“LAZARII VEACULUI ACESTUIA” si IADUL CONSTIINTEI. Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la PILDA BOGATULUI NEMILOSTIV SI A SARACULUI LAZAR

1-11-2014 Sublinieri

icoana-lazar-si-bogatul

Să te gândeşti mereu ce-ţi spune conştiinţa, ea te sfătuieşte, dar noi, de obicei, o ţinem sub mare prigoană, îi explicăm tot felul de lucruri, îi dăm motivaţii de toate felurile, ne astupăm conştiinţa şi îi dăm tot felul de explicaţii şi noi credem c-o facem să tacă, dar ea nu va tăcea. Conştiinţa, cu cât o astupi mai mult și te prefaci că n-o auzi, ea va fi tot mai tare și tot mai tare, înspăimântător de tare. Până în pragul morţii poţi să faci cu conştiinţa cum vrei tu, să te prefaci că n-o auzi, abia să-i mai auzi murmurul durerii din ea. Dar, după moarte, te întâlneşti cu ea faţă către faţă. Cade pleoapa de tină de pe ochii minţii, dintr-o dată vezi, nu mai ai unde să te ascunzi. S-a terminat cu tufişul după care te ascunzi, acolo sufletul nu mai doarme, nu mai poţi uita. Dacă nu te-ai împăcat cu pârâşul tău pe cale, vai! Vai nouă…! […] Părintele Arsenie insista şi spunea că cel care nu dezamorsează acum bombele, tensiunile care se strâng acum între tine și conştiinţă, între tine şi Dumnezeu, între tine şi tu însuţi, aceste tensiuni vor exploda, se vor arăta în toată urâciunea lor. Iar dacă mai târziu înseamnă după moarte, e înspăimântător, nu se mai poate face nimic!

***

***

thumb_i400

Predica Parintelui Ciprian Negreanu (Cluj) la Duminica saracului Lazar si a bogatului nemilostiv (2011):

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

“În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Suntem în a 22-a duminică după Rusalii, duminica pomenirii şi amintirii acestei parabole a bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, vestita parabolă. Singura Evanghelie în care se află această parabolă este la Luca; alături de parabola fiului risipitor şi a altor câteva, Luca adăposteşte în Evanghelia sa aceste minunate cuvinte ale Mântuitorului, fiecare dintre aceste parabole fiind un adevărat balsam tămăduitor pentru suflet. Poate ne putem întreba, în legătură cu parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, ce poate fi tămăduitor şi liniştitor în această pildă? Pentru că îl vedem pe bogat în adâncul iadului, muncindu-se în văpaia aceea şi strigând și neprimind ceea ce doreşte, ce poate fi odihnitor în aceasta? Dar să ştiţi că e una dintre pildele cele mai odihnitoare ale sufletului. De ce? În primul rând e trezitoare spre pocăinţă şi spre trăirea poruncilor lui Dumnezeu, dar e odihnitoare şi pentru că vedem dragostea lui Dumnezeu fără de sfârşit. Poate vă miră cuvântul acesta, cum că aici se vede dragostea lui Dumnezeu fără sfârşit. Da, se vede. În primul şi în primul rând, Mântuitorul ne înfăţişează o întâmplare în care acest bogat nu are nicio îndreptăţire în faţa judecăţii lui Dumnezeu. Aşa cum Dumnezeu, când vorbeşte despre cea de-a Doua Venire, despre Înfricoşătoarea Judecată, zice: Flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc – şi, cum zice Sf. Ioan Gură de Aur: ce puţin cere Dumnezeu! Cere doar să-i dai ceva de băut, atât! Nu cea mai aleasă băutură, că El este Hristos, ci ceva de băut, apă, cea mai fără de preţ băutură. Nu zice Dumnezeu că trebuia să primească, identificându-se cu omul flămând, masa cea mai aleasă şi bucatele cele mai bune, ci orice, ceva de mâncare. Şi gol eram şi M-aţi îmbrăcat – Dumnezeu nu cere să fie îmbrăcat în porfiră şi vison, ca acest bogat din pildă, ci doar să primească o haină, ca una pe care tu de multe ori o arunci prin casă, pe aceea să I-o dai lui Hristos Cel gol. Şi aici Sf. Ioan Gură de Aur zice: ce milostiv este Dumnezeu, că El cere minimum! Şi când spune Hristos: în temniţă şi aţi venit la Mine…, nu spune “şi Mi-aţi pus cei mai buni avocaţi şi v-aţi luptat…”, nu, ci doar aţi venit la Mine, M-aţi vizitat. Minimul îl cere Dumnezeu! Minimul!

Aşa şi aici se vede dragostea lui Dumnezeu cea mare, prin faptul că ne înfăţişează o pildă unde bogatul, în faţa judecăţii lui Dumnezeu, în faţa judecăţii lui proprii, nu are nicio îndreptăţire, nu-şi poate găsi nicio îndreptăţire! Bogatul se îmbrăca în porfiră – în care se îmbrăcau de obicei împăraţii – şi în vison – rezervată, de obicei, preoţimii – deci avea şi însemnele regalităţii şi ale preoţimii, avea tot ce poate fi mai bun pe pământ, era bogat, nu numai că nu avea nicio lipsă, dar petrecea în fiecare zi strălucit, petrecerile sale erau cunoscute peste tot, probabil că toţi îl invidiau şi-l socoteau ca un model, ca un binecuvântat de Dumnezeu, cum şi noi socotim de multe ori că o asemenea bogăţie şi strălucire e binecuvântare de la Dumnezeu. Dumnezeu, însă, nu judecă viaţa acestui bogat, ci poziţia lui faţă de Lazăr. Iar bogatul îl vedea în fiecare zi pe Lazăr, nu pleca cu anii, ci în fiecare zi petrecea acasă şi îl vedea pe sărac în faţa casei lui.

Ştiţi câte motive şi câte temeri avem când dăm unui sărac; ne gândim că poate face parte dintr-o grupare care pune oamenii la cerşit, poate e pus de părinţii lui sau avem tot felul de alte temeri și neîncredere că nu ştim unde ajung acei bani și dacă facem bine că întreţinem un om care e sănătos, are mâini, are picioare, dar cerşeşte şi face din asta o meserie. Dar aici bogatul nu se putea îndreptăţi deloc aşa! Pentru că Lazăr acolo stătea ziua şi noaptea, deci nu avea casă, nu avea unde să stea; nu avea rude care să vină la el, să-l ia, să-l ducă; nu avea pe nimeni şi stătea neîncetat în faţa porţii bogatului; nu era sănătos, ci zăcea, stătea lungit neîncetat, zăcea în boală grea, nici de câini nu se putea apăra, era plin de răni, probabil pentru că nu se putea mişca. A stat în faţa porţii bogatului ani de zile, ani de zile.

În atâţia ani Lazăr a putut fi cunoscut, s-a aflat despre el că e singur şi bolnav şi că nu cerşeşte pentru vreun alt motiv, că nu judecă, că nu blestemă. Şi, totuşi, bogatul nu s-a îndurat, nu să-i fi dat aceleaşi lucruri pe care le avea el, ci nici măcar nu s-a îndurat să-i dea fărâmiturile pe care le arunca. Nu se milostivea nimeni spre Lazăr, nici bogatul, nici cei care veneau la el, erau atât de atenţi la viaţa lor, la prieteniile lor, la onorurile lor, poate că aveau chiar grade preoţeşti, cum arată visonul, poate că ei credeau că slujesc chiar lui Dumnezeu, că asta e slujirea lui Dumnezeu, deşi în faţa conştiinţei lui, bogatul n-avea cuvânt de răspuns.

Ei, în faţa acestei realităţi Dumnezeu ne spune că a murit bogatul, despre care Dumnezeu nu ne spune că ar fi avut vreun păcat, deci poate că avuţiile lui fuseseră dobândite cinstit sau prin moştenire, poate a ştiut să le chivernisească corect, poate că oamenii îl cinsteau, probabil că oamenii îl vedeau ca pe un model, deci nimic din toate acestea nu pune Dumnezeu în discuţie. Şi vedem că în iad îl mustră pe bogat gândul că oamenii vedeau ca un model […] modul lui de a se raporta la cel care chiar nu poate, la cel care chiar nu are, la cel căruia chiar îi este greu. Modul lui de a se purta a fost model pentru alţii sau, oricum, s-au luat după el, încât în iad îl mustra conştiinţa şi cere să fie trimis Lazăr în casa tatălui său – asta arată că probabil era bogat prin naștere, căci spune:

Trimite la fraţii mei, în casa tatălui meu, pe Lazăr, ca să le spună, să nu facă cum am făcut eu,

bogaul-nemilostiv1adică să-și schimbe comportamentul faţă de săraci, faţă de cei care chiar nu au din ce trăi și nu pot, nu din lenevie, nu din hoţie, nu din patimi, ci pentru că a dat necazul peste ei, că au dat boli peste ei, că a dat năpasta peste ei și că ei sunt „Lazării veacului acestuia”, cum îi numea părintele Arsenie Boca. Sunt şi acum printre noi Lazării veacului acestuia, adică oameni care duc poveri grele, boli grele, sărăcii sau necazuri sau lipsuri mari, nu pentru că au fost leneşi sau nepăsători sau păcătoşi sau pătimaşi sau beţivi, ci pentru că a venit peste ei un necaz, îngăduit de Dumnezeu. Cu aceştia Se identifică Dumnezeu.

Şi moare, deci, bogatul şi ni se spune că trupul i-a fost dus în pământ, iar sufletul său coboară la iad. Şi ne putem da seama, şi din această pildă, dar şi din pilda datornicului nemilostiv, de două trepte ale iadului, două greutăţi în care omul poate cădea în iad, două munci ale iadului despre care Dumnezeu ne vorbeşte:

Una ar fi atunci când noi facem rău oamenilor: Dumnezeu ne iartă, dar noi facem rău oamenilor, atunci noi ne asemănăm cu diavolul, care face rău oamenilor şi este ucigaş de oameni dintru început. Cei care fac aşa nu au cum să fie în altă parte, după ce vor muri, decât în preajma celui care le este model, adică a diavolului. Aşa cum Dumnezeu spune:

Voi nu sunteţi fiii lui Avraam, ci sunteţi fiii diavolului, [pentru că faceţi poruncile lui, faceţi ceea ce vă cere el, îi urmaţi sfaturile].

Aşa facem noi, atunci când urâm pe cineva sau îi facem rău. Aşa cum, în pilda datornicului nemilostiv, care ieşise după ce Dumnezeu îi făcuse bine, îi ştersese toate datoriile, aşa cum şi nouă Dumnezeu ne face bine, iar noi, ieşind, facem rău aproapelui nostru şi îl judecăm cu asprime şi cerem de la el să ne plătească chiar şi pentru ultimul cuvânt cu care ne-a jignit sau credem noi că ne este dator. Şi la orice păcat se poate vedea tendinţa noastră de a-i plăti înzecit celuilalt greşeala cu care ne-a greşit, deşi nouă Dumnezeu ne iartă însutit. Când facem aşa ne asemănăm cu diavolul care îl urăşte pe om şi-l batjocoreşte şi îi doreşte răul. În pilda datornicului nemilostiv, acesta este dat pe mâinile torţionarilor, ale chinuitorilor, ale diavolilor. Iar bogatul nemilostiv n-a fost dat pe mâna chinuitorilor, ci pe el îl chinuia altceva: propria conştiinţă, sufletul său, care nu se putea împăca cu sine în faţa lui Dumnezeu şi în faţa veşniciei, pentru că nu avea nicio îndreptăţire.

De aici foarte multe idei false au plecat, pentru că pilda ne spune că a murit bogatul şi sufletul lui s-a dus la iad, adică în coborâşurile sufletului, nu în urcuşurile lui spre Dumnezeu, ci în cele de jos, în cele pătimaşe, în cele grele în care a trăit până atunci, în cele unde locuieşte diavolul, până la urmă, dar n-a fost dat în mâna diavolului ca să-l chinuiască, ci el pe sine se chinuia, conştiinţa lui îl chinuia neîncetat. Şi el, când vorbește cu Avraam şi îi spune:

Părinte Avraam, trimite pe Lazăr să-şi moaie degetul în apă şi să-mi atingă limba, pentru că ard în această văpaie,

Bogatul nemilostiv si saracul Lazare opusul faptului că Lazăr a zăcut în faţa porţilor sale atâţia şi atâţia ani, până la moartea amândurora. Acum bogatul e cel care zăcea sufleteşte. Ceea ce faci fratelui tău, felul cum te comporţi cu el, aşa ţi se va face şi ţie. Şi cum eşti tu cu aproapele tău, cu aceeaşi măsură îţi tratezi sufletul!

Bogatul nu îi cere ajutor lui Avraam, nici lui Dumnezeu, ci tocmai lui Lazăr, pentru că sufletul lui era neîmpăcat cu acel om, cu Lazăr, pe care nu-l primise, nu-l odihnise, nu-l liniştise cât de puţin. Şi să ştiţi că singurul lucru care va trece în lumea de dincolo va fi iubirea sau bucuria sau pacea pe care ai dat-o unui om, liniştea pe care ai dat-o inimii unui om, acestea trec cu tine. Se vede că bogatul n-a trecut in nicio odihnă, pentru că el n-a adus nicio odihnă, nicio bucurie, nicio pace. Şi această neodihnă, această nepăsare a lui s-a transformat în văpaie de foc, care ardea neîncetat în sine, în conştiinţa sa. Şi nu avea nevoie de Dumnezeu să vină să îl ierte, pentru că într-un fel degeaba îl ierta Dumnezeu, ci el cu Lazăr avea o nemulţumire faţă de sine. Şi nimeni nu putea să-i liniştească sufletul decât Lazăr, de-asta spune să se atingă Lazăr de limba lui, adică să-i aducă cuvânt bun, să-i liniştească inima. Credea că aşa s-ar linişti, dar nu ştim dacă aşa s-ar fi liniştit cu adevărat. Nu ştim dacă ceva îl mai putea linişti. Să ştiţi că de asemenea condiţii, şi de asta să ne ferim cel mai mult: multe păcate facem și multe lipsuri şi neputinţe avem şi Dumnezeu îngăduie şi iartă şi înţelege că fie n-ai înţeles bine, fie erai nepregătit pentru o situaţie, fie că ţi-a fost greu, fie că te-ai repezit şi ai făcut o prostie, fie că ai fost de mic nedreptăţit şi acum vrei să ţi se facă dreptate sau altele şi multe le îngăduie Dumnezeu și le iartă și le trece cu vederea, dar sunt situaţii în viaţa noastră atât de clare în care revine și revine aceeaşi situaţie și o vezi de nenumărate ori şi de cele mai multe ori nici nu trebuie să faci un mare efort s-o rezolvi, ci lucruri mici – că de aceea şi spune Mântuitorul această pildă în care arată că bogatul doar trebuia să-i dea fărâmiturile care cădeau de la masa sa, nu jumătate din avuţie, adică doar minimul necesar. Să nu fie situaţii în care să simţi că tu puteai să faci! Dacă nu-ţi este peste măsură să faci un bine – şi Dumnezeu niciodată nu-ţi va da ceva peste puterile tale – fă-l! Orice bine pe care simţi că ai putea să-l faci, fără mare efort, fără mare greutate, ci cu o mică îngăduinţă a inimii, cu o mică milostivire, cu o mică uitare în jur!

Aşa cum Mântuitorul, coborând de pe treptele Templului, când s-au certat iudeii cu El şi au vrut să-L omoare, acolo în Templu au ridicat mâna asupra Lui, când El a zis: Înainte de Avraam sunt Eu, iar iudeii au spus: Tu, Care n-ai nici 50 de ani şi zici că eşti înainte de Avraam! Şi au vrut să-L ucidă, în această situaţie în care oricine dintre noi, dacă ar fi prins în mijlocul unei mulţimi, n-ar mai vedea nimic în jur, nu l-ar mai interesa nimic, ci ar fugi, Mântuitorul, coborând pe treptele Templului, S-a oprit, S-a uitat în jur, a văzut un sărac ce era orb din naştere şi S-a oprit și l-a vindecat pe acel orb. A stat de vorbă cu el şi a făcut lut şi i l-a pus pe ochi şi l-a trimis la scăldătoarea Siloamului. Deci a stat după acel om, nu s-a gândit la mânia Sa sau la nervozitatea Sa. Dacă noi am fi fost în situaţia asta şi am judeca lucrurile ca pe o afacere, cât am fi pierdut? 10 minute? 10 minute în care te-ai fi depăşit puţin pe tine însuţi şi ai fi văzut necazul altuia? Că noi tot timpul zicem că n-am văzut nevoia altuia pentru că eram atât de supăraţi sau ne necăjiţi sau de trişti sau de săraci sau de… Şi să ştiţi că ăsta va fi răspunsul nostru şi la A Doua Venire:

Când, Doamne…?!? Când Te-am văzut noi…?? Noi eram obosiţi, supăraţi, întristaţi…, aveam alte treburi…!

Minimul acesta îl cere Dumnezeu, ca atunci, în situaţia aceea, când ţi se pare că nu puteai mai mult, că erai necăjit, să te opreşti puţin să te uiţi în jur şi să vezi că poţi să ajuţi cu un mic lucru. Dar noi tot timpul ne găsim şi ne susţinem ca o mare îndreptățire faptul că eram aşa şi pe dincolo. Dar nu poţi o viaţă să treci pe lângă atâţia care au nevoie de o vorbă bună, de un salut binevoitor şi să zici că n-ai avut timp sau n-ai putut. Dimpotrivă, Dumnezeu aici a ascuns toată taina şi a spus: Dăruind, vei dobândi! Dă din ceea ce nu ai şi Dumnezeu îţi va da. Deci cum crezi tu că te duci la tine acasă şi, nedăruind, vei dobândi? Cum crezi că vei dobândi tu aşa, o blândeţe, o linişte de la Dumnezeu printr-o linişte omenească, dacă stai tu acolo o oră-două cât stai şi asta îţi va da odihnă şi apoi te vei reîntoarce la treburi? Nu, prefacerea asta cu care vii tu e o pojghiţă atât de subţire că în cinci minute trece; cauţi linişte o zi şi o noapte întreagă, apoi ieşi afară şi în cinci minute eşti iarăşi foc şi pară. Nu asta e liniştea pe care vrei s-o dobândeşti, pe care vrem s-o dobândim, ci noi o vrem pe aceea pe care Dumnezeu vrea să ne-o dea.

infricosatoareajudecataVrei să fii bun? Fii bun cu altul! Vrei să fii blând? Fii blând cu altul! Vrei să fii cald? Fii cald cu altul și atunci când nu-ţi vine să fii cald! Ceea ce faci te face! Cred că sunt cele mai ziditoare lucruri pe care le poate face un om, ca atunci când n-ar avea chef, n-ar vrea, şi totuşi le face de dragul lui Dumnezeu, nu pentru că ar avea multă putere sufletească şi resurse interioare și linişte, aceste lucruri făcute fără vreun motiv exterior, ci numai și numai de dragul lui Dumnezeu, aceste lucruri rodesc, aceste lucruri care, dacă omul ar fi fără de Dumnezeu, nu le-ar face. Ei, atunci când faci aşa, pentru Dumnezeu, acestea chiar sporesc. Atunci dă Dumnezeu însutit celui ce dă din ceea ce nu are. Dăruind din ceea ce nu ai, primeşti din multul lui Dumnezeu, sute de daruri îţi va da Dumnezeu.

Cred că această atenție minimă trebuie s-o aibă omul, nu să se scuze cu tot felul de lucruri care, chipurile, l-au împiedicat să vadă şi de aia n-a avut ochi să se uite puţin în jur; n-a avut acea sensibilitate a inimii, acea blândeţe, acea omenie de care vorbeşte părintele Nicolae Steinhardt când spune că şi caraliii aceia care stăteau să-i păzească le-au spus că „Lasă, mă, că pleacă comandantul închisorii…” sau „A murit Stalin!”, atât le-a zis şi s-a odihnit inima lor. A făcut vreun mare efort acel om? Nu, dar sute de oameni s-au liniştit prin cuvântul lui. Sau, după ce unul dintre ei i-a bătut şi i-a chinuit, altul a venit şi le-a zis: „E greu…”, o vorbă bună, atât a zis şi s-a odihnit inima deţinuţilor. Ei nu făceau lucruri mari, dar părintele Steinhardt spune: „Oamenii lui Dumnezeu au fost aceia care au făcut aşa.Minimul pe care l-au putut face; nu și-au implicat nici familiile, nu au intrat în puşcărie, nu li s-a luat salariul, ci au făcut minimul.

Şi atunci, când vedem că Dumnezeu ne cere minimul acesta, că milostiv este Dumnezeu şi dragostea Lui e fără măsură? Că, dacă atât de puţin cere El, şi totuși, pentru aceasta, ne dă Împărăţia? Şi din prisosul nostru mai ajutăm şi noi sau, uneori, când avem dragoste, din plusul şi din prisosul cuvântului lui Dumnezeu şi din interesul pe care-l avem pentru cuvântul lui Dumnezeu, dăm şi noi înapoi. Exact cum zice Mântuitorul cînd spune pilda talanţilor. Cel care nu înmulţise talantul zice:

Doamne, te-am știut ca ești om aspru, care seceri unde n-ai semănat si aduni de unde n-ai împrăștiat si, temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău in pământ; iată, ai ce este al tău.

Şi răspunzând, stăpânul sau i-a zis:

Sluga vicleana si leneșă, știai ca secer unde n-am semănat si adun de unde n-am împrăștiat? Se cuvenea, deci, ca tu să dai banii Mei schimbătorilor de bani.

Pilda-Talantilor-1– adică aşa cum avem noi cuvântul lui Dumnezeu şi ştim ce să facem, mulţi dintre noi ştim bine ce să facem, deci, dacă-l ai, dă-l celuilalt puţin, foarte puţin, prin fapta ta minimă. Dacă tu eşti necăjit şi întâlneşti pe unul necăjit, întreabă-l: “Ce-i cu tine? De ce eşti necăjit?“, treci puţin peste tine, fă asta! Ceea ce ai dat de la tine îţi va înapoia Dumnezeu cu dobândă, însutit. Dacă ai fi făcut asta, ai fi luat Împărăţia. De ce nu ai dat talantul tău să iei dobândă? Adică nu-l ţine numai pentru tine, asta ne învaţă Dumnezeu.

De aceea ziceam că milostiv este Dumnezeu. Şi mai mult decât atât: aceia care numai din prisosul lor, din când în când ajută și nu trec peste cele despre care conştiinţa lor le spune foarte clar că nu trebuie să treacă şi totuşi aceia dobândesc, poate, Împărăţia Cerurilor, oare ce va fi cu cei care fac mult mai mult? Cu cei care văd repede necazul celuilalt, fără să treacă ani, fără să treacă luni, care nu sunt atât de chiţibuşari şi nu se întreabă dacă celălalt profită sau se foloseşte greşit de ceea ce îi dă şi care cu inima mult mai blândă fac mult mai mult bine şi-l ajută pe celălalt și întăresc pe necăjit şi îl sprijină pe cel cu sufletul slab şi nu-l judecă pe cel care cade tot timpul în păcate şi în greşeli şi se repede să îl ridice de jos şi îl crede iar pe cuvânt – oare ce va fi cu aceştia, dacă cei care şi numai dând din fărâmiturile lor iau Împărăţia? Oare ce va fi cu cei care fac mai mult?

Ne minunăm şi noi împreună cu Sf. Grigorie Dialogul, papă al Romei, care spune că, dacă pentru atât de puţin, pentru o faptă mică, Dumnezeu i-a dat atât de mult pe pământ, oare ce va fi cu cei care fac însutit mai mult? Dacă cel care totdeauna în jurul lui îi mângâia pe cei necăjiţi, totdeauna fiind apropiat de cei întristaţi, oare ce va fi cu aceştia? Se minuna şi nu putea să se oprească din mirarea față de cât le va da Dumnezeu acestora și ce dragoste se va revărsa în inimile acestor oameni şi cum vor fi numiţi aceşti oameni fii ai lui Dumnezeu Cel Preaînalt. Şi cu adevărat aşa este.

Iată, deci, sunt şi în iad trepte. Sunt şi în această suferinţă a iadului trepte de suferinţă. Una este când faci rău celorlalţi şi eşti răutăcios şi eşti cu voie rău şi atunci şi te vei alătura demonilor şi chinurilor lor şi ştiţi cum chinuie aceştia; numai gândurile de hulă şi gândurile rele pe care le avem, acestea sunt numai o mică părticică a iadului pe care îl aduce diavolul în sufletul omului. Ştim cum chinuie diavolul, aceasta este o treaptă mai adâncă a iadului.

Altă treaptă este pentru cei care, poate, zic, şi aici ar trebui să ne trezim: Dar eu n-am făcut niciun rău… Am fost om de treabă, n-am făcut rău nimănui, mi-am făcut treburile…, exact cum acest bogat putea să zică, dar conştiinţa lui îl va mustra pentru că n-a făcut binele pe care putea să-l facă.

Şi, poate, mai este o treaptă pe care ne-a înfăţişat-o pilda împăratului care cheamă la nunta fiului său, când cei cărora li s-a dat botezul, li s-a dat taina cea mare a Împărăţiei şi au fost chemaţi la ea, au fost nepăsători faţă de cuvântul lui Dumnezeu. Au fost nepăsători şi au trăit în mare depărtare faţă de acest cuvânt, ca şi cum nu l-ar fi primit şi nu s-au îngrijit de această taină. Știți că sunt chemaţi la nuntă toţi: ciungi, șchiopi… în camera de nuntă şi unul dintre ei era cu haine murdare. Şi i-a zis:

Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?

– adică şi-a necinstit haina pe care Dumnezeu i-a dat-o prin botez, lumina în care l-a îmbrăcat, mărturia la care l-a chemat, numele lui Dumnezeu în numele Căruia a fost botezat l-a necinstit; acest om a necinstit aceste lucruri, nu l-au interesat. N-a băgat în seamă că era al lui Dumnezeu, că trebuie să-şi aducă aminte de Acest Dumnezeu. Aceşti oameni şi-au pierdut haina şi aceşti oameni au fost aruncaţi în întunericul cel mai dinafară. Asta e o altă treaptă a iadului de care ne vorbeşte Dumnezeu.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

***

august 2014

Predica Pr. Ciprian Negreanu la Duminica bogatului nemilostiv si a saracului Lazar (2012):

AUDIO:

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

]

(Transcript partial, de la min. 30:18)

“[…]

Să ne întoarcem la ruptura imensă dintre rai şi iad. Mai degrabă, iată, la bogat, iadul pe care-l trăia el era personal. Nu vedem acolo nici draci care umblau cum ne imaginăm noi, nici draci cu furci înţepându-l, nici cine ştie ce imagini şi nici poveste de ceaune cu smoală sau nu-ştiu-ce. Pentru că el, de fapt, era cu sufletul acolo; el nu era într-un loc spaţial, ci sufletul lui era în iad, el acumulase iadul în sine, strânsese iadul în sine. El se îndepărtase de Dumnezeu. Cum zice Sf. Teofilact al Bulgariei, care ne explică, spune că sufletul pleacă de la arătare la nearătare, în iad. Adică atâta timp cât eşti în trup, sufletul se arată prin mişcări, prin minte, prin lucrare, prin tot ce faci. Poţi să-ţi dai seama de sufletul unui om după ceea ce face. Sufletul are timp să se arate, să se descopere, să-şi facă lucrarea sa, încă este vreme pentru el. Iar moartea şi sălăşluirea în iad înseamnă ieşirea sufletului de la arătare şi intrarea lui la nearătare, într-un loc în care nu mai poate face nimic, pentru că până atunci a făcut numai ale trupului, sufletul, de fapt, a murit încetul cu încetul, s-a închis în nişte închisori de fier din care nu mai poate ieşi şi, când trece dincolo, sufletul rămâne cu neputinţele în care l-ai închis o viaţă întreagă. Nu i-ai dat nicio şansă, nu i-ai dat nicio posibilitate de a se arăta, de a se descoperi. A murit încetul cu încetul.

Aşa încât şi despre acel suflet vorbeşte Dumnezeu când zice:

Bolnav am fost şi n-aţi venit la MineÎnsetat şi nu Mi-aţi dat să beau, flămând și nu Mi-aţi dat să mănânc, gol şi nu M-aţi îmbrăcat, în închisoare şi nu M-aţi cercetat şi toate celelalte.

Deci nu e vorba numai de relaţia cu oamenii în necazuri. Da, şi despre aceia, dar este vorba şi despre sufletul tău pe care l-ai ţinut astfel, căruia i-ai închis toate capacităţile, toate posibilităţile de a lucra şi l-ai sălăşluit în moarte. Şi aceste suflete se vor arăta la adevărata lor stare, în ce hal l-am adus, abia după moarte, abia la judecata personală. Acolo se va vedea ce-i cu sufletul nostru. Până acolo ne putem încă înşela că-i bine, că-i frumos.

Iar acel bogat îşi adusese sufletul în halul ăsta el, cu voia lui! Era lucrarea lui personală, era îndepărtarea de Dumnezeu, era o neputinţă pe care el şi-a zidit-o, şi-a construit-o ani de zile. rich-lazTot ceea ce îl înconjura pe el în iad era, de fapt, lucrarea sa, nu era niciun drac care să-i facă lui urâciune, ci el îşi făcea urâciune. Focul care-l ardea neîncetat se dovedeşte a fi focul mustrării conştiinţei, pentru că el nu zice sau “Doamne, vino Tu!“, ci zice să-l trimită pe Lazăr să-şi moaie degetul în apă. Deci faţă de Lazăr avea el conştiinţa neîmpăcată. Lazăr era cel pe care-l văzuse în faţa uşilor atâţia ani şi sufletul său nu a făcut nimic şi nu şi-a ascultat conştiinţa şi sufletul. Şi de-asta îl ardea conştiinţa acum şi-l mustra. Şi sufletul acela nu-i foc din ăsta, pentru că sufletul nu arde în foc văzut. Trupul lui fusese îngropat, iar sufletul ardea în focul acesta al conştiinţei. Şi el îl cerea pe Lazăr cumva într-o disperare de a se împăca cu el, de a găsi o cale de a se linişti, de a-şi linişti conştiinţa. Dar nu mai era cale de liniştire a conştiinţei.

De aceea Dumnezeu ni-l arată în iad, pentru că acest om făcuse nişte lucruri absolut grave, care nu mai aveau cale de întoarcere. Adică să-l ai atâţia ani pe Lazăr la uşă şi să nu faci nimic, să-l vezi lins şi mâncat de câini şi să nu faci nimic…? Să nu ai niciun necaz şi să petreci neîncetat în sărbătoare şi în petreceri şi să nu faci nimic…? Şi nici din fărâmiturile tale să nu-i dai să mănânce? Acestea nu mai erau de iertat, aceste lucruri nu se pot iertat de către sufletul omului însuşi! Nu atât că Dumnezeu nu iartă, nu-L vedem aici pe Dumnezeu în tot dialogul acesta, ci mai mult sufletul nu se mai poate ierta pe sine. Avraam îi transmitea bogatului, de fapt, că degeaba va veni Lazăr, pentru că sufletul lui nu se mai poate linişti, conştiinţa nu mai poate ierta. Despre această conştiinţă neiertătoare care ne însoţeşte neîncetat şi o avem în inima noastră ne spune Mântuitorul:

Împacă-te cu pârâşul tău pe cale!

Deci noi suntem pe calea vieţii, să ne împăcăm cu el aici, să ţi-l faci, din duşmanul care te bate toată ziua la cap, sfătuitor, să ţi-l faci prieten. Să te gândeşti mereu ce-ţi spune conştiinţa, ea te sfătuieşte, dar noi, de obicei, o ţinem sub mare prigoană, îi explicăm tot felul de lucruri, îi dăm motivaţii de toate felurile, ne astupăm conştiinţa şi îi dăm tot felul de explicaţii şi noi credem c-o facem să tacă, dar ea nu va tăcea. Conştiinţa, cu cât o astupi mai mult și te prefaci că n-o auzi, ea va fi tot mai tare și tot mai tare, înspăimântător de tare. sufletul saracului Lazar luat de ingeriPână în pragul morţii poţi să faci cu conştiinţa cum vrei tu, să te prefaci că n-o auzi, abia să-i mai auzi murmurul durerii din ea. Dar, după moarte, te întâlneşti cu ea faţă către faţă. Cade pleoapa de tină de pe ochii minţii, dintr-o dată vezi, nu mai ai unde să te ascunzi. S-a terminat cu tufişul după care te ascunzi, acolo sufletul nu mai doarme, nu mai poţi uita. Dacă nu te-ai împăcat cu pârâşul tău pe cale, vai! Vai nouă…!

Atunci să ştiţi că, aşa cum spune Dumnezeu, nu Eu vă voi judeca în Ziua cea de Apoi, ci cuvântul pe care vi l-am spus vouă, acela vă va judeca. Cuvântul acela care întăreşte conştiinţa. Cuvântul Mântuitorului merge pe aceeaşi învăţătură pe care ne-o învaţă și conştiinţa. E ca şi cum ai fi cunoscut limba ta maternă, dar o uiţi în timp, şi cineva te învaţă iar, atunci tu îţi aduci aminte: “Aaa, da!” şi îţi aminteşti cum se spune şi la aia, și la cealaltă, pentru că tu ştii limba asta, însă e încă amorţită, încă nu e descoperită desăvârşit. Aşa, cuvântul Evangheliei ne redescoperă această limbă pe care sufletul o ştie, pentru că sufletul are chipul lui Dumnezeu în el. Evanghelia citită cu atenţie ne redescoperă această limbă uitată de noi şi nu mai putem să zicem că n-o ştim. Mai mult se întăreşte conştiinţa când citeşti Evanghelia. De aceea mulţi evită s-o citească, că-i mai liniştitor. Dar să ştiţi că nu asta-i calea! Părintele Arsenie insista şi spunea că cel care nu dezamorsează acum bombele, tensiunile care se strâng acum între tine și conştiinţă, între tine şi Dumnezeu, între tine şi tu însuţi, aceste tensiuni vor exploda, se vor arăta în toată urâciunea lor. Iar dacă mai târziu înseamnă după moarte, e înspăimântător, nu se mai poate face nimic! Iar dacă aceste răutăţi pe care le-ai făcut, deşi ai avut în faţă şi glasul conştiinţei, şi al Evangheliei, și cuvântul fraţilor, al apropiaţilor, și tu ai călcat peste toate, acestea nu ştiu dacă pot fi iertate, greu, greu pot fi iertate, se potriveşte asta cu cuvântul Mântuitorului, Care zice:

Orice se va ierta omului, dar hulele împotriva Duhului Sfânt nu se vor ierta nici acum, nici în veacul viitor.

Asemenea hule împotriva Duhului Sfânt a făcut şi bogatul. Nu mai avea nicio acoperire! Nici că era sărac, nici că era bolnav, nici că a postit, nici că nu l-a văzut pe Lazăr întotdeauna, nici că lui Lazăr îi luau banii alţii, nimic, n-a avut nimic care să-l acopere. Şi faptul acesta îl face să se sălăşluiască în iad. Iadul era în sufletul lui şi şi-l zidise încă din lumea aceasta.

creation_iconToate despărţirile pe care le-a făcut Dumnezeu încă de la Facere sunt minunate. A despărţit lumina de întuneric şi a numit lumina zi şi întunericul noapte; a despărţit fiinţa din nefiinţă, a făcut pământul și lumea toată din nefiinţă; a despărţit apele de deasupra de cele de jos. Aproape toată cartea Facerii, mai ales primele capitole, este despre despărţiri. Despărţiri minunate, care nu despart, ci care îmbogăţesc şi unesc mai mult. Ce urât ar fi fost ca Pământul să fi rămas netocmit şi gol, acoperit de întuneric peste abisuri. Ce era acela? Nimic. Și Dumnezeu desparte, și desparte lumina de întuneric şi face o separare, şi, dintr-o dată, seara devine frumoasă, dimineaţa devine frumoasă, noaptea în sine are o speranţă, o nădejde că după aceea vine lumina, şi vine lumina cu toată frumuseţea ei. Şi desparte Dumnezeu norii de deasupra de apele de jos. Şi azi ne minunăm văzând norii trecând, în ce chipuri, în ce feluri, şi acestea sunt de când a zis Dumnezeu să se despartă apele de sus de apele de jos. Şi apa înseamnă toată atmosfera, nu numai norii, că nu numai la nori se referă Dumnezeu acolo. Şi a despărţit Dumnezeu după aceea apele de uscat şi au apărut uscatul, cu toate frumuseţile lui, şi mările, cu toate ale ei. Şi a despărţit Dumnezeu mările şi a zis mării: Să scoţi din tine vietăţi de toate felurile. Şi s-au despărţit din mare tot felul de vietăţi, ca şi cum ar fi născut mările la cuvântul lui Dumnezeu. Şi a zis şi pământului să puiască, să scoată tot felul de animale, și au ieşit. Şi a zis pământului să scoată atâta verdeaţă şi frumuseţe, e o despărţire din pământ a acestei verdeţi. Şi ce frumuseţe au adus aceste despărţiri pe care le-a dat Dumnezeu! Dar, de fapt, nu sunt despărţiri, ci sunt înfrumuseţări! Aşa cum un copil se naşte, un bob de humă şi mare lucru nu e, mai ales la început, când e embrion. Dar, cu cât se despart lucrurile, cu cât degetele lui devin mai degete, cu cât părul devine păr, cu cât ochii lui devin tot mai frumoşi, tot mai clari, ce frumos e omul care se desparte din amalgamul acela primar de celule şi se face tot mai deplin, tot mai clar!

Tot ce desparte Dumnezeu desparte nu ca să despartă, ci ca să le facă tot mai frumoase şi să le unească printr-o dragoste tot mai mare. A despărţit din bărbat pe femeie şi a făcut-o pe Eva, şi aceasta a făcut-o ca să fie iubirea dintre ei și mai mare. Şi ce mult a împodobit Dumnezeu lumea prin faptul că a despărţit şi există aşa, bărbat și femeie. Nu ni i-am putea închipui unii fără alţii, ce plictisitoare ar fi lumea numai cu unii, n-ar fi copii sau n-ar fi bătrâni. Toate au o frumuseţe şi umplu de armonie lumea. Aşa face Dumnezeu, desparte ca să împlinească, ca să desăvârşească, ca să unească, ca să înveţe să se iubească cele despărţite. Pe când diavolul totdeauna a copiat şi a făcut despărţire, dar ca să dezbine. Diabolos înseamnă a dezbina. El L-a imitat pe Dumnezeu, dar el vrea rupturi, el dezbină să omoare, să ucidă, dezbină ceea ce nu trebuie dezbinat. De aceea se străduieşte să dezbine trupul de suflet, bărbatul de femeie, tot ce poate dezbina. Dezbină sufletul din toată rânduiala lui cea bună de conştiinţă, să n-o asculte, să facă cum a făcut acesta. Aceste rupturi duse până la capăt sunt de netrecut, sunt îngrozitoare, sunt împotriva lui Dumnezeu.

O astfel de dezbinare a făcut acest bogat. Şi-a rupt sufletul de conştiinţa sa, n-a vrut s-o asculte, s-o urmeze, ci a ascultat de diavol, de dezbinator, de cel care dezbină ca să fie dezbinate, ca să se urască. Şi aceste rupturi fac iadul. Aceasta este prăpastia care Dumnezeu nu vrea să fie, această prăpastie între bine şi rău, că răul nu trebuia să fie, această prăpastie între nefiinţă şi fiinţă, pentru că răul se apropie tot mai mult de nefiinţă.

Noi să fim după chipul lui Dumnezeu şi să încercăm să unim aceste dezbinări, pe care nu le-a făcut Dumnezeu, că El nu face dezbinări în sufletele noastre şi între noi, ci pe acestea le doreşte diavolul, că din aceste dezbinări vine mai târziu iadul, peste care nu se poate trece în rai.

Dumnezeu să ne ajute, să ne întărească”.

bogatul_nemilostiv_si_saracul_lazar

Pentru aceasta Duminica va mai recomandam:

***

***

***


Categorii

Bogatul nemilostiv si saracul Lazar, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Ciprian Negreanu, Talcuiri ale textelor scripturistice

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

10 Commentarii la ““LAZARII VEACULUI ACESTUIA” si IADUL CONSTIINTEI. Predici audio ale Pr. Ciprian Negreanu la PILDA BOGATULUI NEMILOSTIV SI A SARACULUI LAZAR

  1. “Părintele Arsenie insista şi spunea că cel care nu dezamorsează acum bombele, tensiunile care se strâng acum între tine și conştiinţă, între tine şi Dumnezeu, între tine şi tu însuţi, aceste tensiuni vor exploda, se vor arăta în toată urâciunea lor.”

    Asta explica si cautarea neincetata a distractiilor si zgomotului prin localuri, acasa sau chiar cand mergem pe strada (ascultat muzica la casti, vorbit la telefon). Este ceva inlauntru care striga si noi nu vrem sa ascultam in liniste, linistea ne nelinisteste.

    “Pe când diavolul totdeauna a copiat şi a făcut despărţire, dar ca să dezbine. Diabolos înseamnă a dezbina. El L-a imitat pe Dumnezeu, dar el vrea rupturi, el dezbină să omoare, să ucidă, dezbină ceea ce nu trebuie dezbinat.”

    Dumnezeu desparte trunchiul copacilor in crengi si crengile in ramuri si frunze. Diavolul desparte taind craca de trunchi, isi taie craca si cade in abis.

  2. Pingback: “In noaptea aceasta voi cere sufletul tau”. PREDICI AUDIO ale Pr. Ciprian Negreanu la BOGATUL CARUIA I-A RODIT TARINA. In ce ne “investim” viata? -
  3. Pingback: PREDICI VIDEO SI AUDIO la Duminica dinaintea Nasterii Domnului. TALCUIREA NEDUMERIRILOR trezite de EVANGHELIA “GENEALOGIEI”, “Cartea neamului lui Iisus Hristos”. De ce era nevoie ca Maica Domnului sa fie logodita cu Iosif? -
  4. Pingback: Sfantul Ioan Gura de Aur catre CUVIOASA DIACONITA OLIMPIADA despre MANGAIEREA IN SUFERINTE si in INDURAREA NEDREPTATILOR: “Da, usa e stramta si calea ingusta, dar e cale!” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: “NU SUNTEM NOI CA BOGATUL DIN EVANGHELIE? Vine clipa cand se trage cortina. Iar noi ne-am crezut stapani pe tot ce ne-a dat Dumnezeu, am uitat ca suntem doar administratori”. MANTUIREA SUFLETELOR, IADUL si POCAINTA: “Va veni intr-o zi. V
  6. Pingback: “NU SUNTEM NOI CA BOGATUL DIN EVANGHELIE? Vine clipa cand se trage cortina. Iar noi ne-am crezut stapani pe tot ce ne-a dat Dumnezeu, am uitat ca suntem doar administratori”. MANTUIREA SUFLETELOR, IADUL si POCAINTA. “Va veni intr-o zi. V
  7. Pingback: PSIHOLOGIA DUHOVNICEASCA A PACATULUI “MIC” SI A PATIMILOR ASCUNSE IN INIMA, care au nevoie doar de un “bun prilej” pentru a rodi alegeri grave ireversibile. Viata noastra ca FUGA PERMANENTA DE CONSTIINTA si ASCUNDERE DE GLASUL LUI
  8. Pingback: “NESIMȚIREA şi IGNORAREA DURERILOR APROAPELUI fac sufletul să se ÎMPIETREASCĂ într-o minciună, precum a fost cea a bogatului”. CHEMAREA DE A FI ATENTI SI SENSIBILI LA VOIA LUI DUMNEZEU SI LA NEVOILE CELORLALTI (Cuvant audio + text la Du
  9. Pingback: NEOMENIE si SARACIE. Si despre cei care spun ca “nu s-a intors nimeni de pe lumea cealalta sa ne spuna cum este…”. PREDICA PARINTELUI CEZAR AXINTE (video + text) | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: “NESIMȚIREA şi IGNORAREA DURERILOR APROAPELUI fac sufletul să se ÎMPIETREASCĂ într-o minciună, precum a fost cea a bogatului”. CHEMAREA DE A FI ATENTI SI SENSIBILI LA VOIA LUI DUMNEZEU SI LA NEVOILE CELORLALTI | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate