“A te ruga cu adevărat înseamnă a sta cu mintea în inimă în prezenţa Domnului, adică a fi pe deplin deschis lui Hristos, fiind în comuniune cu El din adâncurile ființei noastre. Sfântul Apostol Pavel scrie că Duhul Sfânt ne învaţă cum să ne rugăm, cu suspine prea adânci pentru a le exprima în cuvinte (Romani 8, 26). Ca să spun adevărul, nu mă aflu încă acolo, nici pe departe. Am nevoie de cuvinte în rugăciune pentru a nu-mi lăsa mintea să rătăcească. De aceea cuvintele simple ale Rugăciunii lui Iisus sunt atât de iubite în Ortodoxie: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Ori de câte ori facem ceva care nu are nevoie de o concentrare mintală semnificativă, ne putem ruga în tăcere cu Rugăciunea lui Iisus. Dacă nu este nimeni în apropiere, putem spune cuvintele cu voce tare, fără a provoca probleme. Pentru rugăciunile personale obișnuite de dimineaţă sau de seară, putem dedica cinci sau zece sau mai multe minute. Nu este teologie abstractă, ci o motivație ce ne așază în locul potrivit înaintea Domnului.
Cu această rugăciune în inimile noastre, cerem ajutorul lui Hristos, chiar atunci când mărturisim greşelile noastre. Nu trebuie să fie rostită ca şi cum recităm o formulă sau am încerca să Îl influenţăm pe Dumnezeu cu cuvinte magice, ci din inimă, cu concentrare deplină. Noi vorbim Domnului direct, cu smerenia intensă a vameşului care, spre deosebire de fariseul îndrăzneţ şi vorbăreţ, putea doar să se bată în piept şi să spună: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 9-14).
Persoana care se roagă cu Rugăciunea lui Iisus în acest mod este om care creşte în cunoaşterea lui Dumnezeu, adică un om care se apropie de Dumnezeu. Da, omul foloseşte cuvinte şi noi credem că aceste cuvinte sunt adevărate. Deşi scopul nu sunt cuvintele în sine, ele sunt necesare celor mai mulţi dintre noi pentru a ne concentra mintea şi a ne deschide inima în smerenie şi pocăinţă.
Dacă încerc să stau în linişte chiar şi pentru câteva minute, în rugăciune fără cuvinte, mintea mea rătăceşte teribil. Nu sunt un expert al rostirii Rugăciunii lui Iisus, dar o consider foarte folositoare pentru cel care vrea să stea așa cum se cuvine înaintea Domnului. Dacă ne adresăm Lui cu smerenie şi pocăinţă, simţim puterea şi prezenţa Sa în viața noastră. Sufletul nostru devine mai fin racordat la ceea ce face El, iar El răspunde chemării noastre de a ne ajuta. Aceasta nu este o meditaţie pentru a te elibera de stres, ci o smerită rugăciune către Mântuitorul nostru“.
Aş vrea să vă reamintesc parabola „Fariseului şi vameşului”. Vameşul intră în Templu şi rămâne la uşă. Se ştie condamnat, ştie că după dreptate nu are nici o speranţă, fiindcă este străin de Împărăţia lui Dumnezeu, de împărăţia dreptăţii, de împărăţia dragostei, fiindcă el nu ţine nici de lumea dreptăţii, nici de aceea iubirii. Dar în cursul vieţii sale atât de urâte, plină de cruzime şi de violenţă, el a învăţat un lucru despre care fariseul nu are nici cea mai mică idee. El a învăţat că într-o lume a concurenţei, într-o lume de fiare, într-o lume crudă şi neîndurătoare, singura speranţă ce rămâne este aceea într-un gest de milostivire, într-un gest de compătimire, într-un gest cu totul neaşteptat, care nu-şi află temeiul nici într-o obligaţie, nici în relaţiile naturale, într-un gest care va suspenda acţiunea lumii crude şi nemiloase în care trăim.
Tot ce ştie el, de exemplu, şi aceasta fiindcă el însuşi e primitor de mită, cămătar, hoţ etc. este faptul că în anumite momente, fără niciun fel de motiv – căci obiceiurile sunt altele – i se întâmplă să ierte o datorie, fiindcă inima i s-a înduioşat, a devenit vulnerabilă; ştie că, într-o altă împrejurare, el nu va întemniţa pe cineva, deoarece chipul lui îi va aminti ceva ori vocea lui îi va fi mers la inimă. Nicio logică în toate acestea. Lumea nu procedează astfel şi chiar el, de obicei, nu se comportă în felul acesta. Ceva apare deodată, ceva cu totul lipsit de raţiune şi irezistibil; ştie de asemenea, probabil, că el însuşi a fost salvat adeseori din catastrofa finală prin această apariţie a ceva neaşteptat şi imposibil prin apariţia milei, compătimirii, iertării.
Aşa că el se opreşte la uşa Templului, ştiind că întreg spaţiul interior al locului sfânt este împărăţia dreptăţii şi a iubirii, căreia el nu-i aparţine şi la care nu ar putea să ajungă. Dar din experienţă ştie şi aceea că imposibilul poate să se întâmple şi de aceea zice: „Fie-Ţi milă; nu ţine socoteală de legile dreptăţii, de legile religiei, în mila Ta coboară spre noi cei care nu avem niciun drept să fim iertaţi şi nici să fim primiţi în Templu!”. Şi de aici cred că ar trebui să plecăm totdeauna.
(desen de Gabriela Mihaita David)Cu această rugăciune în inimile noastre, cerem ajutorul lui Hristos, chiar atunci când mărturisim greşelile noastre. Nu trebuie să fie rostită ca şi cum recităm o formulă sau am încerca să Îl influenţăm pe Dumnezeu cu cuvinte magice, ci din inimă, cu concentrare deplină. Noi vorbim Domnului direct, cu smerenia intensă a vameşului care, spre deosebire de fariseul îndrăzneţ şi vorbăreţ, putea doar să se bată în piept şi să spună: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 9-14).
Doneaza pentru filmul "Scrum"
http://corortodox.blogspot.com/2019/02/protos-hrisostom-conferinta-tanarul-in_15.html