Parintele Iustin Parvu: “Eu nu plec!”

“Dosarele care au apărut acum vădesc limpede că ele reprezintă o lovitură directă numai în Ortodoxie. Dosare au toţi, toate confesiunile şi toate religiile din ţara noastră, nu a rămas nici una neatinsă. Dar aş întreba şi eu: cu cât este mai mare şi mai încărcat un dosar al lui Ţurcanu, un dosar al lui Nikolski, sau al lui Teoharie Georgescu, al Anei Pauker, al tuturor corifeilor comunismului-ateist, în comparaţie cu un dosar al unui ierarh al nostru? Aş vrea să văd câte orori, câte crime, câte trădări au avut unii la activul lor şi câte au avut alţii. Dacă am compara toate faptele acestea, am afla adevărul. Nu fac apologia şi nici nu iau apărarea omului cu răspundere morală şi spirituală, ierarhul ortodox, dar o analiză corectă se cuvine făcută, pentru că am fost martorul multor întâmplări cumplite, în cei 16 ani petrecuţi în temniţele de la Aiud şi din alte locuri. M-am confruntat cu această avalanşă de compromisuri şi de trădări ale multor creştini şi ale altor oameni care au făcut politică.

Dar privesc cu mai multă durere aceste momente grele în care Biserica noastră este umilită şi degradată. Cred că Biserica noastră acum se află într-o ispită mult mai grea decât altele de pe alte coordonate geografice. Se pare că noi am fost obligaţi să facem greşeli în istorie. Fiindcă la noi, din 1925, Biserica a fost mereu sub dirijarea şi sub osânda străinilor. Ce să vorbim de Carol al II-lea cu toate acţiunile camarilei lui împotriva Ortodoxiei şi neamului românesc? Ce să spunem de anul 1944, când hoardele bolşevice vin peste noi? De atunci, în continuare, au fost puşi păstori şi conducători fără nici o legătură cu viaţa spirituală, morală, politică a românilor. În această perioadă s-au petrecut atâtea nelegiuiri iar securitatea nu a avut alt scop decât de a pătrunde şi a dirija viaţa religioasă. Aşa se face că i-a prins pe toţi şi le-a pus în faţă un dosar. Vrând-nevrând, adevărat sau neadevărat, semnezi. Unii necunoscători, neştiutori, au semnat nişte lucruri pentru care acum îi scot vinovaţi. A pleca în străinătate pe vremea aceea nu era lucru uşor. În 1976 am plecat şi eu în Muntele Athonului, dar de atunci am zis că nu voi mai pleca din ţara asta pentru nimic în lume, pentru că nici nu vă închipuiţi pe la câte uşi am fost chemat şi cercetat, ca să afle ce am făcut eu o lună de zile în Muntele Sfânt. Atunci am hotărât că în vecii vecilor nu mă voi mai duce niciodată din ţară, chiar de s-ar întâmpla orice. Dacă numai ca vizitator în străinătate, trebuie să treci pe la atâtea curţi, să treci prin atâtea încercări! Astăzi pot să declare că am fost informator, întrucât mi-au luat declaraţii, dar e una să spui despre persoana ta ceva, însă când e vorba despre alţii, ai altă răspundere. Dar drept să vă spun, când am trecut dincolo, pe la Giurgiu, era ora 11 noaptea, parcă s-a rupt ceva din mine, că lăsasem ţara în urmă. De câte ori mă culcam seara pe Sfântul Munte, mă rugam spre răsărit îndelung, eram îndurerat pentru România noastră. Ei bine, pentru unii tineri, fii de ţărani înrobiţi de comunism, absolvenţi de Seminar teologic, era ceva neînchipuit să plece în străinătate cu o bursă, la studii. Acesta, săracul, îşi vindea şi sufletul pentru aşa ceva, nu ştia nici el unde se duce. Vine într-o zi un tânăr diacon, de la Mânăstirea Bistriţa, la mine: „Părinte, mă cheamă Mitropolia!” Terminase teologia şi îşi vedea un viitor foarte deschis. Şi eu îi spun: „Măi, tu ai să pleci în străinătate, dar n-ai să te mai chemi după cum te cheamă”. El, dacă va citi aceste rânduri, se va recunoaşte singur. S-a dus în străinătate, a venit după cinci ani cu o franţuzească în gură, dar nu mai era omul nostru de altă dată, aparţinea altei lumi, una străină de noi. A trecut pe la mine şi mi-a spus: „ Apăi, tot aşa ai rămas, Părinte!” Cum aveam eu să mă schimb dintr-ale mele?

• Mai devreme aţi afirmat că pe măsură ce se vor înteţi atacurile vrăjmaşilor, va creşte şi harul de la Dumnezeu în ajutorul apărătorilor Ortodoxiei. Totuşi, dacă în Biserica noastră se produc schimbări ecumeniste, care afectează clerul şi ierarhia, precum în exemplul dat de Sfinţia Voastră mai înainte, ce se va întâmpla cu harul? Întreb aceasta, ştiind că amestecul cu ereticii provoacă retragerea harului lui Dumnezeu…

Dar spune într-o viziune a marelui rugător, ascet şi pustnic şi trăitor în Hristos, Sfântul Serafim de Sarov, că se vor ridica biserici, paraclise, schituri, clopotniţe şi altare în toată splendoarea aurăriei lor, dar creştinii nu vor putea intra în ele. Am stat şi eu şi m-am gândit, ce-o fi asta, domnule!? Am fost pus în situaţia să le răspund şi credincioşilor mei la această întrebare, că unii ziceau: „Mai putem noi intra în cutare biserică din Bacău, din Timişoara, sau din Iaşi, dacă s-a făcut acolo o slujbă ecumenistă ori un ritual al Cavalerilor de Malta sau un jurământ masonic?” Ei bine, să ştiţi că aceasta este cea mai adâncă blasfemie! Le-am spus credincioşilor să meargă la biserică, să participe la rugăciune, până se va ajunge, ferească Dumnezeu, la împărtăşirea comună cu ereticii. Când ai să vezi că iau din acelaşi potir şi ereticii şi ortodocşii, atunci să nu mai intri. Până aicea merge să ascultăm, fiindcă spun Sfinţii Părinţi că, atunci când e vorba de ascultarea de Dumnezeu, nu-i mai ascultăm pe oameni. Lucrurile s-au mai întâmplat în decursul istoriei. S-au făcut greşeli din partea oilor, dar şi din partea păstorilor. Sfatul duhovnicilor celor bătrâni este ca păstorul să meargă pe drumul lui, dar dacă greşeşte acesta, oaia să-i urmeze pe Sfinţii Părinţi. E supus greşelii oricine, că diavolul îl încearcă pe fiecare. Au existat cazuri în istorie de greşeli grave, când credincioşi au rămas doar 30 la sută, dar au dus mai departe adevărul de credinţă, chiar dacă 70 la sută dintre păstori s-au pierdut. Asta înseamnă că acum, în momentele grele pe care le trăim, cu ispite puternice, înfricoşătoare, harul lui Dumnezeu va creşte. Sporeşte această forţă dumnezeiască în forţa noastră de rugăciune. Dacă ne vom ruga! Dacă vom păstra unitatea în Biserică, dacă nu ne va împrăştia această ispită, noi vom rezista. Nu contează numărul celor care se vor risipi, ne interesează calitatea şi valoarea celor care rămân în dreapta credinţă. Poate să rămână numai unul drept în toată tulburarea aceasta.

• Biserica rămâne numai în jurul episcopului. Dar dacă, Doamne fereşte, vor porni toţi spre ecumenism, iar cei ce se împotrivesc vor fi caterisiţi, ce vom face fără episcop?

Dar ce făceau cu Sfântul Ioan Gură de Aur când îl izgoneau de pe tronul patriarhal? Îl ocărau, îl izolau şi îl exilau, până l-au condus la moarte. Mâncătorie între scaune! Atunci ce făceau credincioşii? Astăzi, din păcate, se întâmplă aceleaşi lucruri. Sunt unii care umblă în consilii ecumeniste, alţii care stau în scaunele lor şi-şi văd de rugăciune şi de turma lor. Au fost şi sunt vremuri de încercare şi de ispitire. Iar dacă s-ar întâmpla astfel de lucruri, mă întreb în ce măsură va fi reală o caterisire nedreaptă. O caterisire care se face în lupta cu adevărul nu e validă. E valabilă numai când ai călcat prevederea unui canon şi când te-ai opus unei rânduieli. Dar atâta vreme cât eu mă găsesc pe poziţia adevărului, caterisirea e mincinoasă. Acestea sunt mai mult sperietori formulate de unii, dar nu sunt realităţi care să oprească harul lui Dumnezeu. Dacă ieri am slujit împreună şi ne-am împărtăşit din acelaşi potir, iar azi declară că nu sunt bun pentru slujire, înseamnă că schimbarea de opinie şi de atitudine e dictată de interese.

• Există pericolul, ca din aceste motive lumeşti, politice, să se rupă Biserica?

Dacă vom ajunge să ni se impună condiţii străine adevărurilor noastre de credinţă, neapărat se va rupe. Arta vrăjmaşului este de a împărţi, divide şi stăpâneşte. E un principiu valabil dintotdeauna. Nici cei 12 apostoli nu au rămas în unitatea lor de la început, pe unul l-a dezmoştenit diavolul. La crucea lui Iisus au rămas Maica Preamilostivă şi alţi vreo câţiva, restul s-au risipit, au fugit. Până şi Petru a fost reîncadrat între apostoli. Aşa este şi la ora pe care o trăim. Vremurile sunt mult mai grave acum, pentru că atunci mai exista o şansă de revenire, cum s-a şi întâmplat de altfel. Acum, însă, nu mai e nici o şansă: ori Hristos, ori Satana! Până acum mai mergea, cu carnetul de partid, renunţai la el, mai cu steaua în cinci colţuri, mai cu crucea, dar de data asta nu se mai poate aşa. Acum e tranşant: ori 666 şi cardul, ori crucea! De-acum se alege şi urmează un creştinism adevărat şi un anarhism cu totul lepădat. Aşa cum ne întreabă la botez: „Te lepezi de Satana şi de toate lucrurile lui?” „Mă lepăd de Satana şi de toate lucrurile lui”. Iată că acum se împlinesc nişte făgăduinţe ale tale, puse deoparte mai de demult. La călugărie, în faţa altarului, iarăşi te întreabă: „De ce-ai venit, frate? Din vreo silă sau din vreo nevoie?” „De bunăvoie am venit, Părinte”. „Dar nu ştii că ai durere, ai necazuri, ai amărăciune, ai luptă, ai crucea lui Hristos?” „Cu ajutorul lui Dumnezeu, da, Părinte”. Ce avem noi creştinii şi monahii care trăim în acest gând frumos al Maicii Domnului, ca să ne putem împotrivi vrăjmăşiei care s-a ridicat împotriva noastră? Să nu ne temem de zilele acestea care sunt cele mai favorabile pentru spălarea şi dezbrăcarea noastră de omul vechi şi îmbrăcarea întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine! E un prilej de fericire, ca să ne luminăm şi să ne întărim pe calea mântuirii.

• S-au rostit şi am văzut şi scris îndemnuri către mulţimile de credincioşi să nu mai vină la Mânăstirea Petru Vodă, inclusiv la Sfinţia Voastră, nici la Părintele Arsenie Papacioc, pentru că este un marginal, întrucât, spun ei, aceştia au ieşit din Biserică. De fapt, sunt ocărâţi şi denigraţi aceia care îndrăznesc să rostească adevărul. Totuşi, poporul vine puhoi la Mânăstirea Petru Vodă, îl caută neîncetat pe Părintele Arsenie, îl caută pe Părintele Rafail Noica şi nu-l găseşte. Ce se va întâmpla, Părinte, când veţi pleca şi Sfinţia Voastră, şi Părintele Arsenie, că are 93 de ani? Dacă vă apucă aşa, deodată, dorul de Domnul? Unde va mai face lumea cărare bătută?

Chiar dacă s-ar pierde toată lumea, unul de rămâne, acela este tot adevărul. El duce lupta, el este modelul şi prototipul vieţii noastre creştine. Şi niciodată – nu-i număr eu câţi sunt în mânăstirea x, y, în Moldova, în Ardeal, în Muntenia – nu vor izbândi vrăjmaşii Ortodoxiei, deoarece cu cât vor înmulţi oprimările, cu atât îşi vor face deservicii. Adevărul creştin nu se impune cu forţa. Adevărul creştin vorbeşte prin sine. Nu noi îl apărăm pe Hristos, noi suntem nişte slugi netrebnice. Hristos ne apără pe noi! Cine se poate opune lui Hristos!? Iar vrăjmaşii, prin oprimări, îşi iau toată osânda, şi de la popor, şi de la Dumnezeu. Aceşti oameni nu cred în adevărul lui Hristos, nu cred în canoane, nu cred în martirajul creştin. Se încred în forţa lor materialistă, a funcţiei şi a măririi deşarte, care vor pieri odată cu ei, dar vor rămâne pentru osânda veşnică în faţa lui Dumnezeu şi a unui neam întreg. Între 1948 şi 1964, cât am stat în puşcăriile lor, am văzut tot felul de lucruri de maniera aceasta. Vine, într-o seară, de la Ministerul de Interne, un colonel balşoi, de-abia intra pe uşă în celulă. Noi, eram patru inşi înăuntru, aşteptam să vedem ce spune acest mare inspector al securităţii. El întreabă: „De ce mai aveţi nevoie aici?” Era între noi un avocat dibaci la vorbă. Îi răspunde: „Tovarăşul colonel…” „Băi, eu nu-s tovarăş cu tine”. „Ei, atunci, domnule colonel, n-avem cârpe pentru spălat pe jos, că suntem obligaţi să spălăm de trei ori pe zi duşumelele”. Pentru noi spălatul acesta era bun, că trecea timpul mai uşor, aveam o îndeletnicire. Acolo fiecare lucru era bine aranjat, ca în chilia Părintelui Isaia, de la Mânăstirea Rarău, aşa era în celula noastră. „Măi, banditule, măi, aşa vorbeşti cu mine?”, s-a răstit colonelul la el. „Am răspuns, pentru că m-aţi întrebat”, a zis acela. „Auzi, tu când vorbeşti cu mine, să taci!”. Şi ne ia la întrebări: „Tu ce eşti? Dar tu? Tu?” Răspundeam pe rând: „Avocat”. „Profesor”. „Preot”. „Ce preot eşti tu, măi, când te-oi trânti acuşi, cine te-a mai preoţit şi pe tine? Stai aici şi ai să te topeşti, măi, că toţi de afară sunt ai noştri. Voi vă topiţi aici, ca nişte animale, măi! Voi nu ştiţi nimic“. A ieşit şi noi am început să comentăm în urma lui. Ce înseamnă oare că „toţi de afară sunt ai noştri”? Ce-o fi vrut să spună? Am aflat abia după 12 ani de la ieşirea din puşcărie. Am depus o cerere la Mitropolia Iaşi, ca să fiu reîncadrat în Mânăstirea Secu. Cererea a fost dusă de către stareţul mânăstirii, că avea nevoie de vieţuitori. Când a văzut Iustin Moisescu, el era atunci mitropolit, a zis: „Cum, îl cheamă şi Iustin, mă? Să nu te mai prind cu hârtiile astea la mine, că nu ştiu ce-ţi fac! Să-l trimiţi în Ardeal, la Iustinian!” Că Iustinian mai primea. S-a întors stareţul şi mi-a povestit cum a reacţionat Iustin Moisescu. Atunci de-abia am descifrat eu ce spunea colonelul securist în celula de la Aiud.

• Avea mulţi afară.

Ha, ha, ha, da, avea mulţi afară, colonelul. Dar eu i-am spus: „Din Moldova eu nu mă duc! Să-i intre în cap lui Iustin Moisescu, din Moldova, eu nu plec. Că eu am schimbat mai mulţi mitropoliţi, s-a duce el, dar eu nu plec. S-a dus la Patriarhie, apoi s-a dus la Domnul, dar eu am rămas pe loc. Iaca, acum e al cincilea mitropolit, ei cu onoare şi cinste vin şi se duc, dar cu harul lui Dumnezeu, eu rămân un bătrân nebun, cum mă fac ei acuma, că sunt nemulţumiţi, zicând „că nu mai moare, de când tot moare şi nu se mai termină cu el odată“, şi eu merg, umilit aşa, înainte. Iaca de ce vă spun că harul lui Dumnezeu lucrează. În cel mai neputincios şi mai mic, acolo se înmulţeşte harul. De aceea să nu ne temem niciodată, pentru că vor veni vremuri şi mai grele, în care se vor îndeplini jurămintele botezului şi ale monahismului şi ale vieţii noastre creştine. Sunt vremuri de firească mântuire. Să ne bucurăm, fiindcă acesta este prilejul nostru cel mai potrivit, acesta este purgatoriul, nu acela catolic, ci vremurile care ne cern. Eu sper că Ortodoxia cu cât va fi pusă la stâlpul infamiei de către toată Europa, cu atât va intra şi mai mult în harul lui Dumnezeu. Chiar dacă vor cădea toţi şi va rămâne numai un arhiereu, numai un călugăr sau numai un preot, acela va fi salvarea credinţei şi mântuirea neamului.

• Mai devreme aţi rostit cuvântul card, ori crucea, ori cardul. Luna aceasta, noiembrie, 2007, a apărut o lege nouă, se cheamă Strategia Naţională de Integrare în Spaţiul Schengen, etapa a II-a. În ea sunt prevăzute buletinele de identitate electronice biometrice şi paşapoartele electronice biometrice, cu termen de încheiere la sfârşitul anului 2009. Să le primim sau nu?

De-abia de-acum înainte începem să ne numim şi noi creştini ortodocşi, de gradul I.

• Înaintăm în grade…

Să nu ne temem, că nu va dura prea mult. Cei care vor lua buletinele astea electronice şi cardul vor suporta puterea lui Dumnezeu, îi vor arde tare razele soarelui, este vorba mai mult de „inelul magic” pe care îl vor purta în structura lor intimă. Unii socotesc că şi din punct de vedere organic este o otrăvire generală, aşa cum sunt la animale inelele electronice care au efecte rele asupra sănătăţii lor şi asupra laptelui pe care îl dau şi influenţează, în acest fel, sănătatea copiilor şi a oamenilor. Dacă nu mai reuşesc prin injecţii să slăbească sănătatea oamenilor, au început şi prin hrană, prin alimente să o submineze.

(fragment dintr-un interviu recent cu Părintele Iustin PÂRVU, stareţul Mânăstirii Petru Vodă, realizator Ioan Enache, publicat in revista Credinta Ortodoxa)