Părintele Zaharia de la Essex despre ESENȚA DUHOVNICEASCĂ A SCHIMBĂRII LA FAȚĂ ca experiență reală a NAȘTERII DIN NOU, atunci când primim CERCETAREA VIE A DOMNULUI. Cum se descoperă Dumnezeu omului?

6-08-2017 Sublinieri

(Schimbarea la Față – de Elena Murariu)

Arhim. Zaharia de la Essex:

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU, ÎNSUFLAREA DUMNEZEIASCĂ ŞI VIAŢA PROOROCEASCĂ

“[…]

Părintele Sofronie are un cuvânt foarte frumos la praznicul Schimbării la Faţă. El ne aminteşte că Domnul, înainte de a le arăta ucenicilor slava Sa, timp de o săptămână nu a rostit niciun cuvânt şi nici nu a făcut vreo minune, ci a rămas în rugăciune împreună cu aceştia. Şi aceasta ca să le arate că Dumnezeu i Se descoperă omului numai atunci când, în rugăciune, duhul lui se linişteşte în Duhul lui Dumnezeu.

Sfinţii Părinţi spun că Hristos Însuşi S-a născut din tăcerea Tatălui celui fără de început. Maica Domnului a primit descoperirea Scripturii pe când petrecea în isihie în Sfânta Sfintelor, îndeletnicindu-se cu Rugăciunea inimii. Moise a postit patruzeci de zile înainte de a intra în norul lui Dumnezeu, adică în slava lui Dumnezeu. Când Iosua, fiul lui Navi, a împresurat cetatea Ierihonului, le-a poruncit israeliţilor să nu facă nimic, să nu rostească vreun cuvânt, ci să rămână în isihie timp de şapte zile, iar în ziua a şaptea trâmbiţele au răsunat şi zidurile Ierihonului s-au prăbuşit de la sine (vezi Iosua 6). În Scriptură sunt multe pilde care ne arată că fiecărui cuvânt ziditor îi premerge isihia. Înţelegem aşadar că mai întâi trebuie să ne aflăm adâncul inimii prin isihie pentru ca să se poată zămisli în ea cuvântul lui Dumnezeu.

Ori de câte ori Domnul a vorbit inimii omului, în vremurile de demult, mai înainte de întruparea Lui, cât şi în timpul vieţii Sale pe pământ, oricât de scurt I-a fost cuvântul, el a fost sfânt şi mântuitor, căci taina Crucii era lucrătoare în chip proorocesc înlăuntrul lui. Prin cuvântul Lui, Dumnezeu ne-a dezvăluit atât împărăţia Sa cât şi starea lumii căzute, care sunt atât de departe una de alta ca răsăritul de apus şi precum cerul de pământ.

Deşi negrăit de mare, cuvântul lui Dumnezeu nu se arată niciodată înspăimântător atunci când ne cercetează. Fiind ascuns sub vălul smereniei, el nu se lasă lesne priceput, îl înţelegem doar în măsura propriei noastre smerenii care ne deschide inima. Neputincioase ne sunt cuvintele atunci când încercăm să vorbim despre el, căci adevărata sa natură rămâne de netâlcuit. Cu toate acestea, când inima se deschide larg ca să-l primească şi să-l zămislească în chinuri şi în durere, atunci are loc un eveniment proorocesc: Dumnezeu Însuşi face un legământ pe viaţă cu sufletul şi acesta se umple de mângâiere (cf. Ps. 125, 1), iar paharul lui se revarsă de preaplinul harului dumnezeiesc (cf. Ps. 22, 6). Domnul ia în stăpânire sufletul şi-l face să se nască din nou nu din sămânţă stricăcioasă, ci nestricăcioasă, prin cuvântul lui Dumnezeu cel viu, care rămâne în veac (1 Petru 1, 23). Această renaştere a sufletului prin „cuvântul adevărului” (Efes. 1,13), pe care omul o trăieşte ca pe atingerea de veşnicia cea vie, devine mai apoi izvorul a toată însuflarea dumnezeiască.

Iată, aşadar, în ce fel şi prin ce mijloace Se descoperă Dumnezeu omului. După cum spunea Părintele Sofronie, Dumnezeu „vorbeşte în fraze scurte, dar viaţa nu este destul de lungă pentru a ne însuşi întregul lor conţinut.” Cuvântul viu al lui Dumnezeu, care doar pentru o clipită îl cercetează pe om, e încărcat de veşnicie şi îi dezvăluie omului caracterul absolut al cunoaşterii dumnezeieşti. Dar să ne întoarcem din nou la spusele Părintelui Sofronie:

il_570xN.256716999Cuvântul lui Dumnezeu aduce în suflet o nouă şi cu totul aparte simţire a fiinţei: inima simte revărsarea vieţii purtătoare de lumină; mintea dobândeşte înţelesuri până atunci ascunse. Atingerea acestei energii dumnezeieşti creatoare ne naşte din nou. Cunoaşterea pe care o primim pe această cale nu se aseamănă cugetării filosofice: împreună cu simţirea realităţilor din planul duhovnicesc i se comunică întregii fiinţe omeneşti un alt mod de fiinţare – asemănătoare poate cu aceea a celui dintâi zidit. Această cunoaştere ontologică a lui Dumnezeu devine una cu şuvoiul acestei iubiri de Dumnezeu pline de rugăciune.5

Această nouă cunoaştere ontologică a lui Dumnezeu este „lumina vieţii” despre care se vorbeşte la începutul Evangheliei după Ioan. Experienţa şi gustul ei înzestrează sufletul cu înţelepciunea de a discerne între energia nezidită sau harul nestricăcios al lui Dumnezeu şi firea zidită, muritoare şi stricăcioasă a omului. Această cunoaştere naşte în noi dorirea fierbinte a celei dintâi şi dezlipirea dureroasă de cea de a doua, iar inima, plină de rugăciune, se topeşte în iubirea de Dumnezeu. Acestea două – înţelepciunea discernământului care luminează mintea, pe de o parte, şi dragostea de Dumnezeu cea fără de saţ care înflăcărează inima, pe de altă parte – alcătuiesc ceea ce s-ar putea numi însuflarea dumnezeiască. Altfel spus, iubirea împreunată cu înţelepciunea mistuie duhul omului devenit sălaş al însuflării dumnezeieşti.

Însuflarea dumnezeiască naşte în om o anumită înclinare a duhului. Potrivit definiţiei Părintelui Sofronie, „prin însuflare înţelegem a purta în sine puterea Duhului Sfânt.” Prezenţa harică a lui Hristos în noi călăuzeşte tot ce aducem înaintea Lui spre un ţel sfânt, şi anume îndumnezeirea întregii noastre fiinţe. Cu alte cuvinte, însuflarea curăţeşte toate cele ce pot fi curăţite – trupul şi puterile sufleteşti ale omului. Ea mistuie necurăţia minţii şi alungă tot lucrul potrivnic suflării Duhului Sfânt. Uneori, spune Sfântul Apostol Pavel, ia chipul „unei înfricoşate aşteptări a judecăţii şi a văpăii focului ce va să mistuie pe cei potrivnici” (cf. Evr. 10, 27).

Dar însuflarea este şi o dorinţă fierbinte care înclină inima să lupte cu hotărâre pentru păstrarea acelei credinţe vii despre care Sfântul Pavel spunea că „este lucrătoare prin iubire (Gal. 5, 6). În Viaţa Sfântului Antonie cel Mare, scrisă de Sfântul Atanasie cel Mare, aflăm că Sfântul nu îşi măsura sporirea duhovnicească după numărul anilor petrecuţi în pustie, ci după intensitatea acestei dorinţe. Sfântul îşi păstra vie râvna lăsând în urmă trecutul şi punând în fiecare zi un nou început, împlinind astfel spusele Sfântului Pavel: „Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de Sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filip. 3,14).

4-Example-2a-The-Saviours-Transfiguration-an-early-15th-century-icon-from-the-Tretyakov-Gallery-attributed-to-Theophanes-the-GreekEl îşi amintea şi de cuvintele Proorocului Ilie care a zis: „Viu este Domnul Savaot înaintea Căruia mă voi arăta astăzi!” (cf. 3 Regi 18,15). Aceste cuvinte ne arată dorinţa şi hotărârea grabnică a Proorocului de a face în fiecare clipă voia Domnului. Insă dacă omului îi va lipsi această râvnă şi însuflare, va ajunge negreşit robul „religiei propriei sale voi”, […]  (vezi Col. 2, 23).7 Căci atunci, bogat şi îndestulat (cf. 1 Cor. 4, 8), va trăi în deşartă înşelăciune cea din predania omenească, după înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos” (Col. 2, 8).

După cum spuneam la început, omul este o fiinţă dinamică. Atunci când este insuflat de Dumnezeu, el este stăpânit de un avânt binecuvântat, precum adevereşte Psalmistul: „Pe calea poruncilor Tale am alergat când ai lărgit inima mea” (Ps. 118, 32). Această lărgire a inimii naşte în el o foame şi o sete după dreptatea lui Dumnezeu (vezi Matei 5, 6). Inima omului devine un „pământ pustiu, neumblat şi fără de apă” (Ps. 62,3) şi setea ei nu poate fi astâmpărată decât de Duhul Sfânt, „izvorul de apă curgătoare spre viaţa veşnică” (Ioan 4,14), precum zice Domnul.

st-panteleimon-church-skopje1304066549_city-nonresonant0142-1-e1407100341232Înflăcărat de dumnezeiasca însuflare, omul petrece neîncetat înaintea lui Dumnezeu şi tânjeşte după o şi mai mare plinătate a prezenţei Lui, care îi inundă fiinţa. E stăpânit de aceeaşi hotărâre precum odinioară Proorocul David când a zis: „Nu voi da somn ochilor mei şi genelor mele dormitare şi odihnă tâmplelor mele, până ce nu voi afla loc Domnului, locaş Dumnezeului lui Iacob (Ps. 131, 4-5). O astfel de însuflare desăvârşită se poate asemăna cu starea îngerilor care „odihnă nu au, ziua şi noaptea, zicând: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, Cel Ce era şi Cel Ce este şi Cel Ce vine” (Apoc. 4, 8).

Insă în starea noastră de acum, însuflarea presupune şi o anumită „asprime”, căci dragostea, componenta ei principală, este foarte exigentă, revendicându-şi cu stricteţe drepturile. Solomon a exprimat acest adevăr în chip minunat atunci când a zis: „Iubirea ca moartea e de tare… Marea nu poate stinge dragostea, nici râurile s-o potolească; de-ar da cineva pentru iubire toate comorile casei sale, cu dispreţ ar fi respins acela (Cântarea Cântărilor 8,6-7). Să nu uităm însă că Solomon a trăit într-o vreme când moartea avea încă stăpânire asupra vieţii, dar potrivit Noului Testament, dragostea este mai puternică decât moartea.

Citim în Faptele Apostolilor că Hristos în lumea aceasta „avea să pătimească” (Fapte 26, 23). El este într-adevăr Cel Ce „pătimeşte” (…), căci dragostea Lui e una pătimitoare. Dumnezeu îi dăruieşte omului dragostea Sa nemărginită –partea cea bună” şi mare de care are atâta nevoie şi despre care Domnul îi vorbise Martei (vezi Luca 10, 42); iar omul, la rândul lui, Ii dăruieşte Domnului o „părticică infimă” – inima sa. Omul suferă căci cămara inimii sale e atât de strâmtă, în vreme ce Dumnezeu este mult mai mare decât inima lui” (1 Ioan 3,20). Omul este osândit de propria lui inimă, care nu izbuteşte să cuprindă în sine plinătatea iubirii dumnezeieşti. Omul care doreşte să-şi unească deplin „părticica lui infimă” cu „partea cea mare a lui Dumnezeu” trăieşte într-o mare tensiune lăuntrică. Şi prooroc este acela care, fiind insuflat şi mânat de Duhul Sfânt, rabdă chinul acestei tensiuni lăuntrice până în clipa în care devine templu al Dumnezeului celui Viu (2 Cor. 6, 16). El pătimeşte pentru Dumnezeu: nu este în stare să-L cuprindă şi în acelaşi timp nu-şi află odihna până nu-I devine lăcaş. El suferă şi pentru semenii săi, dorind să-i vadă pe toţi mirese curate şi fără prihană ale lui Hristos, pentru ca Hristos să ia chip în inimile lor (cf. 2 Cor. 11, 2, cf. Gal. 4,19).

Însuflarea dumnezeiască naşte în noi dorinţa de a ne curăţi inima de toată întinăciunea, ca ea să poate fi adumbrită de lumina Marelui Oaspete. Această dorinţă este plină de râvnă dumnezeiască, căci Domnul însuşi a fost mistuit de această râvnă atunci când a urcat la Ierusalim ca să cureţe templul lui Dumnezeu (vezi Ioan 2, 13-17), iar noi suntem chemaţi să-I urmăm pilda. El însuşi mărturiseşte: Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49).

Sfântul Petru spunea că oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au grăit, purtaţi fiind de Duhul Sfânt” (2 Petru 1, 21). Prin urmare, viaţa proorocească înseamnă a fi purtători ai însuflării dumnezeieşti şi a fi călăuziţi de Duhul Sfânt. Dar să nu uităm că învăţătorul nostru este unul: Hristos (cf. Matei 23, 8). El este Proorocul desăvârşit, căci El S-a întrupat ca „înaintemergător” al celei de-a doua veniri a Lui în slavă. Prin cuvânt şi faptă El ne-a arătat calea prin care să ne ridicăm de la cele trupeşti la cele duhovniceşti. Marea Lui dorinţă a fost să ne pregătească spre a deveni vrednici de vederea Dumnezeirii Lui, care ni se va descoperi pe deplin abia la sfârşitul veacurilor.

[…]


Categorii

Parintele Zaharia de la Essex, Schimbarea la Fata

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Articole Recomandate

Carti recomandate