PARINTELE CONSTANTIN SARBU – UN PREOT SFANT, un marturisitor si un vas ales DE CARE NU AM FOST VREDNICI (I)

23-10-2011 Sublinieri

10 ianuarie 1905, Bujor – Galaţi – † 23 octombrie 1975, Bucureşti

***

Preotul Constantin Sârbu – dăruire şi har

Părintele Constantin s-a născut într-un sat de lângă Galaţi, într-o familie necăjită de ţărani. A rămas orfan de mic şi a fost crescut de bunica sa, o femeie foarte săracă dar credincioasă, care i-a sădit din pruncie în suflet dragostea de Biserică. Pronia lui Dumnezeu l-a purtat pe tânărul Constantin prin aspre încercări – sărăcie, lipsuri, muncă istovitoare pentru a se întreţine – până a ajuns să termine Seminarul şi apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti.

După evlavioasa lui bunică, cel ce şi-a pus adânc amprenta duhovnicească asupra sufletului său a fost părintele Toma Chiricuţă de la biserica Zlătari din Bucureşti, mare predicator şi duhovnic iscusit, care crease un adevărat curent duhovnicesc în capitală. La biserica din Zlătari, sub înrâurirea părintelui Chiricuţă, tânărul Constantin face, în perioada studenţiei, ucenicia slujirii lui Hristos în Duh şi Adevăr. Nu peste multă vreme, primeşte Sfânta Taină a Preoţiei, după care sufletul său însetase din pruncie.

Amintindu-şi de hirotonie, părintele Constantin povestea:

„Stând în faţa icoanei Sfintei Fecioare şi rugându-mă cu lacrimi, cerându-i sprijin şi ocrotire, de unde până atunci eram timid şi temător, lipsit de curaj, m-am ridicat plin de putere, numai lumină, numai dorinţă de a sluji supremul Adevăr, aducând la picioarele lui Iisus propria făptură, fără a avea a mă mai teme de nimeni”.

Şi, într-adevăr, nu s-a mai temut de nimic. Cu râvnă arzătoare şi-a început misiunea, fiind de tânăr o flacără de rugăciune, un iscusit sfătuitor şi un bun organizator. Ctitoreşte cu osârdie biserica „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” de la Bariera Vergului, loc ce devine în scurt timp un focar de spiritualitate şi cultură în Bucureştiul acelor ani. După moartea timpurie a soţiei, părintele Constantin se dăruieşte cu toată puterea sufletului slujirii lui Hristos, fapt ce nu putea fi pe placul regimului ateu din ţară.

Este arestat în 1954 şi condamnat pentru activitate anticomunistă. După opt ani de temniţă grea, la Jilava, Poarta Albă, Gherla şi Aiud, primeşte încă doi ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, de unde este eliberat în 1964.

Revenit în „libertate”, părintelui Sârbu i se repartizează, după multe tergiversări, o bisericuţă ruinată, părăsită de multă vreme. În câţiva ani, cu evlavie şi pricepere, părintele înnoieşte biserica, o împodobeşte şi face din ea biserica Sapienţei de astăzi. Oamenii, la început neîncrezători, sunt repede câştigaţi de dăruirea şi dragostea părintelui – astfel se adună în jurul său o comunitate duhovnicească vie, o adevărată familie în duh.

Însă lucrarea spirituală a Părintelui Sârbu „ameninţa grav” ordinea statului ateu; atunci, vrăjmaşii Bisericii i-au cerut să-şi aleagă modul în care vrea să moară. S-a hotărât în cele din urmă ca părintele să se sfârşească într-un spital, în timpul unei operaţii, ca totul să pară cât mai firesc şi… umanitar.

Aşa s-a săvârşit din viaţă preotul mărturisitor al credinţei Constantin Sârbu, mutându-se în ceata sfinţilor rugători pentru întoarcerea la Hristos a neamului românesc.

Din articolul aparut in nr. 21 din “Familia Ortodoxa”, in redactarea maicutelor de la Manastirea Diaconesti


***

Sufar pana ce Hristos va lua chip in voi…

“Se spune ca Dumnezeu inzestreaza pe fiecare preot cu cate un dar: unii au darul vederii in duh, altii sunt buni predicatori, altii buni duhovnici sau vindecatori. Uneori Dumnezeu face o minune si lasa toate aceste daruri sa existe intr-un singur om, facandu-l vas ales. De aceea este foarte greu sa redai in cuvinte momentele de exceptie petrecute in preajma Parintelui Constantin Sarbu.

In viata de toate zilele, Parintele Sarbu era patruns in fiecare clipa de tainele cerului, dar se apleca peste framantarile pamantului in care erau prinsi oamenii, cunoscand in adanc tainele sufletului omenesc.

Darul de a picura in inima fiecarui om un strop din inima, din dragostea lui era taina puterii launtrice de atractie pe care Parintele o avea fata de oricine; este cel mai mare dar pe care il are un conducator, mai ales un conducator de suflete. La aceasta se adaugau si chipul si intreaga lui prezenta care erau lumina, armonie, bunatate, maiestate, blandete, inteligenta.

In clipele grele de mari incercari ale cuiva, Parintele lua asupra sa suferinta, drama, purtand-o el in mare masura, usurand sarcina celorlalti prin rugaciunile fierbinti, bine primite de Dumnezeu si prin cuvantul lui cald si mangaietor.

Mare scoala era pentru noi sfanta spovedanie la Parintele Sarbu!

Dojana lui era betisorul lui Dumnezeu. Stia sa dojeneasca asa cum numai o mama sau un tata o pot face. Avea darul de a ne face sa intelegem de ce nu a fost bine ce am gresit. Avea timp intotdeauna pentru noi, sa ne asculte cu mult interes duhovnicesc, cu toata dragostea de care era in stare un om.

Noi eram copiii, familia lui, de care nu s-a despartit nici o zi decat la moarte. Nu s-a indurat, in unsprezece ani cat a liturghisit in Biserica Sapientei, sa-si ia concediu decat o data sau de doua ori cateva zile. Pana la dansul nu am intalnit un preot care sa iubeasca pe semenii lui ca pe proprii copii dati lui de Dumnezeu. Vedeai bine cum se simtea dator sa le corecteze traiectoria gresita a vietii lor sufletesti, urmarind apoi, prin mijloacele sale fine, rezultatele.

Un alt dar ce i-a fost harazit de sus Parintelui Sarbu a fost talentul de a lucra cu oamenii, de a-l pune pe fiecare la locul potrivit, pentru ca el sa-si dea cu cel mai mare folos “obolul” lui.

Langa multi prezenta sa a fost o binecuvantare!

Eu port in trupul meu semnele Domnului Iisus…

Dupa ce a terminat construirea bisericii, in anii aceia grei de dupa razboi, in 1954, Parintele a fost arestat. Spunea:

– M-au ars cu fierul rosu la talpi, mi-au smuls barba, m-au batut, dar le-am zis: “Puteti sa ma chinuiti cat vreti, dar nu ma lepad de Hristos!”.

Odata, povestind despre inchisoare, a spus:

– Nu m-am temut niciodata de moarte, dar a fost un moment cand am fost foarte aproape de ea. Ne-au urcat intr-un camion. Cati am fost, nu stiu. Cati pot intra intr-un camion, pusi nu unul langa altul ci unul peste altul. Eu cazusem. Nu alegeam locul cel mai bun, ba dimpotriva! Ne-au urcat in forta. Eu am cazut in partea de jos a podelei. Peste mine au cazut altii, multi. Au alergat cu noi, ne-au transportat zeci de kilometri. Cand ne-au coborat din masina am cazut jos, inconstient. Ma sufocasem!

Pentru a ma intari sufleteste, Parintele s-a deschis fata de mine, povestindu-mi din suferintele prin care a trecut in ani grei de inchisoare. Suferea si acum de pe urma lor. Nu se putea apleca din cauza coloanei vertebrale. Avea cateva vertrebe tasate si ceva iesit in afara. Ma ruga uneori sa-l spal pe picioare si sa-l ung cu alifie antireumatica, adusa de mine din U.R.S.S. Asa am vazut ca avea pielea de pe talpi incretita si trei dungi de cicatrice de-al lungul talpilor. Mi-a spus ca acolo a fost ars cu bara de fier incinsa in timpul anchetelor. Se putea unge singur doar cu ajutorul unui bat avand o bucata de tifon la capat. Din cauza acestor rani cicatrizate mergea greu si calca mai mult pe calcai si pe varful degetelor. De asemenea, din cauza coloanei ce purta urmele loviturilor la care a fost supus, nu se putea intoarce decat cu tot trupul. Cu toate acestea, nimeni nu-si putea da seama cat era de bolnav, caci Parintele era mereu in activitate.

Dupa iesirea din inchisoare, l-am intrebat pe Parintele:

– De ce nu v-ati dus sa stati la fetele dumneavoastra?

– Nu, Dumnezeu nu m-a lasat pe pamant sa ma duc cu copilul in parc si sa-i cumpar iaurt si bomboane. Dumnezeu m-a lasat pe pamant sa-I slujesc Lui si oamenilor. Unii, chiar dintre cei de la conferintele preotesti, imi spuneau ca sunt exagerat in credinta, ca “sar peste gard”. Dar poti fi exagerat in slujirea lui Dumnezeu? Ce faceam si inainte, decat ca implineam legea iubirii Lui…?

Patriarhul Justinian, la care s-a prezentat cand a iesit de la inchisoare pentru a-o cere o parohie, i-a spus:

Ce sa-ti dau eu tie, Sarbule?

– Cea mai saraca biserica din Bucuresti, Pre Fericite!

– Stiu eu, a zis Patriarhul, ca orice biserica ti-oi da tie, tu faci din ea o gradina!

Si asa a fost!

Biserica Sapientei: Puterea Mea se desavarseste in slabiciune…

Inca din prima zi a venirii sale la Biserica Sapientei, Dumnezeu i-a trimis Parintelui Sarbu un ajutor neasteptat: o “faramitura” de femeie, care si-a pus sufletul, cu smerenie si simplitate, pentru biserica si pastorul ei.[1]

Din cauza tulburarilor de la biserica din cartierul nostru din Bucurestii Noi, toata lumea s-a imprastiat. Eu am inceput sa ma rog zilnic, sa citesc Paraclisul Maicii Domnului, rugand-o sa-mi arate unde sa ma duc, intrucat aveam nevoie de hrana pentru suflet. Intr-o noapte am visat un tanar imbracat intr-o camasa lunga, alba, care m-a intrebat: “Vrei sa fii mai tare sufleteste? Scoala-te si vino sa mergi cu mine!”. Am plecat si – in vis – am luat tramvaiul 20, care atunci ajungea la Podul Izvor. De acolo ne-am dus pe jos pana la Biserica Sapientei. Cand am ajuns in poarta bisericii, tanarul m-a lasat singura si eu m-am trezit.

Dimineata, imediat ce m-am sculat, am pornit pe acelasi drum, avand sentimentul ca tanarul din vis ma insoteste. Cand am ajuns la poarta bisericii, acest sentiment a disparut. In curtea neintretinuta, parasita, l-am zarit pe Parintele Sarbu stand pe o buturuga. Cum m-a vazut, a venit in calea mea si mi-a zis:

– Bine ai venit, Matilda Cocuta! Eu m-am rugat lui Dumnezeu sa-mi trimita un barbat ca ajutor. Ce-ai sa poti face tu, o firimitura de femeie? Dar poate ai sa ma ajuti si tu. Vino, stai langa mine pe buturuga!

Eu m-am mirat in sinea mea. Nu ma cunostea, nu stia cine sunt. De unde a stiut cum ma cheama…?! Dar n-am zis nimic, m-am asezat langa el pe buturuga. Atunci parintele a inceput sa-mi spuna ca a venit din inchisoare, ca in urma cererii sale de a fi reincadrat i s-a incredintat Biserica Sapientei si ca de acum inainte ne vom ruga aici lui Dumnezeu. Deocamdata insa nu are nici unde dormi, nu are nici cheile de la biserica si nici de la casa parohiala. Doarme printre daramaturile de la Biserica Domnita Balasa, pe un pres lucrat din carpe, ca acelea ce se pun in casele de la tara.

Parintele povestea si plangea.

Ne-am uitat in jurul bisericii. In fata, pana la poarta erau balarii. In spate era ruina: un cotet de gaini, urme de sobolani, picioare de pui, mizerie mare.

Oare, Cocuto, facem noi ceva aici? m-a intrebat Parintele.

– Daca te-a adus Dumnezeu aici, facem! L-am incurajat eu.

– Pai, de unde oameni?

– Va aduc eu din Bucurestii Noi. Dar sa va rugati! Eu sunt pacatoasa. Daca va rugati, facem!

A ras si el un pic, apoi mi-a zis:

– Acum sa mergem la cimitir, la nevasta mea!

El insa mergea greu, avea nevoie de baston. An gasit unul aruncat in gradina de alaturi, de care s-a servit la inceput. Avea niste bocanci grei, mari, aproape fara talpa si niste haine invechite cu care iesise din inchisoare.

La cimitirul Belu, unde am ajuns, banca de la mormant avea piciorul rupt. L-am pus eu cum am putut si Parintele s-a asezat. Apoi mi-a spus ca ii este foame. Cred ca intr-adevar ii era foame, dar poate mi-a zis asa ca sa ramana el singur la mormantul sotiei. Era sambata, se faceau parastase. Am plecat la poarta cimitirului sa iau pomana de la lume. O doamna mi-a dat si un pahar in care sa-i duc apa. Dar cand m-am intors, am vazut ca Parintele era culcat pe mormant cu fata in jos si bastonul alaturi. M-am speriat. Ce-am patit pana l-am ridicat! L-am asezat pe banca.

Curgeau lacrimile pe bocancii lui povestindu-mi cum a cunoscut-o pe sotia lui, ce om deosebit a fost, cat de mult l-a ajutat si cum a murit lasandu-l cu doua fetite pe care le-a crescut pana la arestarea lui. Au ramas in grija femeii de la lumanari de la Biserica Vergului. Nu stia unde sunt si nici nu voia sa-l vada in starea in care se afla.

Dupa ce ne-am intors la biserica, Parintele a vrut sa se duca sa se culce la Domnita Balasa. Eu i-am zis:

– Hai sa facem o camaruta, ca sa aveti unde sta, sa nu mai stati printre daramaturi la Domnita Balasa!

– Cu ce sa facem?

– Eu cunosc pe staretul de la Cernica!

Parintele mi-a dat atunci o scrisoare in care spunea cum a iesit din inchisoare, in ce stare se afla, cum a primit sa slujeasca la Biserica Sapientei si are nevoie de ajutor.

Ziua urmatoare m-am dus la Cernica. Parintele staret ne-a promis ajutor. Intr-adevar, peste o zi sau doua a venit masina de la Cernica cu trestie, scule, var, nisip, ipsos si doi calugari pentru lucru. Am luat si eu inca trei oameni. Nu va pot spune cum ne-a ajutat Dumnezeu! Intr-o singura zi am facut scheletul si l-am lipit si cu pamant.

Pana am terminat camaruta, pana s-a mai uscat, Parintele s-a mutat in pivnita. Pe atunci acolo era numai gunoi, care ajungea pana la geam. Am scos gunoiul, am facut curat atat cat s-a putut si Parintele a dormit acolo vreo saptamana.

Pe cand lucram la ridicarea camarutei, Parintele m-a trimis la posta sa expediez o scrisoare. Acolo, in spatele zidului aceluia inalt unde lucreaza fetele de la posta, era o doamna care plangea, plangea intr-una. Am intrebat-o de ce plange.

– Lasa-ma in pace! Mi-a raspuns ea.

– Nu te las deloc! Spune-mi, ca eu stiu un preot bun. Daca te duci la el si ii spui necazul, o sa-ti ajute. Ia scrisoarea asta si apoi hai cu mine, ca te duc eu acolo!

N-am lasat-o pana n-a venit cu mine. Parintele a vorbit cu ea, i-a facut o rugaciune, a invatat-o ce sa faca si a incurajat-o, zicandu-i ca in doua-trei zile nu va mai avea pricina de plans. Cred ca ii plecase barbatul de acasa.

Intr-adevar, peste cateva zile doamna a venit si in semn de multumire si bucurie a adus o canapea cu rezematoare, o masa, un scaun si a mobilat camaruta cea mica. A adus si haine si ghete, incat Parintele mi-a dat mie, ca amintire, bocancii si pantalonii cu care a venit din inchisoare, pe care ii pastrez pana astazi.

Dupa cateva zile de la venirea lui, Parintele a primit cheile de la biserica si de la casa parohiala, dar nu s-a putut muta in casa, intrucat era ruinata. Cand am intrat in biserica, am vazut ca era si ea deteriorata. Prin pereti se vedea afara si ploua prin acoperis. Inauntru erau ingramadite statui fara maini, pe jos lespezi de piatra, unele inclinate iar altele lipsa, paianjeni pe pereti.

Am scos statuile si am facut curat. Parintele s-a rugat mult, in genunchi si cu lacrimi pentru lucrarea sa. La un moment dat mi-a descoperit in taina o mare bucurie a sa. Pe cand se ruga, a vazut aievea in fata ochilor, la altar, Cina cea de Taina si a auzit un glas zicandu-i: “Stai pe picioarele tale si lucreaza!

– Dumnezeu ne va ajuta! a spus el.

Apoi, intr-o duminica, mi-a zis:

– Ce facem, Cocuto? Trebuie sa ne rugam ca Dumnezeu sa coboare asupra noastra mila si ajutorul Lui. De unde sa aducem crestini cu care sa slujim Sfanta Liturghie?

In apropiere era o intreprindere de ortopedie. Fiind duminica dimineata, salariatii de acolo aveau sedinta. Inainte de ora zece m-am dus la poarta. Cand au inceput sa iasa, le-am zis sa vina, care vor, pentru zece minute, ca a venit un preot de la inchisoare si nu poate sa faca Sfanta Liturghie singur. Vreo sase barbati, cam cu rezerva, au zis:

– Hai sa mergem!

Au venit si doua cucoane.

Parintele a inceput prin a le povesti cate ceva din viata lui, apoi a vorbit si despre inchisoare, incat plangea lumea ascultandu-l. Tot atunci a spus si despre intentiile lui cu privire la refacerea bisericii.

Dupa aceea a inceput Sfanta Liturghie. Inainte de citirea Evangheliei m-a trimis sa aduc “covorul” din casa – presul pe care dormea el la Domnita Balasa – si sa-l pun in biserica, sa poata ingenunchea doamnele.

– Pai, asta-i covor? au intrebat ele.

– Da, asta-i, altul n-am! Poate, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom primi si noi vreunul!

Si doamnele au ingenuncheat pe el.

Sfanta Liturghie i-a impresionat pe toti. Cei care au venit atunci au spus altora si asa a inceput lumea sa mai vina.

Unii voiau sa-i dea bani Parintelui, dar el nu primea in mana. Le zicea sa-i puna pe geamul din spatele altarului. Acolo gasea apoi plicuri cu bani, caci lumea era atrasa de blandetea, de harul lui si avea incredere in rugaciunile sale.


De n-ar zidi Domnul casa, in zadar s-ar osteni cel ce o zideste…

Peste catva timp, m-a chemat Parintele si mi-a zis:

– Cocuto, trebuie sa incepem lucrarea. Ne trebuie douazeci de saci de ciment. Am facut o cerere si o sa-ti aratam unde sa te duci sa obtii aprobarea.

Eu eram in rochia cu care caram moloz, faceam curatenie, dar le-am lasat pe toate si am plecat cu Parintele si cu domnul Bartolomeu, contabil la Arhivele Statului. Ne-am dus la un Minister unde se dadeau astfel de aprobari. In fata era un parc. Parintele cu domnul Bartolomeu s-au asezat pe o banca si mi-au explicat cum sa urc scarile si unde este usa la care trebuie sa bat. Domnul Bartolomeu stia, caci, dupa cum am aflat mai tarziu, el mai incercase sa obtina aprobarea, dar nu reusise. Eu insa nu stiam pe atunci ca nu se dau astfel de aprobari.

Am urcat scarile, am intrat. La birou era un domn, caruia i-am pus inainte cererea mea.

– Ce-i asta? Douazeci de saci?! Dumneata te joci?…

Si mi-a facut semn cu mana sa plec.

– Dar ce este? Am zis eu. Noua atat ne trebuie, ba chiar mai mult!

El nu mi-a raspuns si a plecat. Eu insa am ramas si Dumnezeu si-a facut lucrarea Sa. Dumnezeu ne-a ajutat. Stand eu acolo, a intrat o doamna. S-a dus la haina domnului, care era agatata in cui, a cautat in buzunare, i-a luat o hartie, a ascuns-o sub vesta ei si a plecat. Eu am vazut ca este o hotie si am ramas acolo. Cand a intrat din nou domnul in birou, s-a cam rastit la mine:

– De ce n-ai plecat? Ti-am zis sa pleci!

– N-am plecat, i-am zis, dar sa stiti ca a venit o doamna si v-a luat din haina, din buzunarul acela, o hartie.

Cum a auzit, s-a speriat. A luat repede stampila, a pus-o de doua-trei ori pe cererea mea, a iscalit si mi-a dat hartia zicand:

– Du-te sanatoasa!

Apoi a plecat in fuga pe trepte in jos, ca s-o prinda pe doamna care-i luase hartia.

Cand am ajuns si eu jos, Parintele m-a intrebat:

– Ce-ai facut, Cocuto?

– Cu rugaciunile Sfintiei voastre, ne-a ajutat Dumnezeu!

Altadata era nevoie de nisip pentru repararea bisericii. A aranjat Parintele, prin domnul Cornel, niste masini care sa mearga la o cariera de nisip. Dar trebuiau oameni pentru incarcatul masinilor. In acele zile mie imi era rau, ma durea stomacul foarte tare. Sotul meu imi zicea:

– Du-te la Parintele, ca acolo te-ai imbolnavit!

Si m-am dus. Parintele a iesit pe scara:

– Ce faci, Cocuto?

– Am venit sa-mi dati vreo bulina, ca ma doare rau stomacul. Mi-e rau. Sotul mi-a zis ca aici m-am imbolnavit!

– Stiu, Cocuto, ca iti este rau. Dar ia tu o lopata din cele atarnate langa usa si uite, aici, pe hartiuta asta, ti-am scris adresa unde este nisipul si unde ne trebuie oameni sa incarce masina. Trebuie unul de-o parte si altul de cealalta. N-avem oameni.

Nu mi-a dat nici o bulina. Am luat lopata de coada si am plecat asa, taras-taras, cu adresa intr-o mana si cu lopata in cealalta. Eram suparata. Sa nu-mi dea nici o pastila!

Cand am ajuns acolo, l-am gasit pe domnul Costel. El a vazut ca merg greu si mi-a zis:

– Mai stai nitel, poate-ti mai trece pana vine alta masina!

Dar imediat a venit alta sa o reincarcam. Atunci am luat lopata si am zis:

– Maica Domnului, ajuta-ma, ca mi-e rau!

Si cand am zis asa si am inceput sa arunc nisipul in masina, am simtit ca o putere in mine. Dupa aceea nu ma mai puteam opri. Il ajutam si pe omul din partea cealalta!

Cand a ajuns domnul Costel cu un rand de nisip la biserica, Parintele l-a intrebat:

– Ce face Cocuta?

– Il ajuta si pe cel de pe partea cealalta!

Apoi a inceput santierul mare, pentru zidirea pridvorului. A vorbit Parintele cu cineva si au venit doua tractoare cu caramizi. Si erau caramizile de curand scoase din cuptor, fiebinti. La descarcatul lor a venit atata lume, incat stateam unul langa altul si le dadeam din mana in mana. Toti aveam mainile cu manusi sau legate cu carpe, ca sa nu ne frigem. Parintele ne zicea:

– Rugati-va, rugati-va! Nu vorbiti unul cu altul altceva nici un cuvant! Rugati-va! Sa multumim lui Dumnezeu si sa inaltam slava Lui!

Oamenii cu tractoarele trebuiau sa plece repede, sa nu se afle ca au venit cu caramida. Ea era platita, dar fara aprobare superioara. Era in vremea cand nu se dadeau materiale de constructie pentru biserici.

Cand a inceput santierul mare, ma sculam de dimineata, ma duceam pe la casele oamenilor si le lasam scrisa adresa bisericii, iar oamenii veneau.

In acelasi timp cu pridvorul a inceput sa se construiasca si bucataria si s-a aranjat si salita de la casa parohiala, unde se tineau vesmintele.

Greutati am avut si cu geamurile de la biserica. Cercevelele erau stricate, putrezite. Nu puteai bate un cui, nu sedea cuiul in ele. Trebuia sa facem rame noi. Parintele voia neaparat sa fie din stejar, din lemn rezistent. A trimis oameni peste tot la depozite, dar nu se gasea nicaieri scandura de stejar. Atunci a zis:

– Sa-i spunem Cocutei! Ea face ce face si gaseste!

Si a venit la mine in Bucurestii Noi si mi-a spus ca in ziua urmatoare sa nu ma mai duc la biserica ci sa merg sa caut scandura. Langa mine, in cartier, se afla un depozit de scanduri. M-am dus acolo, dar raspunsul a fost acelasi, ca nu au asa ceva de vanzare. Vrand sa plec am vazut un copil caruia ii cazuse ceasul de la mana si plangea cautandu-l. M-am aplecat si eu sa-i caut ceasul si am vazut jos scanduri de stejar. Dupa ce am gasit ceasul copilului m-am intors, l-am cinstit pe paznic, dar el mi-a spus ca intrucat scandurile de stejar nu putrezesc, ele sunt puse numai ca un pod peste care sa se aseze scandurile de brad si nu poate da stiva la o parte.

L-am sunat pe Parintele si a venit cu oameni de la biserica. S-a invoit cu omul sa cumpere cat aveam nevoie, apoi au dat la o parte scandurile de brad, au luat pe cele de stejar si au pus stiva la loc. Ce bucurie pe Parintele! Plangea de bucurie!

Paralel cu participarea la slujbe, lucram la renovarea bisericii. S-au facut sapaturi pentru centrala termica, pentru introducerea gazelor in biserica si in casa parohiala. Pana in 1968 ne incalzeam cu lemne. Fiecare aducea de acasa cate o bucata de lemn, ce putea. Se folosea si ce mai rezulta din cofraje, nu se arunca nimic. Poate ca ar fi putut cumpara Parintele lemne pentru incalzirea bisericii, dar cred ca si prin bucata de lemn pe care o aducea, el voia sa pastreze treaza in noi constiinta ca trebuie singuri sa ne ingrijim si sa ne incalzim biserica noastra.

Tot atunci s-a refacut instalatia de canalizare si apa in casa parohiala si in curte.

Parintele zicea mereu:

– Ce facem noi acum trebuie sa fie definitiv. Nu trebuie sa vina nimeni dupa noi sa mai repare ceva. Nu facem lucru de mantuiala. Nu! Nu se stie cine vine dupa mine aici. Poate sa vina un preot care are copii multi si acela nu va putea sa faca nimic. Vremurile se vor schimba, vor fi mai apasatoare. Noi facem putin, dar sa facem foarte bun!

Imediat, in iulie acelasi an, ne-am apucat de gardul de fier. Gardul necesita lucrari de borduri turnate in beton si grilaje metalice. Parintele era foarte sever in a se face treaba buna. S-au sapat treizeci de centimetri adancime la fundatie si s-a turnat beton in cofraje. Coordonator era Mos Gheorghita, austriac de origine, venit la noi de la biserica Bucur. El facea si zidarie si lemnarie, instala incalzire prin centrala cu gaze, era priceput la toate si nelipsit de la orice lucrare.

Materialele de constructie le obtineam de unde puteam. Nu se lua niciodata nimic pe degeaba. Se lua totdeauna cu bani. Parintele zicea:

– Biserica noastra nu trebuie sa fie acuzata ca a luat materiale fara sa le plateasca si sa vina anchete sa ne cerceteze. Noi nu avem nevoie de asa ceva, avem nevoie de seriozitate!

Chiar daca nu se lua cu acte si aprobare superioara, se platea si se lua cu bon.

Mai tarziu a inceput un alt capitol important in ce priveste constructia, anume repararea zidariei exterioare a bisericii, care prezenta urme de umezeala. Lucrarea s-a facut prin 1970-1971. Nu se stia din ce fel de caramida sunt peretii. Consultandu-se cativa specialisti, i s-a sugerat Parintelui ca tencuiala nu mai prezinta garantie, nu se mai preteaza la zugraveala si trebuie data jos complet. S-a inceput aceasta operatie. Cineva a propus sa se faca niste scoabe, cu care sa se curete printre rosturile caramizilor. Le-a facut un tanar, domnul Petrica, care lucra la uzinele 23 August. S-au procurat si ciocane. S-a constatat ca zidul era din caramida olteneasca, facuta acum sute de ani in cuptoarele de pe malul Dambovitei. Peretii erau grosi, dar bordura era din var si pamant, un fel de pasta. S-a dat jos tencuiala, s-au curatat rosturile, incat puteai sa bagi degetul intre caramizi. S-a aplicat apoi o tencuiala cu praf de piatra. In saua fundatiei s-a turnat smoala, ca sa nu mai traga umezeala. S-au executat in partea de jos a peretilor exteriori niste canale de aerisire cu site, ca sa nu se mai ridice umezeala. Apoi s-a aplicat praful de piatra. Lucrau oameni specializati, avand ca ajutoare pe credinciosi.

Era in vremea cand primariile faceau apel la “munci patriotice”, un anumit numar de ore sau zece zile pe luna. Primaria Sectorului 5 era chiar in coltul strazii Sapientei. Primarul se uita pe strada si zicea:

– Ia uite, ma, la noi nu vine nimeni sa faca ore de munca patriotica si uite, la biserica de acolo vine o armata de oameni, barbati si femei! Ce le-o fi dand popa asta de se duc acolo?!…

Parintele avea o dragoste deosebita ca toti care lucreaza sa si manance la biserica. Era o credincioasa, Jeni, maruntica, din Bucurestii Noi, foarte cumsecade si de o noblete sufleteasca rar intalnita. Ea se ocupa cu bucataria. Ea gatea, aranja, invita la masa. Lucrau cate douazeci-treizeci de oameni si pentru toti se gasea de mancare.

Tin minte ca tencuiala am dat-o jos in Postul Mare. La ora mesei ne venea mancare gata gatita: castroane mari de fasole batuta cu ceapa deasupra, bors de stevie, sarmale de post…

Parintele spunea:

– Gata, acum lasam lucrul, hai sa stam la masa! Toata lumea la masa, toate femeile care ati gatit stati la masa! Eu si cu Jeni va servim. Ea pune in farfurie si eu va servesc.

Femeile se opuneau, dar Parintele insista:

– Nu, nu! Si preotul trebuie sa participe la aceasta munca. Eu nu pot sa dau cu lopata, nu pot sa ma urc pe schela, dar asta pot s-o fac. Totdeauna vorba trebuie sa fie unita cu fapta!

Si el ne servea.

Era Parintele atat de hotarat, atat de insistent in problemele pe care le avea de rezolvat, incat nu se lasa infrant si lupta pana la capat. Daca-si punea in gand sa faca ceva, pleca de acasa pe vant, pe ploaie, pe orice vreme. Numai ce-l vedeai ca-si lua bastonul si pornea la drum pentru interesele bisericii.

In seara dinaintea plecarii la spital pentru operatie s-a dus la o doamna care avea o functie de raspundere la Consiliul Popular al Capitalei, la Spatii Verzi, doamna a carei fetita venea la biserica si-l iubea mult pe Parintele. I-a spus ca a doua zi se interneaza si ca pana dimineata trebuie neaparat sa fie asfaltata curtea bisericii, fiind ultima lucrare pe care el doreste sa o faca. Doamna respectiva, de dragul fetitei ei, i-a promis ca va face tot posibilul. A chemat pe un inginer, sef la un sector si i-a spus despre ce este vorba, rugandu-l sa faca treaba in noaptea aceea, fara sa stie nimeni. Acela i-a promis, zicand ca si tatal lui este preot…Pana dimineata curtea a fost asfaltata si Parintele a plecat linistit la spital, pentru ca isi dusese la bun sfarsit lucrarea materiala privind biserica.

Parintele iubea nespus florile. Se bucura si sa dea si sa primeasca. Nu stia cum sa faca mai frumoasa gradinita de langa biserica, numai cu flori “alese”.

Plantase multi trandafiri, fiecare rasarit din “dania” de cativa lei a cate un credincios.

Eu aveam posibilitatea sa procur flori pentru gradina. Le aduceam asa, mai…discret, ca in timpurile acelea. Odata, vazand ca am descarcat niste ladite, a venit repede, bucuros, cu doua sticle de Cotnari sa le dea soferului. Acesta, care nu prea stia bine rosturile (ii spusesem ca le vom da la Fortele de Munca, de vis-a-vis) a ramas mirat. I-am spus:

– Ce sa facem acum? Preotul acesta ne-a vazut cu florile si a crezut ca sunt pentru biserica! Ia vinul, zi ‘bogdaproste’ si…gata!

L-am “admonestat” apoi pe Parintele Sarbu pentru mica incurcatura, spunandu-i ca si atunci cand ma cheama la telefon la serviciu sa nu mai zica “Parintele Sarbu”, ci “unchiul” si sa nu ma mai intrebe: “Cand aduc florile?”…

Era uneori naiv si dragut ca un copil. Telefona si spunea solemn: “Alo, aici e unchiul!”.

Parintele indraznea orice pentru biserica si tot ce incerca avea rezultatul dorit“.


[1] Este vorba de Matilda Mircea, cea care l-a ajutat pe Parintele Sarbu in toata lucrarea desfasurata la Biserica Sapientei, din prima zi a venirii sale si pana la fericita lui adormire.

(VA URMA)

(din: Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2011)


Categorii

Biserica rastignita, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Marturisitorii si Sfintii inchisorilor, Minuni si convertiri, Mucenici ai vremurilor noastre, Parintele Constantin Sarbu, Preotie (pentru preoti)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

26 Commentarii la “PARINTELE CONSTANTIN SARBU – UN PREOT SFANT, un marturisitor si un vas ales DE CARE NU AM FOST VREDNICI (I)

  1. Slava lui Dumnezeu pentru bunatatea Lui nemarginita, pentru faptul ca ne ingaduie sa citim despre oameni cu adevarat credinciosi, oameni care si-au luat crucea si iau urmat lui Hristos in vremuri grele pentru marturisirea dreptei credinte.

    De fiecare data cand citesc despre marturisitorii intru Hristos, incepand cu primul secol si pana in zilele noastre, imi dau seama ca aproape toti s-au nevoit in vremuri de prigoana. A fost o perioada de prigoana continua, poate cu mici pauze, in care nu s-a intaratat vantul necredintei.

    In Romania, in vremurile noastre, cel putin ultimii 20 de ani, ne-a daruit Dumnezeu liniste si pace, ne-a daruit Dumnezeu vremuri bune pentru mantuirea noastra.

    Ma uit la mine, imi analizez viata, ma uit in jurul meu si imi dau seama ca nimic, inca, nu ne sta in calea trairii si marturisirii lui Hristos.
    Nimic exterior, dar cel mai mare dusman al nostru este chiar inlauntru nostru, suntem chiar noi insine.

    Daca acum, in aceste vremuri, relativ calme, nu putem lucra cele folositoare spre mantuirea noastra, oare cati dintre noi vor putea marturisii credinta cea Dreptslavitoare, credinta intru Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu Cel viu si adevarat, Lumina din Lumina si Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, cati dintre noi oare vor putea fi adevarati crestini ortodocsi intr-un viitor care se arata din ce in ce mai “innourat”!

    Sa ne rugam lui Dumnezeu sa mai amane vremurile, ca sa ne putem intari in credinta. Altfel, va fi vai de noi, atat in viata aceasta lumeasca, cat si in cealalta, vesnica.

    Nici nu pot exprima in cuvinte micimea, necuratia, stricaciunea pe care le simt atat in interiorul cat si in exteriorul meu.

    Cred ca cel mai bine este exprimata in “Meditatie Razboi intru Cuvant”, pe care o gasiti aici:

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/04/19/putina-vreme-mai-sunt-cu-voi-cuvinte-rascolitoare-ca-niste-denii-ale-parintelui-mucenic-constantin-sarbu-si-o-meditatie-la-evanghelia-primei-denii-smochinul-neroditor-lucratorii-cei-rai-darul/

  2. In cartea “Pr.Constantin Sarbu”, Ed.Anastasia, cu prefata de Danion Vasile si un Cuvant Inainte de Pr.Gh.Calciu, (ar fi bine sa fie in format electronic si citita de toti crestinii…), zguduitoare e scena dinaintea asasinarii Pr.Sarbu de catre Securitate, prin inscenarea unei operatii chirurgicale fortate, de care nu avea nevoie. Parintele isi anunta enoriasii la vecernie ca e obligat sa se opereze, a doua zi, si ca nu se va mai intoarce. O crestina din biserica, nesuportand ideea crimei ce urma sa aiba loc a doua zi, striga: “Parinte, nu va duceti !”

  3. Au mai existat şi alţi preoţi “incomozi” şi totuşi nu au procedat la fel şi în alte cazuri. De ce în cazul părintelui Constantin Sârbu au procedat aşa? Era în anul 1975. Perioada de teroare maximă trecuse totuşi. În 1964 dăduseră drumul din închisori tuturor deţinuţilor politici. Ce “pericol” putea să mai însemne în 1975 părintele Constantin Sârbu?

  4. Pericopa evanghelica:

    Luca 6, 24-30

    24.Dar vai vouă bogaţilor, că vă luaţi pe pământ mângâierea voastră.
    25.Vai vouă celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi. Vai vouă celor ce astăzi râdeţi, că veţi plânge şi vă veţi tângui.
    26.Vai vouă când toţi oamenii vă vor vorbi de bine. Căci tot aşa făceau proorocilor mincinoşi părinţii lor.
    27.Iar vouă celor ce ascultaţi vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi;
    28.Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, rugaţi-vă pentru cei ce vă fac necazuri.
    29.Celui ce te loveşte peste obraz, întoarce-i şi pe celălalt; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l împiedica să-ţi ia şi cămaşa;
    30.Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi.

    Pericopa apostolica:

    Filipeni 2, 12- 16

    12.Drept aceea, iubiţii mei, precum totdeauna m-aţi ascultat, nu numai când eram de faţă, ci cu atât mai mult acum când sunt departe, cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră;
    13.Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă.
    14.Toate să le faceţi fără de cârtire şi fără de îndoială,
    15.Ca să fiţi fără de prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluciţi ca nişte luminători în lume,
    16.Ţinând cu putere cuvântul vieţii, spre lauda mea în ziua lui Hristos, că nu în zadar am alergat, nici în zadar m-am ostenit.

  5. @Antuza

    Cred ca totusi teroare a fost tot timpul, dar nu a mai fost asa, la vedere.
    Daca nu ma insel, in acea perioada- anii ’70, Pr Gheorghe Calciu a fost inchis pentru ceea ce propovaduia seminaristilor de la Radu Voda.
    Comunismul nu s-a dezis in nici-un moment. A schimbat doar procedeele.

  6. @antuza
    Perioada de teroare maxima comunista nu a trecut niciodata. Au existat perioade mai dure sau mai putin dure, in functie de interese. De ex. Pr. Calciu a fost arestat in 79, cu condamnare de 10 ani! Aceste lucruri nu s-au petrecut numai la noi, ortodoxia a fost terorizata fara incetare in comunism, distrugerea ei fiind unul din scopurile principale acestuia (acest lucru se face si acum, dar cu alte metode). In timpul celui de-al doilea razboi mondial Stalin a redus presiunea asupra bisericii, pentru a creste moralul armatei. Imediat dupa razboi, prigoana a reinceput, preotii si credinciosii care ajutasera si luptasera in razboi fiind din nou arestati (vezi viata Sf. Luca al Crimeii). Dupa moartea lui Stalin, Hrusciov a dezlantuit o teroare si mai MARE …
    Cat despre Pr. Constantin Sarbu, nu stiu ce “pericol” maxim reprezenta atunci, dar viata si faptele acestui Parinte sunt minunate, delicate, cu adevarat crestine, urmand indemnul Mantuitorului: “Mila voiesc, iar nu jertfa”. Pe acestea sa le cautam …

  7. @AnaR si altul:

    Va multumesc pentru raspuns.

  8. Pingback: PARINTELE SARBU - PUR SI SIMPLU, UN SFANT (II). Slujirea Liturghiei la Biserica Sapientei in evlavie, profunzime si trezvie: "Hai sa ne rugam! Hai impreuna!"
  9. Pingback: PARINTELE SARBU: PUR SI SIMPLU, UN SFANT (III). Sfaturi duhovnicesti. Milostivire desavarsita. MOARTEA MUCENICEASCA, LA ORDINUL SECURITATII
  10. @antuza

    Au mai fost si alti preoti asasinati de Securitate dupa 1964, dar lumea nu isi mai aminteste de ei…
    Pr.Ionascu (Bucuresti), asasinat de Securitate in august 1989 (pentru ca a refuzat sa inceteze sa predice ). Pr.Arsenei Boca (noiembrie 1989). Parintele din Sotrile-Prahova, asasinat la mijlocul anilor ’80. Pr.Calciu era supus la un regim de exterminare, la Aiud, tot dupa 1970. Pe cei mai multi nu ii stim. E vina noastra ca nu ii cautam si ii uitam…

    http://www.scritube.com/stiinta/stiinte-politice/Radiografia-Securitatii-in-anu1659201812.php

    În anul 1976, parintele Boca, în timpul pictarii Bise­ricii Draga­nescu, spunea în dialog cu informatoarea „Vicol Tatiana“: „Con­ducerii de astazi nu îi trebuie manastiri. Ei au lasat câteva manastiri istorice si atât. Ei vor ajunge sa cuprinda întreg pamântul [si] vor con­du­ce lumea. Pâna atunci va fi bine de noi. Atunci se va vedea care este crestin adevarat, ca va rabda toate. Care nu va cadea în valul lumii.

    Eu am zis: eu nu cred ca vor ajunge sa cuprinda tot pamântul, mai ales ca sunt oameni fara credinta. Arsenie Boca a raspuns: Sunt îngaduiti de D-zeu si le ajuta sa puna stapânire pe întregul glob pamântesc […]. Nu te pune cu ei rau, ci fii credincioasa, ca Dum­nezeu este în orice loc ca si la Ierusalim ca si la noi. Caci biserica din ini­ma noastra nimeni nu o poate darâma.

  11. @ Antuza, Mina:

    … si Parintele Stefan Marcu:
    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/06/09/file-de-sfintenie-romaneasca-nerecunoscuta-iv-parintele-martir-stefan-marcu/

    Si a mai fost si un preot brailean asasinat in chip teribil in 1989, Pr. Dobre Rizea.

  12. Este de mirare totuşi că un preot care slujea într-o bisericuţă mică de pe o stradă mică din centrul Bucureştiului putea să stârnească atâta ură comuniştilor încât să ajungă să-l omoare. Probabil că cel rău n-a suportat sfinţenia părintelui, slujbele înălţătoare şi dreapta învăţătură către credincioşi.

    @admin şi Mina:

    Ar fi spre folosul multora dacă am cunoaşte mai multe despre viaţa preoţilor martiri pe care i-aţi amintit, în cazul în care astfel de informaţii există.
    Vă mulţumesc.

  13. @ Antuza:

    Nu mai e de mirare daca stim cum era atunci teroarea dictaturii ateiste si prin ce anume i-a deranjat tare pr. Sarbu:

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/10/26/parintele-sarbu-pur-si-simplu-un-sfant-iii-sfaturi-duhovnicesti-milostivire-desavarsita-moartea-muceniceasca-la-ordinul-securitatii/

  14. @admin:

    Am un simţ al dreptăţii puţin cam exagerat, şi nu încetează să mă mire cruzimea oamenilor, chiar atunci aceasta poate fi explicată în contextul respectiv.

  15. Pingback: LISTA PREGATITOARE DE SPOVEDANIE - de la Fericitul Parinte Martir Constantin Sarbu (indreptar orientativ, pentru cercetarea constiintei)
  16. Pingback: PARINTELE MARTIR FLOREA MURESANU, “CU ADEVARUL IN SPATE” PE GOLGOTA. “Daca soarta te arunca printre oamenii misei, mai bine sa te ucida, decat sa traiesti ca ei” -
  17. Pingback: PREOTUL MARTIR CONSTANTIN SARBU. Predici miscatoare intru pomenirea unui parinte desavarsit: “Transformati-va voi, rugati-va, traiti in Hristos!” -
  18. Pingback: Parintele Constantin Sarbu: SFARSITUL PAMANTESC, MINUNI, VIZIUNI, PROFETII. “Aveti grija, ca vor veni timpuri grele. La urma de tot n-or sa mai fie preoti, au sa planga lacatele la usi… Daca faceti pacate, piere si credinta” -
  19. Pingback: PARINTELE TEOFAN MUNTEANU DE LA MANASTIREA NERA despre trairea pe orizontal, boala instrainarii de Dumnezeu, degradarea educatiei copiilor si lipsa de sens a tinerilor de azi - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  20. Pingback: PARINTELE IULIAN STOICESCU, “un preot de foc”, hranitor al flamanzilor de Duh, un sfant desprins din Patericul viu al temnitelor si al slujirii jertfelnice -
  21. Pingback: “Harul in catuse”: PARINTELE CONSTANTIN SARBU, MUCENICUL (video): “Puteti sa ma chinuiti cat vreti, dar nu ma lepad de Hristos!… Tare bine ma simt in casa saracului” -
  22. Pingback: 26 aprilie – 25 DE ANI de la uciderea de catre Securitate a PREOTULUI MUCENIC DOBRE RIZEA din Braila, martirizat in MIERCUREA PATIMILOR. Apel la recuperarea memoriei martirice tinute sub obrocul TACERII si al FRICII -
  23. Pingback: PARINTELE CONSTANTIN VOICESCU – 15 ani de la mutarea la Domnul a unui PREOT AL CURAJULUI, JERTFEI SI SLUJIRII IN CETATE (8 septembrie). Viata de sfintenie si minuni in inchisorile de la Targu Ocna si Aiud | Cuvântul Ortodox
  24. Pingback: Doamna Lidia Staniloae despre REZISTENTA BISERICII ORTODOXE SUB COMUNISM si despre “teroarea cea de toate zilele“, “atmosfera de delatiune, de incredibila densitate a dusmaniei si a urii“, de vanatoare de “dusmani ai poporulu
  25. Pingback: MARTURII DESPRE SFINTENIA PARINTELUI MARTURISITOR CONSTANTIN SARBU: Pr. Gheorghe Calciu si Nicolae Itul evoca o icoana vie a caldurii inimii si a curajului | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate