ZIUA CAND SE TERMINA PIESA DE TEATRU, SE ARUNCA MASTILE SI SE ARATA ADEVARUL DESPRE FIECARE: “Nu-mi judeca dupa cele dinafara ale omului, ci dupa cele dinauntru…”. CINE ESTE OM si cine lup, leu sau naparca?

Talcuire miscatoare a Sf. Ioan Gura de Aur la PARABOLA BOGATULUI NEMILOSTIV SI A SARACULUI LAZAR

“N‑ar greşi cel care i‑ar numi pe unii ca aceştia lupi care, luîndu‑l pe bogat ca pe o oaie în mijlocul lor, îl ridică în ­slăvi cu laudele, şi îl umflă de mîndrie cu osanalele, şi nu îl lasă nici să‑şi vadă rana, ci îi orbesc cugetul şi îi măresc buba. Mai apoi, schim­bîn­du‑se bătaia vîntului, fug „prietenii”, iar suferinţa i‑o împărtăşim noi, cei ce îl mustrăm; măştile acelo­ra sînt date jos, cum deseori se întîmplă şi acum”.

*

“Bunul neam [nobleţea] stă nu în strălucirea înaintaşilor, ci în îmbunătăţirea obiceiurilor… Niciodată nu‑l ferici pe omul ce are rudă pe un drept, de nu urmează obiceiurilor aceluia”.

***

Vedeti si:

***

OMILIA SFANTULUI IOAN GURA DE AUR

Despre cutremur şi despre bogat şi Lazăr, şi de unde vine robia

(fragment)

[…]

[3]

Aţi înţeles ce vreau să zic? Luaţi aminte, că vreau să vă învăţ un cuvînt filosofesc. De ce îi plîn­gem pe cei pedepsiţi, dar nu pe cei care păcătu­iesc? Că nu este pedeapsa aşa grozavă ca păcatul: că doar păcatul e temeiul pedepsei. Aşadar, dacă vezi pe cineva că are bubă obrintită [cangrenată], că are trupul plin de viermi şi zemuind, dar nu îi pasă de buba şi de rana sa, iar pe altul că suferă de ace­leaşi, dar, fiind îngrijit de doctori, este ars [cau­te­rizat] şi tăiat [incizat] şi bea doctorii amare, pe cine vei plînge, spune‑mi? Pe cel bolnav şi neîngrijit, sau pe cel bolnav şi doftoricit? E limpede că pe cel dintîi. Să zicem că avem doi păcătoşi – unul pedep­sit, altul nepedepsit. Să nu‑mi spui: „Fericit e acesta, că e bogat, dezbracă pe orfani şi face silnicie vădu­ve­lor!” Chiar dacă nu boleşte, ci, aşa răpitor cum e, are trecere, se bucură de cinste şi stăpînire, nu suferă nici unul din necazurile omeneşti, nici fierbin­ţea­lă [febră], nici lipsă, nici vreo boală de alt fel, are o ceată de copii în jurul său şi bătrîneţe verzi: ei bine, pe acesta să‑l plîngi mai mult, că e bolnav şi nici doftoricit nu e. Cum anume – o să vă spun acum eu. Dacă ai vedea pe cineva că e cuprins de hidropică şi are splina umflată, însă nu aleargă la doctor, ci bea băuturi reci, are masă de sibarit ^[1], se îmbată în fiecare zi, e însoţit de mult alai şi îşi sporeşte astfel boala, l‑ai ferici sau l‑ai plînge? Dar dacă l‑ai vedea pe altul cuprins de hidropică, dar se bucură de în­gri­jirea mîinilor doctorilor, se înfometează [ţine regim], se strîmtorează mult, rabdă leacuri amare, care pricinuiesc durere, însă prin durere nasc sănătate, nu l‑ai ferici mai mult decît pe acela? Bineînţeles, căci unul boleşte şi nu se îngrijeşte, iar celălalt bo­leşte şi se lecuieşte. „Dar e cu osteneală lecuirea.” O fi, însă la urmă e cu folos. Aşa e în viaţa de acum. Dar de la trupuri să trecem la suflete, de la boli la păcate, de la amărăciunea leacurilor la pe­dep­sele şi la judecata lui Dumnezeu: că precum e leacul cel de la doctor şi tăierea [incizarea] şi arderea [cauterizarea], aşa este pedeapsa cea de la Dumnezeu. Precum focul de multe ori pus pe locul bolnav arde şi împiedică întinderea bolii, iar cuţitul îndepărtează putreziciunea, fiind dureros, dar adu­cînd folos, aşa şi foametea şi molimele şi toate cîte par rele sînt aduse asupra sufletului în loc de cuţit şi foc ca să împiedice întinderea păcatelor după ase­mănarea a ceea ce se întîmplă la doftoricirea bo­lilor trupeşti şi să facă sufletul mai bun. Şi iarăşi: să luăm doi curvari, însă unul bogat şi altul sărac. Cine are mai mare nădejde de mîntuire? Bineîn­ţe­les că săracul.

Să nu zici, prin urmare: „Bogatul curveşte şi tră­ieşte în belşug, şi pentru asta îl fericesc.” Mai vîrtos se cădea să îl fericeşti dacă, curvind, ar fi trăit în sărăcie, ar fi răbdat de foame, fiindcă sărăcia l‑ar fi învăţat filosofia cu de‑a sila. Cînd vezi pe un om rău că o duce bine, să plîngi, fiindcă două sînt relele lui: şi că este bolnav, şi că nu are vindecare. Cînd vezi pe un om rău în necazuri, mîngîie‑l – nu doar fiindcă mai bun se face, ci fiindcă multe din păcatele lui sînt şterse aici. Ia aminte cu agerime la ce spun. Mulţi dintre oameni şi aici sînt chinuiţi, şi dincolo sînt osîndiţi; alţii numai aici; alţii numai dincolo. Bagă la cap învăţătura mea, fiindcă acest cuvînt, pri­ceput bine, multe tulburări alungă din gîndul tău.

Dar, dacă vreţi, să vorbim mai întîi de cel care dincolo este pedepsit, iar aici se bucură de plăceri. Să ia aminte şi bogaţii, şi săracii la cele spuse, că atît unora, cît şi celorlalţi le este de folos învăţătura. Cu privire la faptul că ­mulţi sînt osîndiţi şi aici, şi dincolo, ascultă ce zice Hristos:

În oricare cetate sau casă veţi intra, daţi bineţe zicînd: „Pace casei acesteia!” – şi de va fi casa vrednică, să vină pacea voas­tră peste ea; iar de nu va fi vrednică, pacea voastră la voi să se întoarcă. Şi oricine nu vă va primi pe voi, nici va asculta cuvintele voastre, ieşind afară din ce­tate, scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Amin grăiesc vouă, că mai uşor va fi pămîntului Sodomei şi Gomorei în Ziua Judecăţii, decît cetăţii aceleia (Matei 10, 11; Luca 10, 5, 10).

De aici este vădit că locuitorii Sodomei şi ai Gomorei şi aici au fost osîn­diţi, şi dincolo sînt pedepsiţi – fiindcă atunci cînd zice că mai uşor va fi celor din Sodoma decît aces­tora, arată că cetăţenii Sodomei sînt pedepsiţi, dar nu la fel ca ei.

[4]

Sînt şi unii care sînt pedepsiţi numai aici, pre­cum curvarul din Corint – căci, scriindu‑le corinte­ni­lor, fericitul Pavel zicea aşa:

Cu adevărat, se aude între voi ­curvie, şi încă de aceea care nici între pă­gîni nu se pomeneşte, să aibă cineva pe femeia tatălui său. Şi voi v‑aţi semeţit, în loc mai bine să fi plîns ca să se ridice dintre voi cel ce a făcut fapta aceas­ta. Eu dar, nefiind la voi cu trupul, însă cu duhul fiind de faţă acolo, iată am judecat ca şi cum aş fi de faţă pe cel ce a făcut aceasta, precum urmea­ză: în numele Domnului nostru Iisus Hristos, adunîndu‑vă voi şi duhul meu, să daţi pe unul ca acesta satanei spre pieirea trupului, ca duhul să se mîntuiască în ziua Domnului Iisus (I Corinteni 5, 1‑5).

Ai văzut cum acest curvar este pedepsit aici, iar dincolo nu este pedepsit? Că fiind pedepsit aici cu trupul, nu mai este pedepsit dincolo. Şi acum să vă arăt pe cineva care s‑a desfătat aici, iar dincolo este pedepsit. Era un om bogat. Dar chiar dacă aţi luat‑o înainte pe firul istorisirii, să aşteptaţi deznodă­mîntul. Fireşte, pentru mine este cinste, iar pentru voi laudă atunci cînd, abia fiind semănat începutul cuvîntului, voi culegeţi deja spicul; neîncetata îm­păr­tăşire de învăţături a făcut din voi dascăli; dar fiind­că împreună cu voi au intrat şi oarecare străini, nu alergaţi, ci aşteptaţi‑i pe cei ce şchioapătă. Că doar Biserica trup este: are şi ochi, are şi cap. Dacă intră un spin în talpă, ochiul se pleacă, mădular fiind al trupului, şi nu zice: „Întrucît şed la înălţime, dis­pre­ţuiesc mădularul de jos”, ci se pleacă şi lasă înăl­ţi­mea sa. Ce este mai de rînd ca talpa şi ce este mai nobil decît ochiul? Dar împreună‑pătimirea a aco­perit deosebirea, şi dragostea a împreunat totul. Aşa să faci şi tu: chiar dacă eşti iute, chiar dacă eşti pregătit pentru ascultarea învăţăturii, însă fratele tău nu poate urmări învăţăturile pe care le însămînţez^[2] în voi, să se coboare ochiul tău spre talpă, să sufere împreună cu cel ce şchioapătă, aşa încît să nu ră­mî­nă lipsit de cuvîntul învăţăturii din pricina repe­zi­ciunii tale şi a încetinelii lui. Să nu te foloseşti de priceperea ta spre pierzania lui, ci dă mulţumită lui Dumnezeu pentru repeziciunea ta.

Eşti bogat? Mă bu­cur şi mă veselesc, dar acela încă trăieşte în să­răcie – să nu rămînă sărac pentru bogăţia ta. El are un spin – tulburarea gîndului; ci pogoară‑te şi în­de­păr­tează spinul. Ce zice, deci? Era un oarecare om bogat – cu numele, nu cu lucrul. Era un oarecare om bogat, ce se îmbrăca în porfiră, întindea masă îm­bel­şugată, avea pocale de vin împodobite cu ghir­lan­de, făcea în fiecare zi ospeţe; iar celălalt era un sărac oarecare pe nume Lazăr. Şi unde este numele bogatului? Nicăieri, că este fără nume. Cîtă bogăţie avea şi nume nu i se află… Cum este această bo­gă­ţie? Ca un pom bogat în frunze, însă lipsit de rod, ste­jar întins spre înălţime, care‑şi dă ghinda ca mîn­care dobitoacelor^[3], om fără rod de om – că unde este bogăţie şi răpire, lup este cel care se vede; unde este bogăţie şi cruzime, leu văd, nu om: a pierdut bu­nul neam [nobleţea] prin răul neam al răutăţii.

Era un oarecare om bogat, care se îmbrăca în porfiră zi de zi, iar sufletul şi‑l umplea de păienjeniş; care mi­ro­sea a mir, dar era plin de putoare; care întindea masă bogată, hrănind paraziţi şi lingăi, îngrăşînd tru­pul rob, iar pe stăpînul suflet lăsîndu‑l să moară de foame nebăgat în seamă; a cărui casă era împo­do­bită şi temelia păcatului văruită; care avea sufletul înecat în vin. Aşadar, avea bogatul acela masă bo­gată întinsă, pocale cu vin împodobite cu ghirlande, hrănea paraziţi şi lingăi – circul cel rău al diavolului, lupii cei ce robesc pe mulţi dintre bogaţi, ce cumpără cu ghiftuiala pîntecelui lor pieirea acelora, care pierd cu multa cinstire şi linguşire pe bogat.

N‑ar greşi cel care i‑ar numi pe unii ca aceştia lupi care, luîndu‑l pe bogat ca pe o oaie în mijlocul lor, îl ridică în ­slăvi cu laudele, şi îl umflă de mîndrie cu osanalele, şi nu îl lasă nici să‑şi vadă rana, ci îi orbesc cugetul şi îi măresc buba. Mai apoi, schim­bîn­du‑se bătaia vîntului, fug „prietenii”, iar suferinţa i‑o împărtăşim noi, cei ce îl mustrăm; măştile acelo­ra sînt date jos, cum deseori se întîmplă şi acum.

[5]

Aşadar, bogatul acela hrănea paraziţi şi lingăi, făcînd din casă teatru, adăpînd pe fiecare cu vin pînă la moleşire, în bunăstare multă petrecînd; iar celălalt era Lazăr cel plin de bube, care şedea la poarta bogatului şi poftea fărîmiturile de la masa lui. Înseta lîngă izvor, înconjurat de bunăstare flămînzea. Şi unde zăcea? Nu la răscruce, nu în vreo uliţă, nu în mijlocul pieţei, ci la poarta bogatului, pe unde intra şi ieşea bogatul, ca să nu zică acesta: „Nu l‑am văzut, mi‑a scăpat privirii, nu l‑au zărit ochii mei!” La uşa ta zace mărgăritarul în noroi, şi nu te uiţi? doctorul la poartă, şi nu te lecuieşti? cîrmaciul în liman, şi suferi sfărîmare de corabie? Hrăneşti pa­ra­ziţi şi pe săraci nu îi hrăneşti? Aşa a fost atunci, aşa este şi astăzi: fiindcă acestea s‑au scris ca viitori­mea să tragă învăţătură din fapte şi să nu păţească ce a păţit acel bogat.

Săracul dar zăcea la poartă; săracul era afară, bogatul înăuntru; zăcea plin de bube trupul, comoa­ră avînd deasupra spini, iar dedesubt mărgăritare – căci cu ce îi strica boala trupească dacă avea sănă­ta­tea sufletului? Să audă săracii, şi să nu‑i mai înă­bu­şe deznădejdea; să audă bogaţii, şi să se întoar­că de la răutatea lor: că cele două chipuri – al bo­gatu­lui şi al săracului, al cruzimii şi al bărbăţiei, al lăco­miei şi al răbdării – ne sînt înfăţişate ca atunci cînd vezi un sărac bubos şi dispreţuit să nu îl plîngi; cînd vezi un bogat împodobit, să nu îl fericeşti. Adu‑ţi amin­te de pildă; dacă te tulbură sfărîmarea de co­ra­bie a gîndurilor, grăbeşte la liman, ia mîngîiere din povestire, gîndeşte‑te la Lazăr cel dispreţuit, gîn­deş­te‑te la bogat cît de bine o ducea şi cum se bu­cu­ra de plăceri, şi nimic din cele ce se întîmplă în viaţă să nu te tulbure. Că de ai gînd desăvîrşit nu te îneacă valurile, nu se scufundă corabia ta, dacă prin dreapta judecare a gîndurilor deosebeşti firea lucrurilor. Ce‑mi zici: „Trupul meu este strîmtorat”? Cugetul tău să nu se vateme. „Cutare e bogat şi rău.” Ce dacă? Dar răutatea nu se vede cu ochii. Nu‑mi judeca după cele dinafară ale omului, ci după cele dinăuntru. Dacă vezi un pom, te uiţi la frunze sau la rod? Aşa şi cu omul: dacă vezi un om, nu‑l judeca după cele dinafară, ci după cele dinăuntru; uită‑te la rod, nu la frunze. Nu cumva să fie măslin sălbatic şi să fie socotit măslin bun; nu cumva să fie lup şi să fie socotit om. Deci nu te uita la firea omu­lui, ci la alegerea voii; nu la înfăţişare, ci la cuget – şi nu numai la cuget, ci cercetează cu de‑amănuntul viaţa lui. Dacă are iubire de săraci, om este; de este dedat negoaţelor, stejar este; de e dedat mîniei e fiară, este leu; de este răpitor, lup este; de este în­şe­lător, năpîrcă este. Şi să spui: „Eu om caut, ce‑mi arăţi fiară în loc de om?” Învaţă în ce stă vrednicia omului şi nu te tulbura.

Aşadar, Lazăr zăcea la poartă bubos, ros de foa­me; iar cîinii, venind, lingeau rănile lui – cîinii, mai milostivi ca omul, îi lingeau rănile, curăţîndu‑i obrin­tea­la. Şi zăcea precum aurul în cuptor, făcîndu‑se mai încercat; nu spunea ca mulţi dintre cei săraci: „Asta înseamnă Pronie? Oare Dumnezeu vede cele omeneşti? Eu sînt drept şi trăiesc în sărăcie, iar cutare este nedrept şi vieţuieşte în bogăţie.” Nimic de acest fel nu cugeta, ci se deşerta de socotinţa sa şi lăsa să lucreze neurmata iubire de oameni a lui Dumnezeu, curăţindu‑şi sufletul, îndurînd cu băr­bă­ţie pătimirile, dovedind răbdare statornică, zăcînd cu trupul şi alergînd cu cugetul, înaripat fiind cu so­co­tinţa, răpind cununa, ridicîndu‑se din rele şi mar­tor bunătăţilor făcîndu‑se. Nu a zis: „Paraziţii se îndestulează, iar eu nici de fărîmituri nu sînt învred­ni­cit.” Dar ce? Mulţumea şi dădea slavă lui Dumnezeu.

Şi au murit amîndoi: a murit bogatul şi a fost în­gropat; a plecat şi Lazăr, că nu aş putea spune: „A murit.” Că moartea bogatului a fost moarte şi îngro­pare, în vreme ce moartea săracului a fost plecare, şi mutare la cele mai bune, şi alergare din arenă la răsplătire, din mare la liman, din luptă la triumf, din osteneli la cunună. Au plecat amîndoi dincolo, unde sînt cele adevărate; s‑a terminat piesa de teatru, au fost date jos măştile. Că la teatru se lasă la amiază cortina şi intră mulţi dintre actori prefăcîndu‑se, cu măşti pe faţă, povestind un basm vechi şi istorisind de­spre cele de atunci, şi unul face pe filosoful ne­fiind filosof; altul face pe împăratul nefiind împărat, ci avînd chip de împărat fiindcă aşa cere povestea; doctorul nici un băţ nu e în stare să mînuiască, ci numai hainele sînt de el; robul e un om slobod; das­călul nici slovele nu le ştie. Se arată cu totul altceva decît sînt de fapt, iar ce sînt de fapt nu arată (de­oa­rece ca doctor apare cineva care nu este doctor, şi ca filosof apare cineva cu o mască pletoasă, şi ca ostaş apare cineva îmbrăcat ostăşeşte). Şi înfăţişa­rea măştii înşală privirea, însă nu poate schimba firea pe care o făţăreşte. Cîtă vreme privitorii şed desfătîndu‑se, măştile rămîn pe feţe; după ce vine seara însă, şi spectacolul se încheie, şi toată lumea pleacă, măştile sînt aruncate şi cel ce înăuntru era împărat se află afară arămar. Au fost aruncate măş­tile, a plecat amăgirea, a fost arătat adevărul – şi cel ce înăuntru era slobod se află afară rob (fiindcă, pre­cum am zis, înăuntru e amăgirea, iar afară adevă­rul), şi s‑a lăsat seara: s‑a terminat piesa de teatru, s‑a arătat adevărul.

Aşa e şi în privinţa vieţii şi a morţii: cele de acum sînt teatru, lucrurile omeneşti sînt actorie. Iar cînd se va pune capăt zilei şi va veni noaptea cea înfri­co­şată sau mai degrabă zi (noapte pentru păcătoşi, iar zi pentru cei drepţi); cînd se va termina piesa de teatru, cînd se vor arunca măştile, cînd va fi cerce­tat fiecare şi faptele sale – nu fiecare şi bogăţia sa, nu fiecare şi dregătoria sa, nu fiecare şi vaza sa, nu fiecare şi stăpînirea sa, ci fiecare şi faptele sale – fie el boier, împărat, femeie sau bărbat, cînd Dumne­zeu ne va întreba de viaţa creştinească şi faceri de bine, nu de mulţimea rangurilor, nu de starea umi­lă a sără­ciei, nu de semeţia samavolnicei stă­pî­niri, ci va zice:

„Mie dă‑Mi fapte – şi dacă‑Mi dai, chiar dacă eşti rob, eşti mai bun decît unul slobod; chiar dacă eşti fe­meie, eşti mai bărbată decît bărbatul.”

După ce se vor arunca măştile, atunci se vor ară­ta şi adevăratul bogat, şi adevăratul sărac; şi pre­cum atunci cînd se termină piesa de teatru şi vre­unul dintre noi, care stă pe un loc de sus, vede pe cel ce înăuntru era filosof că afară este arămar şi zice:

„Aoleu, ăsta nu era înăuntru filosof? Afară văd un arămar. Ăsta nu era înăuntru împărat? Afară văd un om de rînd. Ăsta nu era înăuntru bogat? Afară văd un sărac”,

aşa se va întîmpla şi atunci.

[6]

Nu vorbesc mai pe larg ca să nu‑l zăpăcesc pe ascultător cu mulţimea celor grăite. În schimb, vreau să înfăţişez o piesă de teatru cu numai două per­so­naje. Două personaje am folosit, de la acestea por­nind a vă croi drum şi a vă face temei de înţelegere. V‑am lărgit cugetul prin pilda vieţii de zi cu zi, încît fiecare să priceapă deosebirea lucrurilor.^[4]

Aşadar, două sînt personajele: unul este bogat, altul sărac; Lazăr joacă rolul săracului, bogatul – pe cel al bogatului; viaţa lor văzută este un rol, nu ade­vă­rata stare a lucrurilor. Au plecat amîndoi dincolo, atît bogatul, cît şi săracul. Pe Lazăr l‑au primit înge­rii: după cîini – îngeri, după uşa bogatului – sînul lui Avraam, după foamete – îmbelşugare fără margini, după necaz – uşurare netulburată. Pe bogat, în schimb, după bogăţie l‑a luat în primire sărăcia, după masa îmbelşugată – pedeapsa şi chinurile, după odihnă – dureri nesuferite. Şi ia seama ce se întîmplă: au plecat dincolo, şi piesa de teatru s‑a terminat; au fost date jos măştile, se arată de acum feţele. Au plecat amîndoi dincolo, şi bogatul, chi­nu­in­du‑se în văpaie, vede pe Lazăr odihnindu‑se, des­fă­tîndu‑se, bucurîndu‑se în sînul lui Avraam, şi zice către el:

Părinte Avraame, trimite pe Lazăr să‑mi umezească limba cu vîrful degetului, că mă chinuiesc în văpaia aceasta.

Dar Avraam ce zice?

Fiule, ai luat cele bune ale tale şi Lazăr pe cele rele ale sale – şi acum el este mîngîiat, iar tu te chi­nuieşti. De altfel, şi prăpastie s‑a întărit între noi şi voi, ca dacă vrea cineva să treacă de aici către voi să nu poată.

Luaţi aminte, căci este de folos să vor­bim despre acestea: astfel ne speriem, însă ne cură­ţim; ne doare, însă ne îndreptăm. Primeşte, deci, cele ce se spun.

Aşadar, fiind bogatul în munci, a privit în sus şi l‑a văzut pe Lazăr: a văzut ceva nou. La uşa ta stătea, bogatule, în fiecare zi; nu o dată intrai şi ieşeai, însă atunci nu îl vedeai – iar acum, că eşti în văpaie, îl vezi de la depărtare? Cînd petreceai în bogăţie, cînd ţinea de voia ta să te uiţi la el, n‑ai vrut să‑l vezi: de ce acum ai vederea atît de ageră? Nu era la poarta ta? Cum nu‑l vedeai? Cînd era aproape nu îl zăreai, iar acum îl vezi şi din depărtare, peste o prăpastie atît de mare?

Şi ce face bogatul? Îl cheamă părinte pe Avraam. De ce îi spui părinte celui a cărui iubire de străini nu ai urmat‑o? Bogatul îi spune lui Avraam părinte, Avraam îi spune fiule; numele acestea arată înru­di­rea, însă bogatul nu capătă nici un ajutor. Totuşi, ele sînt pomenite, şi anume ca să învăţaţi că înrudirea nu foloseşte la nimic: că bunul neam [nobleţea] stă nu în strălucirea înaintaşilor, ci în îmbunătăţirea obi­ceiurilor. Să nu îmi zici: „Am tată consul.” Ce‑mi pasă mie? Eu îţi vorbesc despre altceva. Să nu îmi zici: „Am tată consul.” Pe Apostolul Pavel de l‑ai avea ca tată şi de‑ai avea fraţi mucenici, iar tu nu ai urma faptei lor bune, nu ai nici un folos din înrudire, ci mai vîrtos vătămare şi osîndă. „Mama mea este milostivă.” Şi ce legătură are asta cu tine, neomenosul? Că iubirea ei de oameni sporeşte osînda răului tău obicei. Ce zice Botezătorul Ioan către norodul iudeu?

Faceţi rod vrednic de pocăinţă, şi nu începeţi a zice întru voi: „Tată avem pe Avraam” (Luca 3, 8).

Ai strămoş slăvit? Dacă‑i urmezi, ai cîştigat; iar dacă nu‑i urmezi, pîrîş se face strămoşul slăvit, că din rădăcină dreaptă roadă amară ai ieşit. Niciodată nu‑l ferici pe omul ce are rudă pe un drept, de nu urmează obiceiurilor aceluia. Ai mamă sfîntă? Şi ce îţi foloseşte? Ai mamă rea? Şi cu ce te vatămă? Că precum fapta bună a mamei nu‑ţi foloseşte de nu‑i urmezi, aşijderea nici răutatea nu te va vătăma dacă îţi preschimbi răutatea în bunătate. Dar precum aco­lo este mai mare vina, pentru că avînd acasă pildă n‑ai urmat faptei bune, aşijderea şi aici lauda e mai mare, pentru că avînd mamă rea nu ai urmat rău­tăţii ei, ci din rădăcină amară roadă bună ai ieşit – că nu strălucire a înaintaşilor se cere, ci obicei îmbu­nă­tă­ţit. Eu şi pe rob îl numesc nobil, şi stăpîn pe cel ferecat în lanţuri, dacă văd că are un fel de a fi creştinesc; pentru mine şi cel cu rang înalt este om de rînd dacă are suflet de rob. Că cine este rob, dacă nu cel ce face păcatul? Că robia trupească ţine de împrejurări, însă această robie ţine de deosebi­rea voii, şi cealaltă tot de aici şi‑a luat începutul.

[7]

În vechime nu erau robi: că Dumnezeu, zidind pe om, nu l‑a făcut rob, ci slobod. A făcut pe Adam şi pe Eva, şi amîndoi erau slobozi. De unde a luat dar început robia? Neamul omenesc s‑a abătut de la calea dreaptă şi, întrecînd măsura poftei, a ajuns la neînfrînare: şi dacă vrei să ştii cum, ascultă.

A venit potopul, obşteasca sfărîmare de corabie [naufragiu] a lumii, s‑au deschis jgheaburile cerului şi izvoarele adîncului s‑au desfăcut (Facerea 7, 11) şi cele văzute se topeau^[5] şi se destrămau, pămîn­tul nu se mai vedea, ci toate erau mare, avînd ca rădăcină mînia lui Dumnezeu, şi toate erau valuri. Munţii se întindeau spre înălţimi, dar marea şi pe ei îi acoperea – încît erau numai marea şi cerul. Şi neamul omenesc era pierdut, şi singura scînteie ră­masă din neamul nostru era Noe: scînteie ne­stin­să în mijlocul mării, purtînd începăturile nea­mu­lui nos­tru, pe femeie şi pe copii, pe porumbiţă şi pe corb şi toate celelalte. Şi erau toţi înăuntru, şi chivotul [arca] se purta deasupra apei în mijlocul talazurilor, şi nu se sfărîma, fiindcă avea cîrmaci pe Stăpînul tutu­ror: că nu scîndurile ei au scă­pat‑o, ci mîna Lui cea puternică. Şi uită‑te ce minune: după ce a fost po­topit pămîntul, după ce au fost nimiciţi lucrătorii rău­lui, după ce s‑a potolit fur­tuna, s‑au arătat vîrfurile munţilor, a şezut chi­vo­tul [s‑a oprit arca] (Facerea 8, 4‑5), Noe a trimis porumbiţa (8).

Taine erau acestea şi chipuri ale celor ce aveau să fie: de pildă, chivotul închipuie Biserica, Noe pe Hristos, porumbiţa pe Duhul Sfînt, frunza de măslin – iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Vietatea de casă [domestică] a fost trimisă şi a ieşit din chivot – dar primele sînt chipuri, iar celelalte – adevăr. Şi ia seama la îmbelşugarea adevărului. Precum chivotul i‑a scăpat în mijlocul mării pe cei care erau înăuntrul său, aşa şi Biserica scapă pe toţi cei rătăciţi: însă chivotul doar scăpa, în vreme ce Biserica face mai mult. Iată ce vreau să zic: chivotul a primit dobitoace şi a scăpat dobitoace; Biserica a primit oameni do­bi­toceşti, şi nu doar că îi scapă, ci‑i şi preface. Chi­vo­tul a primit corb, şi corb a scos din el; Biserica primeşte corb şi scoate porumbiţă, primeşte lup şi îl scoa­te oaie – fiindcă atunci cînd intră în ea un om răpitor, lacom, şi aude dumnezeieştile cuvinte ale în­vă­ţăturii, se schimbă la cuget şi din lup se face oaie, căci lupul răpeşte şi cele străine, iar oaia şi lîna sa o dă.

A şezut chivotul, şi uşile s‑au deschis. Noe a ieşit cu bine din sfărîmarea de corabie; vede pămîntul pustiit, vede mîlul ce se făcuse grabnic mormînt – mormînt de obşte vitelor şi oamenilor, toate trupuri­le cailor şi oamenilor şi vitelor necuvîntătoare îngro­pate laolaltă. A văzut priveliştea aceea jalnică, a vă­zut pămîntul plin de amărăciune; era foarte descu­ra­jat; toţi pieriseră; nu scăpase om, nici vită, nici alt­ceva nimic, afară de cine se afla în chivot; nu se vedea nimic, fără numai cerul; descurajarea îl stăpî­nea, era cuprins de durere. A băut vin şi s‑a culcat, ca să se mîngîie de rana descurajării. S‑a întins pe pat, încredinţîndu‑se somnului ca unui doctor ca să mai uite de cele întîmplate, precum era firesc să se întîmple unui bătrîn care a băut vin şi a adormit. Trebuie să‑l dezvinovăţim pe drept: că n‑a făcut ce a făcut fiindcă era beţiv, nici din poftă pătimaşă, ci prin vin şi somn îşi lecuia durerea. De asta a zis şi Solomon:

Daţi vin celor ce sînt în supărări şi băutură îmbătătoare celor ce sînt în dureri (Pilde 31, 6).

De asta mulţi dintre oameni – şi mai ales cei îndoliaţi, care şi‑au înmormîntat pruncul sau femeia –, din pri­cina durerii sfîşietoare, a întristării covîrşitoare, a gîndului chinuitor la pierderea suferită, aduce acasă prieteni, şi face ospăţ îmbelşugat, şi se dă vin curat celui întristat ca să i se aline rana. Aşa s‑a întîmplat şi cu bătrînul Noe atunci: că fiind chinuit de întris­ta­re s‑a folosit de vin ca de un leac, şi acesta l‑a făcut să adoarmă. Iar ca să învăţaţi de unde a venit robia, aflaţi că nu după multă vreme a intrat acel blestemat de fiu al lui – fiu după fire, nu după alegerea voii (şi iarăşi spun că bunul neam stă nu în strălucirea stră­moşilor, ci în felul de a fi îmbunătăţit); a intrat acel fiu al lui [Ham, n.n.] şi a văzut goliciunea tatălui. Se cuvenea să îl acopere, se cuvenea să îl îmbrace cinstindu‑i bă­trîneţea, cinstindu‑i jalea, cinstindu‑i necazul, cin­stin­du‑i părinteasca întîietate; dar el, ieşind, a po­ves­tit la toţi. Ceilalţi fraţi ai lui, luînd o manta şi mer­gînd de‑a‑ndăratelea, ca să nu vadă cele trîmbiţate de către el, au intrat şi şi‑au acoperit tatăl – iar acesta, trezindu‑se, a aflat totul şi a început a zice:

Blestemat Hanaan băiatul, slugă va fi fraţilor săi (Facerea 9, 25),

adică:

„Rob vei fi, pentru că ai dat în vileag ruşinea tatălui tău.”

Vezi că din păcat vine robia şi că răutatea a adus‑o în lume?

Iar acum, vrei să‑ţi arăt cum se slobozeşte omul din robie? Era un oarecare Onisim, rob fugar, vred­nic de dispreţ; a fugit şi a mers la Pavel, a primit bo­te­zul, s‑a spălat de păcate, a rămas la picioarele apos­tolului – iar acesta scrie către stăpînul lui:

Pe Onisim, care cîndva era ţie netrebnic, iar acum şi ţie şi mie de bună treabă, primeşte‑l ca pe mine însumi (Filimon 1, 10‑12).

Ce se întîmplase?

L‑am născut întru legăturile mele (10).

[8]

Văzut‑ai că sufletul ales, că obiceiul bun fac pe om slobod? Că „rob” şi „slobod” sînt doar nume. Ce e acela „rob”? Doar un nume. Cîţi stăpîni nu zac în pat beţi, iar slugile stau lîngă ei treze? Pe cine să numesc „rob”: pe cel treaz, sau pe cel beat? Pe ro­bul unui om, sau pe cel robit de patimă? Unul e rob pe dinafară, celălalt îşi poartă robia în sine pretu­tin­deni. Spun asta – şi nu voi înceta s‑o spun – ca gîn­dul vostru să fie în potrivire cu firea lucrurilor şi să nu vă lăsaţi tîrîţi de amăgirea gloatei, ci să ştiţi ce înseamnă „rob”, ce înseamnă „sărac”, ce înseamnă „de neam prost”, ce înseamnă „fericit”, ce înseamnă „pătimire”: că dacă veţi învăţa a face dreapta deose­bire între acestea, nu veţi suferi nici o tulburare. Dar ca nu cumva, lungind de prisos vorba, să ne abatem de la cele urmărite, haide să revenim la firul cuvîn­tă­rii. Deci bogatul din pildă a ajuns sărac – sau, mai bine zis, era sărac şi cînd era bogat: că ce folos este omului dacă are cele străine şi cele cuvenite lui nu le are? Ce folos este omului a dobîndi avere fără a dobîndi faptă bună? De ce iei ale altora şi cele cuvenite ţie le pierzi? „Am, zice, ţarină roditoare.” Şi ce dacă? Dar nu ai suflet roditor. „Am robi.” Dar nu ai faptă bună. „Am haine.” Dar nu ai dobîndit cu­cernicie. Ai lucruri străine, iar pe cele ce ţi se cad nu le ai. Dacă cineva îţi va da avere în păstrare, te pot numi bogat? Nicidecum. De ce? Fiindcă bu­nurile pe care le ai sînt străine; fiindcă sînt lăsate în păstra­re. O, de ţi‑ar fi doar bunuri lăsate în păs­trare (παρα­καταθήκη), nu şi adaos (προσθήκη) la pedeapsă!

Aşadar, văzînd bogatul pe Lazăr, zice:

Părinte Avraam, miluieşte‑mă!

Cuvinte de sărac, de cerşe­tor, de sărman.

Părinte Avraame, miluieşte‑mă!

„Ce vrei?”

Trimite pe Lazăr.

Cel pe care de nenumărate ori l‑ai trecut cu vederea, pe care nici n‑ai vrut să‑l vezi, acela ceri acum să îţi fie trimis ca să te mîntuiască?

Trimite pe Lazăr.

Dar unde‑ţi sînt acum pahar­nicii? Unde îţi sînt covoarele? Unde‑ţi sînt paraziţii? Unde îţi sînt lingăii? Unde ţi‑e îngîmfarea? Unde îţi e trufia? Unde ţi‑e aurul îngropat? Unde‑ţi sînt hai­nele cele roase acum de molii? Unde ţi‑e argintul pe care îl cinsteai? Unde ţi‑e strălucirea cea părută şi desfătarea? Frunze erau: a venit iarna şi s‑au uscat toate; cum a venit ziua, a fugit visul – că umbră era; a venit ziua şi s‑a dus umbra.

Trimite pe Lazăr.

„Dar de ce nu vede bogatul nici un alt drept – nici pe Noe, nici pe Iacov, nici pe Lot, nici pe Isaac, ci pe Avraam?” De ce? Fiindcă Avraam era iubitor de străini, şi pe călători îi trăgea în cortul său – şi iubirea lui de străini spre mai mare osîndă a neomeniei bogatului slujeşte.

Trimite pe Lazăr.

Auzind asta, să ne cutremurăm, iubiţilor, ca nu cumva, văzînd şi noi săraci şi tre­cîn­du‑i cu vederea, să ni se facă dincolo pîrîşi mulţi în locul unui singur Lazăr.

Trimite pe Lazăr, să‑şi întingă vîrful degetului în apă şi să îmi răcorească limba, că mă chinuiesc mult în văpaia aceasta.

Da, căci cu măsura cu care veţi măsura, cu aceea vi se va măsura (Matei 7, 2). N‑ai dat din fărîmituri? N‑ai parte de picătura cea de apă.

Trimite pe Lazăr, să‑şi întingă vîrful degetului în apă şi să îmi răcorească limba, că mă chinuiesc mult în văpaia aceasta.

Şi ce zice către el Avraam?

Fiule, ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr aşijderea cele rele: şi acum el se mîngîie, iar tu te chinuieşti.

Nici aici nu a zis: ἔλαβες, ci: ἀπέλαβες. Multă deosebire face adaosul prepoziţiei – fiindcă, precum am zis de multe ori dragostei voastre, trebuie să cercetăm şi silabele, întrucît Domnul spune: Cer­cetaţi Scripturile (Ioan 5, 39), căci adeseori putem scoate un înţeles şi dintr‑o iotă sau o cirtă. Iar ca să te încredinţezi că şi adaosul unei slove poate avea înţelesul său, patriarhul Avraam, despre care vor­beam adineauri, s‑a numit mai întîi Avram – şi Dum­ne­zeu i‑a zis: Nu va mai fi numele tău Avram, ci Avraam (Facerea 17, 5). A adăugat un a, şi l‑a făcut părinte al multor neamuri. Iată deci cum adaosul unei slove s‑a făcut semn de multă nobleţe. Aşadar, să nu laşi nebăgate în seamă lucrurile acestea.

Aşadar, patriarhul nu a zis: ai primit [ἔλαβες] cele bune ale tale, ci: ἀπέλαβες – iar ἀπέλαβες se spune cînd este vorba de primirea a ceva datorat. Ia amin­te la ce spun: că una este a primi (pur şi simplu) [λαβεῖν], şi alta este a primi ceva datorat [ἀπολαβεῖν].

Ai primit cele bune ale tale, şi Lazăr pe cele rele ale sale.

Iată că şi bogatul a primit cele bune ale sale, şi Lazăr pe cele rele ale sale. Spun toate acestea avîn­du‑i în vedere pe cei pedepsiţi aici, nu dincolo, şi pe cei ce se desfată aici şi dincolo sînt pedepsiţi. Ia aminte, aşadar, la ce zic. Ai primit cele bune ale tale, şi Lazăr pe cele rele ale sale – cele datorate. Luaţi aminte la acest lucru, fiindcă acum ajung la ţintă: numai – cum se spune – lăsaţi‑mă să‑mi ţes urzeala. Însă nu vă tulburaţi de la început, ci cînd mă apuc să spun aşa ceva aşteptaţi încheierea.

Vreau să vă fac ageră privirea minţii şi să nu vă îndeletniciţi numai pe deasupra [superficial] cu dum­ne­zeieştile Scripturi, ci să vă pogorîţi în adîncul lor – adînc ce nu cunoaşte vifor, adînc mai fără de primejdie decît vremea senină. Cu cît vei coborî mai mult, cu atît vei fi mai ferit de primejdie – că nu este aici năvală fără de rînduială a apelor, ci aşezare cu bună rînduială a înţelesurilor.

Ai primit cele bune ale tale, şi Lazăr pe cele rele ale sale: şi acum el este mîngîiat, iar tu te chinuieşti.

Însemnat este lucrul pe care‑l cercetăm acum.

Am zis că ἀπέλαβες arată primirea a ceva dato­rat. Şi atunci, dacă Lazăr era drept – precum într‑ade­văr era şi precum ne arată sînul lui Avraam, cununa, răsplăţile, uşurarea, desfătarea, bărbăţia, răbdarea –, iar bogatul era păcătos şi cu totul rău şi lipsit de omenie, dedat beţiei şi dezmierdării, întin­zînd ospeţe sibaritice, trăind în atîta neruşinare şi dezmăţ, pentru ce zice patriarhul: ἀπέλαβες? Ce i se datora lui, om bogat, om dezmăţat şi neomenos? Ce i se datora?

De ce n‑a zis Avraam: ἔλαβες, ci: ἀπέλαβες?

[9]

Ia aminte la ce s‑a zis: i se cuveneau pedepse, i se cuveneau munci, i se cuveneau chinuri. De ce n‑a zis: ἔλαβες, ci: ἀπέλαβες? Încordează‑ţi cugetul, fiindcă voi coborî în adîncul noimelor. Dintre toţi oamenii care sînt, unii sînt păcătoşi, iar alţii drepţi. Ia aminte dar la deosebirea ce este şi între drepţi: unul e drept, iar altul e mai drept; unul este mai mare, iar altul e mai mic; şi precum sînt multe stele şi soare şi lună, aşa e şi deosebirea drepţilor: că alta este slava soarelui, şi alta slava lunii, şi alta slava stelelor (I Corinteni 15, 41). Că unele sînt mai mari în slavă, iar altele mai mărunte; şi precum sînt tru­puri [corpuri] cereşti, aşa sînt şi trupuri pămînteşti; şi precum între trupuri unul e trup de cerb, altul de cîine, altul de leu, altul de viperă, altul de altă fiară, aşa şi între păcate sînt deosebiri. Deci între oa­meni unii sînt drepţi, iar alţii păcătoşi; dar şi între drepţi este deosebire multă, şi între păcătoşi este deosebire multă şi fără margini. Ci ia aminte: chiar de ar fi cineva drept, şi de o mie de ori drept, şi ar fi urcat chiar pînă la culmea faptei bune, încît să sca­pe de păcate, nu poate fi curat de întinăciune, de‑ar fi de o mie de ori drept – fiindcă om este. Că cine se poate lăuda că are inima curată? Sau cine va cuteza a zice că este curat de păcate? (Pilde 20, 9). De aceea ni s‑a şi poruncit să zicem în rugăciunea noastră: şi ne iartă nouă greşalele noastre, ca prin întrebuinţarea statornică a rugăciunii acesteia să ne amintim că dincolo ne pasc pedepse pentru vinile noastre. De altfel, Pavel apostolul, vasul alegerii, tem­plul lui Dumnezeu, gura lui Hristos, alăuta Duhu­lui, dascălul lumii, cel care a înconjurat pămîntul şi marea, care a smuls spinii păcatelor, care a se­mă­nat seminţele cucerniciei, cel mai puternic decît împăraţii, mai înstărit decît bogaţii, mai tare decît ostaşii, mai filosof decît filosofii, mai bine grăitor decît ritorii, cel care neavînd nimic cîştigase toate, cel ce prin umbra sa strica moartea, cel ce prin hai­ne­le sale gonea bolile, cel ce în mare a ridicat semn de biruinţă, cel răpit pînă la al treilea cer, cel ce a intrat în Rai, cel ce a propovăduit pe Hristos ca Dum­nezeu – ei bine, acesta zice:

Cu nimic nu mă ştiu vinovat: ci nu întru aceasta m‑am îndreptat (I Corin­teni 4, 4).

Cel ce agonisise atît de multă şi de aleasă mulţime a faptelor bune zice:

Iar Cela ce mă judecă pe mine, Domnul este (I Corinteni 4, 4).

Aşadar, cine se va lăuda că are inimă curată, sau cine va cuteza să spună că este curat de păcate? Cu neputinţă este dar a fi vreun om fără de păcat. Ce tot spui tu: „Cutare este drept, este milostiv, este iubitor de săraci”? Dar negreşit are şi vreun neajuns: fie ocărăşte pe nedrept, fie că se măreşte în deşert, fie că altceva de felul acesta face: că nu pot fi în­şi­rate toate. Unul e milostiv, însă adesea e lipsit de în­treagă înţelepciune; altul are întreagă înţelepciune, dar nu e milostiv: primul e cunoscut pentru acea faptă bună, iar cel de‑al doilea pentru cealaltă. Să zicem că e cineva drept, şi de mai multe ori drept, şi are toate bunătăţile: dacă s‑a trufit din pricina drep­tă­ţii lui, trufia i‑a stricat toată dreptatea. Fariseul nu era drept, postind de două ori în săptămînă? Şi ce zice?

Nu sînt ca ceilalţi oameni, răpitori şi nedrepţi (Luca 18, 11).

Şi de multe ori omul cade în trufie fiind­că se simte cu conştiinţa curată, încît vătăma­rea pe care nu i‑a putut‑o pricinui păcatul i‑o pri­cinuieşte trufia. Nu poate fi vreun om cu totul drept, aşa încît să fie curat de păcat; şi iarăşi, nu este om care să fie aşa rău încît să n‑aibă vreun bine cît de mic în sine. De pildă: cutare e răpitor şi lacom şi pier­zător, dar uneori dă milostenie, dar uneori e cu întreagă înţelepciune, dar uneori grăieşte cuvînt de folos, dar uneori ajută cuiva, dar uneori plînge, dar uneori se întristează pentru păcate. Deci nu e drept fără de păcat, nici păcătos pustiu cu totul de orice lucru bun. Cine‑i mai rău decît Ahav? El făcuse răpire şi ucidere; şi totuşi, pentru că i‑a părut rău de păcatul său, Dumnezeu a grăit către Ilie: „Vezi cum s‑a umilit Ahav de către faţa Mea?“ (III Împăraţi 21, 29), vezi în ce adînc de răutăţi s‑a mai aflat şi puţin bine? Cine‑i mai decăzut ca Iuda trădătorul, robul iubirii de arginţi? Ci totuşi, şi acesta a făcut un mic lucru bun după fapta lui cea grozavă; că zice: Am păcătuit, vînzînd sînge nevinovat (Matei 27, 4). Deci, precum ziceam: nu e din fire răutatea, ca să n‑aibă loc fapta bună. Oaia nu se poate sălbătici nicicînd, căci are blîndeţea în fire; lupul nu se poa­te îmblînzi nicicînd, căci are sălbăticia în fire. Aşa­dar, legile firii nu sînt călcate, nici clătinate, ci ne­schimbate dăinuie. Cu mine însă nu‑i aşa, ci sălbatic mă fac cînd vreau şi blînd dacă voiesc: că nu‑s le­gat prin fire, ci sînt cinstit cu slobozenia alegerii. Deci, cum am zis, nu este nimeni aşa de bun încît să n‑aibă vreo mică întinăciune, nici aşa rău încît să n‑aibă şi vreun lucru bun cît de mic.

Prin urmare, dat fiind că este răsplătire pentru toate, chiar dacă face bine vreun ucigaş sau viclean sau răpitor, negreşit are parte de plată pentru acel bine şi nu rămîne binele nerăsplătit pentru relele pe care le‑a făcut. Şi iarăşi: de va fi făcut cineva nenu­mă­rate lucruri bune, dar şi vreun lucru rău, răsplăti­rea pentru acel rău va veni fără îndoială. Ţine minte cuvintele acestea, păstrează‑le cu tărie şi neclintire în mintea ta. Nu este vreun om bun fără de păcat, nici vreun om rău fără vreo urmă de dreptate. Spun iar şi iar aceleaşi lucruri ca să le înrădăcinez, ca să le sădesc, ca să le pun în adîncul sufletului vostru: că diavolul vă aruncă oarecare griji în suflet, voind să rătăcească mintea voastră şi să şteargă din ea cele spuse de mine. Drept aceea le aduc pînă în adînc, că de le vei păzi aici bine, nici după ce vei ple­ca nu ai să le poţi pierde. Că fac şi cu dragostea voastră ca şi cum aş pune aur în pungă, i‑aş strînge acesteia băierile şi aş pecetlui‑o, ca să nu mă poată jefui furul nici cînd lipsesc. Învăţîndu‑vă mereu strîng băierile cugetului vostru, îl pecetluiesc şi îl fe­resc de primejdie, ca să nu slăbească din nepăsare, ci, păzindu‑l, prin seninătatea de aici ţin la depărtare tulburarea cea dinafară. Deci nu spun toate cîte le spun din dragoste de multă vorbire, ci din grijă şi dra­goste părintească şi din dorinţa dascălului ca spu­sele lui să nu se prăpădească în van: că a spune acestea mie nu‑mi este cu lene, iar vouă vă e de folos (Filipeni 3, 1). Să vă învăţ vreau, nu să arăt ce deştept sînt eu.

Aşadar, nu este drept fără de păcat, şi nu e pă­că­tos care să n‑aibă ceva bun; şi dat fiind că atît pen­tru păcat, cît şi pentru bine este răsplată, ia aminte ce se întîmplă: păcătosul primeşte răsplata cuvenită celor bune ale lui, dacă are vreun cît de mic lucru bun, şi dreptul primeşte pedeapsa cuvenită păcatu­lui său, dacă a făcut vreun cît de mic lucru rău. Ei bine, ce se întîmplă, şi ce face Dumnezeu? A rîn­duit necazuri ca răsplată pentru păcat în viaţa de acum şi în veacul cel viitor.

Aşadar, dacă este cineva drept şi face vreun lu­cru urît şi suferă necaz şi este dat pedepsei, să nu te tulburi, ci să te gîndeşti şi să îţi spui în sinea ta: „Dreptul acesta a făcut vreodată un mic rău, şi îşi primeşte aici răsplata, ca dincolo să nu mai fie pe­dep­sit.” Asemenea: de vezi vreun păcătos răpitor, la­com, săvîrşitor a mii de rele, şi totuşi o duce bine, să te gîndeşti că a făcut cîndva vreun lucru bun şi îşi primeşte aici cele bune ale sale, ca răsplată din­colo să nu ceară. Astfel, dacă este cineva drept şi păţeşte vreun necaz, prin aceasta îşi primeşte aici răsplata, ca să lepede aici păcatul şi să plece curat dincolo; şi dacă este păcătos, plin de răutăţi şi bol­nav de nenumărate boli duhovniceşti, răpitor şi la­com, se bucură aici de bunăstare, ca răsplată din­colo să nu ceară.

Întîmplîndu‑se deci ca Lazăr să aibă ceva pă­ca­te, iar bogatul să aibă şi ceva bun, Avraam zice:

„Aici n‑ai ce să mai aştepţi: ai primit cele bune ale tale dincolo, precum şi Lazăr pe cele rele ale sale.”

Şi ca să înveţi că nu în deşert zic acestea, ci aşa este, zice:

Ai primit cele bune ale tale.

„Care?” Ai fă­cut vreun lucru bun? Ai primit bogăţia, sănătatea, desfătarea, stăpînirea, cinstea; nimic nu ţi se mai datorează: ai primit cele bune ale tale. Şi atunci, ce? Lazăr păcat nu a făcut? Ba da, şi Lazăr avea cele rele ale sale.

„Cînd tu ai primit cele bune ale tale, atunci şi Lazăr cele rele ale sale; de aceea, acum el este mîngîiat, iar tu te chinui.”

Aşa încît, cînd vezi un drept că este pedepsit aici, fericeşte‑l şi zi:

„Dreptul acesta fie că avea păcat şi a primit plata pentru el şi pleacă dincolo curat, fie că este pedepsit mai mult decît măsura păcatelor sale şi i se socoate lui adaos de dreptate.”

Că dincolo se face socoteală şi‑i zice Dumnezeu dreptului: „Ai din ce este al Meu atît.” Îi încredinţează, să zicem, zece oboli şi îi pune cei zece oboli la socoteală. „Şi dacă cheltuieşti şai­zeci de oboli, îi zice Dumnezeu, zece oboli ţi‑i socotesc pentru păcat, iar cincizeci întru dreptate.” Iar ca să înveţi că restul întru dreptate i se socoteşte, Iov era drept, fără de prihană, adevărat, cinstitor de Dumnezeu şi se ferea de tot lucrul rău (Iov 1, 1); şi a fost pedepsit trupul lui aici, ca dincolo să fie îndrep­tă­ţit a cere răsplăţi – că ce zice Dumnezeu către el?

Au mă faci pe Mine vinovat ca să te arăţi pe tine drept? (Iov 40, 8).

Aceeaşi răbdare ca şi drepţii arătînd dar, şi bărbăţie de aceeaşi vîrtute cu buna lor petrecere, să primim ca plată bunătăţile cele gă­ti­te sfinţilor, celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu – de care fie ca noi toţi să avem parte, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

NOTE:

---

[1] Sibariţii, locuitorii anticei cetăţi Sibaris din sudul Italiei, erau vestiţi pentru viaţa lor de lux şi de plăceri.

[2] Cuvîntul καταβαλλόμενα poate da atît imaginea unei însă­mînţări, cît şi cea a depunerii unui capital ce trebuie să dea profit.

[3] În opera Sfîntului Ioan aflăm de mai multe ori analogia dintre păcătos şi stejar; în Omilia a opta despre pocăinţă, spre exem­plu, el spune: „Stejar e curva, pom fără roadă, care‑şi dă ghinda spre mîncare porcilor necuvîntători.”

[4] Credem că Sfîntul Ioan vorbeşte despre deosebirea dintre bo­găţia adevărată şi cea mincinoasă, dintre sărăcia adevărată şi cea părelnică.

[5] Verbul ἀναστοιχειοω denotă o întoarcere la starea amorfă, căreia îi urmează o refacere, o remodelare. Sfîntul Ioan oferă în Omilia 25 la Facerea (paragraful 6), cu privire la acelaşi eveni­ment al potopului, analogia refacerii unui vas metalic coclit, pe care meşterul priceput îl retopeşte, înlătură cocleala şi îl remo­delează, redîndu‑i vechea frumuseţe.

(din: Sf. Ioan Gura de Aur, Omilii la Parabola despre săracul Lazăr şi bogatul nemilostiv, Editura Sophia, 2014)

Pentru aceasta Duminica va mai recomandam:

Legaturi: