Ispitirea lui Dumnezeu. DRACUL-TEOLOG si INSELARILE care dezbina Biserica “IN NUMELE DOMNULUI”

4-09-2010 Sublinieri

***

“În vremea aceea s-a apropiat un învăţător de lege şi, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat…”

“(…) Exista o categorie de oameni invatati, care, luand-o inainte, il ispitesc pe Dumnezeu. Oricine o ia inainte si nu ramane in invatatura lui Hristos, nu are Dumnezeu; Cel ce ramane in invatatura lui Hristos, acela are si pe Tatal, si pe Fiul. Daca cineva vine la voi si nu aduce invatatura aceasta, sa nu-l primiti in casa (II Ioan 1, 10).

Pe scurt, cine poate sa-L ispiteasca pe Dumnezeu? Acela care nu-L iubeste cu toata inima, cu tot sufletul si cu tot cugetul, acela care nu-si iubeste aproapele ca pe sine insusi, acela care nu-si iubeste vrajmasul. Lumea de astazi este saturata de invatatura, de fapt si lumea de ieri, si cea de cand este lumea lume. Exista cate o spiţă in aceasta roata numita lume, care la anumite intervale de timp aduna in dreptul ei aceleasi fire de praf spre a imbacsi orice intelepciune in ispita. Invatatorul de Lege din timpul Mantuitorului, cel care vrea sa-L ispiteasca, prin vicleana rautate, pe Insusi Dumnezeu, este astazi student in Biblie, martor al lui Iehova: arianismul combatut in anul 325 redevine astazi iehovism. Suntem tentati sa comitem raul inainte de a-l recunoaste – aceasta este ispitirea adusa lui Dumnezeu”.

(extras din: Sa nu-l ispitim pe Dumnezeu, din volumul: Preot Sever Negrescu, “Faramituri de cuvinte – lecturi evanghelice pentru Duminici, Editura Mitropolia Olteniei, 2007)

***

Diavolul ca teolog

“Nu incape indoiala ca diavolul este cel mai bine pregatit si totodata cel mai subtil teolog. A aratatat-o cu prisosinta de-a lungul timpului. In istorie, el nu s-a ferit sa-i vorbeasca omului despre Dumnezeu. Dovada clara este erezia, falsificarea adevarului de credinta care, concretizata in pacat, avea sa conduca la falsificarea adevarului existential al omului.

Primul contact al omului cu fortele malefice s-a petrecut in rai. Aceasta intalnire, consemnata in Sfanta Scriptura, a lasat rani adanci in fiinta neamului omenesc si a intregului univers. Dumnezeu a permis ca omul sa-l intalneasca pe diavol, cu riscul ca raul sa-si faca locas in inima lui. Pentru om insa, acum este si inceputul luptelor duhovnicesti.

Caderea in pacat a primilor oameni a avut loc sub influenta malefica:

“Sarpele era cel mai siret dintre toate fiarele de pe pamant, pe care le facuse Domnul Dumnezeu. Si a zis sarpele catre femeie: “Dumnezeu a zis El, oare, sa nu mancati roade din orice pom din rai?” Iar femeia a zis catre sarpe: “Roade din pomii raiului putem sa mancam; Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: “Sa nu mancati din el, nici sa va atingeti de el, ca sa nu muriti!” Atunci sarpele a zis catre femeie: “Nu, nu veti muri! Dar Dumnezeu stie ca in ziua in care veti manca din el vi se vor deschide ochii si veti fi ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul”. (Facerea 3, 1-5)

Dialogul diavolului cu omul a fost dintru-nceput unul teologic. Dupa cum observam, primul cuvant rostit omului de catre diavol este Dumnezeu. “In numele Lui” initiaza sarpele discutia. Eva ii raspunde marturisind acel adevar pe care Dumnezeu i-l revelase. Diavolul il rastalmaceste si il prezinta protoparintilor falsificat. Acestia il accepta. Asadar, Adam si Eva au pacatuit pentru ca l-au lasat pe diavol sa le vorbeasca – asa cum numai el stie – despre Dumnezeu.

Omul a fost facut partas “teologiei diavolului”. Insa teologia propovaduita de el, intemeiata pe minciuna, nu este una a vietii, ci a mortii. De aceea, clipa in care omul alege sa urmeze diavolului si nu lui Dumnezeu, este o pregustare a mortii.

Dupa cuvantul lui Evagrie Ponticul, “teolog este cel care se roaga.” Altfel spus, teolog este cel care vorbeste mai intai cu Dumnezeu, iar mai apoi vorbeste despre El. Chiar daca diavolul “crede in Dumnezeu si se cutremura” (Iacob 2; 19), el nu se roaga Lui. Prin urmare este un fals teolog.

Prin pacat, omul ii ofera diavolului mai mult decat diavolul ii poate oferi lui. Diavolul nu daruieste pentru ca nu poate manifesta decat iubire de sine. De aceea, tot ceea ce ni se pare ca el ofera este de fapt amagire si inselare. Nu intamplator este numit “tatal minciunii”. In schimb, el isi gaseste satisfactia vazand omul rupt de Dumnezeu, de Cale, Adevar si Viata.

Diavolul cunoaste cat de mult il iubeste Dumnezeu pe om. Este o realitate asupra careia nu are nici cea mai mica putere. Incearca insa sa influenteze inima omului. O impietreste intr-atat incat sa nu mai poata primi iubirea dumnezeiasca si nici sa nu o poata manifesta fata de semeni si intreaga creatie.

Diavolul se foloseste de ispita iar lupta lui se duce la nivelul gandului si al ideilor. Mai mult, diavolul ne prezinta lucrurile intotdeauna in favoarea noastra. Dar sa nu pierdem din vedere ca intr-un final diavolul ramane cu ispita, iar noi ne alegem cu pacatul. El nu ne poate forta sa pacatuim. Pentru caderea in pacat noi suntem responsabili.

Parintii Bisericii ne indeamna sa ne deprindem cu trezvia, cu vegherea mintii si a inimii. Potrivit parintilor filocalici, trezvia presupune acea veghere continua asupra gandurilor si sentimentelor. Este acea stare despre care aflam dintr-o cantare minunata din Slujba Deniei: “Iata Mirele vine la miezul noptii si fericita este sluga pe care o va afla priveghind”. Se cere de la noi sa priveghem neincetat la poarta mintii si la cea a inimii.

Marii duhovnici ne spun ca pe masura ce omul isi sfinteste viata, cu atat ideile si gandurile sale devin mai putine, caci scopul sau este sa dobandeasca “gandul lui Hristos(I Cor. 2, 16);

Rugaciunea insotita de trezvie si marturisirea gandurilor (spovedania), trebuie sa fie armele noastre impotriva diavolului. Putem iesi intotdeauna invingatori in lupta duhovniceasca daca intampinam ispitele nu de unii singuri, ci chemandu-L pe Dumnezeu in ajutor: “Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul, acoperamantul meu este Duhul Sfant!“.

Daca in prezent asistam la o lume dezbinata, mai ales din punct de vedere religios, se datoreaza faptului ca pe balanta inimii omului, cuvantul diavolului cantareste mai mult decat cel al lui Dumnezeu. Diavolul ii lupta pe crestini mai intai prin erezie, falsificand adevarul revelat despre Dumnezeu. Abia apoi ii lupta prin patimi de tot felul. Erezia are cea mai mare putere de dezbinare in randul “poporului lui Dumnezeu” si diavolul cunoaste mai bine decat toti aceasta realitate.

Un Parinte a fost invinuit de toate pacatele si le-a acceptat, dar atunci cand a fost intrebat daca este eretic, a raspuns: “Nu sunt”, caci de sunt pacatos, ma voi pocai, dar de sunt eretic, cine ma va ierta fiind departat de Dumnezeu?”. Asemenea acestui parinte, fiecare dintre noi trebuie sa luam seama ca nu cumva sa ne aflam in inselare, avandu-l pe diavol drept “calauza” catre Hristos”.

Radu Alexandru (crestinortodox.ro)

*


Comentariu Razboi intru Cuvant:

Dupa cum se spunea candva ca tot romanul se pricepe la fotbal si la politicasi, in general, cam la orice, cand e vorba de practicat sportul de masa al “datului cu parerea” 🙂 – tot asa se poate spune astazi ca tot romanul crestin-ortodox de astazi s-a nascut “teolog”, ba chiar “predicator” si “proroc”, dotat cu harisma de a talcui si a aplica versetele din Sfanta Scriptura,  atat cand este vorba de dat sfaturi, ba chiar de formulat imperative categorice celorlalti,  cat si cand este vorba de “a stravedea”, singuri, care anume comandamente evanghelice se potrivesc unora sau altora dintre evenimentele vremii noastre.

Cine izbuteste “nevointa” teribila de a parcurge, fie si pe diagonala, diversele comentarii si mesaje de pe multe din forumurile si blogurile “ortodoxe”, poate vedea, cu durere, in ce hal de rastalmacire, in ce logica fixist sectara, uneori vadit protestanta, este interpretata, folosita  si “propovaduita” astazi Biblia de catre unii ortodocsi, si  nu are cum sa nu resimta bantuiala rece si tulbure a unui “duh” pur iehovist, in care Duhul viu, limpede si pasnic al Adevarului este alungat, pentru ca litera oarba sa poata ucide cat mai multe suflete si imbolnavi cat mai multe minti. Cand Apostolul invata – si, odata cu el, intreaga Biserica –Nu va faceti voi multi invatatori, fratii mei, stiind ca (noi, invatatorii) mai mare osanda vom lua” (Iacov 3, 1), nu stim cum se face ca astazi intalnesti incredibil de multi temerari care dau, efectiv, buzna sa-i invete pe altii, sa-i mustre, sa-i ameninte, sa le strige, cu glas “profetic”, ce sa faca si unde sa se duca. Inainte de a deveni ei insisi ucenici sau refuzand vreo clipa insasi ideea de a se lucra intai pe sine sub indrumarea si cu sfatuirea cuiva, fara sa stie macar ca… nu stiu, cei plini de zel trupesc si detinand o imagine extrem de schematica a credintei, cu putine idei simpliste si fixe, din cateva lecturi grabite orientate in directii neaparat belicoase si exterioare, si in afara oricarei randuieli sau precautii duhovnicesti elementare, fara a mai astepta sa dobandeasca un oarecare “cheag” al Duhului sau dupa ce deja s-au sleit pierzand tot harul, se avanta deja in “arena” propovaduirii Cuvantului, riscand sa fie sfasiati de demonii furiosi care razboiesc mintea si de a caror existenta nici nu vor sa stie. “Ratacind pe altii, si rataciti fiind ei insisi…”, acesti credinciosi sunt amagiti de vrajmasul mantuirii care, profitand de tacerea (nu fara de vina) a celor cu adevarat indrituiti si chemati sa vorbeasca in Biserica, ii face sa creada ca anume ei sunt cei “alesi” sa le ia locul acelora in “marturisire”. Si nu inteleg ca tot ce fac este sa inmulteasca sminteala si sa-si ia, cu inconstienta, raspunderea, poate pe vesnicie, pentru soarta unor suflete straine.

Mai cu seama cand este vorba de cartea cea mai grea si mai tainica din intreaga Sfanta Scriptura, cartea Apocalipsei, de care Sfintii Parinti se apropiau cu mare frica si cutremur, pe care nu ne-au randuit-o spre citire liturgica in Biserica, la a carei talcuire s-au incumetat extrem de putini si numai cu chemare de Sus, cu mare pregatire si cu zdrobire de inima, se pare ca “dracii teologi” si-au inmultit peste masura astazi “harismele” lor, pe care le-a dat, “democratic”, oricui abia a mijit ochii in ortodoxie. Si astfel se ajunge la spectacolul stupefiant al unei mase de “ortodocsi” protestantizati care au deja la degetul mic cheia tuturor versetelor celor mai tainice si mai inalt duhovnicesti ale Revelatiei incredintate, abia la batranete,  ucenicului celui iubit al Domnului, Sfantului Apostol si Evanghelist Ioan. Ceea ce marii Sfinti, mai vechi sau mai noi, s-au  recunoscut nevrednici sa inteleaga ori s-au ferit sa dezlege cu hotarare,  ravnitorii Ortodoxiei virtuale de tip OTV au descoperit, simplu de tot, numai navigand pe net. Apoi, bineinteles, ca sa-si duca pana la capat inclinatiile sectare, fara sa intrebe pe nimeni sau fara sa simta nevoia de duhovnic, de Biserica, de randuiala, de binecuvantare, s-au simtit datori sa si “vesteasca” mai departe lumii intregi ceea ce ei insisi au proclamat ca adevaruri absolute, cu  autoritatea infailibila si inexpugnabila a “maselor anonime”. “Se stie”, “se cunoaste”... De ce ar mai fi nevoie sa mai si cercetam sursele Sfintei Traditii sau sa mai argumentam teologic, duhovniceste, sa ne raportam la Sfintii Parinti? De ce ar mai fi nevoie de soborul Bisericii, de comuniune de cuget? De ce sa ne mai punem problema unor intalniri si sfatuiri duhovnicesti intre duhovnici  (mari si mici, daca ar exista asa o impartire), preoti si arhierei, in care sa se cerceteze, cu rugaciune si cu post, cu scrierile sfintilor in fata, fiecare problema controversata dintre cele cruciale pentru viata Bisericii? Nu este vreme de asa ceva. Astazi toata lumea deja “stie” cu precizie absoluta si “propovaduieste” ca pe revelatii si ca pe dogme stravechi ce inseamna 666, cum anume va fi “pecetea”, cand si cum are loc “lepadarea”, cum trebuie sa intelegem ca acum este momentul de “fuga in Pustie” sau “in munti” despre care au gasit cate ceva prin cartea sfanta… Iar cel mai dureros este cand vezi cum sunt impinse sau lasate sa iasa inainte si “sa-si taie mintea in Scripturi” si sa iasa, din scutecele pocaintei direct in “misiune”, multe persoane feminine aflate mai la inceputul caii duhovnicesti, care abia daca au un minimum de cunostinte si de formare in Biserica sau niste suflete extrem de fragile, cu evidente tulburari si cu probleme personale grave nerezolvate pe care, unele dintre ele, ni le mai si marturisesc…

Ceva nu foarte departe de aceasta situatie se intampla si in vremea cand Biserica era profund incercata de furtuna ereziei ariene, care a devastat multe constiinte si a starnit in Biserica multa dezbinare si sminteala, ajungandu-se ca oamenii sa basculeze primejdios dintr-o extrema in alta,  condamnandu-se unii pe altii, fiecare crezandu-se, ca si acum, in stare sa fie “teolog” si sa devina, peste noapte, din “oaie” deja “pastor” competent in talcuirea Scripturii si in aruncarea cu anateme, cu canoane dure si cu sentinte definitive in capetele celorlalti!

Iata ce citim ca se intampla atunci si cum a tratat Marele Grigorie Cuvantatorul-de-Dumnezeu aceasta situatie. Cu mila lui Dumnezeu, poate va fi de folos aceasta invatatura si pentru noi, cei de azi:

“De ani de zile lipsea profunda cultură duhovnicească şi cateheza adevărată. Chiar şi pentru cei ce erau încă ortodocşi. Chiar şi pentru cei ce acum se simţeau străpunşi de cuvintele lui Grigorie; şi aceştia se arătau nestatornici. Fiecare o ţinea pe-a lui. I se părea că ceea ce crede el este corect şi cădeau în extreme. Işi făcea ceata lui şi îi învinuia pe ceilalţi de cacodoxie şi erezie.

Să le acordăm însă şi circumstanţe atenuante: multe puncte din învăţătura Bisericii nu erau pe atunci lămurite. Aşa că, o dată ce arianismul îi umpluse pe toţi de îndrăzneală şi încăpăţânare, toţi se credeau în stare să teologhisească. Tuturor li se părea că sunt capabili să vorbească despre marile teme ale credinţei, ale adevărului.

Mentalitatea aceasta adusese cu sine două lucruri rele: Dispăruse ordinea şi respectul în sânul Bisericii, de vreme ce tuturor li se părea că pot vorbi despre orice. Erau susţinute păreri dintre cele mai ciudate şi greşite, de vreme ce oameni nepregătiţi îşi dădeau cu părerea despre lucrurile sfinte şi anevoioase.

Grigorie vedea toate acestea şi se amăra. Dacă ar fi avut împuternicirea s-o facă, ceva ar fi făcut, cu enciclice şi porunci, însă nu o avea. Ii rămăsese deci doar rugăciunea şi cuvântul, puterea de convingere.

Astfel, în 379, înaintea Paştilor, care cădea în acel an pe 21 aprilie, vorbea adesea despre tema dihoniei, a păcii şi a bunei rân­duieli. Toţi trebuie să se liniştească, să-şi mărturisească credinţa şi să se roage; dar doar câtorva le este potrivit să teologhisească. Doar cei ce au darul acesta, care au primit de la Biserică slujirea aceasta.

– Iată, deci, unde ne-a dus dihonia. Ne-am împărţit într-o mie de părţi. Aşa că ne-am slăbănogit şi păgânilor nici nu le mai pasă de noi. Gândiţi-vă, fraţilor, că odinioară – cu un veac-două în urmă – erau puţini creştini, să-i numeri pe degete, însă uniţi şi împăcaţi. Şi aceia puţini au biruit pe-atunci lumea. Acum suntem mulţi, dar ne-am făcut de râsul lumii. Asta face dihonia: se bate creştin cu creştin, ca duşmanii. Ne pierdem pe noi înşine, singuri, n-avem nevoie de duşmani. Ne văd păgânii şi-şi freacă mâinile de bucurie.

Cei mai aprinşi s-au împotrivit vorbitorului:

– Şi noi de ce să tăcem? Pentru ce? Nu suntem membri ai Bisericii? Nu ne doare şi pe noi de dreapta credinţă?

Ce să le mai zică Grigorie? Cum să-i convingă că nu toţi sunt puşi să teologhisească? Cum să schimbe această mentalitate greşită pe care o sădise arianismul? Şi mai ales excesele acestea de zel!

A luat lucrurile de la început. Incet. Le-a spus că în lume există o ordine; la fel şi în cer. Că Dumnezeu a dat felurite harisme şi Biserica ţine seama de acestea. Harismele desemnează ordinea în sânul Bisericii. De pildă, preotul are harisma şi înda­torirea de a păstori, de a călăuzi, pe când mireanul este păstorit şi este călăuzit.

Unul l-a întrerupt şi i-a amintit că Pavel vorbeşte despre harisme multe, pentru toţi. Atunci Grigorie a devenit mai clar, dar şi mai tranşant:

– Da, Pavel vorbeşte de harisma proorociei, învăţăturii şi a ştiinţei. Dumnezeu le dă unora puterea înţelepciunii şi a vederii, altora ştiinţă şi descoperiri, altora puterea facerii de minuni, altora altele. Insă nu-mi vorbiţi prea mult despre harisme. Nu te duce cu sacul mare la pomul lăudat. Cinci vorbe să spun şi-mi vine greu. Nu vă duce mintea să vedeţi cât de rar este dat să aibă cineva harisme… Toată viaţa m-am ostenit cu acestea şi ştiu din proprie experienţă. Ceea ce cu siguranţă vă pot spune este că e mare lucru este să vorbească cineva pentru Dumnezeu. Şi încă: primejdios lucru să-i înveţi pe ceilalţi, în vreme ce neprimejdios este să înveţi de la altul. Lăsaţi, aşadar, cele mari şi apucaţi calea cea sigură. Inchinaţi-vă nevoinţei şi pocăinţei. Rugaţi-vă să vă dea Dumnezeu pocăinţă. Aplecaţi-vă cu răbdare spre studiu… Aşa veţi trăi mai adânc adevărul. Şi o să vă izbăviţi de-atâta îndrăz­neală şi zelotism şi o să stăpânească smerenia în inimile voastre”.

(din: Stelianos Papadopoulos,“VULTURUL RANIT – Viata Sfantului Grigorie Teologul”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2002)

Amin!

Cititi si:


Categorii

"Concentrate" duhovnicesti, Biserica la ceas de cumpana, Mandria, trufia, Meditatii duhovnicesti, Porunca cea mai mare din lege, Preot Sever Negrescu, Razboiul nevazut, Sfantul Grigorie Teologul (de Nazianz), Talcuiri ale textelor scripturistice, Teologie ortodoxa

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

78 Commentarii la “Ispitirea lui Dumnezeu. DRACUL-TEOLOG si INSELARILE care dezbina Biserica “IN NUMELE DOMNULUI”

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 3 / 3 >>

  1. Pingback: Predici si talcuiri audio la PESCUIREA MINUNATA aplicate la realitatile vietii noastre (PARINTII IOANICHIE BALAN si CIPRIAN NEGREANU): “Aceasta e smerenia lui Dumnezeu: ca Se coboara pana si la cele mai mici!” -
  2. Pingback: PREDICI AUDIO la Evanghelia dregatorului bogat (Arhim. Policarp si Nichifor): “Mantuitorul nu a venit sa asigure succesul in lume, nu a venit sa ne asigure pamanteste. SA NU CASTIGAM OBIECTE SI SA PIERDEM OMUL!” -
  3. Pingback: PARINTELE CLEOPA: Paza mintii si rugaciunea inimii. IMAGINATIA – “pod al dracilor” care impiedica rugaciunea curata – si ISPITA RATIUNII “TEOLOGHISITOARE”, de care “RADE DRACUL CU GURA PANA LA URECHI”: ̶
  4. Pingback: SFINTII TREI IERARHI, INVATATORII ADEVARATEI TEOLOGII: “Sa invatam cu totii sa iubim si ne aparam Biserica. S-o protejam de atacurile celor ce voiesc s-o distruga! Ce bine ar fi daca am simti dragostea, dorul si ravna Sfintilor Trei Ierarhi pentru a
  5. Pingback: MECANISMELE MANIPULARII ROMANIEI. Cum este practicat astazi RAZBOIUL NEVAZUT impotriva mintilor noastre | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: PAZIREA PORUNCILOR: Ce este iubirea de Dumnezeu si ce inseamna cu adevarat iubirea fata de om? SFANTUL IUSTIN POPOVICI despre dragostea mincinoasa si ucigasa VS. iubirea izvorata din Hristos | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: CUVINTE DE INVATATURA SI DE TAMADUIRE SUFLETEASCA la sarbatoarea SFINTILOR TREI IERARHI de la IPS Teofan, Arhim. Nichifor Horia si pr. Constantin Sturzu (VIDEO, AUDIO) | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: Oameni si… demoni travestiti in salvatori: “CRUCIADA” IMPOTRIVA RAULUI (din afara) a “LUPTATORULUI ORTODOX” PANA LA… MACELARIREA FRATILOR: “Cain l-a ucis pe Abel pentru că nu a ucis păcatul DIN PROPRIA INIMĂ. P
  9. Pingback: “Şi noi ce facem, încă o dezbinare, încă o schismă, încă o grupare care se va crede de zilele viitoare ‘adevărata Biserică Ortodoxă’?…” | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: “O, de ar fi trăit atunci oarecare super-zeloţi şi super-ortodocşi contemporani! Ar fi aruncat defăimarea de TRĂDĂTOR în obrazul marelui SFÂNT FOTIE”. Fericitul parinte marturisitor EPIFANIE despre PERICOLUL SCHISMEI CARE INCEPE CU NE
  11. Pingback: SA PAZIM UNITATEA FAMILIEI BISERICII, tinand si marturisind credinta ortodoxa CU INTELEPCIUNE SI CU DRAGOSTE, “nu cu isterie si cu condamnari irevocabile ale altora”! CINE SE RUPE DE BISERICA, ACELA MOARE! “Slavă lui Dumnezeu, că nu ne
  12. Pingback: “Nu ştiţi, oare, fiii cărui Duh sunteţi?” ISPITA “ULTIMATUMURILOR” si PRECIPITAREA RAVNEI FARA CHIBUZINTA/ De ce se pomeneste episcopul la Liturghie?/ SFANTUL SI MARELE SINOD… DIN LAUNTRUL NOSTRU ABANDONAT/ Litera si Duh
  13. Pingback: De actualitate: PARINTELE SERAFIM ROSE despre CALEA IMPARATEASCA, duhovniceasca si sanatos ortodoxa, care SE OPUNE SI ECUMENISMULUI sau MODERNISMULUI, DAR SI ZELOTISMULUI “SUPERCORECT”: “Sunt unii care doresc ca totul sa fie absolut simp
  14. Pingback: “Oare S-a impartit Hristos?” – ABSENTA LUI HRISTOS ca centru al vietii noastre duce la ATACAREA UNITATII BISERICII prin cultul anarhic al unor personalitati omenesti | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: “Nu ştiţi, oare, fiii cărui Duh sunteţi?” – ISPITA “ULTIMATUMURILOR” si PRECIPITAREA RAVNEI FARA CHIBUZINTA/ De ce se pomeneste episcopul la Liturghie?/ SFANTUL SI MARELE SINOD… DIN LAUNTRUL NOSTRU ABANDONAT/ Litera
  16. Pingback: PĂRINTELE RAFAIL NOICA – cuvânt la Catedrala Mitropolitană din Iași: “RĂMÂNEȚI ÎN CREDINȚĂ, RĂMÂNEȚI ALĂTURI DE BISERICĂ ȘI DE PĂSTORII NOȘTRI! Vă îndemn și vă rog să purtați în rugăciuni pe arhiereii voștri!“
  17. Pingback: CUVINTE DE INVATATURA SI DE TAMADUIRE SUFLETEASCA la sarbatoarea SFINTILOR TREI IERARHI de la IPS Teofan, Arhim. Nichifor Horia si pr. Constantin Sturzu (VIDEO, AUDIO): “Sa nu facem cluburi exclusiviste si zazanie in Biserica” | Cuvântul Orto
  18. Pingback: “Fiți cu luare-aminte la cei ce se arată a fi „super-ortodocși”!” AVERTISMENTELE DUHOVNICESTI ALE UNUI MITROPOLIT MARTURISITOR GREC: “Nu ne putem ocupa unilateral doar cu erezia, ci ne vom îngriji mai întâi să ne curățim suf
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate