PĂRINTELE PROCLU – MAGNETUL IUBIRII († 28 ianuarie 2017): “Aplică MILA, iar NU DREPTATEA. După milă mulți se vor putea apropia, și cu dreptatea puțini vor rezista”. MĂRTURII – ”FILE DE PATERIC” CONTEMPORAN

29-01-2018 Sublinieri

“Familia ortodoxa”, nr. 1 (108)/ ianuarie 2018:

Părintele Proclu – o mare de dragoste

† 28 ianuarie 2017

Lângă oamenii sfinţi, lângă bineplăcuţii Domnului ne este întotdeauna bine, şi simţim cum harul pe care-l au se revarsă şi asupra noastră. Fără să ne spună nimic. Cuvintele lor sunt însuflate de Dumnezeu şi ne pătrund până în adâncul inimii, încât se trezeşte în noi dorinţa de a ne schimba, de a pune început bun, de a căuta ca măcar în parte să-i urmăm.

Părintele Proclu a fost un mare dar al Celui de Sus, pentru noi, cei atât de puţin credincioşi. A fost asemănat cu sfinţi faţă de care neamul nostru are o evlavie deosebită: Sfântul Paisie Aghioritul, Sfântul Siluan Athonitul, Sfântul Serafim din Sarov. Cred că de la fiecare a luat câte ceva. Şi, pentru că cea mai mare virtute este considerată dragostea (I Corinteni 13:13), pot spune că Părintele era o mare de dragoste. Valurile acestei mări se revărsau asupra ta de cum îi păşeai pragul chiliei, încât doreai să devii, şi tu, o mare de dragoste.

Părintele Răzvan Ionescu

Parohia „Sfânta Genoveva”, Paris:

Părintele Proclu era pur și simplu un magnet

Imediat după convertirea mea, la începuturile trăirii mele creștine, pe când descopeream o viață care nu-mi era încă familiară, cineva mi-a propus să mergem în Moldova, ca să vizităm pustnici. Cuvântul era la plural. Eu am sărit în sus de bucurie și de emoții, pentru că şi la mănăstiri mersesem foarte puțin, cu atât mai mult să merg la pustnici, oameni atât de dedicați căii lor. De fapt, nu am mers la mai mulți pustnici, am mers doar la unul singur, la Părintele Proclu, care locuia la o margine de sat. Deși aparent ar fi trebuit să ajung în nu știu ce pustie, chilia părintelui era întru-un loc oarecum accesibil, însă copleșitor prin prezența lui personală. De când m-a văzut, atâta dragoste și atâta căldură sufletească mi-a arătat, încât m-a copleșit. Păream un fel de rudă foarte apropiată pe care n-o mai văzuse de mult și o iubea foarte tare.

Așa am făcut cunoștință cu părintele Proclu, realizând că există oameni care, fiind rugători pentru toată lumea, sunt familiari întrucâtva, în virtutea acestei rugăciuni, cu propriul tău suflet şi, deşi nu-i cunoști, este ca o regăsire atunci când îi întâlnești pentru prima oară.

„Uite, acuma se cuvine ca eu să iau binecuvântare…”

Omul din fața mea vorbea inimii mele, atingea niște realități ale mele lăuntrice, știa să mă iubească necondiționat, așa cum eu nu știam să-i iubesc pe alții, sau prea puțin văzusem din partea altora în ceea ce mă privește. Părintele Proclu era pur și simplu un magnet și, recunosc – mai ales că începusem să deslușesc câte ceva din viața Bisericii prin propria mea trăire –, omul acesta s-a făcut încetul cu încetul o călăuză pentru mine, în sensul că admiram cum pune problema, cum răspunde la diversele solicitări și întrebări și neliniști ale sufletului meu, și implicit începea să crească în mine o dorință de a-i urma, de a-i împlini cuvintele în viața mea. Și pot afirma că face parte din cei mai practici oameni pe care i-am înâlnit, adică totul izvora din experiență – convertibilitatea dintre cuvânt și experiența lui personală era, aș spune, totală. Astfel de oameni nu pot decât să te odihnească.

Mi s-a întâmplat o dată în viață, spre finalul facultății de Teologie, să-i cer un cuvânt de la Dumnezeu pentru mine. Chiar așa i-am spus: „Vă rog, rugați-vă să primesc un cuvânt de la Dumnezeu prin sfinția voastră!”. Și peste câteva luni vine un cuvânt de la el, cu un scris așa, foarte simplu, pus într-o scrisoare. Ori scrisese cineva pentru el, ori mi-a scris el, nu știu exact. Este cuvântul pe care l-am pus pe coperta din spate a volumului pe care l-am publicat despre Părintele:Dacă vrea cineva să fie un preot al harului lui Dumnezeu, să aplice mila, iar nu dreptatea. Pentru că după milă mulți se vor putea apropia, și cu dreptatea puțini vor rezista. Cuvântul acesta l-am simțit într-un anume fel când l-am citit, am avut încredințarea lăuntrică că e un cuvânt mai adânc decât o simplă povață. Mișcarea lăuntrică a inimii m-a încredințat că era un cuvânt de la Dumnezeu pentru mine. E foarte posibil ca acest cuvânt să fie, de fapt, ceva care e foarte adaptat pe structura mea lăuntrică, pentru că eu mă uit un pic la mișcările sufletului meu, chiar și după atâția ani de preoție, și văd că poate e o tendință, nu știu dacă rigoristă neapărat, dar îmi place ca oamenii să aibă o anumită rigoare, o anumită ordine. Iar cuvântul ăsta mă trezește, amintindu-mi că mai întâi de toate trebuie să fie dragostea și milostivirea, și nu un fel de calcul despre cât „datorează” fiecare. Cuvântul acesta a fost, aș spune, profetic pentru viața mea, și făptuitor până la capăt, pentru că spune ceva în vederea exercitării preoției (pe care am primit-o nu mult timp după aceea, după ce am primit cuvântul). Însă ce este minunat e faptul că eu nu i-am îngăduit niciodată gândului să se ducă către preoție, adică pentru păcatele mele nu mi-am permis vreodată să mă gândesc că voi ajunge preot. Or, cuvântul i l-am cerut în ultimul an de facultate de teologie, și după ce am terminat facultatea de teologie, m-am căsătorit la două luni. Şi la câteva luni după aceea am primit deja chemarea către diaconie și preoție în Occident, deci neurmând filiera clasică.

A fost foarte amuzant atunci când l-am vizitat după primirea preoției. M-am dus special în pulover, mi-am lăsat reverenda în mașină, jos, la marginea dealului. De cum m-a văzut, mi-a spus: „Uite, acuma se cuvine ca eu să iau binecuvântare, că tu ești preot”. Nu avea cine să-i spună, să-l anunțe că am devenit preot.

„Mergem la «artileria grea»”

La Părintele Proclu, rugăciunea era o preocupare constantă. Mai întâi de toate, la el era efortul rugător, adică își ținea mintea în rugăciune încercând să nu o slobozească în nici o altă direcție, dar, dacă obosea, lăsa mintea în odihnă – o odihnă a minții după rugăciune pe care o numea „cugetare sfântă”, în sensul că lăsa anumite gânduri să vină, dar lucruri pioase. Și spunea că în clipa când diavolul venea și murdărea această cugetare sfântă, adică începea să-și vâre acolo tot felul de codițe, din nou revenea la efortul rugător.

Ne mai povestea că uneori se întâmplă ca Dumnezeu să te ia din starea aceea de rugăciune și să te poarte la o stare mai înaltă, pe care o caracteriza ca o stare de rai, în sensul că simțea că primește o mângâiere dumnezeiască – nu erau imagini sau ceva de felul acesta. Era, pur și simplu, o stare în care nu mai avea nevoi omenești, nu-i mai era foame, sete, nevoi fiziologice, nu mai era nimic. Iar când Dumnezeu hotăra să nu te mai țină în starea aceea, te aducea înapoi în starea de rugăciune. E foarte veridic ceea ce spunea, pentru că nu te aducea într-o stare oarecare, în care dintr-odată erai gol; nu, ci te purta cumva în starea de unde te-a luat. Asta arată prin excelență că era o stare duhovnicească, pentru că tu practic nu pierdeai rugăciunea, ci doar erai purtat de Dumnezeu dincolo de ce ar fi putut rugăciunea ta, dar te aducea înapoi în aceeași stare de rugăciune.

Lucrurile acestea pe care ni le-a împărtășit ni se păreau extraordinare nouă, tineri studenți care îl vizitam, care plonjam la el așa, pur și simplu, fără nici o avertizare, și ne primea cu atâta dragoste. Nu vedeai nici un semn că l-am fi deranjat din rânduiala lui, că l-am fi tulburat cu ceva. Ne primea ca pe ruda lui – nu zic bogată, ci mult îndrăgită. De fiecare dată pândeam să ne spună măcar o întâmplare minunată pe care a trăit-o. Şi cam la fiecare vizită îmi povestea ceva minunat care s-a întâmplat cu el. De exemplu, la ultima întâlnire, în 2013, m-a întrebat așa, spontan: „Nu ți se întâmplă câteodată, când ești la rugăciune, să simți că ești purtat – dar nu cu trupul, ci cu duhul, în altă parte?”. Și l-am asigurat că nu am trăit astfel de momente. Dar el vorbea cu atâta seninătate de parcă era ceva firesc ca duhul să te poarte în altă parte și să-ți dea să participi la o realitate, schimbând geografia, deplasându-te undeva unde e de folos să te poarte. Ei, întâlnind un om care trăia realitatea asta – eu pe-atunci eram doar student la inginerie! –, eram fericit să văd un om care, cum să spun, trăiește umanitatea la niște cote care erau o provocare pentru noul fel de viață pe care îl aveam în față și voiam să mi-l asum și eu. Îmi spunea niște lucruri foarte concrete, și în același timp uimitoare, iar când am devenit student la teologie și am mai dus și dintre colegii mei acolo, am realizat că mergem la „artileria grea”. Cărțile noastre vorbeau atâta de sfințenie, dar în clipa când întâlneai un om atât de altfel, îți dădeai seama de posibilitățile reale ale omului.

De fapt, aici este miza: să te întâlnești cu un om care trăiește umanitatea, nu doar îți descrie despre cum ar putea fi umanitatea, ci trăieşte umanitatea la cote maxime.

*

Maica Maria Vulcu, stareţa Mănăstirii Sfântul Vasilie cel Mare din Someşul Cald:

Doamne, eu stau chiar în faţa unui sfânt!

Am ajuns pentru prima oară la Părintele Proclu în Săptămâna Luminată a anului 2015. Auzisem înainte că ar avea viață sfântă, dar pe drum mă tot gândeam: „Oare chiar aşa să fie părintele ăsta?…”. În timp ce ne apropiam de locul unde era părintele, mă tot rugam, că aveam nişte frământări, şi-mi ziceam: „Doamne, mă duc la părintele să-mi răspundă la problemele astea. Părintele, dacă e sfânt, cred că-mi ştie frământările!. Am început să am o conversaţie cu părintele înainte să-l cunosc, cu toate că eram aşa şi-aşa, adică credeam că părintele ar fi un om deosebit, dar mă şi îndoiam, pentru că nu-l cunoscusem, nu-i simţisem duhul. M-am dus să mă lămuresc la faţa locului.

Am ajuns acolo cu măicuţele; pe uşă era afişul acela în care zicea că părintele e bătrân şi nu primeşte. Mi-am zis: „Să nu fi venit degeaba!”. Ne-am dus la sora dânsului, maica Filofteia, şi ne-a deschis. M-a impresionat foarte mult. Mă aşteptam să găsesc alt mediu – mă refer la locuinţa părintelui, unde primea oamenii. Era atât de smerită şi de simplă locuinţa, că m-a dat gata. După ce-am intrat acolo, ne-a binecuvântat pe fiecare, şi pe loc mi-am dat seama că părintele are ceva deosebit. Eu, fiind maică stareţă, ştiam problemele fiecărei măicuţe, şi cele mai de suprafaţă, şi cele mai adânci. Părintele Proclu, în timp ce binecuvânta, la fiecare măicuţă îi spunea nişte lucruri care i se potriveau foarte mult cu problemele personale. Nu ştiu cât au priceput ele, dar eu imediat am înţeles mesajul părintelui şi pentru mine, şi pentru toată obştea, pentru că mesajul se plia foarte bine pe problema fiecăruia.

Ne-am aşezat în genunchi în jurul părintelui Proclu, şi părintele duhovnic a început să-i pună întrebări legate de Biserică. Îi dădea răspunsuri dar, dincolo de răspunsuri, transmitea nişte mesaje foarte pline de duh şi de esenţă.

Eu m-am pus într-un colţ şi priveam icoanele. Am început să mă rog şi n-am mai ascultat întrebările adresate părintelui. Am început să mă concentrez pe problemele mele, că mi-am dat seama că, într-adevăr, ceea ce mi se spusese era adevărat, părintele Proclu nu-i un om oarecare, e plin de Duh Sfânt. În timp ce priveam icoanele, am avut senzația că parcă toate icoanele de-acolo aveau ceva special. Părintele avea nişte ochi albaştri şi, când te privea, transmitea ceva prin ei, o bucurie, o stare de bine…

Se uita la fiecare în parte şi mai zicea câte ceva, mai ales păţanii din viaţa lui, dar în păţaniile astea parcă avea un mesaj pentru mine, adică prin păţaniile lui primeam un mesaj de povăţuire pentru mine ca stareţă, dar şi ca om. Simţeam că-mi dă răspunsuri.

Mi-au venit lacrimile fără să vreau atunci, lacrimi pe care nu puteam să le controlez. Le-am simţit dintr-odată şi nu ştiam cum să le ascund…

„Mă, copila mea…”

I-am lăsat pe fiecare să spună ce avea pe suflet, iar părintele le-a răspuns la fiecare. Ne-a binecuvântat şi am venit cu rugămintea să rămân cinci minute cu părintele, pentru că aveam nişte frământări, treceam printr-o perioadă foarte grea, în care am avut nişte încercări grele. Eram acuzată de nişte lucruri într-o situaţie, iar eu mi-am urmat glasul conştiinţei. În momentul în care am rămas cu părintele, nu puteam să vorbesc, pentru că-mi venea să plâng fără să vreau. N-am apucat să-i spun părintelui problema mea, n-am apucat să deschid bine gura, şi părintele mi-a și răspuns la întrebare. Îmi cunoştea problema. Mi-a spus: „Acuzaţiile care ţi s-au adus nu sunt adevărate şi, în situaţia respectivă, e bine că ai ascultat glasul conştiinţei”. Apoi mi-a luat capul în mâinile dânsului şi a zis: „Mă, copila mea…” – şi a început să facă rugăciunea. Avea evlavie foarte mare la Maica Domnului, pentru că atunci când zicea „Măicuţa Domnului…” avea o fierbinţeală în glas, că te pătrundea din cap până-n picioare. Mi-a prins capul în mâinile dânsului şi a început rugăciunea către Maica Domnului, pe urmă către Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil.

Nu mai ştiu ce rugăciuni a rostit, dar eu, la un moment dat, am simţit nevoia să mă mărturisesc, pentru că mă vedeam atât de păcătoasă… Mi s-a limpezit extraordinar mintea, am simţit o lumină, o claritate a gândurilor şi, fără să vreau, spontan, am simţit nevoia să mărturisesc: „Da, părinte, dar eu sunt păcătoasă… – şi-am început să înşir ce-am făcut de mică, am început să-i spun toate păcatele şi greşelile din viaţa mea, încă din copilărie. În timp ce eu ziceam că sunt aşa şi aşa, dânsul mai profund se ruga. Îmi curgeau lacrimile fără să vreau.

– Ştii, eu nu sunt preot. Numai preoţii spovedesc. Nu trebuie să-mi zici mie, mi-a spus Părintele.

– Părinte, e ceva ce nu pot controla. Nu ştiu dacă vine de la mine, dar aşa simt nevoia să zic.

Dânsul se ruga tot mai profund. La un moment dat, simţeam că încep să mă uşurez şi la propriu, şi la figurat, adică trupul mi se uşura, nici nu-mi mai simţeam trupul, iar sufletul era la fel, uşor… Simţeam uşurare şi, dintr-odată, în loc de întristarea şi gândurile acelea, am simţit că intră ceva, ca un vânt lin în mine, că mă pătrundea de sus până jos şi-mi aduce bucurie, fără să vreau. Lacrimile au început să se usuce, şi atunci mi-am dat seama: „Doamne, aici e o minune! Eu stau chiar în faţa unui sfânt!”. Nu-mi venea să cred, pentru că se întâmplau lucruri pe care eu nu le-am mai trăit în viaţa mea, simţeam fizic lucruri pe care nu le-am mai simţit niciodată. Când te împărtăşeşti ai o stare de uşurare, de bine, de bucurie. Aşa simţeam eu, starea asta pătrundea în tot trupul meu şi nu mi l-am mai simţit.

„Doamne, nu ştiu ce să fac cu harul pe care mi L-ai dat…”

Mi-am zis: „Doamne, eu stau lângă un sfânt şi nu ştiu cum să reacţionez, nu ştiu ce trebuie să fac, nu ştiu să mă smeresc, nu ştiu să fac nimic…”. Părintele continua cu rugăciunea, eu stăteam cu capul plecat. La un moment dat îmi ridică bărbia, şi eram ca la cosmetician: „Stai-stai”, zice, „că mai am puţin”. Cumva parcă-mi curăţa rănile de pe mine. Îmi dădea cu mâna pe obraz şi zicea: „Mai am puţin aici, parcă mai e...”. În momentul când mi-a ridicat capul şi i-am văzut faţa, avea o lumină foarte mare pe faţă, şi lumina aia a venit înspre mine, dar simţeam după aceea că şi din mine ieşea o lumină spre el. Era o stare pe care foarte greu o poţi descrie în cuvinte. Îmi pare rău că nu am scris-o atunci. Era ca o beţie a Duhului Sfânt, era ceva nepământesc… Părintele nu cred că mai era pe pământ, cumva aşa l-am simţit, dar şi pe mine m-a furat starea aceea. La un moment dat parcă am auzit undeva, departe, o gălăgie, şi a zis părintele:

Daʼ tu rămâi aici?

Cumva părintele aşa s-a afundat în rugăciune, că am uitat amândoi noţiunea timpului.

– Nu, eu am venit cu părintele şi cu maicile.

– Cu ele ai venit? Păi, oare nu te aşteaptă?

Nu ştiu, dar nu-mi mai vine să plec de-aici.

Aşa era o bucurie şi o stare de bine, că nu poţi să o transpui în cuvinte. Mai târziu mi-am dat seama că undeva am citit despre lucrurile acestea în viaţa Sfântului Serafim de Sarov, la întâlnirea cu ucenicul său, Motovilov.

Părintele mi-a spus:

– Du-te, că o să mai vii la mine.

– Părinte, dar eu nu mai pot să plec de-aici, parcă n-aş mai pleca…

Cum zicea apostolul: „Doamne, bine este să fim aici, să facem trei colibe…”.

A venit sora părintelui, că-l aştepta cineva, şi atunci a trebuit să plec. Am mers la maşină, unde erau părintele şi maicile. Părintele era un pic supărat:

– Bine, maică, ai zis că stai cinci-zece minute, dar sfinţia ta ai uitat! Ce-ai avut atâtea de povestit?

– Cum?

– Păi, uite, a trecut o oră, ba chiar două!

– Nu-i adevărat, am răspuns eu.

– Îţi arăt cât e ceasul.

– Nu-i adevărat, părinte, eu zece minute am stat!

– Maică, uită-te la ceas, aproape două ore ai stat!

N-am mai zis nimic, că mi-am dat seama că a fost ceva de la Dumnezeu şi că a fost o lucrare a Duhului Sfânt cu mine. Aşa se întâmplă când stai de vorbă cu sfinţii: nu mai ai noţiunea timpului. Când am ieşit şi natura era transformată, şi oamenii din jurul meu… S-a întâmplat o minune atunci. Am tăcut chitic şi n-am mai zis nimic, am intrat în maşină.

Dacă tot am ajuns în Moldova, ne-am făcut un traseu mai lung, şi de la părintele Proclu ne-am dus la Sfânta Cuvioasa Parascheva de la Iaşi. Eu eram plină de duhul rugăciunii părintelui. Nu ştiam cum să mă comport. Îmi ziceam: „Doamne, îmi dai, dar eu nu ştiu ce să fac cu harul ăsta pe care mi L-ai dat…”. Îmi era frică să mă gândesc, dar nici nu mai aveam gânduri, nu mai aveam gânduri rele la adresa nimănui, parcă nu mai eram pe pământ. Îmi era frică de starea asta, pentru că nu ştiam cum s-o gestionez, nu ştiam ce să fac cu ea.

„După ce a murit eu l-am simţit ca fiind viu”

Am ajuns la Cuvioasa şi, fiind dimineaţă, m-am dus să iau agheasmă. A venit acolo un om, părea a fi ca un nebun, a venit şi mi-a spus aşa:Dumnezeu acum ţi-a arătat calea. Să nu te mai întorci la calea de la care ai plecat!”. Ce mi-a zis omul ăla am simţit că e de la Dumnezeu. Mi-a dat o icoană cu Răstignirea de pe Golgota, unde Maica Domnului stă cu capul plecat şi parcă plânge. Zice: Dumnezeu şi-a făcut milă cu tine, ţi-a dat să cunoşti veşnicia. De-acum înainte să păstrezi mereu viu lucrul ăsta, adică să urmezi exemplul Maicii Domnului, să stai smerită şi supusă sub crucea pe care ţi-o dă Dumnezeu”.

Starea aceea nu m-a părăsit o lună de zile. Am venit acasă şi, timp de-o săptămână, mi-au dispărut necesităţile fizice: nu mai aveam senzaţia de foame, de sete, de somn. Luam câte un pic, ca să mă vadă ceilalţi. Cuvintele rugăciunii, şi mai ales cele de la Sfânta Liturghie le pricepeam altfel. Totul era plin de Duh… numai Duhul Sfânt putea să fie aşa. Starea a durat până în momentul când am spus unui părinte că am fost la părintele Proclu şi cum m-am simţit. Părintele respectiv mi-a spus: „Maică, eşti în înşelare, părintele e un înşelat! Asta e ispită din ce-mi spui tu!”. Şi atunci m-am contrazis cu persoana respectivă, m-am întristat, am încercat să-i iau apărarea părintelui Proclu: Nu cred, nu cred lucrul ăsta! Eu simt că toată lucrarea a fost de la Duhul Sfânt şi nu e nici o înşelare!”. Din momentul ăla în care m-am contrazis cu persoana respectivă s-a dus toată bucuria, s-a dus tot.

Am rămas cu un dor după părintele. L-am mai văzut după aceea de câteva ori, dar doar la prima întâlnire am trăit acea stare. Perioada aceea a fost destul de grea, foarte grea, şi cred că Dumnezeu m-a încurajat, prin părintele Proclu, să nu cad în deznădejde.

De fiecare dată când ajungeam la dânsul făcea rugăciuni şi simţeam harul, însă la măsura aceea nu am mai ajuns. Dar eram într-o legătură permanentă. Din momentul în care l-am cunoscut pe părintele, am simţit o călăuzire a părintelui, o ocrotire…

În perioada după ce a murit eu l-am simţit ca fiind viu. Îmi veneau lacrimi atunci când a murit, în acele trei zile până la înmormântare, dar nu erau lacrimi ca după un mort oarecare. Simţeam că e cu noi acolo, la Sfânta Liturghie, la rugăciune. Îl simt ca înainte, poate şi mai bine, cu mai multă putere în faţa lui Dumnezeu, el fiind acum mai aproape de Dumnezeu.

Interviuri realizate de Mihaela Raluca Tănăseanu

Din cartea Părintele Proclu – file de Pateric”, lansată sâmbată, 27 ianuarie, la Mănăstirea Sihastria Putnei, cu prilejul parastasului de un an al Părintelui Proclu

Vedeti si:


Categorii

Parintele Proclu, Preotie (pentru preoti)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “PĂRINTELE PROCLU – MAGNETUL IUBIRII († 28 ianuarie 2017): “Aplică MILA, iar NU DREPTATEA. După milă mulți se vor putea apropia, și cu dreptatea puțini vor rezista”. MĂRTURII – ”FILE DE PATERIC” CONTEMPORAN

  1. Ne e dor de tine,parinte…

  2. Pingback: LIBRĂRIA SOPHIA și MĂNĂSTIREA SIHĂSTRIA PUTNEI vă invită la lansarea volumului “File de Pateric: PĂRINTELE PROCLU” | Cuvântul Ortodox
  3. Pingback: HARISMELE PĂRINTELUI PROCLU, VESTEA ADORMIRII PĂRINTELUI IUSTIN și DORUL DE DUMNEZEU. Mărturia doamnei doctor Oana Maria Smoc (audio, text): “Să îţi dea Dumnezeu dorul de El! Că dacă ai dor de Dumnezeu, nu-ţi mai trebuie nimic din bunătă
  4. Pingback: Invitatie (de) la manastirea SIHASTRIA PUTNEI, pentru prezentarea cartii "PARINTELE PROCLU - FILE DE PATERIC II" cu prilejul parastasului pentru parintele PROCLU - Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: PARINTELE PROCLU – FILE DE PATERIC (II). Noi marturii despre sfintenia celui mai cunoscut si mai iubit pustnic român contemporan | Cuvântul Ortodox
  6. Pingback: RUGACIUNEA VAMESULUI, RUGACIUNEA “LUI IISUS”. Ultima speranta in lumea “dreptatii” omenesti sau intr-o “jungla” cruda a concurentei | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate