Pr. George Remete despre TIPOLOGIA CREȘTINULUI sau TEOLOGULUI “GĂSELNIȚAR”, VEDETIST, “COOL”, “pontos, circar, bufon”, însetat dupa VIZIBILITATE și SUCCES: “El vrea să transmită puterea şi absolutul lui Dumnezeu prin povestioare uşurele şi poante distractive, ca şi când Împărăţia lui Dumnezeu ar fi un spectacol simpatic”

(sursele fotografiilor: mitropolia-ardealului.ro, stiri.botosani.ro)

[Preot] George Remete, Iisus Hristos, iubirea tradata:

Creştinii ostentativi și vedetiști

„Evlavioşii” trădează şi se înstrăinează de Hristos prin prea multă (adică falsă) smerenie. Invers decât ei, adică prin prea puţină smerenie trădează deştepţii os­tentativi şi găselniţari, însetaţi de faimă şi de succes. Aceştia Îl cunosc pe Hristos mai bine decât se cunoaşte El Însuşi şi inventează tot felul de noutăţi despre Dumnezeu, dar nu ascultă de fapt nici de Dumnezeu, nici de Biserică, ci numai de ei înşişi. Un exemplu convingător în acest sens este cel istorisit de păr. Sofronie Saharov, despre „un profesor de theologie în Academie … (care, n.n) … a înfăţişat în chip genial dogma Sfintei Treimi, ca mai pe urmă să năruie toate cu o singură frază: «Cine vrea să creadă, n-are decât să o creadă!»^“479.

„Deşteptăciunea” orbeşte prin auto-suficienţă, în­cât „se adună două sute de doctori în theologie şi fieca­re îşi vorbeşte prostiile“⁴⁸⁰, îndreptăţind concluzia dură a „neroziei ştiinţelor theologice“⁴⁸¹ şi dovedind că „noi toţi suntem teologi fără teologie …ni se pare că vedem, pe când halucinăm“^482. Dar încrengătura cea mai inte­resantă a deştepţilor o constituie creştinii găselniţari. Aceştia sunt cei care găsesc „mai multe în exegeză decât în evanghelie şi mai mult în evanghelii… decât în Iisus Însuşi“^483. Găselniţarii află şi ceea ce nu există, pentru că le inventează ei, ca să fie merituoşi, interesanţi şi faimoşi, precum teologia de tipul Ghelasie Gheorghe, dezavuată deschis de păr. D. Stăniloae (vezi Păr. Adrian Făgeţeanu, Viaţa mea, mărturia mea, Editura Areopag, Editura Meditaţii, Bucureşti, 2011, pp. 148-149).

Tot astfel, un teolog român actual „a descoperit” «Evanghelia tânărului gol», ca şi când pasajul de la Marcu 14, 51-52 ar constitui în sine o valoare aparte şi un sens mistic mortal, necunoscut până acum. La fel, episcopul anglican N. Th. Wright opune Crezuri­le Evangheliei, iar teologul român Cristian Bădiliţă a descoperit că Antichristul este „un personaj deopotri­vă fascinant şi întâmplător”⁴⁸⁴. În găselniţe strălucesc îndeosebi teologii protestanţi, care descoperă tot fe­lul de „contradicţii” între cele 4 Evanghelii sau între învăţătura Evangheliei şi a Bisericii; dar doritorii de faimă sunt peste tot, încât găselniţarii se află tot tim­pul, în toate confesiunile.

Mult mai importanţi şi mai interesanţi, mai mari şi mai tari, sunt teologii vedetişti. Aceştia sunt convinşi că valoarea e identică cu mediatizarea, cu publicitatea, cu participarea la întrunirile publice, cu numărul conferinţelor ţinute, al audienţelor şi al like-urilor de pe facebook. Convinşi că anonimatul e totuna cu nonvaloarea, moartea şi nefiinţa, aceştia cred că datoria teologului valoros este să fie în cen­trul atenţiei, să vorbească tot timpul, să urce în son­daje şi să fie cât mai vizibil.

Plecând de la porunca lui Hristos „Mergând, învăţaţi toate neamurile!”, ei sunt convinşi că as­tăzi îndemnul Mântuitorului se traduce astfel: „Mediatizaţi-vă! Fiţi vizibili! Vorbiţi cât mai mult! Participaţi la mai multe simpozioane simultan, la toate evenimentele posibile! Ţineţi cât mai multe conferinţe, duhovniceşti şi ne-duhovniceşti; nu contează unde, la nevoie chiar şi în biserică!”. Aceştia scapără după orice publicitate, afişare sau mediatizare, la concurenţă sau în colaborare cu mama Omida, cu vrăjitorii, mondenii şi răsturnătorii moralei creştine, din tot show-biz-ul. Cei mai buni dintre ei declari de altfel satisfăcuţi: „La mine sala e plină totdeauna, n-am mai puţin de 1.000 de spectatori niciodată!”.

Aceştia cred, probabil, că „astăzi nu trebuie să mai aşteptăm să vină oamenii la biserică, ci trebuie să mergem noi după ei, oriunde, să aflăm oaia cea pier­dută, pentru că aşa făceau primii misionari creştini!”. Cu alte cuvinte, ei cred că sutana îndumnezeieşte au­tomat orice spaţiu: maidan, biserică, bordel, crâşmă, totuna! Ei uită că primii misionari îi căutau pe oame­nii care nu-L cunoşteau pe Hristos, însă cei de astăzi îl cunosc toţi pe Iisus Hristos şi-L refuză sau îl evită. Pentru aceştia nu merge predica oriunde şi oricum, căci atunci ar trebui ca toţi monahii să golească toate mănăstirile. Iar cu poante şi cu bancuri nu se va ajun­ge niciodată la sensul creştinismului, adică la scanda­lul şi tragedia lui, ci tot numai la poante şi bancuri, la un „creştinism” glumeţ şi superficial.

Teologii vedetişti identifică valoarea şi cu suc­cesul, uitând că Iisus Hristos a sfârşit pe cruce, că Sf. Pavel a dat-o-n bară în Areopagul din Atena, […] o mulţime de misionari şi-au ratat misiunile iar cei mai mari pustnici n-au umplut nicio sală, ci au trăit şi au sfârşit într-un anonimat complet, umil şi chiar mizerabil. Dar vedetismul şi succesul nu aparţin nu­mai teologilor, ci şi creştinilor simpli. Cât de infestată este creştinătatea de mentalitatea succesului reiese din faptul că, deja în 1896, în America, în cartea „Pe urmele Lui”, a lui Charles Monrol Sheldon, se făcea „o descriere idealizată a succesului în afaceri şi în soci­etate pe care-l poate dobândi o comunitate americană ai cărei membri sunt hotărâţi să meargă cu stricteţe pe urmele lui Iisus“^485. Aceştia „îl invocă pe Dumnezeu doar ca să le binecuvinteze prăvăliile“ (Petre Ţuţea).

Teologul vedetist este nu numai mediatizat şi de succes, ci este mai ales un teolog cool, asumându-şi de altfel cu satisfacţie acest supra-nume. El este ama­bil, informat, abordabil în orice problemă, elegant sau prezentabil, niciodată brutal, balansează şi dă bine, mai ales pentru cei puternici. El este „teologul la papi­on”, „teologul cu lavalieră”, „teologul cu usturoi la brâu“, „îndumnezeitorul maidanului“, „teologul de jacuzzi“, „teologul întemeietor de Nouă Republică“ şi nelipsit de la toate „evenimentele importante”. Într-un fel, el are dreptate, căci ştie că astăzi lumea nu mai vrea o cre­dinţă şi un creştinism simplu, ci un preot cool, călugăr cool, mănăstire cool, episcop cool, patriarh cool, Bise­rică cool, Dumnezeu cool. El lucrează după principiul „Nicio cuvântare fără încântare, poante sau distracţie! Decât niciun Hristos, mai bine un Hristos cool!”, fără să-i pese că un Hristos cool înseamnă un Hristos fals, adică niciun Hristos. Trebuie înţeles că realităţile fun­damentale nu sunt cool: nici credinţa, nici iubirea, nici viaţa, nici părinţii şi nici Dumnezeu nu sunt cool, ci sunt bune, reale, serioase şi grave.

Teologul vedetist este distractiv, glumeţ, pontos, băncos, circar, bufon şi măscărici. El vrea să transmită puterea, minunea şi absolutul lui Dumnezeu prin povestioare uşurele şi poante distractive, ca şi când Împărăţia lui Dumnezeu ar fi un spectacol simpatic, obţinut mai ales de cei superficiali şi distractivi. Este exemplar în acest sens misionarul indiano-portughez iezuit Tony de Mello din India, adoratorii lui ignorând faptul că nu el a împărtăşit adevărul, credinţa şi viaţa creştină în India, ci Maica Tereza de Calcutta, prin fapte tăcute şi ne-glumeţe, tot astfel cum în România nu conferenţiarii de suc­ces dau viaţa creştină, ci preoţii, monahii şi creştinii anonimi. Succesul credinţei cool are însă o explicaţie: pe pământ, omul este în mod fiinţial pâine şi circ. El ocoleşte aspectul grav şi dramatic al vieţii, pentru că acesta impune responsabilitate, suferinţă şi sacrifi­ciu. De aceea, merge instinctiv spre plăcut, picant şi distractiv, pentru că pare să-i facă viaţa mai uşoară, mai plăcută şi mai bună. În acest sens, la români este exemplar teologul supranumit chiar „Cool”.

Note:

479 Arhim. Sofronie Saharov, Cuvântări duhovniceşti, I, Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 148.

480 Ibidem, p. 163.

481 Ibidem, p. 144.

482 Ottocar Prohaszka, Isus Christos şi viaţa modernă, Tipografia Carmen, Cluj, 1906, p. 15.

483 Rene Laurentin, Viaţa autentică a lui Isus Cristos, Editura Sapientia, Iaşi, 2012, p. 391.

484 Cristian Bădiliţă, Manual de anticristologie, Editura Vremea, Bucureşti, 2011, coperta IV.

485 Cf. Jaroslav Pelikan, Iisus de-a lungul secolelor, Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 239.

(din: George Remete, Iisus Hristos, iubirea tradata Vol.1: Dumnezeul tradat, Editura Paideia, 2019)

Legaturi: