“Nu orice mânie este mânie și nu orice blândețe e blândețe…” – MUSTRAREA MARILOR PĂCATE ȘI NEDREPTĂȚI DIN LUME față cu molima nepăsării lașe și a “corectitudinii politice bisericești” care caută ASTUPAREA GURILOR MĂRTURISITOARE sub pretextul “ne-judecării”
[Pr.] Alin Cristian [Preotu] (Facebook):
Nu orice mânie este mânie și nu orice blândețe e blândețe…
Când urăști păcatul, minciuna, fățărnicia, nedreptatea, nu se cheamă mânie această atitudine și nici nu este o manifestare a răutății, ci dragoste de virtute, de om, de adevăr, de bine, de dreptate, de frumos…
Când ești “blajin” în fața lucrurilor diavolești și a fărădelegii, a abuzurilor și a răutății, se cheamă că ești vinovat și apostat… resemnat și părtaș la rău, de asemenea complice și laș… ca să nu mai spun că și un mare prost…
Această blândețe nu este o expresie a bunătății sau vreo formă a unei subtile și înalte înțelepciuni…
Dacă aperi răul, minciuna și nedreptatea nu ești prieten lui Dumnezeu, ci prieten cu demonii, iar dacă lupți împotriva relelor nu poți fi numit mânios sau lipsit de dragoste…
Vedem că este în trend “corectitudinea politică”, care se împrăștie ca o molimă în toate straturile sociale și în mințile slabe, însă “corectitudinea politică” nu este și “corectitudine bisericească”…
Biserica are legiuirile ei și nu se poate alinia duhului secularist…
Ea îl invocă pe Duhul Sfânt și respectă Legea lui Dumnezeu…
Când rânduielile bisericești și Predania sunt atacate, creștinii trebuie să mărturisească…
“Tăcerea în vreme de prigoană, zice Sf. Grigorie de Nazianz, este trădare…”
Cine este prieten cu vrăjmașii Bisericii din afară este dușmanul Bisericii dinlăuntru …
Noi apărăm pe cei încredințați nouă și răspundem în fața lui Dumnezeu pentru sufletele lor…
Când apar lupii, nu ești iepure și nici oaie, ci păstor…și asmuți câinii de pază ai turmei…
Nici nu faci dans la sentiment cu iudele, de amorul artei diplomației tâmpe și ai toleranței cu idioții…
PS:
Nu este obiectivă evaluarea prin ipostazierea reacțiilor, a atitudinii punctuale, în manifestarea și lucrarea dreptății, ci doar pacea care covârșește, de asemenea și dragostea care copleșește aceste momente suspendate în timp sunt elocvente în manifestarea lor dincolo de aceste secvențe reparatorii…
Blândețea nu este acceptare universală a tot ceea ce se întâmplă, nici pacea nu domnește peste minciună, ci tronează peste adevăr…
Iubirea aduce pacea și iertarea…
“Mânia sfântă” aduce adevărul, dreptatea și îndreptarea…
Mânia e patimă doar când se manifestă fără motiv, arbitrar și violent, în rest se numește dreptate sau duh de dreptate…
Mântuitorul când a pus mâna pe bici în Templu sau când a dojenit, de asemenea Sf. Ioan Botezătorul când a mustrat în pustie, nu au fost purtați de patima mâniei, ci de dreptate…
Părinții când dojenesc fiii nu sunt mânioși cu patimă, ci sunt purtați de justa atitudine de îndreptare a greșelilor…
Bunătatea este responsabilă cu îndreptarea, nu răutatea; răutatea doar consimte la altă răutate asemănătoare, anume: nepăsarea și ignoranța… conștientă sau inconștientă…
***
Avva Credo Gălățan (Facebook):
1. Mi se pare una dintre cele mai perverse atitudini creștinești să oprești lupta pentru dreptate și adevăr cu versete din Scriptură, gen: ,,nu judecați să nu fiți judecați”. Și asta, mai ales când vine din partea unor fete mari cu nume de gen masculin. Doar gen masculin nu și caracter masculin.
Trebuie să spun că Hristos avertizează acest lucru în Scriptură, dar tot El care avertizează, judecă atitudinea și caracterul fariseilor și a cărturarilor în public, chiar și neputințele și nepriceperea ucenicilor, dojenindu-i cu cuvinte grele. Ei bine, acest fapt nu înseamnă că Hristos își încalcă cuvântul, ci găsește bine și prompt contextul atitudinii de a judeca, ceea ce este de fapt de judecat: păcatul, nedreptatea, prostia și nepriceperea din mintea care tot învață. Adică nu se poate spune că Hristos poate fi prins cu cioara vopsită sau cu încălcarea cuvântului dat.
A judeca înseamnă de fapt a analiza, a discerne, a pune problema pe făgașul de a fi înțeleasă, a trage concluzia din context. Omul este prin rațiune înzestrat cu facultatea de judecare, pentru că nu este lepidopteră sau cârtiță. A judeca cu sensul peiorativ și de care ne avertizează Hristos, este acea judecare, care se face din bârfă gratuită și de-a osândi persoana pentru greșeală, fără conceptul de îndreptare a lucrului în sine. Adică învinuiești pe toți, fără a o face pentru a îndrepta și a trage concluzia pocăinței. Căci și fariseii și cărturarii puteau să-i arunce lui Hristos în față: nu ne judeca, că și noi suntem oameni cu neputințe.
Este urât ca cel de lângă tine să lupte pentru o nedreptate și pentru adevărul cuvenit, iar tu să-i închizi gura spunându-i comod, să lase totul așa cum este și să nu judece. Este foarte simplu să stai cu mâinile la piept și să găsești scuze scripturistice, iar lucrul nedrept să rămână la mila lui Dumnezeu. Adică să lași hoțul să rămână hoț, politicianul să rămână o lichea, boul să rămână bou, iar nedreptatea și minciuna în forma lor. Și asta, pentru că cel ce luptă, înainte, judecă contextul pentru care se potrivește lupta.
Continuă.
2. Eu nu înțeleg în mediul bisericesc, cum se refuză ideea de îndreptare sau mustrare a păcatelor lumii, pentru a menține liniștea sufletească. Sunt de acord că monahul, preotul și arhiereul trebuie să-și dobândească și să-și mențină liniștea sufletească, dar nu pe indiferența față de nevoile semenilor din societate. Eu nu cred că îi place lui Dumnezeu ca lumea să fie distrusă și oamenii nenorociți, iar călugărul să se roage în tihnă, departe de a ajuta cu sfatul și rugăciunea lumea. Este adevărat că există multe citate de la Sfinții Părinți și monahi, care îndeamnă la pace și mai puțin la dreptatea lumii, dar cred că nu cunoaștem nici contextul în care au fost aceste îndemnuri. Eu nu pot să cred că în perioade de prigoane asupra creștinilor, sfinții rămâneau nepăsători la cauzele și contextul prigoanei. Sau că acceptau ticăloșii din partea celor care conduceau poporul. Desigur că pustnicii nu ieșeau în lume pentru îndreptare, dar monahii din viața de obște din apropierea orașelor, luptau pentru dreptatea și buna rânduială a poporului. Biserica nu poate fi paralelă cu viața socială și cu nevoile celor din lume. Și asta, pentru faptul că Biserica este în esență clerul și poporul la un loc. Atunci mi se pare normal ca Biserica să lupte pentru popor, atât la nivel teologic și duhovnicesc, cât și la nivel politic și social. Adică nu poate fi Biserica în treaba ei, iar lumea în treaba ei și fiecare să-și vadă de problemele ei. Așa ceva nu este indicat.
Acestea fiind relatate, eu mă întreb de ce se supără unii că eu, ca stareț de mănăstire și cu simțul critic mai dezvoltat, să nu iau atitudine pentru îndreptare, asupra moravurilor lumii sau chiar asupra celor din Biserică. Strică cumva o voce critică în lume? Sau deranjează atât de mult o critică asupra moravurilor lumii, de trebuie să mi se închidă permanent gura de către unii, că judec sau osândesc, sau nu-mi văd de păcatele mele? Oare menirea preotului duhovnic nu este aceea de-a îndrepta lumea? Sau considerați că lumea nu se poate îndrepta prin critică? Hristos și Sfântul Ioan Botezătorul nu i-a criticat pe farisei și cărturari? Este mai bine să tăcem și să stăm odihniți în mizeria morală a lumii?
[…]
Legaturi:
Cele mai bune predici de cand citesc situl. Cei doi au spus esenta esentelor pt care domneste raul in lume- tacerea mieilor fondata pe texte scoase din context. De fapt au spus cum a cucerit vicleanul-marele teolog scoala teologica ortodoxa.
Aceasta e teologia care departeaza de Adevar si apropie de minciuna. Cine cunoaste Adevarul si este nedrept cu El prin nepasare se face fiu al diavolului. Bine ca mai sunt oameni luminati care simt pericolul ca disparem, acum ori niciodata pt copiii si urmasii neamului, pt ca liderii ecumenisti nu au copii si vad in mod simbolic toate…conducatorii sunt alesi din cei fara copii si sentimente.
Vaticanul > pachamama, mama noastra e pamantul,
Constantinopolul > “mediul natural este mai amenintat ca niciodata in istoria omenirii…imperativul categoric contemporan pt omenire este sa traim fara sa distrugem mediul (parca era mantuirea?)” (basilica.ro)
(ecologia da legitimitate eugenismului si transumanismului si necesita o constiinta comuna noua social-socialista si o limba universala de lemn; deasemenea se subordoneaza ca societate singurilor patroni ai evolutiei postumane-corporatiile)
Chestiunea lui 2+2=4.
Biserica si lumea nu sunt paralele.
Maine-poimîine incep scolile si acolo merg fiii si fiicele duhovnicesti ai preotilor ca dascali. Tot acolo vor merge si copiii crestinilor. Ce le vom spune? Sa stea cu masca pe fata cateva ore, sa nu-si atinga colegii si dascalii? Sa stea in cusca lor cuminti si ascultatori?