rodul stricat pe care îl mănâncă, şi-l răspândesc pe tot pământul. Deschideţi-vă bine ochii, precum li s-au deschis şi lui Adam şi Evei oarecând, şi daţi-vă seama că mâncăm din rodul stricăciunii. Se vede din ce în ce mai bine unde duc descoperirile oamenilor: spre pieire şi necredinţă. Înţelepciunea care nu este de la Dumnezeu este pieire. Sfinţii au avut descoperiri, dar nu de genul acesta, lucrarea lor era pentru mântuirea sufletului, pe când descoperirile omului de astăzi vor să îl facă pe om să uite de suflet. Orice om cu o vedere clară îşi dă seama că aceasta este lucrarea pierzaniei. Omul creator este modelatorul unei creaţii stricăcioase, care nu poate dăinui. Dumnezeu, adevăratul Creator, a creat raiul. Omul e creatorul deghizat, înşelat de o ştiinţă pervertită – un rău care se arată în chipul binelui -, încearcă să improvizeze un alt rai, printr-o minte omenească.

Frumosul se arată pervertit într-un kitsch plăcut la vedere, ceva strălucitor care înşală minţile oamenilor.

Odihna se arată pervertită într-o comoditate prost înţeleasă, la care n-o să se poată ajunge niciodată, pentru că nu se poate vorbi de odihnă trăind în păcat.

Armonia se arată pervertită într-o încercare de a face pace cu forţa urmărindu-se interese ascunse, drept pentru care niciodată n-o să se ajungă la ea.

Cât despre nemurire, ce să mai vorbim? Se zbate omul de ştiinţă, dar descoperirile lui sunt din ce în ce mai hidoase, ceea ce ne facem să credem că timpul este scurt.Ceea ce părea bun, plăcut şi plin de ştiinţă se va dovedi a fi o iluzie deşartă, şi în loc de a fi mai bine va fi din ce în ce mai rău, noul nostru creator deghizat, în loc de prosperitate, în loc de rai, va aduce iadul pe pământ. La Sfinţii Părinţi s-a proorocit că la sfârşitul vremurilor oamenii pe pământ vor fi ca diavolii.

Răul dă omului o senzaţie că totul ar fi bine. Vrea ca omul să nu-şi dea seama de toată această înscenare. Şi la aceasta contribuie din plin duhovnicii de astăzi care gustă din plin din rodul stricăcios al ştiinţei omeneşti, depărtându-se tot mai mult de ştiinţa ştiinţelor: mântuirea sufletelor. Omul se arată foarte ocupat, foarte prins de munca pe care i-o dă diavolul de a construi lucruri stricăcioase care la arătare se arată strălucitoare. Zboară sau fac tot feluri de alte lucruri de care omul se minunează, şi diavolul îşi face frumos treaba până la capăt. Treaba pe care a făcut-o şi cu Eva, şi pe care vrea s-o facă şi cu toţi oamenii, este de a da fiinţei create de Dumnezeu să mănânce dintr-un rod al înşelăciunii, de a o îndemna să devină ea însăşi creator, dându-i iluzia că ar putea face ceva bun. Scopul omului pe pământ este mântuirea sufletului, însă descoperirile omeneşti nu vorbesc nimic despre asta, ba chiar încearcă să-l facă pe om să uite de suflet şi de mântuire. Omul îşi dedică viaţa chiar acestor lucruri şi nu se gândeşte că nici unul dintre acestea nu le poate lua cu el sau să-l ajute în viaţa viitoare într-o moarte care ni se poate întâmpla la orice pas. În faţă, el are doar dorinţa unei vieţi mai bune pe pământ, părăsind grija sufletului.

Diavolul L-a dus pe Hristos pe un munte foarte înalt şi I-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi I-a zis Lui: Acestea toate ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi Te vei închina mie (Matei 4, 8-9).

Închinarea la diavol nu este pur şi simplu să te închini în faţa chipului lui, ci chipul lui se împarte în fel de fel de chipuri ale răutăţii, manifestări răutăcioase pe care noi urmându-le în purtările noastre ne închinăm diavolului. Acesta este târgul pe care ni-l propune diavolul: fă voia mea şi-ţi voi da bogăţii şi slavă pământească, toţi oamenii aflându-se de fapt în acest pas greşit în care caută bunăstarea unei vieţi scurte pe acest pământ în detrimentul vieţi viitoare şi a sufletului.

Diavolul vine „foarte evlavios” cu aceste daruri la noi, şi noi, prinzându-ne, nu mai avem timp pentru rugăciune sau pentru mântuirea sufletului, şi, în loc să ne lepădăm de cele lumeşti pentru a urma lui Hristos, ne încâlcim în cele lumeşti, ba chiar plini de recunoştinţă pentru cei ce aduc aceste daruri îi trecem la ctitori. Diavolul nu se sfieşte să dăruiască. Acestea toate Ţi le voi da Ţie – a spus el lui Hristos. Noi ce facem, îl trecem la ctitori? El poate să dea toate bogăţiile pământului, un singur lucru însă nu vrea să-l facă, şi acesta este cel mai important: să se pocăiască. Noi ne bucurăm când păcătoşii aduc daruri la biserică, şi-i trecem la ctitori, şi uităm să le spunem că dacă nu se pocăiesc se vor duce în fundul iadului. Chiar o biserică întreagă de ar ridica, căci biserica nu înseamnă nimic fără credinţă, iar biserica a dăinuit până astăzi prin sângele mucenicilor, nu prin bani.

Acest târg îl face cu noi U.E., care, în schimbul unei bunăstări făgăduite, distruge încet-încet şi puţina credinţă care a mai rămas. Ce înseamnă legalizarea avorturilor, a anticoncepţionalelor, a prostituţiei, a homosexualităţi, toate aceste lucruri fiind strigătoare la cer, lucruri peste care va veni neîntârziat mânia lui Dumnezeu? Muntele Athos a fost un loc care a dat atâţia oameni sfinţi, de acolo au ieşit luminători în toată lumea. Toţi aceştia au mărturisit într-un glas despre descoperirile Maicii Domnului, care şi-a arătat dorinţa ei şi a lui Dumnezeu ca în acest munte să nu intre femei. Oare nu vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi ai Maicii Domnului sunt cei care vor să introducă femeile în Sfântul Munte? Şi câte alte legi diabolice au, pentru care aşteaptă momentul potrivit spre a le aplica. Sfânta Melania Romana (31 Decembrie), aflându-se odată într-o biserică, l-a auzit pe preot pomenind numele unei femei despre care se presupunea că este eretică. Melania l-a certat pe preot cu glas tare, în auzul tuturor, spunând:

„Dacă mai pomeneşti numele acestei femei, eu nu mă mai împărtăşesc din jertfa ta”.

La vreme de mărturisire, se pare că femeile ne vor întrece. La răstignirea lui Iisus, ucenicii L-au părăsit, femeile însă au fost cele care L-au urmat până la cruce şi tot ele nu s-au înfricoşat de paza pusă la mormânt şi s-au dus să-I ungă trupul cu miresme. La certarea Melaniei, preotul s-a ruşinat de poporul din jur, pentru că Melania trăia cucernic, ducând o viaţă aleasă, fiind cinstită de tot poporul. Ea se lepădase de lume şi de bogăţiile pe care le avea, urmând lui Hristos, noi însă se pare că ne temem să nu pierdem ceva mărturisind, şi nici măcar nu mai avem o viaţă cucernică, ci ne ascundem în slugăreală, grijulii în a nu ne pierde poziţiile pe care le avem. Întrebarea este: Dacă cu adevărat cred că nu sunt vrednic, de ce mi-e frică să nu pierd această poziţie în care mă aflu: de preot, stareţ, duhovnic, ierarh sau altceva? Şi de ce nu mă gândesc la mulţimea de oameni care intră în acest joc? Răul îşi pune scaunul printre noi şi noi nu spunem nimic, mergem după o poziţie majoritară, uitând că în cea mai mare parte mărturisitorii au fost minoritari. Nu aceasta am învăţat de la Sfinţii Părinţi: Moise, Sfântul Ilie, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur şi de fapt toţi sfinţii au mustrat aspru pe stăpânitorii din zilele lor care trăiau ca păgânii sau care greşeau.

În viaţa Sfântului Ambrozie (7 Decembrie) găsim că atunci când împăratul Bizanţului din vremea sa a făcut o greşeală, ucigându-se într-o cetate mai mulţi oameni nevinovaţi, venind împăratul la biserică, Episcopul Ambrozie i-a ieşit în faţă şi l-a oprit să intre în biserică.

„Am greşit, a spus împăratul, dar şi regele David a păcătuit”.

„Dacă ai urmat lui David în greşeală, să-i urmezi şi în pocăinţă, şi precum David a făcut pocăinţă, aşa să faci şi tu, împărate” – i-a răspuns episcopul.

Rânduiala bisericilor din acea vreme era ca cei ce greşeau să nu intre în biserică, ci în timpul slujbei să stea întinşi la pământ, afară, la intrarea în biserică, şi de acolo, prosternaţi la pământ, să ceară iertarea păcatelor. Câtă umilinţă era!Şi iată, împăratul a trecut în rândul celor simpli şi, întins la pământ, şi-a făcut canonul în perioada rânduită de episcop. Câţi însă [ar face aceasta] dintre mai marii noştri, care, deşi trăiesc fără Dumnezeu, vin la biserică din interese electorale şi o întinează, ei de fapt trăind ca păgânii şi fiind părtaşi la genocidul de avorturi legalizat, fiind părtaşi şi slugarnici la organizaţii internaţionale ce urmăresc interese camuflate şi meschine.

Toţi mucenicii, înainte de a primi mucenicia, i-au mustrat pe nedrepţii stăpânitori. Şi au fost milioane de mucenici. Astăzi însă se pare că încercarea de corupere a muceniciei prin aceste trei ispite reuşeşte din plin, oamenii alegând ceea ce la prima vedere pare „bun”, „plăcut” şi „vrednic de dorit” în detrimentul mântuirii sufletului, în detrimentul mărturisirii care ne aduce mântuirea”.

(Ierom. Ioan Buliga, Desertaciunile lumii. Editie completa. Volumele I-II-III-IV, Ed. Man. Jacul Romanesc)

Legaturi: