Mitropolitul Antonie al Surojului: CINE SUNTEM NOI, de la ce să plecăm în lucrarea interioară și CUM SĂ TRĂIM CU NOI ÎNȘINE? Cum lăsăm PUTEREA LUI DUMNEZEU să lucreze ÎNTRU NEPUTINȚA NOASTRĂ?

31-07-2017 Sublinieri

Cum să trăim cu noi înşine

Mitropolitul Antonie al Surojului

Aş vrea să vă explic cum înţeleg eu această temă. Când am propus ca temă a Congresului nostru eparhial din acest an „Cum să trăim cu noi înşine” am avut în vedere două lucruri. În primul rând, mulţi dintre noi nu se simt, în cea mai mare parte a timpului, „confortabil” cu ei înşişi; suntem nemulţumiţi de noi înşine, avem senzaţia acută a nereuşitei, a falimentului. Iar atunci când în locul sentimentului nemulţumirii şi nereuşitei avem sentimentul mândriei şi simţim că prosperăm, aceasta este, poate, şi mai rău.

În al doilea rând, se spune că putem da – lui Dumnezeu sau oamenilor – doar ceea ce stăpânim noi înşine. Dacă nu ne stăpânim pe noi înşine, nu ne putem dărui ­nicidecum pe noi înşine; ca să ne dăruim pe noi înşine trebuie să ne stăpânim pe noi înşine.

Şi iată că vreau să gândesc împreună cu voi la anumite căi şi mijloace prin care ne putem da seama cine suntem, anumite căi şi mijloace prin care, pornind de la această cunoaştere de sine, putem lucra în continuare.

Aş vrea să încep de la un lucru care n-a fost încă atins la acest congres. Când vorbim despre cunoaşterea de sine, despre cum să înţelegem, să vedem, cum anume suntem, cel mai frecvent vorbim despre scoaterea la lumină a tot ce este în noi rău, necuvenit.

Ca să vorbesc în exemple, aşa cum am eu obiceiul, această abordare îmi aminteşte ceva ce am văzut, cu ­mulţi ani în urmă, într-o minunată zi de primăvară. Aerul era curat, cerul era albastru, pomii erau înfloriţi, păsările cântau, şi iată că am văzut cum în curticica din faţa casei parohiale o bătrânică a „plonjat” în găleata de gunoi căutând hârtii, fiindcă murea de curiozitate să afle cine vine în acea casă şi cine iese din ea. Şi pentru mine aceasta este, ­într-adevăr, o imagine a felului în care mulţi oameni se străduiesc să ajungă la cunoaşterea de sine: o încercare de a „plonja” în gunoiul urât mirositor care s-a adunat de-a lungul vieţii, în timp ce împrejur este primăvară, împrejur este frumuseţe, împrejur este lumină. Şi mi se pare că lucrul acesta este într-o măsură uriaşă încurajat de ­mulţi dintre cei ce scriu pe teme duhovniceşti, de cler şi de abordarea generală a credincioşilor, care consideră că este de datoria lor să vâneze răul, păcatul, să găsească „ce nu-i corect” şi să „corecteze”. Şi eu nu cred că o asemenea abordare poate aduce vreo roadă sau vreun folos. O să vă dau acum un alt exemplu.

Dacă ne-ar fi dăruită o pictură sau o icoană veche, vătămată de trecerea timpului, de împrejurări, de neglijenţă sau de reaua voinţă a oamenilor, putem avea faţă de ea una dintre următoarele două atitudini: să zărim tot ce este stricat în ea şi să ne plângem (şi atunci asta e tot ce putem să facem), ori să ne aţintim privirile la ceea ce a rămas din frumuseţea dintâi a imaginii şi, după ce vom fi contemplat foarte mult timp, cu foarte multă atenţie, după ce vom fi primit în noi şi ne vom fi identificat cu toată frumuseţea pe care o putem zări în ea, dacă şi numai dacă suntem capabili de acest efort, putem începe să refacem ceea ce a fost stricat, răspândind, ca să zic aşa, asupra părţilor vătămate acea frumuseţe care a mai rămas.

Mie mi se pare că aceasta este o metodă pozitivă de a proceda cu ceea ce este nepotrivit în noi – şi anume să începem de la acea frumuseţe care este în noi. Fiindcă nu se poate ca un creştin să creadă că chipul lui Dumnezeu, care a fost întipărit în noi prin actul zidirii, poate fi dezrădăcinat sau nimicit total: el există. Noi suntem ca nişte icoane vătămate, dar care, totuşi, rămân icoane; Îi suntem deopotrivă de dragi lui Dumnezeu, suntem deopotrivă de importanţi pentru El, şi împreună-lucrând cu El putem face ceva pentru această frumuseţe.

În calitate de exemplu aş vrea să dau încă o imagine. Îmi amintesc că discutam cu un sculptor, care mi-a zis: „Adesea, oamenii îşi imaginează că sculptorul ia o bucată de stâncă, marmură sau fildeş, se gândeşte ce ar putea proiecta în ea şi începe să elimine din ea tot ce nu corespunde viziunii lui. Nu e adevărat. Adevăratul sculptor se uită la material şi, privindu-l, descoperă, deodată sau treptat, frumuseţea cuprinsă deja în el, şi atunci începe să cureţe, să elibereze această frumuseţe de tot ce ne împiedică, pe noi şi pe el, să o vedem.”

Cu alte cuvinte, statuia există deja în material, frumuseţea este deja în interiorul lui, şi scopul muncii sculptorului e cel de a o elibera de ceea ce o ascunde de noi. Asta mă duce cu gândul la cuvintele Sfântului Efrem Sirul, care în scrierile sale spune că atunci când Dumnezeu îl cheamă pe om întru fiinţă pune în adâncul lui toată Împărăţia Domnului. Şi scopul vieţii constă în a săpa, a săpa neobosiţi, a săpa cu grijă şi cu delicateţe, a săpa cu nădejde şi cu bucurie, până când vom ajunge la această comoară ascunsă şi ne-o vom însuşi, ne vom identifica cu ea.

Toate acestea arată că trebuie să căutăm frumuseţea în pofida urâţeniei care ne sare în ochi la început. Adeseori suntem înclinaţi să ne oprim la cele văzute şi nu zărim esenţa din spatele lor. Atunci când ne întâlnim cu cineva – sau când ne privim pe noi înşine! – vedem ori ceea ce e vătămat, ori o atractivitate exterioară. Este nevoie însă de mare experienţă – nu vorbesc despre lungimea vieţii trăite, ci despre experienţa lăuntrică – pentru a zări în spatele straturilor superficiale de mărunţişuri, de banalitate sau chiar de sluţenie frumuseţea pe care o vede Dumnezeu.

Părintele Eugraf Kovalevski spunea că atunci când Dumnezeu ne priveşte El nu caută succesele sau insuccesele noastre, care pot fi, dar pot şi să nu fie, ci în adâncurile noastre El vede Chipul Său întipărit în noi…

[…]

Şi, iată, cred că foarte adesea am putea face lucrul acesta în ceea ce ne priveşte. Nu neapărat privindu-ne în oglindă, ci cugetând la noi înşine, privindu-ne pe noi înşine cu atenţie şi descoperind ce anume reprezentăm, când ne examinăm nu numai greşelile şi nereuşitele – dacă există sau nu nereuşite, asta e altă problemă –, ci privim ceea ce suntem în esenţa noastră.

În această privinţă, citirea Evangheliei ne poate ajuta mult şi aduce la realitate, ne poate da posibilitatea de a înţelege mai corect, obiectiv şi lucid ce anume reprezentăm. Când citim Evanghelia, în ea sunt locuri care nu ne emoţionează. Fără îndoială că aşa este: de vreme ce Dumnezeu spune aşa, altminteri nici nu poate fi, dar pe mine asta, cum să zic, nu mă atinge, nu mă mişcă. Simţim că alte locuri ori cer prea mult de la noi, ori sunt atât de ciudate, încât ne apucă o senzaţie de disconfort, căci ele sunt în contradicţie clară cu normele vieţii din jurul nostru. Şi trebuie să fim gata să Îi spunem lui Dumnezeu: „Nu, asta nu este pentru mine; şi în primul caz, şi în cel de-al doilea, eu nu sunt înrudit cu Tine, nu Te înţeleg, nu sunt una cu Tine…”

Există însă locuri care pot fi puţine, dar care au o însemnătate absolut hotărâtoare pentru a ne găsi, pentru a ne înţelege pe noi înşine – nu „eul” superficial, lumesc, pe care îl văd alţii sau îl vedem noi înşine, ci autenticul nostru „eu”: acele locuri care atunci când le citim sau când reflectăm asupra lor ne fac să strigăm: „Ce minunat este lucrul acesta, ce adevărat! O, ce frumuseţe, ce adevăr!..” Dacă putem spunem lucrul acesta cu privire la o parabolă, sau faptă, sau poruncă a lui Hristos – despre oricare dintre cele găsite în Evanghelie –, asta înseamnă că în acel caz particular (şi poate fi vorba de ceva foarte mărunt, dar poate fi vorba şi de un domeniu întreg – asta se va vedea în viitor) Dumnezeu şi eu suntem de un cuget, de o inimă, suntem în adevărată armonie unul cu celălalt, că eu mă asemăn lui Dumnezeu, El Se aseamănă mie, între noi este o autentică înrudire! Şi că eu am găsit în mine ceva din chipul lui Dumnezeu, o fărâmă din „eul” meu autentic, din acel „eu” pe care Dumnezeu l-a chemat întru fiinţă – o fărâmă neîntunecată, rămasă întreagă sau deja tămăduită.

Asta ne va îngădui să purcedem la lupta pentru curăţia, integritatea, deplinătatea noastră nu cu sforţarea, adeseori neroditoare, de a elimina sau vindeca ceea ce-i vătămat în noi, ci păzind cu bucurie, cu delicateţe plină de grijă, cu evlavie, ceva din noi ce aparţine deja lui Dumnezeu (îmi stătea pe limbă să zic „ceea ce este deja Dumnezeu”), ceva văzut cu ochii – lumină care răzbate prin întuneric şi care este deja Dumnezeu Însuşi.

Şi atunci când ne străduim să ne depăşim „eul” superficial, lumesc, „grimat”, în faţa noastră stă o sarcină concretă: cea de a nu încălca şi de a nu trăda niciodată frumuseţea pe care am descoperit-o în noi. Poate fi vorba de una, două, trei, cinci firimituri, însă aceste firimituri sunt sfinţite. Trebuie să le păzim şi, aşa cum se păzeşte focul, să nu le lăsăm să se stingă, să le lăsăm să încălzească treptat toate celelalte din jur, ocrotindu-le, lucrând în conglăsuire, în unire cu ele, devenind din ce în ce mai mult omul a cărui natură autentică este aceasta, spre deosebire de celelalte înclinaţii şi pasiuni ale noastre.

Şi când am descoperit în noi înşine o asemenea trăsătură a chipului dumnezeiesc se descoperă totodată în noi şi lucrurile care se află în contradicţie cu ea, care sunt incompatibile cu ea, care trebuie să plece, fiindcă sunt profanatoare, fiindcă sluţesc chipul lui Dumnezeu, fiindcă murdăresc ceva sfinţit şi sfânt din noi. Efortul devine însă atunci concret, efortul devine pasionant şi dătător de inspiraţie, fiindcă nu alergăm după nu ştiu ce desăvârşire închipuită. Aceasta e o desăvârşire pe care am văzut-o cu ochii noştri, care există deja şi pe care ne străduim să o ocrotim şi s-o lăsăm să crească. Ştiţi cum se întâmplă când încercaţi să aprindeţi un foc de tabără din ramuri umede: la început căutaţi câteva vreascuri uscate, le lăsaţi să se aprindă. Şi, atâta timp cât ard, ele usucă alte câteva ramuri din jur, care, la rândul lor, se aprind şi usucă lemnele mai departe. Şi dacă veţi păzi această flacără ce se înteţeşte, se va înteţi, treptat, tot focul. Şi atunci, în categoriile, în dimensiunile Sfintei Scripturi, focul pe care l-aţi început cu un singur chibrit şi cu un singur vreasc poate deveni Rug Nemistuit, ce arde în pustie.

Desigur, nu ne putem opri la asta; trebuie, de asemenea, să descoperim alte lucruri din noi înşine cu care ne putem lupta în cadrul luptei noastre generale pentru integritatea, tămăduirea, refacerea chipului dumnezeiesc din noi. Cu toţii ne cunoaştem anumite slăbiciuni şi imperfecţiuni, şi nu este nimeni între cei prezenţi sau în întreaga lume care să nu vadă în sine însuşi ceva nepotrivit. Revenind la exemplul femeii despre care v-am vorbit mai înainte, pe lângă falsa ei smerenie avea şi slavă deşartă, avea trufie, avea frică, avea lipsă de experienţă în viaţa duhovnicească, şi încurcătură în minte, şi luptă.

Fiecare dintre noi poate să se privească pe sine însuşi şi să îşi pună întrebarea: „Ce e nepotrivit în mine? Ce văd ca pe o dizarmonie lăuntrică? Toţi facem periodic asta; toţi mergem la spovedanie din când în când; toţi ne spovedim acele însuşiri pe care le considerăm urâte. Şi aceste însuşiri ies la lumină în diferite împrejurări. Ele se manifestă, „scot capul”, în atitudinea noastră faţă de oameni; ele „scot capul” în atitudinea noastră faţă de noi înşine; ele „scot capul” atunci când descoperim ce atitudine avem faţă de Dumnezeu: a venit vremea să ne rugăm, dar noi n-avem dorinţa întâlnirii cu El. Ne putem sili să spunem rugăciuni, şi le putem spune în mare viteză dacă le ştim pe dinafară, presupunând că lui Dumnezeu Îi plac psalmii şi că, prin urmare, Îi va plăcea să asculte încă un psalm, sau pricepând cât de frumoase sunt aceste rugăciuni (care au ţâşnit ca văpaia, ca sângele, din inima marilor sfinţi): „Dacă le spun lui Dumnezeu, probabil că o să-I placă, la fel cum oamenilor le place să asculte poezie sau o dramă de Shakespeare!”

Ei bine, nu-i aşa… Dar când o să pricepem că nu-i aşa, ne vom putea întoarce spre Dumnezeu şi vom putea spune: Ce ruşine! Ca răspuns la dragostea reală, personală, profundă, de care Tu ai dat dovadă faţă de mine prin viaţa, învăţătura, moartea Domnului Iisus Hristos, ca răspuns la toate acestea eu zic: Vai! Numai nu astăzi! Astăzi am ceva fain de făcut, trebuie să termin de citit cartea asta, sau: Am nevoie să mă odihnesc, sau: Pur şi simplu nu prea sunt dispus să mă întâlnesc cu Tine, n-am putea amâna până când o să fiu mai bine dispus? Că Tu eşti veşnic şi poţi să mai aştepţi un pic!”

Apoi, ne putem pune întrebări despre oamenii care ne înconjoară, ne putem pune întrebări despre noi înşine: „Ce atitudine am, ce fac cu mine însumi? Ce fac cu mintea mea, cu trupul meu, cu inima mea, cu voinţa mea, în purtarea, în faptele şi în relaţiile mele cu cei din jur?..” Şi asta va însemna deja mult, căci dacă suntem cinstiţi, toate acestea ne vor da un material trist şi bogat despre ceea ce este în noi nepotrivit sau chiar rău.

Dacă asta nu-i suficient, ne putem întreba mai departe: „Dar ce cred despre mine oamenii?” Nu ne place să ne punem această întrebare, iar dacă ne-o punem considerăm, de obicei, că cei care ne laudă sunt oameni profunzi şi pătrunzători, iar cei care nu ne laudă, care ne critică sau nu ne iubesc, au scăpat, probabil, din vedere ceva esenţial: poate că sunt orbi sau foarte răi, căci fericiţi cei curaţi cu inima!.. Ei bine, iată că este folositor să privim în jur şi să ne întrebăm: „Dar ce cred oamenii despre mine?”

Când veţi obţine astfel lista lucrurilor pe care le ştiţi în ce priveşte părerea oamenilor despre voi – şi nu ştiţi nici măcar jumătate din ceea ce gândesc ei şi din ceea ce vorbesc pe la spatele vostru, dar să luăm măcar ceea ce ajunge la voi – trebuie să vă puneţi întrebarea următoare, care e foarte, foarte importantă: „Au dreptate cei ce mă laudă? Sau greşesc fiindcă pur şi simplu mă iubesc, ori se înşală fiindcă sunt eu făţarnic şi destul de şiret şi mă pricep să le arăt o imagine care-i induce în eroare?” Pe de altă parte, lauda poate fi şi îndreptăţită în vreo privinţă, şi atunci lucrul respectiv trebuie adăugat la lista acelor sclipiri ale chipului lui Dumnezeu pe care le-am găsit citind Evanghelia: încă o părticică a adevărului, ce aparţine „originalului” – acelui „eu” al meu care, deşi nu până la capăt, este totuşi mai autentic.

Alţii mă critică: au dreptate? Greşesc? Câteodată, oamenii critică fiindcă sunt fără ocolişuri, iubesc dreptatea, sunt şi perspicaci, şi duri. Câteodată, ei critică fiindcă sunt ei înşişi făţarnici, alunecoşi ş.a.m.d. Aşadar, întrebaţi-vă: „Ce cred oamenii despre mine, ce-mi spun în faţă şi ce vorbesc pe la spatele meu?” Iar bârfele ajung la noi foarte uşor! La mine ajung atâtea păreri ale unor oameni cărora nici prin cap nu le trecea să-mi comunice ce cred despre mine!

Şi asta adaugă ceva la imaginea a ceea ce reprezentaţi. Când veţi face suma acestei întregi cunoaşteri, veţi putea începe să vă luptaţi cu ceea ce nu este drept în voi şi să întăriţi ceea ce este drept. Întărirea dreptăţii începe, propriu-zis, de la a ocroti, a acoperi cu mâinile, ca să zic aşa, focul, ca să n-o stingă vântul. În continuare, o putem întări îngrijindu-l, săpând şi udând sămânţa sau mlădiţa, aşa cum face grădinarul… Iar lupta împotriva nedreptăţii o începem punându-ne întrebarea: „Ce pot să fac ca să mă împotrivesc ei?” Îmi amintesc prima mea spovedanie la părintele Atanasie. Mă duceam la el, monah nevoitor, şi mă gândeam: „Uite, acum o să mă spovedesc, şi el o ­să-mi spună exact ce trebuie să fac ca să devin sfânt – aceasta este calea cea mai directă şi mai rapidă.” Şi când am terminat spovedania, mi-a zis: „Uite ce-ar trebuie să faci. Iar acum stai puţin, gândeşte-te, pe urmă spune cât din toate aceste lucruri eşti gata să faci şi în stare să faci…” Şi am fost dezamăgit. Iar pe urmă am descoperit că el avea dreptate, deoarece nu aş fi făcut faţă întregii sarcini, dar, iată, aici aş putea începe, ca un şoricel, ascuţindu-mi dinţii pe marginile ei, ca să înlătur din cale elementele mai mărunte, ­care-mi stăteau în putere, până când aveam să prind mai multă putere şi să mă apuc de lucruri mai mari.

Şi aşa, descoperind „eul” nostru autentic – sau relativ mai autentic –, iar apoi elementele care-l desfigurează, care ne împiedică să fim ceea ce suntem în esenţa noastră, putem primi treptat vederea şi înţelegerea a ceea ce reprezentăm la momentul dat, punct de la care ne putem mişca spre momentul următor.

Unul dintre lucrurile care trebuie evitate e năzuinţa de a descoperi mai mult decât merită acum cu adevărat. Există un fragment remarcabil în scrierile Sfântului Ioan din Kronstadt, unde acesta spune că Dumnezeu ne dă să vedem nedreptatea din noi atunci când descoperă că în noi există destulă credinţă şi destulă nădejde ca să fim în stare de această vedere; înainte ne-am fi frânt sub greutatea ei. Ca atare, dacă astăzi ne vedem mai urâţi decât ne vedeam ieri, putem fi convinşi că este vorba despre o nouă „temă” pe care Dumnezeu ne-o dă, fiindcă acum El poate avea mai multă încredere în noi. Înainte eram prea fragili şi incapabili să vedem, pe când acum El spune: „Eşti destul de puternic ca să înduri asta: descurcă-te!”

Şi iată că toate acestea ne descoperă treptat o imagine multilaterală despre noi înşine şi ne permite să ne luptăm pe două niveluri: pe de o parte, să devenim tot mai mult Rug Nemistuit, iar pe de alta să dezrădăcinăm tot ce stă în calea integrităţii, tămăduirii noastre.

Bineînţeles că toate acestea pot fi făcute doar în lumina lui Dumnezeu: numai Dumnezeu ne poate descoperi înrudirea noastră cu El, ne poate descoperi că noi suntem chipul Lui, că suntem asemănători cu El într-o privinţă sau alta; numai Dumnezeu poate revărsa o rază a luminii Sale în care să vedem întunericul sau răul din noi înşine. Şi când vom fi descoperit toate acestea putem începe să ne gândim la a pune stăpânire pe propriul suflet, a ne lupta cu putere şi a învinge. Desigur, nu vom fi întotdeauna biruitori, însă vom fi de partea lui Dumnezeu şi împreună cu El. Şi atunci, dacă am înţeles tot ce este frumos în noi şi tot ce este urât în noi, putem lua toate acestea şi le putem da pe de-a-ntregul lui Dumnezeu.

A aduce prinos lui Dumnezeu ceea ce e frumos, ceea ce este drept, ceea ce e întreg, nu constituie o problemă – dar ce este de făcut cu ceea ce nu este nici frumos, nici drept, nici întreg? Aceia dintre voi care au citit Jurnalul unui preot de ţară de Georges Bernanos îşi aduc aminte, poate, că acel preot tânăr stă de vorbă cu o bătrână contesă plină de amărăciune, plină de trufie, plină de aroganţă şi de dezamăgire. Şi el îi spune că nu există decât o singură ieşire: să se dăruiască lui Dumnezeu. Ea spune: „Dar nu am ce să-I dau, tot ce am este trufie, amărăciune, înrăire!” Şi atunci el îi zice: „Dăruiţi-I lui Dumnezeu asta, dacă nu aveţi altceva ce să-I daţi; aruncaţi-I în mâini toate astea, şi să facă cu ele aşa cum ştie.”

Noi nu putem obţine nimic prin propria voinţă, prin propria putere. Hristos spune limpede: Fără Mine nimic nu veţi putea face. Nu avem nevoie de puterea necesară pentru a face faţă circumstanţelor materiale ale vieţii, fiindcă acest domeniu de luptă se află în afara puterilor de acest gen. Apostolul Pavel, care ştia ce slujire îl aşteaptă, se ruga lui Dumnezeu să îi dea putere, şi Domnul i-a răspuns: Ajungă-ţi ţie harul Meu, că puterea Mea întru neputinţă se săvârşeşte! Care este această neputinţă? Nu moleşeală, nu lene, nu nepăsare – nu! Ci maleabilitatea copilului, care se lasă cu încredere pe mâna mamei, fragilitatea a ceea ce este transparent, flexibilitatea a ceea ce poate primi putere din afară, aşa cum pânza de corabie se umple de puterea vântului şi poartă peste mare corabia grea – iar pânza este cea mai fragilă parte a corabiei. Mănuşa chirurgicală este unul dintre cele mai fragile lucruri pe care ni le putem imagina, dar ea poate face minuni dacă e folosită de o mână inteligentă, cu experienţă. Ei bine, în asemenea „neputinţă” poate săvârşi Dumnezeu puterea Sa. Şi dacă-L vom lăsa să lucreze, minuni se pot întâmpla cu adevărat. Fiindcă acelaşi Pavel adaugă după acele cuvinte ale lui Hristos: Foarte bucuros mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos. Şi altundeva adaugă: Toate le pot în Iisus Hristos, Care mă întăreşte.

Iată ce am vrut să vă transmit. Într-adevăr, nu există despărţire între fizic, sufletesc şi duhovnicesc; cu toate că fiecare dintre acestea îşi are funcţia sa şi locul său, ele sunt legate, se întrepătrund. Noi avem însă stăpânire asupra nucleului lor: asupra acelui domeniu din trup, din minte, din simţăminte, din emoţii, din mişcările voinţei, pe care îl putem descoperi, conştientiza. Şi dacă vom deschide în mod conştient această „inimă” lucrării puterii lui Dumnezeu, harul şi puterea lui Dumnezeu se vor putea revărsa în noi, ne vor putea schimba şi transfigura cu adevărat.

1 Potrivit traducerii ruse folosite de autor (n. tr.).

(K. V. Zorin, “Ce ne impiedică să fim cu Dumnezeu, Editura Sophia, 2017)

Legaturi:

***

 

***

 


Categorii

Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mitropolitul Antonie Bloom de Suroj

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

3 Commentarii la “Mitropolitul Antonie al Surojului: CINE SUNTEM NOI, de la ce să plecăm în lucrarea interioară și CUM SĂ TRĂIM CU NOI ÎNȘINE? Cum lăsăm PUTEREA LUI DUMNEZEU să lucreze ÎNTRU NEPUTINȚA NOASTRĂ?

  1. Extraordinara perspectiva din care priveste Parintele!!!!

  2. “34. Alcătuiește în mine ochi noi, Tu Care ai zidit ochi noi orbului! Închide-mi urechile din afară și deschide-mi urechile ascunse care aud tăcerea și ascultă de Duhul, ca prin Duhul Tău să ascult cuvântul tăcerii care se înalță în inimă și nu e scris, care se mișcă în intelect și nu e rostit, care e rostit de buzele Duhului și înțeles de auzul netrupesc. Oceanule al evlaviei, începe de mă spală de necurăția firii și fă-mă asemenea Sfințeniei Tale.” (Sfântul Isaac Sirul)

  3. Dap. Extraordinara perspectiva. Si ce metoda eficace!

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate