“NU SUNTEM NOI CA BOGATUL DIN EVANGHELIE? Vine clipa cand se trage cortina. Iar noi ne-am crezut stapani pe tot ce ne-a dat Dumnezeu, am uitat ca suntem doar administratori”. MANTUIREA SUFLETELOR, IADUL si POCAINTA. “Va veni intr-o zi. Va intarzia? Ce mai conteaza cativa ani in fata vesniciei?”
Pentru Duminica a 23-a dupa Rusalii, va mai recomandam:
- “LAZARII VEACULUI ACESTUIA” si IADUL CONSTIINTEI. Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la PILDA BOGATULUI NEMILOSTIV SI A SARACULUI LAZAR
- ZIUA CAND SE TERMINA PIESA DE TEATRU, SE ARUNCA MASTILE SI SE ARATA ADEVARUL DESPRE FIECARE: “Nu‑mi judeca dupa cele dinafara ale omului, ci dupa cele dinauntru…”. CINE ESTE OM si cine lup, leu sau naparca?
- Predica audio la DUMINICA BOGATULUI NEMILOSTIV a Arhim. Hrisostom Radasanu: PRETENTII SI SIMPLITATE
- Predici care merita ascultate la BOGATUL NEMILOSTIV SI SARACUL LAZAR – Parintele Sofian Boghiu si Parintele Hrisostom (Putna). PE UNDE SUNTEM NOI?
- CINE MAI IUBESTE SIMPLITATEA SI NATURALETEA? Cugetari actuale la bogatul nemilostiv si saracul Lazar
- Predica IPS Bartolomeu Anania (2000): SARACUL LAZAR SI BOGATUL….NESIMTIT
- Cuvinte ale Pr. Ioan Buliga si IPS Augustin de Florina pentru Duminica bogatului nemilostiv si a saracului Lazar
- BOGATIA SI SARACIA LA JUDECATA
- Bogatul nemilostiv si saracul Lazar sau CUM JUDECA DUMNEZEU BOGATIA SI SARACIA (din predicile Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Nicolae Velimirovici)
- Saracul Lazar, MANGAIERE PENTRU CEI IN NECAZURI
- Parintele Cleopa: CE PRETUIESTE DUMNEZEU?
- Duminica bogatului nemilostiv si a saracului Lazar: CINE SUNT CEI MILOSTIVI?
- “Crestinul ortodox in fata crizei economice”: PILDA UNUI CONDUCATOR IMPREUNA-PATIMITOR CU POPORUL SAU. Cum sa ne raportam la criza? (I)
- INSELACIUNEA BOGATIEI CONSUMISTE SI BINELE DIN RAUL CRIZEI ECONOMICE. Cum sa ne raportam la criza? (II) Saracie si cugetare duhovniceasca
- AICI NE ALEGEM SINGURI RAIUL SAU IADUL, A TREIA CALE NU EXISTA – Predica despre Rai si iad a Sfantului Iustin Popovici, plus alte talcuiri si predici video la PILDA BOGATULUI NEMILOSTIV si A SARACULUI LAZAR
- “ASTA-I VREMEA FAPTUIRII…” – Predici ale parintilor Gh. Calciu si Amfilohie la Duminica bogatului nemilostiv
- BOGATUL NEMILOSTIV SI SARACUL LAZAR. Predica PS Sebastian, Episcopul Slatinei, DESPRE RAI SI IAD
***
Predica Pr. Constantin Coman la Duminica a XXII-a dupa Rusalii, la Manastirea Putna, 2013:
Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.
***
Pr. Claudiu Melean – Predica la Duminica Bogatului nemilostiv (2012):
***
Doxologia/ Părintele Efrem de la Serai: Cuvinte simple din Sfântul Munte (2) – Dumnezeiasca Liturghie şi Pocăinţa în Iad
Sufletele nu tind singure, de la sine, spre unirea cu Dumnezeu, căci sufletul nu poate să se pocăiască prin propriile puteri, ci noi, ca persoane, ne putem pocăi păstrând armonia dintre suflet şi trup, prin Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Căci Dumnezeiasca Liturghie nu este doar pentru sufletele mântuite. Aceasta ar fi fost fără sens. Sufletele mântuite nu au nevoie de Dumnezeiasca Liturghie, acestea sunt deja în Rai. Noi, fiindcă nu cunoaştem întotdeauna care suflete simt mântuite şi care nu, le pomenim pe toate la Dumnezeiasca Liturghie; bineînţeles că o parte dintre cele pomenite pot fi în iad. Pomenim în general pe creştinii ortodocşi ce au trăit în pocăinţă. Şi atunci, se poate întreba cineva, de ce s-au dus în iad, dacă au trăit în pocăinţă? Fiindcă au păcătuit cu ceva şi nu au apucat să se pocăiască la vreme, iar dumnezeiasca Dreptate i-a dus acolo. Dar au avut un istoric în Biserică, au avut ca nişte depuneri, „carnete” la bancă, adică au făcut fapte şi lucrări bune; nu au fost departe de Dumnezeu, si totuşi au fost condamnaţi ca unii care au trăit necreştineşte. Adică, aceştia au fost în Biserică mulţi ani, probabil chiar şi cu rasă, însă nu au trăit întru pocăinţă, şi au ajuns acolo. Vom continua să îi pomenim până la înştiinţarea mutării lor dintr-o stare într-alta. Unii cred că Dumnezeieştile Liturghii, parastasele şi pomenile sunt toate nişte născociri ale preoţilor pentru a scoate bani. Chiar dacă s-ar întâmpla aşa ceva, unii ca aceştia se vor duce mai mult ca sigur în iad. Dar se întâmplă tocmai opusul, sufletele au nevoie de Dumnezeiasca Liturghie şi de parastase pentru că nu pot să se pocăiască în iad, sufletul fiind lipsit de trup. Sufletul se pocăieşte, nu trupul, iar sufletul sălăşluieşte în trup. Când sufletul iese, nu poate să mai facă aceasta, iar trupul este în mormânt. Cum să se unească cu sufletul?
Dar dacă am putea să punem trupul în suflet şi să-l ducem în iad; va începe sufletul să spună neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Dar acolo în iad sunt doar suflete, şi astfel sufletul singur nu se poate pocăi. Acestea sunt mărturisiri ale Sfinţilor Părinţi. Dumnezeu a rânduit în aşa fel, încât să fie auzit în rugăciune omul întreg, nu numai o jumătate, adică numai sufletul, nici numai cealaltă jumătate, adică trupul. Orice ar zice sufletul – fiindcă sufletul este raţional, gândeşte, nu este fără de voinţă, nu este fără de greşeală, singur nu se poate pocăi.
Vedem în parabola bogatului şi a săracului Lazăr. Zice bogatul patriarhului Avraam:
– Părinte Avraam, am cinci fraţi în lume, te rog, trimite-l pe Lazăr, fiindcă, zic din propria mea experienţă, şi aceştia vor veni lângă mine. Nu vreau să ajungă şi ei aici. Să se ducă în Rai.
Ne miră faptul că acum a devenit omul acesta milostiv! În iad? Ce să facem cu această milostivire? Nu este folositoare în situaţia de faţă. Însă se îngrijeşte de cei cinci fraţi ce sunt încă în lume, iar el este condamnat… Deci gândeşte, vorbeşte, are voinţă, are iniţiativă, însă toate acestea sunt acum fără putinţă deoarece el este lipsit de trup. Dacă pe toate acestea le-ar fi făcut şi gândit când era în trup, ca persoană, Dumnezeu ar fi luat în calcul întoarcerea persoanei la Sine. Vedem, deci, aici, acum, cât suntem noi pe pământ, cum ceea ce spunem şi ceea ce facem, le facem îndoit, adică cu trupul şi cu sufletul laolaltă, de aceea toate sunt lucrătoare, toate au valoare. Fiecare gând, fiecare cuvânt, toate. Iar atunci când omul percepe această realitate, începe şi calculează bine ce gândeşte, mai ales când este singur. Face socoteli şi le face foarte bine, în sensul că îşi cântăreşte şi îşi calculează fiecare gest, fiecare cuvânt, căci mai ales gândurile noastre cele ascunse au răsplata cea mai mare, când sunt bune, precum şi cea mai mare pedeapsă şi ruşinare, când sunt rele.
Aceasta este problema acum. Se poate ca vorbele noastre să fie puţine şi mai sărace, lucrările mai puţine sau mai multe, după putere, dar problema sunt gândurile care ne inundă mintea şi ne bombardează continuu. De ce să nu ocupăm atunci imaginaţia noastră cea bună şi mintea cu gânduri şi cu cugete sfinte? Din moment ce mintea nu oboseşte să gândească şi inima să bată, să ducem deci cugetele cele bune în Împărăţia Cerurilor. Avem binecuvântare. Îmbogăţiţi-vă, deci, mintea cu cugete bune, şi aşa vă pregătiţi Raiul, şi după aceea vom aştepta să ne luăm răsplata, pe care eu o numesc „pensia” cerească. Va veni într-o zi. Va întârzia? Ce mai contează câţiva ani în fața veşniciei? Nimic. Nici nu îi luăm în calcul. După două sute de ani noi toţi cei de azi unde vom fi? Ne vom lua această răsplată şi ne vom duce acolo unde consideră Dreptatea dumnezeiască! Şi am zis un număr mare de ani. Şi totuşi vor trece atât de repede! Pe noi ne interesează veşnicia!
Ortodoxia propovăduieşte sfinţenia şi pocăinţa. Şi mai presus de toate nu este purtătoarea de vrednicie, ci purtătoarea de dar. Iar primul dar este pocăinţa. Şi asemenea pocăinţei este simplitatea duhovnicească (aplotis) şi nearătarea (afania). Adică să cultivăm neîncetat, sistematic, metodologic, o stare în care să nu ne preocupe alţii, „simplitatea minţii”, precum şi ceilalţi să nu se preocupe de noi, să nu devenim faimoşi/ celebri, căci gândul celuilalt despre mine mă păgubeşte, mă ispiteşte, nu-mi dă pace, iar pe aceasta o numesc părinţii pustiului „nearătare”. Dacă Dumnezeu vrea să arate lumii ceva, să Îl lăsăm pe Dumnezeu să facă ceea ce vrea Dânsul, dar slujirea noastră să fie aceasta: sa ne îngrijim spiritual de noi înşine şi să luăm aminte la propriile păcate.
Spunea un bătrân duhovnic: „Am un ucenic sub ascultare, ce este atât de dăruit, că toată ziua şi toată noaptea plânge de ţi se frânge inima, fiindcă vrea să devină episcop, dar nu-i recunoaşte nimeni acest dar, şi de aceea încă nu a devenit episcop. Zi şi noapte plânge sărmanul. Şi-a cumpărat şi veşminte arhiereşti, se îmbracă singur, se umflă precum curcanul în oglindă şi priveşte cum arată îmbrăcat arhiereu. Uite aşa voi arăta, aşa voi binecuvânta, aşa voi hirotoni”.
Şi poate zice cineva că nu este decât o glumă, însă glumele nu sunt bune totdeauna, căci gluma aceasta depăşeşte îndrăzneala, ci este obrăznicie şi lipsă de respect faţă de cele sfinte. Când cineva nu ia în serios lucrurile acestea, ce sunt păcate grele, atunci îndoit se amăgeşte. Se amăgeşte pe sine, amăgeşte şi pe ceilalţi. Iar Părinţii ne spun: „Feriţi-vă de acest tip de oameni, căci în mintea lor sălăşluiesc cugete viclene şi sunt periculoşi”. Căci dacă un asemenea om ajunge episcop, vom avea o problemă serioasă, iar dacă nu devine, vom avea o problemă şi mai gravă.
Poate cineva să păstreze pentru sine simplitatea spirituală şi smerenia? De aceea spunem că Ortodoxia nu propovăduieşte omului îndemnându-l să devină împărat, să devină cleric, să devină ofiţer superior, să devină şi iar să devină…, ci să fie om al lui Hristos, lăcaş al Duhului Sfânt. Să trăieşti, omule, întru pocăinţă, orice însuşire sau funcţie ai avea! Toate preocupările şi funcţiile noastre încap în Rai, încap însă şi în iad. Sunt în iad din toate categoriile sociale şi profesionale. Cei mai mulţi sunt clerici. De ce? Aceasta este o altă temă de discutat. Laicul reuşeşte mai uşor să intre în Rai. Mai uşor înaintează spre Rai deoarece nu se consideră pe sine superior celorlalţi. Clericul însă, din pricina familiarităţii lui cu taina preoţiei, uită să folosească preoţia ca pe un burete şi ca un ştergar pentru a şterge sudoarea, lacrimile, durerile, suspinele oamenilor, căci toţi sunt astăzi obosiţi, şi chinuiţi, şi răniţi, şi mâhniţi şi trădaţi, iar clericul foloseşte preoţia ca pe o putere, o autoritate. Astfel oamenii ne respectă şi ne cinstesc ca pe o autoritate, şi a devenit greu să eviţi, să ocoleşti situaţia aceasta. Iată cugetele de slavă deşartă! Şi din moment ce ai asemenea cugete, harul Sfântului Duh nu se odihneşte întru tine şi eşti în pericolul de a nu te mântui. Pe de o parte, adică, se face lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, iar tu ca preot nu te poţi mântui. Să ajuţi să se mântuiască atâţia şi atâţia şi tu să te condamni la iad!
Când am citit pentru prima oară pe Sfântul Isaac Sirul, această personalitate uriaşă a vieţii isihaste a veacului al VII-lea, m-a impresionat cuvântul său: „Poţi mântui mii de suflete, iară tu să ajungi cu uşurinţă în iad”.
Ca urmare, mântuirea noastră, a creştinilor – în general, a clericilor – în particular, nu depinde de câţi am salvat, câţi am îndrumat şi câte cărţi am scris şi în câte limbi au fost traduse, sau ce faimă are omul şi ce spun alţii despre noi, căci despre acestea spun oamenii de bine sau de rău. Noi să vedem acum ce spune Hristos. Ai auzit vocea Domnului înlăuntrul tău? Nu ai auzit încă? Auzi încă cele ale lumii? A, de aceea nu auzi vocea lui Dumnezeu, fiindcă urechile tale alte lucruri vor să audă. Deci, clar că ceva nu merge bine în cazul acesta. Căci cu siguranţă, dacă auzi vocea Domnului, îţi vei schimba felul în care gândeşti, precum şi modul în care vieţuieşti.
Un bogat nemilostiv ratează șansa de a se mântui. Nechibzuință. Toată viața petrece pe la zile de nașteri și în cluburi, fără să îi pese de ceilalți. El se distrează, se distrage de la orice lucru important și mai e și mirat că nu e răsplătit după moarte. Are tupeu până la final. Este un nesimțit… O grămadă de obligații, prea multe etichete, cochetării, socializări forțate. Prea mult din nimic și deloc din ce trebuie. Căldurică și păpică, dar nu pentru alții. Concedii și confort. O imagine, o fotografie, un idol, un tablou al corectitudinii anormale. Risipă de hrană, plictiseală, snobism.
Nemilostivul nu crede în Dumnezeu și neagă minunile. Nu își dă seama că, dacă e posibilă învierea, atunci orice minune este posibilă. Nemilostivului îi lipsesc principiile călăuzitoare. Acțiunile lui sunt incorecte pentru că nu promovează binele. Nemilostivul se iubește doar pe sine, fură pentru el slava care nu i se cuvine. Nu vrea să devină rugăciune. Nu vrea să Îl laude pe Dumnezeu așa cum respiră. Nu se alătură concertului universal al întregii creații. Nu aude harfele serafimilor, ci doar zornăitul dolarilor. Nu caută fericirea pierdută la Cădere. Nu este împlinit, pentru că nu se întoarce Acasă. Nu vrea să vadă altfel, nu vrea să vadă altceva. Dacă ar ști ce comoară inepuizabilă este credința, ar abandona totul ca să o dobândească. Nu a emigrat în Dumnezeu și se tulbură zi de zi de lucruri efemere. Refuză modul creștin de viață. Nu trăiește nimic în iubire. Nu are bucuria unei inimi incadescente de iubire. Nu raportează în mod constant la Dumnezeu folosirea legitimă a lucrurilor. Lumea lui este morbidă, de când a rupt Alianța. Nu vede că fără Dumnezeu nu ar putea respira, nici o clipă. În inima lui încărcată de materie nu mai este loc pentru Dumnezeu.
Asprime, barbarie, brutalitate, cruzime, ferocitate, neîndurare, neomenie, răutate, sălbăticie, violență, vitregie, nemilostivire…
Cuviosul Paisie Aghioritul vorbește despre o femeie bogată din Austria, care a devenit foarte milostivă pe finalul vieții, dar care nu se ruga. I s-a arătat Domnul Hristos… Apoi rugăciunea a venit de la sine, firesc… Dar totul a pornit de la milostenia enormă făcută săracilor de către acea femeie. Cred că fiecare comunitate are oropsiții ei, care pot fi ajutați de către cei milostivi. Putem să ajutăm pe cât de mulți, numai să vrem, discret, fără să ne lăudăm cu asta. Vine iarna și mulți sunt fără adăpost… Mulți nu au mâncat de câteva zile… Să ne rugăm să primim și resursele pentru a îi ajuta. Părintele Arsenie Boca este tranșant: Nemilostivii nu sunt sănătoși la minte, nu degeaba Dumnezeu îi numește nebuni. Să lepădăm această nebunie camuflată… Putem să avem grijă de săracii noștri, făcându-ne și tema pentru Examen. Acesta este marele Proiect al lui Dumnezeu cu noi: caritatea (milostivire născută din iubire).
Atunci când noi înșine sunt în lipsă, putem înlătura măcar amărăciunea fratelui. Numai așa, luptând pentru fericirea altora, vom pune stavilă pornirilor pătimașe. Crezul nostru este puterea de a iubi. Milostenia înseamnă binefacere, altruism absolut. Este o atitudine morală a celui ce acționează dezinteresat în favoarea altora. Dar este și blândețe, îndurare, omenie, generozitate, bunătate. Asta cere Dumnezeu de la noi. Omenia este ceea ce ne definește: omul știe să mulțumească pentru ce primește și să împartă darul cu frații. Generozitatea este un amplu proces de refacere sufletească, de eliberare de toată mitocănia. Omul frumos tinde spre desăvârșire. Știe că nu contează treptele succesului, ci treptele împlinirii sufletești.
Orice creștin bogat căruia nu îi pasă de săracul de la ușa lui este ipocrit.
Acest sindrom cauzează o grămadă de pretexte: Nu pot, pentru că… Este un prefăcut, un om fals. Într-un cuvânt, fariseu. Exact această atitudine este condamnată mereu în Biblie. Când vom înțelege asta, noi înșine vom fi mai fericiți. Putem, pentru că ne ajută Dumnezeu. Nu vom reuși să hrănim toată planeta, dar asta nu înseamnă că renunțăm de tot. Organizăm multe agape, să avem grijă să rămână creștinești… Fiecare masă este un ospăț al veșniciei. Ipocritul nu va intra în Rai, pentru că e plin de viclenie și nu vrea să fie izbăvit de cel viclean. Azi numim viclenia șmecherie. Dar șmecheria rămâne fraudă, escrocherie. Deci, ipocritul este un escroc ieftin. Dacă i s-ar interzice să vorbească de rău pe altul, ipocritul ar muți.
Cocalarul acesta disprețuiește nevoia celui în lipsă. Și-a pierdut capacitatea de a empatiza. Toate șmecheriile aduc pagube enorme și doar sinceritatea poate salva situația. Viața este o petrecere împreună cu îngerii și sfinții, iar nu un joc speculativ, nu o șmecherie. Lucrurile sunt simple: ești bun și plin de iubire sau ești ipocrit și plin de ură. Ceea ce ești te face și te duce într-o stare sau în alta, după cum ai ales. Azi, ipocriții sunt bine-informați. Dar puterea lor lumească este limitată, nu ne pot vătăma sufletul. Sfinții nu au rămas blocați în răul văzut în jurul lor, ci l-au depășit. Nu au fost fricoși deloc în fața ipocriților. Nu s-au descurajat în fața amenințărilor și a torturilor. Avem mulți casnici ai Mirelui care ne ajută: Mircea Vulcănescu, Marin Naidin, Alexandru Mironescu, Sofian Boghiu, Daniil Sandu Tudor, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic… Am citit mai multe cărți decât bunicii noștri, dar asta nu ne-a ajutat la nimic. Nu am pus în practică ce am citit. Suntem plini de citate și dăm mii de like-uri, dar nu îl iubim pe cel neputincios.
Oare de ce ateii ne consideră ipocriți?
Se înșeală ei atât de amarnic? La ultimele donări de sânge pentru un pacient, nu am reușit să mobilizez decât rockeri. Mulțumesc, Bobi! De ce zecile de buni creștini se eschivează?! Ipocrizia este de fapt ca un joc de rol: ne prefacem că suntem ai lui Hristos, dar nu Îl cunoaștem, habar nu avem ce vrea de la noi, de fapt. Lucrurile rămân simple: Hristos nu i-a numit niciodată ipocriți pe apostoli! Deci, dacă am fi urmașii faptelor apostolilor… Ne prefacem că postim, dar ne lăcomim la prea multă fasole, folosim surogate de soia, ne amăgim cu delicatese, cică, de post… Ne prefacem că ne rugăm, dar tragem cu coada ochiului la baticul vecinei, la lungimea rochiei, la rujul pus cu prea multă generozitate pe icoane. Suntem scandalizați de prea multe știri negative din comunitatea creștină. Prea multe furturi, prea multe… Sigur că ateii vor exagera mereu păcatele noastre (pedofilia occidentală, arghirofilia răsăriteană), dar și noi le dăm subiecte…
Și totuși, nu toți creștinii sunt ipocriți. Există mulți creștini cuminți, care își văd de treburile lor, ajută mult pe alții, fără să apară la TV. Există mulți creștini care nu sunt implicați în scandaluri și care nu judecă pe alții. Care trec prin drame enorme, fără să se plângă, fără să se auto-propună drept modele. Aceștia sunt adevărații discipoli, cei smeriți. Ei formează nucleul Bisericii, ei sunt mlădițele Viei Hristos. Pe ei se bazează Dumnezeu la fiecare acțiune filantropică. Sunt aceeași, peste tot! Am fost foarte surprins să găsesc în librării un Ghid al ipocriților… Un fel de reeditare al romanului despre ciocoi. Parveniții de azi sunt mai rafinați, au trei-patru doctorate, ascultă manele la maxim în mașină, te claxonează permanent, au doar haină de firmă. În esență, nu sunt altfel, doar că s-au adaptat vremurilor. Să nu fim ipocriți: lumea lor e și lumea noastră…
Soluții duhovnicești
Să vrem să scăpăm de stres, de tulburare, de depresie, de panică.
Bucuria salvării nu vinde de la oameni, este un dar divin pentru o inimă curată.
Să nu fim îngrijorați din cauza detaliilor ce țin de confortul nostru, ci să zidim o biserică sufletului nostru.
Singura cale de regăsire a libertății este sfințenia (neagonisire și caritate).
Ca să nu cădem în înșelare, trebuie să respirăm rugăciunea, ca o pâine proaspătă.
Nu mai avem altă soluție decât rugăciunea.
Să nu pierdem vremea pălăvrăgind.
Doar o minte despătimită poate găsi rezolvări.
Să ne amintim care este scopul principal al existenței noastre.
Participarea la minunea euharistică nu se negociază.
Credința în Sfânta Cruce anulează tot ce este otrăvit.
Să ne deschidem iubirii divine, singurul răspuns pentru toate întrebările.
Să nu ne îndoim de necesitatea iubirii.
Nefericiți sunt distrugătorii de pace!
Sursa: http://www.erepublik.com
Războiul este imaginea clară a iadului, a lipsei iubirii, a uciderii crude, fără milă. Suntem hrăniți cu forța cu această cultură a violenței, prin filme, jocuri, știri. Suntem asediați. Doar-doar om intra în panică, adică în deznădejde. Aici e miza: puțini își pierd credința, dar mulți își pierd speranța. Conflictul nu aduce niciodată ceva bun, nu stoarce decât răul din noi, multiplicându-l, în loc să îl eradice. S-a descoperit o necroplă în Nubia, veche de mii de ani: peste jumătate din cei înhumați prezintă semnele unei morți violente. Aceeași concluzie vine și din Britannia medievală sau din Țara Sfântă măcelărită de Antioh IV Epifanes. Iubirea înseamnă liniște, iar războiul încordare maximă, iadul pe pământ. Și mercenarii se mai miră de ce antibioticele cumpărate propriilor copii nu mai dau rezultate… Tensiunea aceasta este o hărțuire nervoasă, o îndobitocire. Omul care nu devine înger, se preface în animal. Războaiele separă oile de capre: martirii nu sunt în același loc cu criminalii. Dacă pe vremea Domnului Iisus Hristos ar fi existat internet, cu siguranță ca Acesta nu ar fi postat zilnic „Am înviat-o pe Semida” sau „L-am vindecat pe Jar” sau „Azi merg cu Dismas în Rai„, dar apostolii, mai ales Pavel, ar fi profitat să vorbească despre Fericiri, despre Golgota sau despre Înviere.
Dumnezeu nu își ia înapoi darurile. Taina se întâlnește cu minunea. Misterul divin cu viața noastră. Efectul este pacificarea, blândețea, fericirea. Adică noi ne odihnim în Dumnezeu și Dumnezeu Se odihnește în noi. Nu există fericire fără Dumnezeu… Nefericirea este tocmai incapacitatea de a iubi și de a fi iubit, frustrarea surdă a singurătății și neputinței, un cerc vicios din care doar altruismul ne mai scapă. Hristos nu aduce dileme legate de fericire, ci oferă răspunsuri: poate veți avea lipsuri, dar o inimă curată vă garanteză fericirea. Primii creștini erau fericiți, pentru că aveau o credință puternică și își exteriorizau această credință prin milostenie și rugăciune. Participau inițial la slujba numită Tamid (ora 15:00). Se rugau la aceeași oră, aceeași psalmi, baza celor 7 Laude de azi (vezi Micul Ceaslov). Și aveau și o speranță uriașă: învierea, certitudine.
Ipocritul se dorește stăpânul creației.
Etica ipocriților este de sorginte burgheză: dezgust în fața suferinței și a Crucii, moartea ca subiect tabu, ascunderea cimitirelor, calomnierea sacerdoților. Rezultă că, deși analizăm corect realitatea, nu îi mai înțelegem sensul. Asta duce la o prăbușire lăuntrică totală (constată Ernest Bernea). Ipocritul este descumpănit: deschide larg ușa negației. Astfel, ipocritul trăiește după un model malefic: este complexat, este inconsistent. Este copilul din flori al orgoliului, făcut cu neputința. În această evoluție malefică, ipocritul se vinde. Devine chiar un maestru al diversiunii, un falsificator, un iluzionist, un mincinos. Radu A. ne învăța: Minciuna se numește azi marketing. Există chiar o cultură ipocrită, a celor care știu că sunt mințiți, dar deja nu mai suportă adevărul. Ipocritul își lansează produse cu brandul lui, candidează la tot feluri de alegeri, are rețele de comunicare, își urăște semenii, se aliază cu bogații. Exact ce nu face Iisus Hristos niciodată.
Orbiți de luminile reclamelor, ipocriții sunt mereu în lipsă de timp. La prima lovitură se cred sfărâmați. Le place nespus de mult să se victimizeze, ca să primească câte un compot, să fie în centrul atenției. Sunt în competiție între ei, dar mereu se luptă doar pentru lucruri ordinare, neînțelegând valoarea sublimului. Se mint că doar alții mor, ei nu, se cred de neînlocuit. Nu se roagă din cauza moleșelii cauzate de confort. Banul posedă multe suflete. Le macină, într-o pasiune care nu se consumă niciodată. Este un infern din care doar Hristos te poate elibera, dacă vrei și dacă Îl lași. Dar câtă vreme îți place așa și Îl înjuri… Ateismul demonic nu înseamnă o lume fără Dumnezeu, asta ar fi simplu. Ateismul înseamnă o lume fără dragoste. Abia când oamenii vor vedea o lume fără dragoste, vor înțelege ce înseamnă, de fapt, ateismul. La fel de atei sunt și nepracticanții, cei care nu ne rugăm, nu postim, nu ne pregătim pentru Euharistie, nu suntem milostivi… Adică, suntem fără dragoste! Ca să poți iubi, trebuie să scapi de demonul numit Ban. Singurul leac este iubirea. Dacă iubești, știi ce e dorul: convorbirea cu Cel de Care ești îndrăgostit. Fără această iubire, te zbați în ură, în întuneric, în moarte. O suferință de neînțeles. Abia iubirea clarifică totul și vindecă orice. Și nu există iubire mai desăvârșită decât a lui Dumnezeu. Un îndrăgostit citește pe nerăsuflate Scrisoarea de dragoste, Biblia. Este în lagăr și numai așa află cum poate evada. Nici un editor nu ar accepta să tipărească Biblia azi, dacă nu ar fi fost tipărită până acum!!!
Suntem ipocriți să nu recunoaștem că singura noastră problemă este legătura cu Dumnezeu. Când o rezolvăm pe aceasta, nu mai există nici o altă problemă.
Suntem ipocriți să nu recunoaștem că ne sufocăm fără har.Suntem ipocriți să nu recunoaștem că Hristos ne privește cu multă dragoste, dar noi privim altundeva. Măturăm, facem curățenie, golim un spațiu, ca să încapă altceva. Să Îl lăsăm pe Hristos să ne umple inimile de bucurie. Suntem ipocriți când ne temem, ne facem gânduri sau problematizăm. Suntem ipocriți când nu Îi spunem Bună seara!, dar așteptăm ca El să ne spună Bună dimineața! Viața lui Hristos este pentru noi o rechemare din vechea Cădere. Suntem ipocriți când considerăm că ne putem lupta fără arma rugăciunii. Suntem ipocriți de fiecare dată când ne sare muștarul prea repede sau suntem ofticioși.
Pr Marius
Frumos si multumiri.
Sanatate si iubire sa aveti.
Amin!