Parintele Mihail Stanciu despre SENSUL ADEVARAT AL CALUGARIEI vs. ACTIVISMUL “ORIZONTAL”, DE SUPRAFATA, DORIT DE OAMENII SECULARIZATI

26-07-2010 Sublinieri

  • Marturie crestin-ortodoxa:

Emisiunea ”Luminile noptii” – Duminică, 4 iulie – Radio Romania Actualitati (AUDIO)

Tema: Despre calugari si calugarie

Realizator: Cristian Curte

Invitat: Arhim. Mihail Stanciu


Transcrierea primei parti a emisiunii, preluata din revista “Lumea monahilor”, nr. 37/iulie 2010:

Cristian Curte: – Călugăria. Este, poate, unul dintre cele mai tainice aspecte ale vieţii bisericii, pentru ca monahii şi monahiile duc o viaţa neştiuta, sunt discreţi în manifestarea lor în biserica, însa foarte importanţi. Sfântul Ioan Scararul spunea ca lumina călugărilor sunt îngerii, iar lumina mirenilor sunt călugării. Acesta este punctul de plecare a discuţiei mele cu părintele Mihail Stanciu, egumenul [pana de curand, n.n.] al Manastirii Antim din Bucureşti, pe care l-am întrebat de ce monahii sunt lumina laicilor de vreme ce aceştia din urma nu pot ţine cele trei voturi care-l definesc pe monah: saracie, ascultare şi feciorie.

Parintele Mihail:

– Monahii sunt cei care se roagă pentru lumea intreaga. Şi aceasta este experienţa lor de căpătâi, de dezvoltare a vieţii duhovniceşti. Ei primesc lumină de la îngeri, pentru că în clipa şi în starea de rugăciune, ei sunt întăriţi şi luminaţi de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi de îngeri. Apoi, la rândul lor, experienţa aceasta duhovnicească o dau mai departe, nu atât prin cuvinte, cât mai ales prin starea şi prin felul lor de a fi.

– Aşadar, sunteţi modelul de rugăciune al mirenilor.

– Noi, toţi monahii, spre asta trebuie să tindem: să devenim făclii de rugăciune, făclii vii de rugăciune şi de înţelepciune duhovnicească.

– Oamenii, în zilele noastre, se aşteaptă la lucruri mai concrete. Sunteţi şi model de milostivire, de caritate, de acţiune socială? Cam asta cere lumea, astăzi, de la biserică. Aş spune… din păcate.

– Da, însă, precum într-un trup sunt mădulare dedicate fiecărei funcţii în parte, aşa şi în biserică sunt persoane dedicate slujirii lor pe diferite trepte şi feluri de intervenţie în viata cetăţii, în viata socială. Aşa încât monahii se ocupă în special de rugăciune, de păstrarea autenticităţii credinţei şi, totodată, de împlinirea şi în faptă a credinţei trăite şi mărturisite de ei prin cuvinte. Adică, prin milostenie, prin ajutorarea celor necăjiţi, prin sfatuirea celor care sunt tulburaţi sau necăjiţi, în căutările lor filosofice şi mistice. Călugării au, mai întâi de toate, această misiune: a întăririi prin rugăciune a bisericii. Rugăciunea este hrana noastră duhovnicească, este hrana cea de toate zilele, pe care, dacă o pierdem, riscăm să ne scufundăm într-un activism formal, de suprafaţă, care ne dă o oarecare împlinire în lumea aceasta orizontală, însă este gol de conţinut duhovnicesc. Fără rugăciune, munca este o simplă roboteală, şi fără perspectivă duhovnicească.

– Părinte, ştiţi ce-mi spuneau de multe ori colegii mei jurnalişti? De ce călugării ortodocşi nu fac precum cei catolici — grădiniţe, şcoli, azile, sanatorii pentru cei neputincioşi. De ce nu există ordine, la fel ca în catolicism, consacrate strict activităţii de întrajutorare a celorlalţi?

– Pentru că monahismul răsăritean ortodox a păstrat această dimensiune de căpătâi a vieţii duhovniceşti, a sfinţirii vieţii prin rugăciune şi asceză personală. In viaţa socială, sunt preoţii de mir, sunt mirenii, sunt asociaţiile sau frăţiile ortodoxe, care împlinesc şi aceste deziderate, să zicem, de acţiune caritabilă, de ajutorare a celor necăjiţi. Şi mănăstirile au făcut şi fac în continuare, însă mai degrabă îşi păstrează un nivel de coordonare, nu de implicare şi de epuizare, până la urmă, a întregii energii în aceste activisme sociale. Biserica, mai întâi de toate, trebuie să sfinţească omul şi să-L ofere pe Hristos ca mod de viaţă, ca o cale de viaţă creştină curată. Fără să ne sfinţim viaţa – să facem spitale, să facem azile – ne consumăm în lucruri exterioare. Nu pentru o împărăţie pământească sau pentru o bunăstare şi un confort pământesc a venit Hristos, ci ca să-L cunoaştem pe El, să dobândim viaţa cea veşnică. Şi asta o traim prin rugăciune, prin Sfintele Taine ale bisericii, prin exerciţiul comuniunii şi al dăruirii în biserică, care vine mai târziu şi cu celelalte lucrări în viaţa cetăţii.

– Părinte, dar de ce oamenii, acum, nu mai sunt atât de interesaţi de astfel de lucruri?

– Pentru că biserica are această profunzime duhovnicească, deci biserica nu se reduce doar la a face bine pe orizontală, şi fără să-L prezinţi pe Hristos, cum a spus, la un moment dat, o ilustră şi recunoscută pe plan mondial misionară catolică în India, care…

– Tereza sărmanilor, de Calcutta, nu?

– Da, care la un moment dat a fost întrebată: „Dar îl vestiţi pe Hristos?” Şi zice „Nu asta trebuie să facem noi, ci să-i ajutăm pe oameni să iasă din mizerie“. Păi, dacă nu ies din mizeria sufletească, mai întâi, cu ajutorul lui Hristos, sfinţindu-şi viaţa în biserică, în Sfintele Taine, în rânduielile bisericii şi în cunoştinţa lui Dumnezeu cea adevărată, oamenii rămân la o existenţă orizontală. E adevărat, pragmatismul ultimelor secole, materialismul, chiar ateismul militant aproape că învinuieşte biserica de acest pasivism – părut pasivism! – în viaţa cetăţii. Dar tocmai ateismul, tocmai filosofia materialistă a scos cumva biserica, mai ales în Apus (şi iată că şi la noi, prin secularismul din ultimele două decenii), din viaţa cetăţii, din viaţa publică. Credinţa noi trebuie să o trăim şi în viaţa publică, dar mai întâi s-o dobândim şi s-o experimentăm noi în viaţa mistică, în viaţa interioară. Pe de altă parte, nu trăim credinţa doar aşa, în planul subiectivităţii fiecăruia, ci şi într-o comunicare şi într-o comuniune între noi, cei credincioşi, dar şi într-o comuniune şi comunicare cu lumea, faţă de care noi trebuie să-L vestim pe Hristos prin fapte bune — căci faptele vorbesc de la sine, dar şi prin cuvinte luminătoare şi înţelepţitoare, în lumea aceasta tulburată de atâtea rătăciri.

– Să ne aducem aminte cum a început viaţa monahală în spaţiul ortodox.

Prin retragerea câtorva oameni, care au dorit să se roage mai mult, ca să se îmbunătăţească în viaţa lor interioară şi, totodată, în viaţa de cunoaştere a lui Dumnezeu, care nu a rămas doar o experienţă personală, ci a devenit o făclie a cunoaşterii lui Dumnezeu şi a făptuirii celei frumoase, a vieţuirii celei după Dumnezeu, în cetate sau în lumea pe care ei o împodobeau cu viaţa, cu faptele şi cu cuvintele lor. Sfântul Antonie cel Mare, părintele părinţilor, a ieşit din satul său şi a vieţuit lângă un bătrân creştin, care trăia pustniceşte, retras, şi acolo a deprins viaţa de rugăciune, viaţa de contemplare a cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură. Apoi s-a retras şi mai mult în pustie, retrăgându-se, iată, de la grijile lumii şi de la relaţiile care de multe ori sunt încurcate, cu oameni plini şi ei de patimi, de nedesăvârşiri, care puteau să-l încurce în viaţa lui duhovnicească, şi atunci el s-a retras şi tot a avansat în pustie şi, cu cât el se ascundea de oameni, în pustie, cu atât Dumnezeu îi trimitea şi mai mulţi ucenici.

– Deci, monahismul s-a născut în deşert!

– In pustie, în separaţie de comunităţile, să zicem, omeneşti obişnuite.

– Dar, părinte, de ce fuga aceasta de lume?

– Este o fugă mai mult de tulburările lumii, de grijile lumii, de valorile răsturnate ale lumii, de duhul lumii, de tulburare. Şi acolo, în retragere, oamenii ridicându-se deasupra grijilor obişnuite şi atintindu-şi ochii asupra lui Hristos, meditând mai mult la întâlnirea cu El, la unirea cu El, aceşti oameni care-şi dăruiesc viaţa lui Dumnezeu, dobândesc liniştirea, mai întâi de toate liniştirea simţurilor. Să nu uităm că prin simţuri noi suntem foarte mult risipiţi, în viaţa şi în energia noastră. Patimile, de fapt, se leagă de simţuri, şi ni se strecoară în suflet, ca nişte şerpi, prin simţuri, prin aceste uşi cu care noi comunicăm cu lumea. De aceea, paza simţurilor este o cerinţă a celui care vrea să-şi îmbunătăţească viaţa duhovnicească. Şi de aceea călugării încearcă să dobândească, prin această retragere, liniştirea, paza simţurilor, discernământul.

Dar pentru a dobândi aceste frumoase agoniseli, călugarii isi asumă trei voturi sau trei, mai degraba, exerciţii de întărire duhovnicească, si anume: sărăcia de bună voie, fecioria si ascultarea. Dintre toate, ascultarea este cea mai importantă, pentru că ea ne fereşte de mandrie, de închipuirea de sine, de orice ispită a unei idolatrii sau egolatrii, care e inceputul căderii, al ereziei chiar, si al patimilor. Insă şi sărăcia, detaşarea de lucruri, de obiecte, de bani, de obiecte in general, este de folos, pentru că omul vede ca cea mai mare comoară pe care trebuie s-o caute pe pământ este Hristos Insusi, este viaţa veşnică, viaţa în Hristos. Si pentru aceasta, toate eforturile noastre să conveargă spre a-L primi şi a-L pastra pe Hristos în noi. El este adevărata noastră comoară. Sfântul Apostol Pavel spune că toate bogăţiile lumii şi toate agoniselile intelectuale sunt gunoaie faţă de Hristos. Hristos este viata noastră, Hristos este comoara şi bucuria noastră, şi pentru aceasta trebuie să ne străduim noi să ne detaşăm de această lipire de obiectele lumii. Apoi, de asemenea, curăţia şi a trupului şi a sufletului, a minţii, ne ajută să vedem lumea curat, curat ca şi cum o vede Dumnezeu, cu posibilităţile ei de sfinţenie şi de transfigurare infinite. Şi totodată, curăţia este un exerciţiu pentru dezvoltarea gingăşiei noastre duhovniceşti. Trăim aici, pe pământ, o viaţă temporară, o viaţă mărginită, dar prin această păstrare în curăţie a sufletului şi a trupului, noi dobândim întreaga-înţelepciune, cum o numesc Sfinţii Părinţi, adică acea contemplare şi înţelegere a lucrurilor, în felul în care Insuşi Dumnezeu le vede şi le conduce, le poartă de grijă.

– Părinte, aş vrea să vă întreb: de ce v-aţi călugărit Sfinţia voastră? O întrebare foarte personală…

– Am avut şi eu căutările scopului, sensului vieţii mele personale şi, totodată, în urma discuţiilor cu părinţii bătrâni de la mănăstirea Antim, cu părintele Sofian şi cu părintele Adrian…

– … mari duhovnici ai Bucureştiului…

– Da, da… am înţeles că cea mai mare împlinire a noastră pe pământ este atunci când ajutăm şi pe alţii, când slujim pe alţii. Şi cu cât facem mai mult bine altora, cu atât noi înşine ne întărim în scopul cel frumos al asemănării cu Dumnezeu, Cel ce S-a jertfit pentru noi şi Cel ce a slujit nouă, în Hristos. Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru noi şi ne-a învăţat că atunci când ajutăm pe semenii noştri, când îi întărim în nădejde, când le oferim un exemplu şi totodată un model de viaţă mai frumoasă, mai curată; când le arătăm că viaţa nu-i atât de grea sau de urâtă precum o văd ei la ştiri sau în viaţa cotidiană; când descoperi celorlalţi că sub aparenţa lucrurilor care se mişcă haotic cumva în jurul nostru, există o rânduială şi o pedagogie divină prin care noi suntem chemaţi să ne depăşim pe noi înşine şi să dobândim împărăţia lui Dumnezeu — atunci, cu adevărat, te simţi şi tu împlinit. Nu pot să zic că eu am avut vreo experienţă normativă. Adică am trecut şi eu prin încercări, prin căutările vârstei, şi încerc şi acum să fiu în voia lui Dumnezeu, să aduc rod umil în slujirea mea, dorind să ajut pe cei care sunt în necaz, în nevoie. Port însă ca un motor, să zic, al vieţii de zi cu zi, cuvântul părintelui Adrian, care ne-a spus mai multor tineri care am intrat odată la Antim, că atunci când îţi vei da viaţa pentru Hristos şi pentru dreptatea lui, atunci ţi-o vei dobândi şi pe a ta, viaţa cea veşnică, viaţa cea adevărată. Nu retrăgându-te într-o evadare departe de lume şi de răspunderea faţă de oameni, pentru că noi am dobândit şi o oarecare educaţie aici, între oameni…

– Aveţi două facultăţi, trebuie să le spunem cititorilor noştri, şi Automatică şi Teologia.

– Da… şi atunci trebuie să rodim cumva, tot între oameni, însă păstrându-ne slujirea noastră specifică.

– Cum ne putem da seama dacă suntem sau nu pentru călugărie?

– Să ne gândim mai bine la noi înşine. Ce dorim? Dorim o viată mai retrasă, mai de rugăciune, de dăruire faţă de ceilalţi, mai mulţi? Sau o viată mai comodă, o mântuire mai uşoară, mai… cu anumite plăceri ale lumii, pe care nu le putem depăşi? Şi atunci când ştim că Hristos este ţinta şi dorinţa căutărilor noastre şi modelul deplin al vieţii noastre, atunci mergem către El, şi atunci alegem viaţa monahală. In familie există însă şi alte bucurii: bucuria creşterii, a educării copilului…

– Binecuvântată de Dumnezeu…

– Binecuvântată de Dumnezeu!

– Sunt şi ele o cale pentru mântuite?

– … o cale de mântuire, într-adevăr! Monahii vedem că, prin votul ascultării, învaţă să devină fii — fii ai lui Dumnezeu, fii ai părintelui duhovnicesc, dar şi în familie, creştinii care se angajează învaţă să devină părinţi, părinţi de copii. Nu e uşor nici într-o parte, nici în alta, dar nu-i nici greu, pentru că acelaşi Hristos ne întăreşte pe toţi, şi într-o cale, şi în cealaltă. Aşa încât, dacă dorim să-I slujim mai mult lui Hristos, să-L cunoaştem mai mult pe El, să ne dăruim mai mult Lui, atunci alegem călugăria.

– Viaţa de călugăr este grea?

– Este şi grea, dar toate le putem prin Hristos, Care ne întăreşte. Şi în viaţa de călugărie există ispite, există cerneri, încercări, însă şi prin acestea noi ne purificăm, ne vindecăm de anumite patimi şi să nu luăm încercările ca pe nişte pedepse, ci ca pe nişte pedagogii dumnezeieşti, prin care Dumnezeu ne corectează anumite greşeli şi ne învaţă să rămânem în rânduiala de mădulare vii, într-o ierarhie duhovnicească prezentă în biserică. Şi această ierarhie duhovnicească nu e doar în scara, să zicem, sacralităţii sau slujirii sacramentale, ci şi în ierarhia, iată, din mănăstire. Fiecare are un duhovnic şi duhovnicii se spovedesc la stareţ, şi suntem cu toţii într-o rudenie şi frăţietate duhovnicească. Această prezenţă a ierarhiei şi a ascultării şi a comuniunii, a frăţietăţii, totodată, în mănăstire, face ca să fie mai uşoară lupta cu ispitele când ştii că mai împărţi cu cineva şi când te sprijină cineva din fraţii tăi.

– Când vrei să ajungi într-o mănăstire, ce paşi trebuie să urmezi?

– Să cauţi o mănăstire mai de aproape, unde să încerci, două, trei zile să te încadrezi în programul de slujbă, de rugăciune, de ascultare, chiar de lucru – la grădină, la curăţenie, la croitorie. In fiecare mănăstire, de călugări sau de călugăriţe, există anumite slujiri, anumite ascultări, care pot fi specifice mănăstirii – la câmp, la grădină, la pădure, la slujbă, la strană. Părintele Cleopa a păstorit oile mănăstirii, ani de zile, şi totuşi acolo, în această ascultare, în cadrul naturii şi totodată în ambianţa Scripturii şi a cărţilor sfinţilor părinţi, părintele Cleopa a dobândit cea mai înaltă educaţie duhovnicească.

– Marea majoritate a oamenilor, când se îndreaptă spre mănăstire, se gândesc că acolo stai toată ziua şi te rogi, citeşti… Nu e chiar aşa.

– Nu e chiar aşa, că mai trebuie să faci şi curat, să mai pliveşti brazdele, să-ţi asiguri cumva viaţa, tot prin muncă…

(va urma – integral in versiunea audio de mai sus)

Legaturi:


Categorii

Calugaria / viata monahala, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Parintele Mihail Stanciu, Razboiul nevazut, Recomandari

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

14 Commentarii la “Parintele Mihail Stanciu despre SENSUL ADEVARAT AL CALUGARIEI vs. ACTIVISMUL “ORIZONTAL”, DE SUPRAFATA, DORIT DE OAMENII SECULARIZATI

  1. Parintele Mihail mai este staret la Antim?

  2. Nu.

    http://www.ziarullumina.ro/articole;1321;1;42401;0;Manastirea-Antim-are-un-nou-staret.html

    Va rugam, nu insistati cu mesaje pe aceasta tema. Este dorinta parintelui Mihail sa nu se faca un tam-tam inutil pe seama inlocuirii sale, pe care a acceptat-o cu pace si seninatate, fara comentarii, ceea ce ne roaga sa facem si noi. Cine procedeaza altminteri si nu ii da ascultare, nu se dovedeste decat un rau ucenic sau un mincinos simpatizant al sfintiei sale. Parintele Vicentiu este un parinte si el foarte bun si cu “state vechi” in manastirea Antim.

    Va asteptam comentariile numai pe marginea interviului de fata.

  3. Doamne ajuta,
    sa stai in preajma parintelui Mihail este o mare bogatie si bucurie. Cu dragoste fiiasca si recunostinta va sarut mana Parinte.
    mi-e drag Sfantul Calinic de la Cernica. cu ani in urma pe cand cautam drumul spre Biserica si nu aveam nici-o cunostinta despre monahism, cercetand viata sfantului Calinic de la Cernica m-a fascninat absolut. si ori de cate ori Bunul Dumnezeu imi ingaduie sa ajung la sfanta manastire Cernica ma asez cu rugaciune la picioarele raclei Sfantului, ma odihnesc si ma incarc, si la plecare aprind o lumanare si raman minute in sir langa piatra mormantului Sfintiei Sale. Citesc si recitesc epitaful de pe piatra funerara a Sfintiei Sale, desi il stiu de atatia ani si cuvintele Sfintiei Sale mi-au ramas in minte, dar parca tot vreau sa mi le reimprospatez si sa mi le sap tot mai adanc in inima si in minte :

    „Via vază câte în lume

    Aur, gloria doresc,

    Sau plăceri şi tron, renume

    Cum se sting, se nimicesc

    Cârja mitr-arhierească

    Ori ce-n lume am dorit

    Vanitate omenească

    Toate aci s-au contopit.

    Vre-un act de caritate

    Sau credinţa-n Dumnezeu

    Sper că în eternitate,

    Va-nsoţi sufletul meu

    Calinic, episcopul Râmnicului“

    Sfantul Calinic de la Cernica si Sfantul Antim Ivireanul sa ne mangaie, lumineze si ocroteasca cu rugaciunile Lor. Amin

  4. Doamne ajuta!
    Daca ne este pe inima sa ne intrecem in lupta spirituala intocmai ca apostolii,dupa regula,sa ne silim cu toata incordarea mintii sa biruim duhurile intunecate,fara a ne baza pe puterile noastre,caci stradania omeneasca nu este in stare sa o faca,ci AJUTORUL LUI DUMNEZEU.

  5. Parinte Mihail la Manastirea Antim se tin TOATE ceasurile conform tipicului, fara alte exceptii ?

    Stiti vreo manastire din Romania unde se face acest lucru ?

    Este aceasta o regula a intrarii in calugarie sau nu trebuie neaparat respectata ?

    Multumesc.

  6. @ Ioana Dana,

    Nu stim, dar sigur ca nu este aceasta o regula a intrarii in calugarie…

  7. De Parintele Mihail Stanciu, am auzit ca este ucenicul Parintelui Adrian Fageteanul si amandoi il urasc pe Parintele Argatu, il defaima la lume, in carti, la predici. Pe Parintele Adrian Fageteanul il inteleg ca-l uraste pe Parintele Argatu de cand acesta a fost inchinoviat in Mrea Antim si pentru faptul ca-l cauta lumea a prins invidie pe el si din cauza aceasta la persecutat pe Parintele Argatu. Dar pe Parintele Mihail, fiind un preot tanar, nu-l inteleg, numai pentru faptul ca este ucenicul Parintelui Adrian Fageteanul? Este greu de inteles ura si invidia intre preoti, eu ca mirean ar trebui sa ma smintesc de aceasta?

  8. @ Dan Antonovici:

    Raspanditi defaimari mincinoase si smintiti si pe altii din propria sminteala. Nu-i cunoasteti pe niciunul si de aceea vorbiti asemenea prostii. Nu e vorba de nicio ora si invidie, e vorba de combaterea unor greseli si abateri punctuale.

  9. Dle Admin:
    Daca-mi este permis sa intreb: care sunt greselile si care sunt abaterile despre care vorbiti? Puteti sa ma lamuriti d.p.dvs de vedere?
    Pana la a fi lamurit, consider ca prima propozitie va priveste pe dvs.si nu pe mine. Fiind mirean ma smintesc “pietrele” aruncate de preoti in preoti.

  10. Va recomandam sa scrieti pe blogul parintelui Mihail Stanciu, este mai in masura decat noi sa va raspunda.

  11. D-le Admin
    Dvs ati facut afirmatiile despre Parintele Argatu. Dvs sunteti convins ca aveti dreptate in cele afirmate si in masura sa ma lamuriti. De ce va feriti sa va justificati afirmatiile facute si sa spuneti ceea ce credeti? Motivul pentru care Parintele Mihail Stanciu il vorbeste de rau pe parintele Argatu il cunosc. L-am auzit personal vorbind de rau si am citit cele scrise despre parintele Argatu. Asa cum defaimati dvs memoria preotului Argatu sunt altii care-l vorbesc de rau pe Parintele Iustin, ma intristez citind astfel de lucruri scrise de asa zisii “aparatori ai ortodoxiei” aparatori ai credintei”, despre acesti mari duhovnici care in moduri diferite si cu harul pe care l-au primit au lucrat in ogorul Domnului, au condus si mintuit suflete, au scapat pe oameni din necazurile lor, au imbarbatat si intarit in credinta pe multi. Ceea ce este mai tulburator si dureros pentru popor, ca unii preotii care se considera pe sine mai buni fac aceste sminteli, se vorbesc de rau intre ei, se arata cu degetul, fac site-uri si scriu acolo tot felul de aberatii. Sa stiti ca noi mirenii va vedem altfel. Deasemenea stim ca invidia intre preoti este ucigatoare. Invidia preotilor l-au rastignit pe Mantuitorul, au ucis proorocii, au condamnat la chin, umilinta,surghiun, inchisoare si moarte pe preotii care erau lucratori si iubiti de oameni.N-am crezut ca administratorul acestui site are astfel de sentimente asupra vietii si activitatii unor mari duhovnici (pentru noi este mare duhovnic) cum este Parintele Ilarion Argatu, care era fiul duhovnicesc al Parintelui Ilie Cleopa si al Parintelui Sofian Boghiu.
    Daca nu aveti curaj sa ma lamuriti aici in chestiunile de mai sus, puteti s-o faceti pe adresa de mail danantonovici78@yahoo.com, v-as fi recunoscator
    daca m-ati lamuri in aceasta privinta.

  12. Domnule Antonovici,

    Noi nu am facut niciun fel de afirmatii. Noi nu am aruncat vorbe grele asupra p. Ilarion, Dumnezeu sa-l ierte. Dumneavoastra insa sunteti cel care ati intrat aici, fara sa fie macar vorba de parintele pe care il cinstiti, manat de ura si ranchiuna, ati intrat asadar cu bocancii murdari ca sa manjiti cu noroi doi parinti, si acum ne dati lectii? Nu noi suntem cei care am facut postari de osandire a parintelui Ilarion. Mergeti la Saccsiv si rafuiti-va acolo. Ati gresit adresa, din pacate. Noi ne rugam ca sfintia sa sa fie in Imparatia cerurilor. Am spus doar ca stim de la parintii nostri, ca a avut unele abateri, care aua aprut in cartile editate de cei din familia sa. Deschiderea cartii, si alte mai multe ciudatenii. Dar asta nu e treaba noastra, daca e asa sau nu. Nu l-am cunoscut pe parinte si nici nu am scris ceva impotriva sa pe site. Deci cautati degeaba pricina. Iertati-ne!

    Va dorim sanatate si mantuire! Sa aveti o duminica pasnica si binecuvantata!
    Doamne, ajuta!

  13. Pingback: PARINTELE NICOLAE STEINHARDT - 99 de ani de la nastere: "Habotnicia stramta si zavorata in sine este si ea o mostenire fariseica, asadar, o calamitate"
  14. excelenta moderarea, bravo.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate