IPS TEOFAN – cuvant inspirat si memorabil despre MUCENICIA SLUJIRII ARHIERESTI, citand in extenso si din scrisoarea Parintelui Rafail. CEA MAI MARE PRIMEJDIE PENTRU UN EPISCOP: DUHUL LUMII, amintind si despre ispita triumfalismului realizarilor omenesti, precum si “laudele, multe fățarnice, venite din partea oamenilor, relația uneori neadecvată cu puternicii zilei” (VIDEO)

26-07-2017 Sublinieri

Cuvânt rostit de IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei la hirotonia întru arhiereu a PC Arhim. Damaschin Luchian pentru slujirea de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 23 iulie 2017:

Doxologia: Slujirea arhierească – între lumina taborică și durerea răstignirii

Preasfinția Voastră, Preasfințite Părinte Damaschin[1],

[…]

Înlăuntrul Dumnezeieștii Liturghii, la începutul căreia ne aflăm, Părintele Damaschin a fost hirotonit, prin puterea Duhului Sfânt, întru arhiereu. Luăm parte la un moment rar întâlnit în viața Bisericii. Suceava nu a mai avut parte de un asemenea ceas binecuvântat de când Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Pimen a fost hirotonit arhiereu.

Acum, la Sfânta Liturghie, înainte de rostirea Evangheliei, am ascultat cuvântul către Romani al Sfântului Apostol Pavel care ne cere „a gândi la fel unii pentru alții, după Iisus Hristos (Romani, 15,5). A gândi conform gândului lui Hristos, a avea gândul lui Hristos (I Corinteni 2, 16).

În legătură cu hirotonia întru arhiereu și în legătură cu slujirea arhierească în Biserică, iată ceea ce-i dorim noi, astăzi, Preasfințitului Episcop Vicar Damaschin Dorneanul.

A avea gândul lui Hristos echivalează, după cuvântul rostit al Apostolului Pavel, cu harul „nădejdii” izvorât din răbdarea și mângâierea care vin din Scripturi (Romani 15, 4).

Răbdarea și mângâierea constituie definiția stării de arhiereu. Începând de astăzi, Preasfințitul Episcop Damaschin urcă și mai sus pe muntele mângâierii întru Duhul Sfânt. Ca arhiereu are posibilitatea, în cel mai de foc grad, să guste „cât de bun și cât de dulce este Domnul”. Mantia arhierească îl acoperă cu valurile nesfârșite ale Duhului Sfânt, curgând cascadă. Acestea îl apară, îl ocrotesc, îi dau putere, îi oferă spații nesfârșite și adânci de bucurie duhovnicească. De la înălțimea arhieriei are posibilitatea să vadă întinderile fără hotar ale Bisericii, ale vieții unor preoți, călugări sau credincioși mireni care trăiesc, discret, dar real, viața în Hristos, dobândirea Duhului Sfânt și iubirea lui Dumnezeu Tatăl.

Coborând de pe Tabor, Hristos spune ucenicilor Săi că El va fi dat în mâinile oamenilor păcătoși, care-L vor răstigni, și a treia zi va învia (Matei 17,23). Arhiereul, chip și prelungire al lui Hristos Dumnezeu – Omul, trece foarte repede de la starea de Tabor, la cea de Golgota. Uneori, revine pe Tabor pentru a coborî cât mai repede de pe el în Agonia din Ghetsimani.

În viața sa personală și în slujirea Bisericii, arhiereul este chemat să cunoască experiența lărgimii și lungimii, înălțimii și adâncimii (Efeseni 3,18) Căii lui Hristos, Cel mort și înviat.

Lumina taborică și durerea răstignirii alternează de-a lungul întregii slujiri arhierești. Bucuria „de a crede în Dumnezeu” este dublată de privilegiulde a pătimi pentru El” (Filipeni 1,29). Faptul „de a pătimi pentru Dumnezeu” este condiția stării arhierești, este pâinea cea de toate zilele a arhiereului, pâine spre ființă. Urmându-L pe Hristos în Ghetsimani și urcând împreună cu El pe Golgota, arhiereul este chemat să „trăiască prin Hristos, prin puterea Lui, tragedia lumii ca pe tragedia Sa proprie și personală” cum mărturisește un duhovnic din zilele noastre[2].

Arhiereasca mucenicie, căci despre mucenicie este vorba, se arată în faptul că episcopul este urmașul Apostolilor pe care Sfântul Pavel îi descrie astfel: „Prin slavă și necinste, prin defăimare și laudă; ca niște amăgitori, deși iubitori de adevăr; ca niște necunoscuți, deși bine cunoscuți; ca fiind pe pragul morții, deși iată că trăim, ca niște pedepsiți, dar nu uciși; ca niște întristați, dar pururea bucurându-ne; ca niște săraci, dar pe mulți îmbogățind; ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc” (II Corinteni 6, 8-10). Purtându-și crucea arhieriei, episcopul este întâmpinat adesea, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, cu „ocară, asupriri, cuvinte grele, zeflemele de la cei mici, unele făcute cu gând rău, altele pe bună dreptate, mustrări nedrepte și nemeritate și din partea superiorilor și din partea inferiorilor[3].

Cea mai mare greutate în viața arhiereului, ca de altfel pentru orice creștin adevărat, este legată de duhul lumii care încearcă să pătrundă în inimă și suflet, în cuget și în rărunchi prin orice fisură. Activismul pastoral, eventualele realizări economice, edilitare, sociale sau educaționale considerate ca reușite personale, laudele, multe fățarnice, venite din partea oamenilor, relația uneori neadecvată cu puternicii zilei, sunt tot atâtea căi prin care duhul lumii, adică al celui viclean, se așează în străfundurile ființei episcopului.

Într-o atare situație, episcopul este chemat să lupte pentru a dobândi sentimentul nimicniciei proprii, al neputințelor personale. „Lumea nu începe cu tine și nu se sfârșește cu tine”, spunea adesea Patriarhul Teoctist, adresându-se arhiereilor din jurul său. Conștiința propriilor slăbiciuni, încercări de tot felul și, mai ales rugăciunea pentru iertarea propriilor păcate și ale păstoriților deschid larg porțile ca Duhul lui Dumnezeu, nu duhul lumii, să sălășluiască în adâncul de taină al episcopului.

În acest sens, cuvântul Sfântului Apostol Pavel către Corinteni constituie izvor continuu pentru ca arhiereul să nu cadă în cea mai grea ispită, aceea de a fi stăpânit de duhul lumii.

Episcopul, pe orice treaptă de slujire s-ar afla, este chemat să-și fundamenteze viața și lucrarea, spune Sfântul Pavel, nu pe „înțelepciunea Cuvântului”, ci pe „crucea lui Hristos”; nu în „înțelepciunea înțelepților și în știința celor păcătoși”, ci în „Hristos Cel răstignit”; nu în cele „tari”, ci „în cele slabe ale lumii”; nu în „cele ce sunt”, ci în „cele ce nu sunt”; nu în „cuvinte de înduplecare ale înțelepciunii omenești”, ci în „adeverirea Duhului”; nu în „înțelepciunea oamenilor”, ci „în puterea lui Dumnezeu”; nu în „înțelepciunea acestui veac, nici a stăpânitorilor acestui veac, care sunt pieritori, ci în înțelepciunea de taină a lui Dumnezeu, ascunsă, pe care Dumnezeu a rânduit-o mai înainte de veci, spre slava noastră, pe care nici unul dintre stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul Slavei” (I Corinteni 2, 4-8).

Într-o scrisoare adresată unui arhiereu în anul 2002[4], Părintele Rafael Noica mărturisește că

vremea este ca Biserica să se întoarcă întru ale Sale, să ne reînvățăm să avem mai multă încredere în Dumnezeu decât în cele văzute și „mai la îndemână” și să ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decât pe mijloacele acestei lumi”.

„Cum vom fi lui Dumnezeu Biserică și Mireasă Hristosului Său?”, se întreabă marele duhovnic și răspunde pentru sine și pentru arhiereu: „Este nevoie ca, mai ales noi, «fețele bisericești», să «osebim vremea» (Luca 12, 54-57) în care ne aflăm istoric, spre a lucra împreună cu Dumnezeu în via Lui și să tragem în aceeași direcție cu El”.

„Acum va trebui să se lămurească credința noastră; acum se va vedea, în sfârșit, ce va fi fost Biserică, și ce nu… ce anume va rămânea «neclătinat de porțile iadului» (Matei 16,18)… și ce va trebui să cadă”. „Vom fi nevoiți să ne vedem făcuți de râs și de rușine, și pe noi înșine și pe iubita noastră Biserică și tot ce avem mai scump și mai sfânt în lume, să răbdăm ocări și prigoane din afară, iar dinlăuntru smintiri și poticniri și vânzări” (cf. Apocalipsa 13,7 ). „Biserica este chemată «să se lămurească» întru cele din urmă, ca aurul în cuptorul ispitirii, să se lepede de tot ce este străin sfințeniei Ei, să se smerească până în sfârșit, să se gătească Mireasă întru întâmpinarea Mirelui” (cf. Apocalipsa 22, 16-17).

Iubiți frați și surori întru Hristos, Domnul,

Scrisoarea către arhiereu a Părintelui Rafael, precum și textul rugăciunii unui arhiereu pentru vrăjmașii săi alcătuită de Sfântul Nicolae Velimirovici[5] ar trebui să șadă la locul de pravilă al fiecărui arhiereu, preot, călugăr sau credincios mirean, alături de Sfânta Scriptură, Filocalie, Psaltire și Ceaslov.

Greutatea vieții de arhiereu, greutatea vieții de creștin nu trebuie totuși să ne înspăimânte. „Voi, copii, spunea Sfântul Ioan Evanghelistul adresându-se creștinilor, sunteți din Dumnezeu și mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume” (I Ioan 4,4). „Nu vă temeți, Hristos a înviat!”, rostea adesea Părintele Sofronie, tată după duh al Părintelui Rafael și fiu duhovnicesc al Sfântului Siluan Atonitul. Chiar dacă „noi, creștinii, suntem ca o picătură de apă care încearcă să înainteze împotriva curentului, într-un mare râu[6], este absolut necesar să nu pierdem direcția și anume Hristos – Cale, Adevăr și Viață. „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16,33), adică duhul lumii, zice Hristos.

Biruința lui Hristos asupra duhului lumii este moștenirea cea mai de preț pentru arhiereu, este „apa cea vie” din care ar trebui să se adape orice slujitor al Bisericii, orice creștin. Înrădăcinarea în biruința lui Hristos asupra duhului lumii îl transformă pe arhiereu și pe tot creștinul din „om firesc” în „om duhovnicesc”, care „judecă duhovnicește” (I Corinteni 2, 13-14). El devine „omul lui Hristos”, cum mărturisea Părintele Arsenie Papacioc, duhovnicul multor arhierei. Cu o condiţie, spune el: „Să te smereşti cu adevărat[7]. Simplu, dar extrem de greu. Greu, dar absolut necesar. Adevărata cale a unui stăpân (iar arhiereului ne adresăm prin „vlădică”, adică „stăpân”), este să slujească, să se coboare, să fie cel mai mic, pentru a fi cel mai mare. Dacă nu are acest gând altoit puternic pe starea sa de arhiereu, Dumnezeu, din iubire pentru el, îngăduie să fie smerit de alții, să fie făcut cel din urmă, priveliște îngerilor și oamenilor.

Prin smeriri repetate și prin ispitiri spre mândrie, prin zile senine și ani de furtună, prin răstigniri continue și străfulgerări taborice, arhiereul își poartă crucea. Bucurându-se de cinstea pe care i-o dau oamenii, el este chemat „a medita la slăbiciunea lui în fiecare zi[8] și la faptul că Hristos nu a luat chip deplin în el și în păstoriții săi. Monah prin propria alegere și arhiereu prin alegerea Sfântului Sinod, episcopul poartă lăuntric și exterior camilafca monahală și mitra împărătească, metaniile de rugăciune și cârja episcopală.

Adresăm rugăciune stăruitoare Atotțiitorului și Atotștiutorului Dumnezeu să-l întărească, să-l ocrotească, să-l binecuvânteze pe robul Său, Părintele Episcop Damaschin întru cele ale voii Sale pentru slujire smerită și curajoasă, răbdătoare și demnă în Biserica Sa. La această rugăciune se adaugă ierarhii Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, toți ierarhii Sfântului Sinod, toți preoții și credincioșii, toți monahii și monahiile pentru ca Înaltpreasfințitul Arhiepiscop Pimen, ajutat acum de Preasfințitul Părinte Episcop Vicar Damaschin Dorneanul, să-și continue lucrarea de arhipăstor în Sfânta Arhiepiscopie a Sucevei și Rădăuților cu rod duhovnicesc bogat spre slava Preasfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Amin.

[1] Cuvânt rostit de IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei la hirotonia întru arhiereu a PC Arhim. Damaschin Luchian pentru slujirea de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 23 iulie 2017

[2] Arhim. Zaharia Zaharou, Lărgiți și voi inimile voastre, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, p.223

[3] Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoţie, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 76

[4] Ierom. Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 20012, pp. 168-170

[5] Sfântul Nicolae Velimirovici, Rugăciuni pe marginea lacului, Editura Anestis, București, 2006

[6] Arhim. Zaharia Zaharou, Op. Cit., p. 143

[7] Arhim. Arsenie Papacioc, Marele adevăr – Ortodoxia, în Revista Familia Ortodoxă, iulie nr. 7 (102)/2017, p. 1

[8] Sfântul Grigorie cel Mare (Dialogul), Cartea regulei pastorale, traducere Pr. Prof. Alexandru Moisiu, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1996, p. 61

Vedeti mai multe la:

“Vrednic este!”: Părintele DAMASCHIN LUCHIAN de la Sihăstria Putnei a fost HIROTONIT ÎNTRU EPISCOP (video, foto). Cuvinte cu putere multă, insuflate și înflăcărate de Duh ale ÎPS TEOFAN si ale noului arhiereu vicar, PS DAMASCHIN DORNEANUL, la slujba de ÎNTRONIZARE: “Curaj, Eu am biruit, şi voi veţi birui!” (VIDEO si TEXT)

Legaturi:


Categorii

Cuvantul ierarhilor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, IPS Teofan, VIDEO

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

6 Commentarii la “IPS TEOFAN – cuvant inspirat si memorabil despre MUCENICIA SLUJIRII ARHIERESTI, citand in extenso si din scrisoarea Parintelui Rafail. CEA MAI MARE PRIMEJDIE PENTRU UN EPISCOP: DUHUL LUMII, amintind si despre ispita triumfalismului realizarilor omenesti, precum si “laudele, multe fățarnice, venite din partea oamenilor, relația uneori neadecvată cu puternicii zilei” (VIDEO)

  1. Măicuța Sfânta sa i ajute in aceste vremuri .
    Mare război e in lume.
    Sa îndrăznim sa ridicam ochii din țărână , ca, El biruie pentru noi.

  2. 27. Dacă cineva dintre necredincioşi vă cheamă pe voi la masă şi voiţisă vă duceţi, mâncaţi orice vă este pus înainte, fără să întrebaţi nimicpentru conştiinţă.
    28. Dar de vă va spune cineva: Aceasta este din jertfa idolilor, sănu mâncaţi pentru cel care v-a spus şi pentru conştiinţă.
    29. Iar conştiinţa, zic, nu a ta însuţi, ci a altuia. Căci de ce libertateamea să fie judecată de o altă conştiinţă?

    Oare care e jertfa idolilor ? Se indura cineva sa talcuiasca apostolul zilei ?

  3. “Numai cineva orb la minte poate crede ca totul este o fericire si ca Biserica sau monahismul vor intra intr-o epoca aurita…Vad ca nevointele cele mari,asceza de odinioara, s-au dus de la cei din vremea de acum.Si atunci, ceea ce lucreaza acum mantuirea este dragostea cea indelung rabdatoare. Delicatetea si gingasia vietuirii (pr Selafiil din Siberia).

  4. Frate Petru, despre partea vazuta a acestei invataturi avem la indemana si viata Sfantului Teodor Tiron, unde este scris in clar:

    “După ce a murit marele Constantin şi Iulian Apostatul a luat împărăţia, a căutat să prigonească pe creştini. Aducându-şi aminte, că în săptămâna întâi a marelui post, mai ales creştinii au post, a vrut să spurce bucatele întregii cetăţi cu sângele de la jertfe. Atunci, a chemat pe eparhul cetăţii şi i-a zis: “Ascultă, eparhule, zeii cei mari mi-au adus aminte că creştinii nazarineni şi galileeni nu ne ascultă bine, ci ne fac rău. Să facem şi noi ceva ca să ne asculte de silă. Porunceşte să nu se vândă în cetate altă mâncare decât numai cele împărăteşti, dar acestea să fie îmbibate cu sângele jertfelor, căci aşa făcând, se vor împărtăşi creştinii cu sila şi ni se vor supune. Dar acestea să se facă pe ascuns, ca să nu ştie creştinii şi să se păzească”. Aceasta a zis necuratul împărat şi eparhul a răspuns: “Pe puterea marilor zei, acesta este sfat dumnezeiesc, iar nu omenesc”. Şi îndată a poruncit de s-a îndeplinit porunca împăratului. Însă, creştinii nu cunoşteau nicidecum gândul cel rău al păgânului împărat.

    Dar ochiul cel atotvăzător al lui Dumnezeu, care poticneşte pe cei răi şi meşteşugurile lor şi poartă grijă robilor Săi, Domnul a stricat meşteşugul cel tăinuit şi înşelător al călcătorului de lege, pentru că a trimis la Evdoxie, care era pe atunci patriarh al Constantinopolului, pe răbdătorul Său de chinuri, Sfântul marele mucenic Teodor, care era din rânduiala tironilor în oaste şi se chema Tiron. Acesta, venind la arhiereu, i-a zis astfel: “Degrab sculându-te, să aduni turma lui Hristos şi să porunceşti cu tărie ca nimeni să nu mănânce bucăţele şi băuturile cele ce se vând în târg, căci toate sunt întinate cu sânge din jertfele idoleşti, după porunca păgânului împărat”. Arhiereul întrebă: “Cum s-ar putea ca cei săraci să nu cumpere bucate din târg?” Atunci i-a grăit sfântul: “Să li se dea colivă şi se va mângâia neajungerea lor”.

    Apoi, nepricepându-se ce este coliva, i-a zis marele Teodor: “Coliva este făcută din grâu fiert şi aşa ne-am obişnuit noi a numi griul fiert în Evhaita”.

    Arhiereul a întrebat iarăşi pe cel ce i s-a arătat: “Cine eşti tu, sfinte al lui Dumnezeu, care ai venit la mine? Spune-mi numele tău ca să-l ştiu”. Sfântul i-a răspuns: “Eu sunt mucenicul lui Hristos, Teodor, care am mărturisit în Evhaita şi m-a trimis Dumnezeu să-ţi descopăr sfatul păgânului împărat Iulian. Pentru aceasta fă cum îţi zic! Şi s-a făcut nevăzut.

    Patriarhul, sculându-se îndată, a adunat toată lumea creştinilor şi le-a spus ceea ce a văzut şi a auzit.” …
    (Viata Sfantului Teodor Tiron)

    https://doxologia.ro/viata-sfant/viata-sfantului-mare-mucenic-teodor-tiron

    + + +

    Ce este jertfă idolească?
    Un părinte de la Mănăstirea Sfântului Sava din Valea Judecății ne-a dat un cuvânt pe larg acum câțiva ani despre asta, arătând că așa cum se face consacrarea unui lucru sau a unui om pentru Dumnezeu, așa se petrece și “consacrarea” unui lucru pentru diavol.
    Lui Dumnezeu I se poate dărui un lucru fie prin sfințirea sacramentală (de către cleric), fie prin cuvânt și rugăciune (prin binecuvântare și rugăciune: “pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos-Dumnezeu să o dăm”), iar oamenii și implicit prin dorințe, fapte și celelalte – prin manifestările noastre cele bune ne dăruim lui Dumnezeu (viața omului de fiecare zi). Iar Domnul Însuși ni se împărtășește nouă, cu Viața și Iubirea Lui dumnezeiască. Așa se ajunge la sfințenie.
    Dar și diavolului îi pot fi date și lucruri, și ființe și îi pot fi dați și oamenii, fie prin ritual (vezi religiile lumii), fie prin blestem (vezi relatări din viețile Sfinților), fie că se face implicit prin natura faptelor făcute-păcate și fărădelegi (viața omului de fiecare zi). Iar când omul cade prea jos vin dracii fie să-l apese, fie să-l coopteze în conlucrarea vrăjitorească cea preanecurată. Așa se ajunge la îndrăcire.
    Deci, dacă asupra unui lucru omul pune dorința, gândul sau cuvântul că să fie dăruite unui zeu, unui idol, chiar unei puteri lumești dar idolatrizată – acel lucru este jertfă idolească. Iar cel ce se împărtășește, cu știință sau fără știință, din roadele acestei jertfiri idolești, suferă și urmările – mai mari sau mai mici, mai ușor sau mai greu de deslușit.

    Sfinții Părinți învață că până și păcatul săvârșit de un om care deținea un lucru – un obiect material oarecare – duhul necurat trece și asupra lucrului. Iar cel ce-l cumpără pe acel lucru sau îl dobândește de la omul păcătos ia și păcatul ce este asupra lucrului aceluia. Iar cu cât păcatul sau fărădelegea e mai mare cu atât și răul aflat asupra lucrului e mai mare.
    Cu cât mai mult atunci când e vorba de hrana trupului, sau chiar de hrana sufletului!?
    Toate își au obârșia în planul duhului.

    De exemplu: atunci când un grup satanic practică un ritual de vrăjitorie (witchcraft) asupra studioului de înregistrări muzicale unde se vor face nenumărate produse muzicale (indiferent dacă efectiv conținutul produsul este satanic sau nu, la modul explicit), atunci acelea sunt jertfe idolești. Că știu, că nu știu consumatorii lor mai târziu.
    Pentru că darul libertății de alegere al omului nu este anulat, voința sa este liberă, asemenea și urmările manifestării voinței sale, după cât îngăduie înțelepciunea și mila lui Dumnezeu.
    Dacă oamenii știu ce consumă, atunci lucrarea înspre rău e mai mare; iar dacă nu știu, urmările sunt mai mici, după inima, după conștiința fiecăruia și după judecata milostivă și dumnezeiască a Domnului, care nu vrea să moară omul în păcat, ci să se întoarcă și să fie viu. Că unii pot înțelege și discerne (din dar), alții nu.
    Alt exemplu este punerea codului de bare cu numărul numelui fiarei pe produsele de consum. Acest fapt este o “consacrare” disimulată, mai fină și nebăgată în seamă, dar cât se poate de reală.
    Sfinții Părinți aveau o abordare înțelegătoare față de acest fel de “consacrare” pentru neputințele noastre, dar ei nu se atingeau de ele. Și nu se ating nici acum, în măsura în care nu aduc sminteală celor neputincioși. Dar la o mănăstire ortodoxă din Israel este o Maică Stareță care nu primește nimic la ei din ce e dăruit dracului prin acest semn pus pe produse și obștea își produce puținul necesar viețuirii exclusiv în afara sistemului comercial. Greu, dar se poate.
    Nu pare important, și acest efort pare prea mare și fără noimă, dar nu este nicidecum așa. Că urmările, chiar dacă nu sunt vizibile imediat și strident, ele se adună în mărimi nebănuite de-a lungul timpului și de-a latul pământului.

    Apoi, idolii sunt de foarte multe feluri în lume: de la cei vizibili și ușor de priceput (statuie budhista, figură antropomorfică sau zoomorfica păgână, țigară ca obiect al plăcerii, propriul copil idolatrizat) până la cei mai greu de discernut (principii guvernatoare lumești, valori lumești arbitrare, valorizarea lacomă a părerilor proprii, de sine amăgitoarele roade ale imaginației și orice idei străine de revelația Evangheliei lui Hristos).
    Când noi ne dăruim timpul și viața noastră lor și ne lipim inima de acelea, săvârșim idolatrie și jertfă idolească – pentru că nu ne dăruim pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos-Dumnezeu.
    Încă și făcându-ne voia noastră, în loc de voia Domnului, facem idolatrie de sine – egolatrie. La fel este de vătămătoare. Asta o facem cel mai adesea și e cel mai greu de luptat, că e parte din omul căzut, din noi înșine.
    Pentru că făcând asta trădam pe Dumnezeu. Preacurvim duhovnicește.
    Zic Sfinții clar, că “singura strădanie a diavolui asta a fost și este: să desfacă dragostea omului de Dumnezeu și să o lege de orice altceva”.

    De exemplu:
    http://marturieathonita.ro/dorinte-lumesti/

    Am zis ce am aflat de la părinții Bisericii. Dar ne-ar fi de folos un cuvânt mai pe larg, ca de la unii care au înțelepciunea harului, din partea fraților și părinților mai mari întru Duhul din Biserică.

    Doamne, ajută!

  5. Mulțumesc frate Anghel.
    Domnul sa iti răsplătească osteneala .

  6. off topic:
    “De atunci a început Iisus să arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze.
    Şi Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta.
    Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.
    Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.
    Că cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine îl va afla.
    Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?
    Căci Fiul Omului va să vină întru slava Tatălui Său, cu îngerii Săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele sale.”
    (Matei 16, 21-27)
    Un frumos monolog pe tema “a nu-ti fi mila de tine”
    https://www.youtube.com/watch?v=J3C1HV3n2Ac

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate