FIȚI MULȚUMITORI! Arhimandritul Zaharia Zaharou, pentru conferința de la Deva (nov. 2019, VIDEO + TEXT)

FIȚI MULȚUMITORI! (Coloseni 3, 15)

Expunerea scrisă din conferința Părintelui Zaharia Zaharou de la Deva – 13.11.2019

NOTA BENE: Traducătorii părintelui Zaharia au ales termenul arhaizant de mulțumită pentru ceea ce în limbajul obișnuit numim „mulțumire”

“Prin viața Sa fără de păcat și încordarea extremă a iubirii Sale, Hristos, Pilda noastră a fost o desăvârșită mulțumită [o mulțumire desăvârșită/a fost Mulțumirea întrupată – n.n.] adusă Tatălui Ceresc. El a dorit cu atâta ardoare mântuirea lumii, încât mai înainte de jertfa Sa, I-a mulțumit Tatălui că a bineplăcut acestuia ca Fiul Său să pătimească pentru om.

Și, mulțumind, a frânt și a zis: ”Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi”.

În timp ce mulțumea, El împlinea porunca Tatălui de a-Și da viața pentru oile Sale, ca Bunul Păstor. Aducând mulțumită, El a primit moartea rușinoasă prin care avea să vădească în chip slăvit iubirea lui Dumnezeu până la sfârșit pentru făptura Sa, dar, mai ales, avea să-i tragă pe toți la sine.

Aducerea de mulțumită ar trebui să fie răspunsul firesc al omului zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, dacă acesta primește cu smerenie darurile Domnului, recunoscând că toate câte le are i-au fost date de Sus și că și-a primit întreaga ființă cu împrumut de la Dumnezeu.

Marea însemnătate a aducerii de mulțumită constă în faptul că ea este o urmare a pildei pe care Hristos ne-a dat-o prin viața și, mai ales, prin moartea Sa.

Recunoștința și aducerea de mulțumită sunt virtuți ale tuturor celor care urmează Blândului și Smeritului Iisus, ale celor care se înrudesc în Duh cu Duhul Său. De aceea, Apostolul Pavel îi îndeamnă pe creștini să devină oameni ai aducerii de mulțumită.

Aducerea de mulțumită și smerenia se împletesc mereu una cu cealaltă. Iar noi n-am primit duhul lumii – care este un duh al mândriei, al aroganței, al ingratitudinii – ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaștem cele dăruite nouă de Dumnezeu, zice Apostolul în I Corinteni, cap. 2.

Duhul Domnului este smerit și deschide ochii sufletului, ca acesta să înceapă să discearnă binele de rău, binefacerile văzute și nevăzute ale lui Dumnezeu. În felul acesta, cu cât Îi aducem mai mult mulțumită, cu atât vom fi mai plini de uimire înaintea bunătății Domnului și cu atât se va adânci mai mult conștiința chemării a-I aparține Domnului și de a petrece în binecuvântarea prezenței Sale pentru vecie.

Potrivit Sfântului Varsanufie, ”neîncetata aducere de mulțumită mijlocește înaintea lui Dumnezeu pentru slăbiciunea noastră”. Duhul aducerii de mulțumită este plin de putere și avântul său plin de dinamism. De aceea ne întărește și suplinește toate lipsurile noastre. El își are obârșia în cunoștința smerită că suntem biete creaturi, în conștiința propriei noastre sărăcii duhovnicești, în recunoașterea adevărului că fără Dumnezeu nu putem face nimic și a faptului că n-am făcut ceva bun pe pământ.

Aducerea de mulțumită este o stare smerită care atrage harul ce vine în ajutor slăbiciunii noastre, iar Duhul cel bun se roagă pentru noi cu suspine negrăite. Fiind El însuși cel dintâi care și-a împlinit porunca ”să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” și cunoscând cât poate să fie de apăsător sentimentul de recunoștință pentru omul lipsit de înțelepciune, Dumnezeu revarsă neîncetat asupra lui binefacerile Sale, dar în chip tainic. După cum vedem din pilda celor zece leproși, recunoștința venind din partea omului „Îl ia prin surprindere” pe Ziditorul nostru și Îl „îmboldește” spre a fi milostiv și a-Și tămădui și reînnoi zidirea. Dumnezeu dorește să dăruiască fiecărui om harul înfierii și să-i adreseze aceste cuvinte: ”Toate ale Mele ale tale sunt”, însă mândria noastră se ridică asemenea unui zid care-L împiedică să-și reverse asupra noastră bogăția milostivirii Sale.

Ca ucenici ai lui Hristos, sfinții devin o neprihănită aducere de mulțumită lui Dumnezeu. Însă, după cum scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, „aceștia știau că toate darurile cu care erau înzestrați le-au fost date de Dumnezeu, Cel care a revărsat asupra lor harismele Sale, pe măsura recunoștinței cu care le-au primit”. Sfinții nu au considerat nimic al lor și doar cele pe care le-au recunoscut ca fiind primite în dar de la Dumnezeu au dobândit ipostas în viața lor. Același lucru este valabil pentru fiecare om. Toate cele pentru care aducem mulțumită devin ale noastre, altfel este ca și cum le-am fi obținut pe nedrept de la Domnul. Însăși viața noastră am primit-o cu împrumut de la Domnul. Dacă recunoaștem acest lucru și îi aducem mulțumită pentru felul în care ne-a adus dintru neființă întru ființă, atunci viața noastră trecătoare este îndreptățită și răscumpărată, de vreme ce Domnul ne dăruiește cele cerești în locul celor pământești, cele veșnice în locul celor vremelnice, cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase. (A fost un citat din rugăciunea de la Prefacere de la Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Vasile cel Mare).

Când degetul lui Dumnezeu se atinge de ochii sufletului pentru ca omul să vadă din nou asemenea orbului din Evanghelie, atunci, plin de uimire și de cutremur, sufletul începe să discearnă marile și nenumăratele binefaceri pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra noastră și descoperă că Dumnezeu este mai mare decât inima noastră. Oricât de mult ni s-ar deschide inima și oricât de mult ar arde de văpaia iubirii dumnezeiești, ea se dovedește prea mică și neîncăpătoare pentru a-I fi sălaș. Atunci, nu ne rămâne decât să aducem mulțumită până la sfârșit pentru toate pe care le știm și pe care nu le știm pentru binefacerile arătate și cele nearătate ce ni s-au făcut nouă. (Acest citat a fost din anforaua, adică rugăciunea de la Prefacere din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur).

Iar cele pentru care aducem mulțumită dobândesc ipostas [se întrupează în realitate – n.n.].

Dacă Îi aducem mulțumită pentru jertfa Sa cea mai presus de înțelegerea omenească, atunci ne însușim rodul acestei jertfe, adică mântuirea cea veșnică.

Dacă Îi mulțumim pentru Pronia Sa minunată, atunci această Pronie nu ne va părăsi în toate zilele vieții noastre.

Dacă Îi mulțumim pentru Harul cu care i-a înzestrat pe semenii noștri, atunci, în chip tainic, prin mijlocirea Duhului Sfânt, vom deveni și noi părtași la roadele darurilor lor.

Cu cât vom aduce mai multă mulțumită, cu atât mai bogat va revărsa asupra noastră darurile Sale potrivit învățăturii Sale, căci tot celui ce are recunoștință pentru darurile lui Dumnezeu, i se va da și-i va prisosi. Iar de la cel ce n-are și consideră că-i aparține lui Dumnezeu ca fiind avutul său propriu și propria sa realizare și ceea ce are i se va lua.

Ba mai mult, dacă Îi mulțumim până la capăt pentru toate binefacerile pe care le-am primit până acum, putem nădăjdui cu încredere că, drept răspuns la rugăciunile noastre de cerere, Dumnezeu nu va întârzia să ne dăruiască întreaga bogăție a bunătății Sale.

Potrivit cuvântului Apostolului:

„Nu vă împovărați cu nici o grijă, ci întru toate prin închinăciune și prin rugă cu mulțumire cererile noastre să fie arătate lui Dumnezeu”.

Lucrurile pentru care se cuvine să aducem mulțumită sunt fără de număr. Putem începe prin a-I mulțumi pentru binefacerile lui cele văzute, pentru faptul că ne-a adus pe lume și că ne-a izbăvit de atâtea ori de la moarte, fie că am fost sau nu conștienți de aceasta.

Să-I mulțumim pentru Sfântul Botez prin care am devenit mădulare ale trupului Său, pentru oamenii pe care ni i-a scos în cale și de la care am primit daruri duhovnicești.

Pentru că ne-a îngăduit să cunoaștem și să chemăm Sfânt Numele Său, prin care am dobândit o plută salvatoare pentru a traversa cu bine marea acestei vieți.

Putem să-I mulțumim pentru cuvântul Său, care este lumina cărărilor noastre, pentru că în fiecare Sfântă Liturghie El nu lasă pământul să se deschidă și să ne înghită din pricina rușinii feței și a păcătoșeniei inimii noastre.

Să-I mulțumim pentru că ne dăruiește viața Sa neveștejită hrănindu-ne cu Pâinea ce s-a pogorât din cer pentru a dărui viață lumii și cu scump Sângele Său care ne-a răscumpărat pe noi din păcat.

Pe măsură ce vederea încețoșată a sufletului începe să se limpezească prin aducerea de mulțumită, ajungem în punctul în care Îi mulțumim pentru fiecare bulă de aer pe care ne-a dăruit-o, pentru că El este Cel ce spre suflare a revărsat aerul. De asemenea, ajungem să discernem încetul cu încetul rațiunile din spatele întregii ființări.

Prin aducerea de mulțumită, noi nu contemplăm așa numitele „legi ale naturii”, ci realizăm că în spatele tuturor lucrurilor stă mâna Atotputernicului Dumnezeu și suntem încredințați de adevărul Cuvântului Său și anume: Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez. Mai întâi ne minunăm văzând cum întreaga zidire este alcătuită în chip așa de armonios spre a aduce slavă lui Dumnezeu, iar, mai apoi, toate cele dinlăuntrul nostru binecuvintează numele cel Sfânt al Lui. Îi mulțumim Domnului că este așa cum este și că nu mai este nimeni altul asemenea Lui.

Nu după multă vreme ne dăm seama de sărăcia noastră duhovnicească. Descoperim că bietele cuvinte de mulțumire pe care le îngăimăm nu sunt îndeajuns pentru a exprima recunoștința pe care o resimțim față de Preabunul și Iubitul nostru Părinte, recunoștință care ne mistuie inima, iar aceasta naște în noi singura tristețe cu adevărat îndreptățită din viața noastră. Atunci plângem și ne tânguim pentru că nu suntem vrednici și nici în stare să-I mulțumim așa cum I se cuvine și durerea noastră pune început pocăinței, izvorâte din recunoștința pentru darurile lui Dumnezeu și din dragoste pentru marea Sa milostivire, care este într-adevăr împodobită cu frumusețea mai mult decât fiii oamenilor.

Milostivirile Lui nu încetează. În fiecare dimineață sunt altele. Ele fac ca însuflarea noastră în rugăciune să prindă aripi și reînvie în noi pocăința izvorâtă din recunoștință, astfel încât aceasta să fie mereu nouă și să nu mai aibă sfârșit pe pământ.

Lacrimile vărsate pentru păcatele noastre vor seca destul de repede, pentru că Dumnezeu Se grăbește să ne ierte toate greșelile, să ne iasă în întâmpinare, să cadă pe grumazul nostru și să ne sărute, dar dacă iubirea neprihănită pe care Hristos a vădit-o prin patimile Sale mântuitoare pentru lume pune stăpânire pe întreaga noastră ființă, lacrimile noastre se vor preface într-un izvor nesecat, devenind expresia cea mai nobilă și mai desăvârșită a recunoștinței față de Dumnezeu.

Părintele Sofronie spunea: „Inima, în afară de plâns, nu are alt mijloc de a-și exprima iubirea sa îndurerată înaintea lui Dumnezeu”. Așadar, aducerea de mulțumită duce la plânsul neîncetat, care întărește inima omului pentru a putea sta în prezența Atotputernicului Iisus, reînnoind și păstrând raiul în străfundurile ființei noastre.

Toate în viață, chiar și necazurile, devin prilejuri de a-i aduce mulțumită, în strădania noastră de a-i înapoia Domnului dragostea tare pe care I-o datorăm, căutând să-I bineplăcem și să-I răspundem, fie chiar și într-o mică măsură, iubirii Sale până la sfârșit.

În această viață, negreșit vom cunoaște durerea, fie că primim răsplata cuvenită pentru faptele noastre, fie pentru că, potrivit pogorământului Său, Dumnezeu caută să ne certe și să găsească un prilej de a ne dărui harul Său, ori pentru că ne facem părtași la suferința drepților, sau, mai degrabă, a singurului Drept, a lui Hristos, care avea să pătimească, după cum citim în Faptele Apostolilor.

Dacă înfruntăm durerea doar la nivel psihologic, ne vom umple de amărăciune, ne vom slei de puteri și ne vom veșteji. Însă, dacă aducem mulțumită Domnului, care binevoiește să ne poarte de grijă, așa nevrednici cum suntem, și dacă prefacem durerea în energie pentru rugăciune, atunci rugăciunea noastră va fi proaspătă, luminoasă, duhovnicească și un punct de legătură cu Cel care, pentru mântuirea noastră a devenit tot numai o rană, din creștet până în tălpile picioarelor.

În scrierile părinților pustiei aflăm următoarea învățătură:

”A zis avva Iosif Tebeul: trei cete sunt cinstite înaintea Domnului: Când omul este bolnav și i se adaugă ispite și cu mulțumire le primește. Iar a doua este când cineva își face toate lucrurile sale curate înaintea lui Dumnezeu și nu au nimic omenesc. Iar a treia, când cineva șade sub supunerea unui părinte duhovnicesc și se leapădă de toate voile sale”.

Sunt mulți bolnavi care prin aducerea de mulțumită au aflat mare har în suferința lor, suferință care în alte împrejurări le-ar fi fost de nesuportat. Aducând mulțumită Domnului ei au simțit atâta dulceață în inimă, încât până la ultima suflare nu au contenit să-I mulțumească lui Dumnezeu. Și așa s-au făcut părtași la biruința lui Hristos asupra stricăciunii și a morții.

Toți cei care au pus în practică acest lucru s-au încredințat de adevărul celor spuse și mulți dintre ei, atât în mănăstiri, cât și în lume, au făcut din aducerea de mulțumită o nevoință ascetică prin care să se lupte cu patimile și să biruiască toată ispita.

În prima perioadă a vieții duhovnicești, atunci când harul ne învăluie din toate părțile, aducerea de mulțumită devine un dar care ne păzește să nu cădem în înșelarea de a crede că însuflarea și ușurința cu care ne rugăm sunt rodul strădaniilor noastre. Însă, mai ales în cea de-a doua perioadă a vieții duhovnicești, atunci când harul, în forma sa palpabilă, se retrage, aducerea de mulțumită devine o cale de a ne arăta credincioșia față de Pronia lui Dumnezeu.

Dacă omul stăruie în aducerea de mulțumită, chiar și atunci când durerea sa, fie ea trupească sau duhovnicească, atinge limita, el ajunge să cunoască libertatea duhovnicească, pentru care a fost menit de Dumnezeu. O astfel de suferință devine un privilegiu prin care el își îndreaptă întreaga ființă în chip hotărât și irevocabil către Domnul. Chiar dacă suferința sa nu este decât răsplata pentru păcatele săvârșite mai înainte, prin osândirea de sine și prin aducerea de mulțumită, durerea lui se preface în energie pentru spovedanie și rugăciune, care îl îndreptățesc pe om înaintea lui Dumnezeu.

Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, cea mai bună pildă ne este tâlharul cel bun care, atârnând peste prăpastia morții, a mărturisit că merita pieirea, iar lui Hristos I se cuvenea toată slava și dreptatea, de aceea Domnul l-a luat cu El în Rai chiar în aceeași zi.

Cuvântul pe care Dumnezeu i l-a încredințat  Sfântului Siluan, și anume: ”Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”, cuvânt pe care el împreună cu alți uriași duhovnicești l-au trăit în chip haric, poate fi pus în practică și la un nivel obișnuit al vieții, prin aducerea de mulțumită. Adică, atunci când acceptăm, fără să deznădăjduim, Pronia lui Dumnezeu în viața noastră, chiar dacă ea ne pare a fi foarte aspră și păstrăm pe buze și în inimă cuvintele Psalmistului: „Fie numele Domnului binecuvântat, de acum și până în veac”.

Iadul este locul din care lipsește Dumnezeu și dacă, lovit fiind de moarte și tânjind în pământ pustiu, și neumblat și fără de apă, după atingerea de Dumnezeul cel viu, sufletul află puterea de a se osândi pe sine, puterea de a-L binecuvânta pe Domnul și de a-I aduce mulțumită, un astfel de suflet devine dovada vie că credința este mai puternică decât moartea și decât pustiirea care-l împresoară din toate părțile.

Aceasta este biruința care a biruit lumea: credința noastră, zice Sfântul Apostol Ioan.

Aducerea de mulțumită ca nevoință ascetică în desăvârșirea sa ultimă este de fapt marea știință a Sfântului Siluan, în forma sa inversată. Mai întâi, nu deznădăjdui, de vreme ce ai cunoscut în chip ontologic, prin aducerea de mulțumită, că Domnul este Dumnezeul celor care se pocăiesc, Dumnezeul milei care îi mântuiește pe cei nevrednici și că mâna sa pe toate le poate face, ajungând chiar și în cel mai adânc abis.

Însă, ține-ți mintea în iad, căci nu este alt foc să stingă în noi lucrarea patimilor ce ne face robi întunericului pe care îl urâm și ne împiedică să ne unim cu Domnul nostru Preaiubit.

În vremurile de azi, când domnește fărădelegea și iubirea multora s-a răcit, oamenii încep să simtă cum îi apasă ceasul și stăpânirea întunericului, precum și iadul care îi împresoară din toate părțile. Caracterul omului contemporan a fost subminat din pricină că patimile devastatoare ale mândriei și ale îndreptățirii de sine au ajuns să fie privite ca semne ale sănătății sufletești.

În același timp, smerenia mântuitoare care îl face pe om în stare să săvârșească lucruri mai presus de fire este considerată de cultura contemporană drept un semn de slăbiciune și morbiditate, pentru că oamenii din ziua de azi L-au pierdut pe Dumnezeu ca punct de reper și nu-și mai pun nădejdea în marea Sa milostivire. Ei își plâng de milă și dau vina pe Dumnezeu, Care singur este Bun, iar atunci când se abat asupra lor necazuri și năpaste, ei rup orice legătură cu Singurul care ar putea să-i izbăvească din moarte. Însă aducerea de mulțumită are puterea de a reaprinde dragostea și, împreună cu osândirea de sine, ne întărește foarte mult lăuntric.

Aducerea de mulțumită presupune recunoașterea a două adevăruri:

1. Că Dumnezeu este binecuvântat în vecii vecilor; și
2. Că noi, slugi netrebnice, suntem ființe stricăcioase.

Conștientizarea acestor două realități duhovnicești atrage la noi Duhul Adevărului, care ne întărește, treptat, firea și sufletul bolnav, pentru ca, înzestrați cu curaj duhovnicesc, să purcedem pe calea mântuirii, pe care Dumnezeu Însuși a descoperit-o părinților noștri.

Sfânta Liturghie este forma cea mai desăvârșită a aducerii de mulțumită.

Sfântul Nicolae Cabasila spune: „Cu fiecare Liturghie pe care o săvârșim noi ne exprimăm recunoștința pentru lucrarea de mântuire pe care Dumnezeu a săvârșit-o în chip minunat pentru noi”. Iar părintele Sofronie afirmă: „Acel foc pe care l-a aruncat El pe pământul inimilor noastre s-a aprins în sângele nostru prin împărtășirea cu sângele Său și, firește, ne-am umplut de mulțumită față de El pentru nemărginitele Sale daruri către noi”. Și însăși slujirea noastră se numește mulțumită – Euharistie.

În timpul Liturghiei, în ascultare față de cuvântul apostolic, și cu aducere de mulțumită, noi punem înaintea Domnului rugăciunile noastre de cerere, toată tânjirea și toată durerea din suflet. În inima Liturghiei, stând cu cutremur înaintea Domnului, noi cântăm în sfânta anaforală:

„Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ție Îți mulțumim Doamne, Ție Dumnezeul nostru”.

Jertfa lui Hristos covârșește înțelegerea omenească și suferința Lui depășește calitativ suferința oricărui muritor, oricât de mult ar pătimi el. Binefacerile pentru care Îi aducem mulțumită sunt incomparabil mai numeroase decât cele pentru care ne rugăm, pentru că Domnul în marea Sa milostivire, căzând noi, iarăși ne-a ridicat și nu S-a depărtat, toate făcându-le și până ne-a suit la cer, în Împărăția Sa ce va să fie.

Singura binefacere pe care încă nu am primit-o și care ne va fi dăruită la cea de-a doua Lui venire este nestricăciunea trupului, dar ne-a înzestrat deja cu toate celelalte daruri, chiar dacă noi le-am pierdut sau încă nu le-am făcut să fie lucrătoare în noi.

În Liturghie aducem mulțumită Domnului și pentru Sfinții săi, „mai ales pentru Preasfânta Preacurata, Preabinecuvântata Slăvita Stăpâna noastră, de Dumnezeu-Născătoarea și pururea Fecioara Maria”. Așa încât, potrivit Sfântului Apostol Pavel, „darul acesta făcut nouă prin rugăciunea multora să ne fie prilej de mulțumire adusă de către mulți pentru noi”.

Cu alte cuvinte, lucrurile mari și minunate pe care Dumnezeu le lucrează pentru Sfinții săi au nevoie de o aducere de mulțumită pe măsură. Însă omul este în stare să facă acest lucru numai dacă unește cântarea sa de biruință cu cântările celorlalte mădulare ale bisericii.

Sfântul Nicolae Cabasila ni-i dă drept pildă pe cei trei tineri în cuptorul cu foc. Când Domnul a prefăcut văpaia focului lor în rouă, aceștia au chemat întreaga zidire, pe îngeri și pe oameni, deopotrivă, cerul, soarele și pământul și toate câte le cuprinde El, pentru a–I aduce slavoslovie Domnului așa cum I se cuvine.

Astfel, atunci când noi mulțumim pentru darurile pe care sfinții le-au primit de la Dumnezeu, deși suntem prea săraci ca să se sălășluiască în noi aceste daruri pe care le poartă sfinții, și vasul nostru se poate umple prin părtășia la harul lor.

În Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, cu puțin înainte de rugăciunea domnească, preotul zice:

”Dumnezeul nostru, Dumnezeul mântuirii, Tu ne învață pe noi, să-Ți mulțumim cu vrednicie pentru binefacerile Tale!”.

Noi învățăm ce este adevărata și cuvenita aducere de mulțumită, din cuvintele și din experiența duhovnicească a părinților noștri întru Domnul și a sfinților.

Părintele Sofronie spunea că în răstimpul rugăciunii sale îndurerate, nu-și întorcea mintea spre sine. Chiar și atunci când Dumnezeu a binevoit să-l cerceteze și să-l învăluie cu lumina Sa necreată, deși se lepădase de tot lucrul zidit, dezgustul față de sine nu l-a părăsit.

„În toată ființarea era numai El și eu, jalnică pocitanie”.

Definiția aducerii de mulțumită vrednică de Dumnezeu este dată de Sfântul Ioan Gură de Aur:

„Vrei să știi ce cuvinte de mulțumire să întrebuințezi, ascultă cuvintele celor trei tineri, și anume: Greșit-am, nelegiuit-am, drept ești Doamne în toate câte ne-ai făcut nouă, că pe toate le-au adus cu dreaptă judecată”.

Mulțumești lui Dumnezeu când îți mărturisești păcatele.

Mulțumești, mai cu seamă, lui Dumnezeu când arăți că ești vinovat de nenumărate păcate, când nu refuzi dreapta pedeapsă.

Atunci când mărturisim că Dumnezeu este drept în toate judecățile Sale și, în același timp, ne osândim pe noi înșine în toate necazurile care se abat asupra noastră în această viață, noi mărturisim un adevăr veșnic, și anume că Dumnezeu este adevărat, iar tot omul mincinos și, în felul acesta, devenim și noi adevărați, astfel încât Duhul Adevărului se poate sălășlui în noi pe vecie.

În Cer și pe pământ toată suflarea Îl laudă pe Domnul. Încă mai înainte de întru(chi)parea Cuvântului, li s-a îngăduit unor drepți să contemple cu ochii neprihăniți ai sufletului vederea acestei neîncetate slavoslovii. Proorocul Isaia a văzut heruvimii și serafimii zburând în jurul tronului lui Dumnezeu, strigând unul către altul și zicând: ”Sfânt, Sfânt este Domnul Savaot. Plin este tot pământul de Slava Lui”.

Prin venirea Sa pe pământ, prin smerenia și jertfa Sa absolută, Hristos a vădit desăvârșirea iubirii lui Dumnezeu, care, iubind pe ai Săi din lume, până la sfârșit i-a iubit, iar marea taină a deșertării Sale de Sine i-a uimit chiar și pe îngeri, dându-le o nouă învățătură. De atunci încolo, atât în Cer, cât și pe pământ, aducerea de mulțumită nu a putut să rămână la fel, ci a fost adusă Mielului lui Dumnezeu, Fiul Tatălui, Celui ce ridică păcatul lumii.

„Și toată făptura care este în cer și pe pământ și sub pământ și în mare și toate câte sunt în acestea le auzim zicând: Celui ce șade pe tron și Mielului, fie binecuvântarea, și slava, și cinstea și puterea în vecii vecilor!”

Și toți îngerii și sfinții i se închină lui Dumnezeu zicând: ”Mulțumim Ție, Doamne Dumnezeule, Atotțiitorule, Cel ce ești și Cel ce erai și Cel ce vii…”. AMIN

[transcriere – revizuita- de G.R., pentru Cuvantul Ortodox]

 

Legaturi: