ARHIMANDRITUL SOFRONIE despre cum sa petrecem cu mintea la Dumnezeu si cum sa ne razboim cu gandurile rele: “Curata locul si va veni Duhul Sfant”

Pentru paza mintii in Dumnezeu

Despre puterea si adancul sensului rugaciunilor de zi cu zi. Despre Sfantul Siluan: unde petrecea el cu mintea. Pilda lui Hristos. Respingerea gandurilor prin paza mintii in Dumnezeu-Omul este o minune: „pamant” care traieste si gandeste pe Dumnezeu. Simtul legaturii cu Dumnezeu este inceputul telului nevointei noastre. De la pomenirea infricosatei Judecati la pocainta care ne aseamana cu Hristos. Cum sa treci cu mintea catre Dumnezeu. Parintele Serafim de la Sfantul Munte: „Numai pacatul  injoseste”. Despre pocainta nesfarsita. Despre pu­terea de a ne renaste a cuvantului rugaciunii. Ascultarea duce la adevarata Fiinta.

“Nu o data v’am spus ca multumesc lui Dumnezeu Care mi-a indelungat viata si Care imi da bucuria sa vorbesc cu voi desi, asa cum o simt, nu sant de-acum decat un hodorog. Si totusi trebuie sa vorbesc cu voi despre caile spre mantuire.

Zilnic repetam multe rugaciuni, cata vreme traim pe Pamant. Am in vedere istoria Bisericii, care pastreaza rugaciuni date chiar de Insusi Domnul Iisus Hristos, ca de pilda „Tatal nostru“. Iar acum vom vorbi din nou de caile prin care sa ajungem la „Tatal nostru, Carele este in Ceruri”. Santem atat de slabi si de zdrobiti in fiecare zi, ca ne este greu sa ne ridicam de la pamant. Si cum vom putea noi, cei slabanogiti, sa ajungem la El?… Cum putem noi, cei ce zacem jos la pamant, sa primim darul vietii vecinice, dumnezeiesti? Desigur, precum zice apostolul Pavel, trebuie sa fii „nebun” ca sa crezi in Descoperirea despre veacul ce va sa fie, data noua prin Iisus Hristos de catre Duhul Sfant.

Simvolul Credintei noastre sfarseste cu „Astept (astept adica «cu rabdare si cu nerabdare») invierea mortilor si viata veacului ce va sa fie. Amin”. Repetati aceasta rugaciune si, rogu-va, nu lasati pe nimeni sa ne rapeasca adevaratul inteles a ceea ce rostim in Biserica! Cand spunem „Tatal nostru” – infricosat cuvant! – si vine adevaratul simt al prezentei Lui, ne simtim atunci cu adevarat ca nimica, atat de mici!  Cand rostim cuvintele „Astept invierea mortilor”, in acea asteptare se cuprinde puterea care ne invie – puterea credintei. Astfel, inaintea noastra ca monahi sta zilnic una si aceeasi sarcina, oricat s’ar indelunga viata noastra. Daca vom trai cu intelegere si constient inaintea Fetei lui Dumnezeu,  vom primi adevarata lucrare a lui Dumnezeu – harul.

Sant recunoscator lui Dumnezeu pentru ca m’a adus la picioarele fericitului Parintelui nostru Siluan. Imi amintesc mereu de viata lui, care cuprinde clipe, momente deosebit de minunate. Ia ganditi-va: in casa unui tata analfabet, intr’un saracacios sat rusesc, un copil de patru ani aude cuvintele unui negustor de carti care nu credea in Dumnezeu, si isi intreaba tatal:

„Cum de tu ma inveti sa ma rog, si uite, el zice ca Dumnezeu nu exista?”

Un copil analfabet dintr’o familie sara­cacioasa de tarani rusi – si dintr’o data un astfel de gand! Si tatal, plin de intelepciune, raspunde:

„Nu asculta pe negustorul asta de carti, ca e un prost; iar eu credeam ca e un om invatat, citit”.

Au trecut cincisprezece ani, si deodata Siluan aude de la bucatareasa echipei lor de lucru, care fusese la Sezionovo, la mormantul nevoitorului Ioan Sezionovki, ca el fusese un sfant. Si unii dintre batrani au repetat: „Da, el a fost un om sfant”. Si in mintea si inima lui Siluan s’a ivit gandul:

„Daca el este sfant, atunci Dumnezeu este cu noi”.

Si printr’o formula atat de naiva, dintr’o data el s’a umplut de har…

Ca atunci cand odata se afla cu alti tovarasi din compania lui in Petersburg, intr’o  carciuma  de-a capitalei, unde canta muzica si era multa lumina. Isi comandasera o masa gustoasa, cu votca, si vorbeau plini de veselie. Dar Siluan tacea. Atunci unul din tovarasii lui ii spune:

„Simeon (cum se numea atuncea Siluan), de ce taci?”, iar Siluan raspunde: „Acum noi sedem aici, ascultam muzica, bem votca, si ma gandesc la Athos: astazi, toata noaptea se vor ruga acolo_. Ce raspuns vom da noi la infricosata Judecata – si ce raspuns ei?” Iar unul din soldati zice: „Ce om si Simeon asta!  Noi ne veselim aici, bem votca si ascultam muzica, si el sta cu mintea la Athos si la Infricosata Judecata”.

Povestea asta o reamintesc oarecum in continuarea celor despre care am si vorbit: Cum sa predispunem propria noastra minte. Cand citim Evanghelia, atunci, dupa cuvantul apostolului Pavel, trebuie sa gandim despre aceleasi si in acelasi fel cum gandea si traia Insusi Hristos. Si cum traia El? Sa luam o pilda oarecare. Cand era in Vithania, in casa Mariei, Marthei si a lui Lazar, Maria a uns cu un mir de mare pret picioarele lui Hristos Care inviase pe Lazar. Si Iuda se smintise deja atunci cand, in casa lui Simon Fariseul, Hristos a lasat pe femeia pacatoasa sa-I sarute picioarele – moment cumplit pentru Hristos. Iar a doua oara cand I s’a aratat o dragoste asemanatoare din partea sufletului si inimii unei femei, ucenicii s’au smintit, si Iuda s’a dus sa-L vanda. Dar ce gandea Domnul in vreme ce Maria varsa peste El mirul de mult pret, unde ii era mintea? – A spus Apostolilor: Ea mai nainte a apucat de a uns trupul meu, spre ingropare. Judecand dupa acest raspuns, El Se gandea la suferintele si moartea care Il asteptau.

Cand ne napadesc ganduri patimase, de nimic, trebuie sa ne invatam sa trecem cu mintea in lumea dumnezeiasca, descoperita noua prin Iisus Hristos si Duhul Sfant. Sa pastram necontenit mintea in Dum­nezeu – iata de ce avem nevoie noi, monahii. Asa santem noi datori sa traim si sa ne invatam. De aceea viata monahala este organizata asa incat totul se invarte in jurul bisericii si in biserica, pentru a ne retine gandul in Dumnezeu.

Noi, ca niste copii mici, ne aflam pe malul unui ocean mare, nemarginit, si sfios ne balacim si ne afundam in apele mici de langa tarm. Asa si acum, noi vrem sa ne afundam in aceste ape ale oceanului. Dar la tarm apa este aceeasi ca si in largul lui.

De fiecare data cand gandurile trupesti sau grijile lumesti ne coboara pana la pamant sau chiar pana la suparare impotriva fratelui sau surorii, cum sa ne ridicam din nou? Trebuie sa ne tinem mintea in Dumnezeu si sa ne amintim de Infricosata Judecata. Atunci toata viata noastra si fiece clipita a ei se va scurge intru o cu totul  alta atmosfera. Asa se va improspata in noi simtul raspunderii inaintea Dumnezeului Care a facut toate, intreg cosmosul, si inaintea a toata zidirea lui Dumnezeu.

Din micile noastre faceri de fiecare zi, rezultatul va fi ca Duhul Sfant va putea veni la noi. Pentru aceasta Cuviosul Isaac Sirul zice:

„Curata locul, si va veni Duhul Sfant, si va povatui”.

Asa, Duhul Sfant povatuieste si pe acei tarani analfabeti, cum era tatal Sfantului Siluan si insusi Cuviosul Siluan. Avand asemenea pilde, si noi sa incercam sa traim zilnic in acea atmosfera, si vom dobandi ceea ce cautam.

Multora le e greu sa creada aceasta. In chip curios, ei nu inteleg o asemenea minune – din pamant este luat omul, si ce gandeste acest om: el uita pamantul, si traieste cu duhul in Dumnezeul cel vecinic! Asta deja este o minune. Chiar si in rugaciuni si in cuvintele Descoperirii lui Dumnezeu se zice despre om: „Din pamant esti luat, si in pamant te vei intoarce”. Si iata, acest „pamant” gandeste cele despre care vorbim astazi.

Voi stiti ca eu vorbesc fara nici o pregatire, ca sin­gura mea pregatire este numai in rugaciune. Si ce cuvant va voiu spune, eu insumi nu stiu dinainte. Dar avem toti un tel esential: Trebuie totusi sa biruim prezenta mortii in noi. Si asa, omul cel din pamant luat primeste suflu de la Facatorul si se face suflet viu, iar apoi si asemanator Fiului lui Dumnezeu Celui intrupat: persoana, ipostas. Rogu-va din tot sufletul, tineti-va de acest principiu.

Acum vorbim despre cum sa ne indreptam mintea ca sa ramana neintrerupt in Dumnezeu. Viata omului devine atunci ca si cum cineva l-ar ridica putintel in aer si l-ar tine atarnat deasupra pamantului. In orice caz, eu asa o simt. Eu insumi nu ma pot inalta de pe pamant, ci altcineva ma ridica. Si iti da impresia ca traim ca si atarnati…

Nu gandirea abstracta despre Dumnezeu, ci simtul necontenit al legaturii noastre cu El este unul am cele mai importante teluri ale nevointei noastre. Intr’una din cuvantarile noastre urmatoare, daca Dumnezeu binevoieste, vom vorbi despre rezultatul pe care il are in sufletul nostru amintirea Judecatii de Apoi. Vazand in ce masura nu corespundem cu poruncile lui Dumnezeu, noi nici nu indraznim sa ne ridicam ochii catre cer. Dar nici a ne lepada de aceasta nu putem. Cand ne gandim la Infricosata Judecata, incepem sa vedem cat santem de josnici, si tot timpul traim in ale pamantului: Omul, ca iarba zilele lui, ca floarea campului, asa va inflori. Dar va veni Duhul Sfant la noi si ne va da ceea ce cu o dragoste atat de tainica gandim in fiecare zi si in fiecare ceas.

Prin pocainta se naste in noi un anume har: o durere pentru tot ce am facut in toata viata noastra de zi cu zi. Pocainta trebuie sa fie singura noastra cale catre Dumnezeu. Pocaintei ii este caracteristic sa ne renasca si sa ne faca asemenea lui Hristos Insusi. Insa la masura Lui noi nu ajungem. Si astfel pocainta pe Pamant nu are sfarsit.

Astfel sarcina noastra este sa fim cu luare aminte la noi insine si sa nu lasam pe nimeni sa ne rapeasca mintea in alte sfere, in afara acelei Fiintari pe care ne-a adus-o Domnul Iisus Hristos de la Tatal Sau.

Vedeti cat de mult am slabit din pricina batranetii si a bolii – si eu insumi imi dau seama de asta. Dar cand va vorbesc, cuvantul trage nu catre elocventa, si nu spre a vorbi despre ceva ca poetii, nu! Viata noastra este simpla, insa necontenit in Dumnezeu.

Acum va voiu arata doar un mic mijloc practic, cum sa trecem cu mintea la a gandi cele placute lui Dumnezeu. Cand ne vine un gand oarecare, ce nu corespunde cu legea evanghelica, vom zice: „Doamne, vindeca-mi mintea”. Cand in inima noastra se iveste manie sau ceva asemanator, vom zice: „Doamne, vindeca-mi inima“. Daca va incepe sa se arate ca un adevarat razboi, noi, in tacere, strigam doar launtric: „Doamne, vindeca-ma intreg… Vino catre mine, cela ce zac pe pamant, si ma ridica din gandurile si patimile mele josnice, din josnicele miscari ale inimii mele!”. Asa se petrece cu lupta noastra.

Si orice lucrare vom face, daca iubim pe Dumnezeu, amintirea lui Dumnezeu ramane neschim­bata in noi. Siluan spunea:

„Nici o indeletnicire nu impiedica a iubi pe Dumnezeu”.

Un alt monah, parintele Serafim, mi-a spus: „Nu exista munca sa poata injosi pe om!” Adica si daca este o munca modesta – sa cureti casa, sa fierbi mamaliga, sa speli vasele, sau asa ceva – nimic in aceste indeletniciri nu injoseste omul. Pe om numai pacatul il injoseste.

Imi amintesc o lectie pe care mi-a dat-o monahul, parintele Serafim. Chilia lui era nu departe de a mea, si nu arareori treceam prin fata ei. Noi ne intalneam destul de des. Odata ma aflam bolnav. El m’a vazut si mi-a zis:

– Ma uit eu la tine. Curand vei muri.

L-am intrebat:

– Si cat de curand?

– Presupun, raspunse el, ca nu mai ai decat doi ani de viata.

– Parinte Serafim, ii spun eu, inseamna ca nu ma socotiti monah?

– De ce zici asta?

– Mi-e teama sa nu ma duceti in ratacire, caci eu in fiecare zi gandesc la moarte, iar dumneata imi spui ca o sa mai traiesc inca doi ani.

Atunci mi-a raspuns:

– Chiar daca ti-as fi spus „inca sase ani”, nici atunci nu ne vor ajunge zilele ca sa ne pocaim.

Asa a stiut el sa raspunda la „mustrarea” mea. Ar fi fost interesant sa povestesc despre multe din cele ce mi s’a dat sa traiesc la Athos. Eu aveam indeletnicirea mea personala: Cum sa-mi primenesc intreaga fiinta ca sa ma fac cu adevarat crestin. Dar daca as fi fost un scri­itor si as fi insemnat toate intamplarile si conversatiile, atunci chiar in vremea mea la Athos as fi putut scrie un Pateric intru nimic mai prejos decat vechile Paterice. Dar deja despre asta nu mai e cazul sa ne plangem.

Am avut si urmatoarea intamplare. Mi s’a intam­plat sa fiu la manastirea de maici din Louvain, in Belgia. Cand am ajuns acolo aveam un simtamant curios: Nu aveam nici un cuvant pentru acele monahii, despre care sa vorbesc. La sosirea mea s’au adunat un numar destul de mare de monahii, si chiar batrana stareta, si toate asteptau de la mine cuvant. Le-am spus:

„N’am nici un cuvant, nici un gand, dar daca vreti sa vorbim despre ceva actual pentru viata voastra, puneti-mi vreo intrebare”.

Si una din monahii care era inva­tatoare in scoala zice:

„Spuneti-ne un cuvant despre ascultare”.

Si cand am inceput sa vorbesc despre ascultare, mai bine de un ceas nici nu am putut sa-mi opresc cuvantul. Iar ele toate sedeau ca incremenite si ascultau cu luare aminte. Asa, uneori as dori ca si voi sa-mi puneti vreo intrebare. Caci asa cum experienta a aratat, cand citim un cuvant gata pregatit, dintr’o data isi pierde viata si inceteaza a mai fi lucrator. Dar cand el se naste din insasi nevoia vietii, dobandeste o energie care poate de-a dreptul sa renasca pe oameni.

Deci am inceput sa vorbesc monahiilor despre ascultare: catre ce duce, cum ea, fiind o nevointa mo­nastica, duce catre suvoiul voii lui Dumnezeu. Iar sfarsitul acestei nevointe este ca omul repeta cuvintele lui Hristos: „Eu sant”. Atunci ni se da experienta Fiin­tei; experienta de „a fi”, si nu doar „a exista“; si Fiinta care purcede de la Dumnezeu Insusi devine viata noastra.

Asa si voi, din cand in cand ajutati-ma… Rogu-va, rugati-va fiecare pentru fiecare si pentru toti. Si toti impreuna sa ne rugam pentru fiecare om, pentru fiecare frate…”

(in: Arhimandritul Sofronie, Cuvantari duhovnicesti, vol. I, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2004)

Din aceeasi carte:

***