HARISMELE PĂRINTELUI PROCLU, VESTEA ADORMIRII PĂRINTELUI IUSTIN și DORUL DE DUMNEZEU. Mărturia doamnei doctor Oana Maria Smoc (audio, text): “Să îţi dea Dumnezeu dorul de El! Că dacă ai dor de Dumnezeu, nu-ţi mai trebuie nimic din bunătăţile acestui veac pâcălitor, nimic n-o să te mai amăgească”

1-03-2018 Sublinieri

Vedeți și:

File de pateric. Părintele Proclu, Mănăstirea Sihăstria Putnei, 2018:

Dorul de Dumnezeu aprinde inimuţa şi nimic nu te mai amăgeşte…

[Mărturia doamnei] Oana Maria Smoc, medic stomatolog (Iaşi)

L-am cunoscut pe părintele Proclu în 1996 prin părintele meu duhovnic de atunci, părintele Paisie de la Bârnova. Eram tineri studenţi şi mergeam în excursii pe la mănăstiri. Aşa l-am cunoscut pe părintele Proclu.

Sfinția sa avea marele dar de a găsi un suflet pierdut, de a-l ridica din deznădejde şi de a-l pune pe cale, de a-i aprinde dorul de Dumnezeu. De câte ori mergeam la el, despre asta vorbea, despre dorul de Dumnezeu. Am găsit un citat în Sfântul Talasie Libianul, care îmi place foarte mult şi mi se pare că îl caracterizează pe părintele Proclu:

Dorul întins întreg spre Dumnezeu leagă, pe cei ce-l au, cu Dumnezeu şi întreolaltă. Mintea care a dobândit dragoste duhovnicească nu cugetă despre aproapele cele ce nu se potrivesc cu dragostea. Cel ce a dobândit dragoste rabdă fără să se tulbure de supărările şi suferinţele ce-i vin de la duşmani. Singură iubirea uneşte zidirea cu Dumnezeu şi făpturile întreolaltă în acelaşi cuget”.

A venit odată cineva la el şi i-a spus: „A venit părintele cutare la noi, la mănăstire, şi a zis că eşti aşa și aşa, eşti rău şi înşelat…” Iar părintele a răspuns: „Îi puţin ce a zis despre mine. Dacă eram eu acolo, îl ajutam şi spuneam şi mai multe, încă a zis puţine“.

Eu am avut o perioadă când eram deznădăjduită. Însă, în timpul unei slujbe, am simţit iubirea lui Dumnezeu. Nu aveam cui să spun acest lucru. Am mers atunci la părintele Proclu şi mă chinuia gândul dacă să-i spun sau să nu-i spun ceea ce am trăit. Eram cu soţul şi copiii, era şi maica, sora părintelui. Părintele mi-a zis la un moment dat: „Sunt momente în viaţă când Duhul Sfânt îţi dă o mângâiere şi vrei să spui cuiva, dar nu ai cui, că nu te înţelege, numai cine a trăit lucrul ăsta poate înţelege.” Mi-am zis în gând: „Măi, părintele vorbeşte cu mine; i-aş spune, dar … ei, părintele vorbeşte, aşa, la modul general”. Mai stă părintele un pic, după care iar spune lucrul ăsta. Mi-am zis că nu pot să spun, că e ceva subiectiv, sunt şi copiii. Şi părintele spune la un moment dat: „Mă cam dor picioarele. Oare ce să mă mai fac eu cu picioarele astea?” „Păi, haideţi cu noi la Iaşi. Vă luăm la doctor”, l-a invitat soţul meu.

Și astfel părintele a stat la noi, în Iaşi, într-un apartament în care nu locuiam. Am avut ocazia să stau cu el la masă, doar eu şi cu el. Şi iar a început părintele: „Sunt momente în viaţă când Duhul Sfânt îţi mângâie inima şi vrei să vorbeşti cu cineva, dar nu ai cu cine, că trebuie să te înţeleagă”. Mi-am zis în mintea mea: „Iar începi, părinte?” Apoi părintele a tăcut. Tăcea, învârtea lingura în farfurie, şi apoi a spus iar acelaşi lucru. Atunci am gândit: „Măi, dacă zice şi a treia oară, chiar e culmea, părintele chiar ştie ce gândesc eu”. Şi a zis şi a treia oară, zâmbind ghiduş: „Sunt momente când vrei să spui cuiva, dar nu te înţelege”. Atunci am început să spun, dar nu am spus decât două-trei cuvinte, căci el a continuat spunând ceea voiam eu să-i zic. S-a ridicat de la masă, şi-a împreunat mâinile în rugăciune, s-a schimbat la faţă, a început să facă cruce şi să spună: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” Strălucea tot, lacrimile îi şiroiau pe obraz. Am avut senzaţia că sunt în faţa Sfântului Serafim de Sarov, aşa se schimbase la faţă, se transfigurase, privea în sus, îi curgeau lacrimile şi iradia pace, lumină şi bucurie. După ce l-am dus acasă pe părintele, m-am dus în camera unde a dormit, m-am aşezat în genunchi la marginea patului şi au început să îmi şiroiască lacrimile şi am spus şi eu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!Părintele mi-a făcut o demonstraţie despre ce înseamnă adevărata rugăciune. Aşa cum s-a rugat părintele în faţa mea, aşa, cu mila Domnului, am putut să mă rog şi eu pentru un timp. Îmi ţâşneau şi mie lacrimile. Era rugăciunea din inimă. Încet-încet, normal că această stare s-a stins de la o zi la alta.

Părintele Proclu vorbea des despre dorul de Dumnezeu. Eram odată cu un grup de prieteni şi vorbea despre virtuţi, ne dădea sfaturi. Eu mă uitam dintr-un colţ spre el şi ziceam în minte: „Părinte, dacă aş avea şi eu o fărâmă din dorul sfinţiei voastre de Dumnezeu…”. Părintele, care era cu spatele, s-a întors, m-a luat în braţe, a făcut cruce pe capul meu şi a zis:

Dar dintre toate virtuţile, dorul de Dumnezeu este cel mai mare. Dorul de Dumnezeu! Să îţi dea Dumnezeu dorul de El! Că dacă ai dor de Dumnezeu, nu-ţi mai trebuie nimic din bunătăţile acestui veac pâcălitor, nimic n-o să te mai amăgească. Dorul de Dumnezeu aprinde inimuţa şi nimic nu te mai amăgeşte”.

Ne mai spunea: „Să n-ai nimica cu nimeni. Dacă are altul… să nu te doară capul pe tine. Pe el îl doare capul. Era tot timpul glumeţ, spunea lucrurile foarte blând, nu vorbea de sus de pe piedestal. Spunea totul din inimă şi avea cuvânt cu putere multă. Spunea, de asemenea:

Să adormi din rugăciune, dacă se poate. Dacă adormi din rugăciune, atunci când treci dincolo eşti treaz şi ai să treci dincolo treaz. Să nu stai de vorbă cu gândurile, pentru că gândurile sunt diavoli. Dacă te supără cineva cu ceva şi vrei să îi spui un lucru urât, să nu îi spui atunci. Aşa să îi spui la gând: «Am să îi spun, dar nu azi, mâine», că până mâine îţi trece. Dacă nu îţi trece mâine, atunci mâine ai să spui: «am să îi spun poimâine»”.

În ultima vreme era foarte trist şi spunea mereu că iadul e gol și că toţi diavolii din iad au ieşit pe faţa pământului. Spunea că acum trebuie să ne trezim, iar cine s-a trezit trebuie să plângă. Asta o repeta de multe ori.

M-a durut că după Sinodul din Creta au încercat să-l târască în ispitele care au apărut. Părintele, însă a fost foarte clar: „Cine are Biserica de mamă, are pe Dumnezeu de tată”. „Biserica, Biserica, nu vă rupeţi de Biserică!

– Aveţi multe amintiri legate de părintele. Care dintre ele v-a marcat în mod deosebit?

– Dintre toate amintirile pe care le am cu părintele Proclu cea mai cutremurătoare este legată de moartea părintelui Iustin. În ziua în care a murit părintele Iustin, fără să ştim nimic despre starea lui de sănătate, eu şi soţul meu am mers la părintele Proclu. Era seară, cred că am ajuns pe la 7:00-8:00. Era zi de vară. Am urcat la maica, am stat un pic cu ea pe băncuţă. La un moment dat, părintele Proclu a deschis portiţa lui, în vale, a ieşit şi se uita ca şi cum căuta pe cineva. Eu am luat-o la fugă spre el, soţul şi cu maica au mai rămas, nu au venit după mine. Părintele era gânditor. A început să îmi spună că dormea şi s-a trezit pentru că a auzit nişte cântări deosebite, era ca o slujbă, se cânta foarte frumos. A ieşit în curte să vadă de unde se aude, a dat cineva drumul la radio sau se aude de la o biserică, de la o mănăstire. I-am zis: „Părinte, dar ce biserică aveţi aici în jur să se audă cântările până la dumneavoastră? Nu e nicio mănăstire”. Şi el a zis: „Se auzea aşa de frumos, se auzea aşa tare şi aşa de frumos cântau. Şi a venit la mine un părinte, un călugăr slab-slab, cu barbă lungă şi albă, un părinte cum erau călugării aceia de demult – nu mai sunt aşa călugări. A venit la mine şi mi-a spus: «Părinte, roagă-te pentru mine, că trec dincolo». Iar eu i-am zis: «Părinte, eu am trebuinţă să te rogi pentru mine». Mi-a răspuns: «Nu, eu am trebuinţă acum să te rogi pentru mine». Şi apoi a ieşit părintele”. Şi tot repeta părintele cuvintele astea: „Era slab, slab, cu barba lungă, albă şi ochi albaştri. Iar eu am ieşit la poartă după el, să văd încotro s-a dus, dar el a dispărut”.

Cred că acesta a fost momentul când l-am văzut eu de sus, de la maica. Apoi părintele Proclu s-a aşezat în fotoliul lui unde primea oamenii. Nu a mai spus absolut nimic, iar eu nu îndrăzneam să îi rup tăcerea, pentru că el se uita pe lângă mine, spre pădure. Avea o privire care trecea dincolo de timp. Se tot uita înspre zona aceea de pădure şi spunea: „Doamne, cum mai străluceşte! Uite cum mai străluceşte! Nu îmi mai pot lua ochii de acolo!” Şi ofta. Am întors capul şi m-am uitat să văd ce străluceşte. Nu îndrăzneam să îl întreb nimic. De câte ori mergeam la părintele, el spunea ce avea de spus şi tot timpul îmi răspundea la frământările pe care le aveam pe suflet. De data aceasta se uita acolo, spre pădure, ofta şi spunea: „Uite, ce lumină! Doamne, cum mai străluceşte! Nu îmi mai pot lua ochii de acolo!” Eu nu am văzut nimic, erau doar nişte norişori, soarele în asfinţit, nici măcar un asfinţit spectaculos nu era. Îl întreb: „Unde, părinte?” „Uite, acolo!” şi oftând spunea:Înfricoşător e ceasul morţii, înfricoşător e ceasul morţii”. A tăcut pentru un moment, apoi iar a repetat: „Uite cum mai străluceşte! Nu vezi?” Nu vedeam nimic. Mă simţeam ca un copil prost. Şi părintele tot zicea: „Uite, uite cum străluceşte! Lasă, că ai să vezi, ai să vezi”. Atunci am început să mă gândesc că o fi vreun pustnic în pădure şi părintele îl vede. I-am zis: „Părinte, poate e vreun pustnic. Ar trebui să mergeţi să îl căutaţi”. A zâmbit şi mi-a spus: „Nu pot eu să merg până acolo, mă dor picioarele”. Zic: „Dar poate să meargă altcineva, le explicaţi unde”. S-a uitat la mine zâmbind, apoi mi-a spus oftând: „Încă nu e vremea. Am să merg şi eu acolo, dar nu acum, mai târziu. Încă nu e vremea”. Şi iarăşi a tăcut. Nu îndrăzneam să mai spun nimic, era doar tăcere. Mai spunea uneori: „Doamne, cum mai străluceşte! Nu îmi mai pot lua ochii!” Insista pe acea strălucire. Simţeam că părintele spune un lucru extraordinar, dar eu nu pricepeam ce vrea să spună, nu pricepeam sub nicio formă. Nu am înţeles mesajul părintelui şi nu îndrăzneam să îl întreb mai mult, pentru că simţeam că nu pot cuprinde.

Între timp au coborât soţul şi cu maica. Părintele nu a mai spus nimic de acea lumină; în schimb, a început să le spună şi lor că dormea şi s-a trezit pentru că a auzit cântări foarte frumoase şi a ieşit afară să vadă de unde se aude. Am mai stat puţin cu părintele şi apoi am plecat. Când am ajuns în maşină, i-am spus soţului: „Măi, părintele îmi arăta spre pădure şi tot îmi spunea: «Uite ce lumină, uite cum mai străluceşte!» Oare ce o fi vrut să spună? Când am ajuns aproape de Iaşi, am primit mesaj că părintele Iustin a trecut la Domnul. Atunci ne-am întors şi noi spre Petru Vodă. Când am ajuns aproape de racla părintelui Iustin şi l-am văzut slab, foarte slab, cu barba albă, mi-au răsunat în minte cuvintele părintelui Proclu: un călugăr înalt, slab, cu barba lungă şi albă.Măi, el e călugărul de care îmi spunea părintele Proclu!” Abia atunci am priceput. Am nişte prietene maici acolo, am tras de mână pe una din ele şi i-am spus: „Uite ce am păţit. Am fost la părintele Proclu, aşa, aşa…” Ea m-a întreabat: „La ce oră erai tu acolo? Părintele Iustin a intrat în comă la şase şi jumătate”. Atunci am realizat totul, le-am povestit despre părintele Proclu şi s-au cutremurat şi maicile.

După înmormântarea părintelui Iustin, la vreo două-trei săptămâni, am trecut pe la părintele Proclu. Ardeam de nerăbdare să îi spun că am văzut lumina. Părintele era afară cu un grup de credincioşi şi îi binecuvânta. Când m-a văzut, de departe a ridicat mâna şi a strigat la mine: „Ei, cum e? Ai văzut acum?” Şi i-am răspuns peste oameni: „Da, părinte, am văzut”, iar părintele a continuat: „Părintele Iustin a fost un sfânt. A avut foarte mare evlavie la părintele Iustin.

Părintele mi-a povestit şi următoare întâmplare din tinereţea lui, pe când stătea la pustie. Mergând spre bordeiul lui, s-a întâlnit cu o turmă de mistreţi şi şi-a dat seama că nu are scăpare. Atunci s-a rugat cu toată fiinţa lui şi, deodată, deasupra lui a apărut o pasăre mare şi s-a auzit un glas care a spus: „De ce nu vrei să mori acum? Că, dacă te mănâncă porcii ăştia, te mântuieşti”. Iar el a răspuns: „Eu mai am şi alte persoane care au nevoie de mine, trebuie să le ajut. Nu aş vrea să mor acum”. Iar în timp ce vorbea cu pasărea aceea, mistreţii au plecat, au dispărut pur şi simplu.

Când îmi relata această întâmplare, îşi făcea cruce şi spunea: Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale! Nu mai am îndoială în credinţă, am văzut puterea sfântă!” Mie îmi venea să îl întreb, – dar nu l-am întrebat, ci gândeam doar: „Părinte, după atâţia ani de călugărie încă aveați îndoială în credinţă? A trebuit să ajungeţi la vârsta asta ca să spuneţi că nu mai aveţi îndoială în credinţă?” Părintele şi-a făcut cruce din nou şi a spus: „Nu mai am îndoială în credinţă, am văzut puterea sfântă! Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale!

Pe mine părintele m-a ajutat să depăşesc mai multe ispite. Odată, aveam o ispită cu cântarea Sfinte Dumnezeule. Mi se părea prea lung cântată la slujbă. Când m-am dus la părintele, fără să-i vorbesc despre acest lucru, mi-a zis: „A fost odată un cutremur pe vremea Sfântului Patriarh Proclu, un cutremur mare-mare. A fost mare nenorocire. Unul dintre copilaşi a fost răpit cu trupul la Cer. Când s-a întors de acolo, l-au întrebat: «Ce ai auzit acolo, în Cer?» Şi copilaşul a spus: «Aşa frumos cântau îngerii…». «Şi cum cântau?» «Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare…» şi copilul a început să cânte. Aşa de frumos cânta, că toţi de acolo au început a plânge”. Şi părintele Proclu a început şi el să plângă. Își făcea cruce şi spunea: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi!” Ei, după ce l-am auzit pe părintele spunând asta, nu am mai avut sentimentul că această cântare este prea lungă la slujbă.

Prin rugăciunile părintelui, acum vreo trei ani, am scăpat cu viață eu şi familia mea. Am fost la el împreună cu soţul şi copiii. Era vară. Când ne-a primit, părintele nu ne-a spus absolut nimic, doar pe soţul meu l-a luat în braţe şi cât am stat, zece minute sau un sfert de oră, părintele a plâns încontinuu. Îi şiroiau lacrimile şi se ruga la Maica Domnului: „Măicuţa Domnului, ai milă de noi! Măicuţa Domnului, nu ne lăsa! Măicuţa Domnului ai milă! Pe mine m-a cuprins frica, pentru că nu îl văzusem niciodată pe părintele să se roage atât de intens pentru noi. El se ruga la plecare, ne lua capul în braţe şi spunea: „Măicuţa Domnului, miluieşte! Sfinte Arhanghel Mihail, toate puterile cereşti, veniţi în ajutorul acestui suflet”. Dar acum părintele plângea încontinuu şi o chema pe Măicuţa Domnului şi se ruga aşa de frumos la ea… Era imposibil să nu îl asculte Maica Domnului, la cum plângea şi cu câtă dragoste şi delicateţe o chema în ajutor. După ce am plecat de la părintele, în drum spre Iaşi am avut o explozie de cauciuc. Eram cu o maşină 4×4, destul de puternică, avea cauciucuri noi. De obicei, soţul conduce cu viteză, cu 100 sau chiar peste 100 km/h, că sunt distanţe mari. Eram pe la Moţca, se anunţase ceva în zonă şi atunci am mers mai încet, cu 50km/h. A fost exact porţiunea unde s-a produs explozia de cauciuc, deși acestea erau nou-nouţe. Cauciucul arăta rău de tot. Atunci am înţeles de ce s-a rugat părintele așa pentru noi. Cred că rugăciunea părintelui ne-a salvat atunci.

În ultima vreme, maica ne rugase să anunţăm când venim, să sunăm la o vecină. Am avut odată o ispită mare şi am plecat spre părintele. Era iarnă, era pe la nouă seara, iar noi eram prin munţi. La un moment dat, soţul îmi zice: „Măi, noi suntem nebuni. Ce căutăm la ora asta prin munţi? Nici nu am anunţat că venim. Am bătut drumul degeaba”. I-am spus atunci în gând părintelui Proclu: „Părinte, ştii că sunt aici și ştii câtă nevoie am de tine. Te rog, deschide, trebuie să mă ajuţi”. Am oprit maşina în vale şi am urcat spre părintele. Ningea ca-n povești. Când am ajuns, părintele a deschis uşa şi a zis: „Aţi ajuns? Bine că aţi ajuns. Eram îngrijorat că nu mai veniţi… Întâmplarea aceasta l-a topit pe soţul meu. Spunea: „Părintele ştia că venim? Dar de unde ştia?”

– V-a vorbit despre ceasul morţii?

– Acum vreo trei ani, când maica Filofteia era foarte bolnavă și avea glicemia 600, părintele mi-a spus: „Sora este rău, dar va fi bine. Eu am să plec înaintea ei. Dar după ce nu voi mai fi eu, să veniţi la sora, pentru că Duhul Sfânt are să îi dea ei cuvânt să vă spună ceea ce trebuia să vă spun eu”. Am uitat repede de cuvintele părintelui Proclu. Însă, în urmă cu câteva săptămâni am făcut legătura cu aceste cuvinte. Am avut o ispită foarte mare, mare de tot. Am ajuns la sora părintelui, deși nu mi-am propus să merg la ea. Am plecat din Iaşi în altă direcţie, dar prin Paşcani mi-am schimbat direcţia și am ajuns la maica. M-a primit cu nişte cuvinte… Era clar că îmi vorbea părintele Proclu prin gura ei, pentru că am recunoscut duhul părintelui. Cineva mă rănise atunci foarte tare, mi-a spus nişte cuvinte grele. Maica era afară pe scăunel şi, fără să ştie absolut nimic de ispita mea, fără să ştie ce am în suflet, mi-a zis: „Un părinte aşa l-a învăţat pe părintele Proclu: «Măi, dacă cineva te jigneşte, îţi spune că eşti prost, tu să te faci mai prost»”. Nu am zis nimic, iar maica a continuat: „Şi încă un lucru. Aşa l-a învăţat un părinte pe părintele Proclu: «Iartă tu puţinul fratelui tău, ca Dumnezeu să ierte multul tău». Acesta a fost al doilea lucru pe care mi l-a zis maica şi abia atunci mi-am amintit ce îmi spusese părintele.

– Ne-aţi spus că părintele Proclu avea evlavie la părintele Iustin? Ştiţi şi alţi părinţi pe care îi îndrăgea în mod deosebit?

– Știu că pe părintele Crăciun Opre de la Hunedoara, mărturisitor în temnițele comuniste, părintele Proclu l-a întâlnit o singură dată în viaţă şi m-a impresionat faptul că îl ținea minte. Noi mergeam des la părintele Crăciun, tot la trei luni ne duceam şi de câte ori veneam pe la părintele Proclu el întreba ce mai face părintele Crăciun şi doamna preoteasă. La fel, când ne duceam la părintele Crăciun, ne întreba de părintele Proclu şi simţeam că sunt apropiaţi, deşi s-au văzut doar o dată. Era un duh de comuniune între ei – amândoi vorbeau în pilde şi îţi aduceau bucurie în suflet.

Ultima dată când l-am văzut pe părintele, a zis aşa:

Eu, când voi trece dincolo, dacă voi afla milă în faţa lui Dumnezeu, cât pot nu am să vă uit şi aşa am să spun: «Doamne, pe toţi câţi au trecut pragul chiliei mele învredniceşte-i să dobândească un colţişor de Rai!»

(File de pateric. Părintele Proclu, Mănăstirea Sihăstria Putnei, 2018)

***

Vedeti si:


Categorii

Minuni si convertiri, Parintele Iustin Parvu, Parintele Proclu

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

4 Commentarii la “HARISMELE PĂRINTELUI PROCLU, VESTEA ADORMIRII PĂRINTELUI IUSTIN și DORUL DE DUMNEZEU. Mărturia doamnei doctor Oana Maria Smoc (audio, text): “Să îţi dea Dumnezeu dorul de El! Că dacă ai dor de Dumnezeu, nu-ţi mai trebuie nimic din bunătăţile acestui veac pâcălitor, nimic n-o să te mai amăgească”

  1. Pingback: LIBRĂRIA SOPHIA și MĂNĂSTIREA SIHĂSTRIA PUTNEI vă invită la lansarea volumului “File de Pateric: PĂRINTELE PROCLU” | Cuvântul Ortodox
  2. Parinte draga,sa te rogi si pentru noi de acolo din cer de unde esti…

  3. Pingback: SETEA | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate