ORBUL DIN NAȘTERE și CURAJUL DE A (NE) PRIVI ÎN OGLINDA LUI HRISTOS. “Dumnezeu ne dăruieşte întotdeauna darurile Sale mai pre­sus de fire pe măsura aducerii de mulţumită cu care le primim. Numai acele lucruri pe care le recunoaştem ca fiind daruri de la El devin cu adevărat ale noastre”

“În momentul când pui în față ego-ul, nu mai vezi nimic!”

Pentru aceasta Duminica, a VI-a dupa Pasti, va mai recomandam:

***

Predica pr. Cristian Onea (Parohia Ceaus Radu – Bucuresti) la

Duminica a VI-a după Paşti (a Orbului din naştere):

– “Cu câtă credință îl va fi mărturisit el [orbul], împotriva tuturor răutăților din jur sau a limitărilor religioase din vremea aceea. Atunci când Dumnezeu îți face un bine și te scoate dintr-un mare necaz, devii misionar de primă mână pentru familia ta și pentru cei din jur…“

– “…Totuși, se întâmplă să fim câteodată supărați [pe noi înșine] atunci când îți dai seama că n-ai văzut o situație, că ai reacționat într-un mod egoist, răutăcios și tu mai vii și pe la biserică, îți pare rău că ai lovit pe casnicul tău, pe soția ta/pe soțul tău printr-un cuvânt, printr-un moft, printr-o răutate…. Când ai luat o decizie într-un astfel de moment [de orbire a egoismului, a răutății] când n-ai văzut mai departe și acea decizie a deranjat, a supărat, a frustrat pe copilul tău, l-ai făcut să ofteze din adâncul inimii: de ce tata/mama a făcut așa? În momentul când pui în față ego-ul, nu mai vezi nimic! Și Doamne ferește să luăm decizii mari atunci când suntem stăpâniți cu putere de egoism!”

“De multe ori, în momentul în care adunăm în jurul nostru lucruri materiale, în momentul în care trăim limitat doar pentru trup, ne vedem [numai] pe noi. Fericit este omul acela care dăruiește, fericit este omul acela care trăiește pentru ceilalți! Pentră că, din momentul acela, Dumnezeu îi dăruiește din vistieria sa multe bunătăți, multe taine! Omul fericit este acela care este iconom al tainelor [al darurilor] lui Dumnezeu, dragii mei, bucuria aceasta este nepieritoare!“

***

Părintele Zaharia Zaharou:

Duminica Orbului

La fel ca în pericopa samarinencei, tot aşa şi în pericopa evanghelică din Duminica Orbului, întrezărim cât de însem­nate sunt adevărata cunoaştere de Dumnezeu şi dreapta în­văţătură pentru a dobândi prefacerea şi lărgirea inimii. În acelaşi timp, ne dăm seama cât de necesar este să ne recu­noaştem sărăcia şi orbirea duhovnicească, precum şi neputin­ţa de a cuprinde cu mintea taina iubirii lui Dumnezeu, pentru a nu cădea în înşelare şi pentru ca însuflarea noastră să rămâ­nă pururi vie.

După cum însuşi Domnul a spus, scopul tămăduirii orbu­lui a fost vădirea slavei Lui şi împărtăşirea adevăratei cunoaş­teri de Dumnezeu oamenilor. Împotrivirea fariseilor faţă de această lucrare ziditoare a lui Iisus şi refuzul lor de a-L recu­noaşte ca „lumina mare” (Matei 4,16) pogorâtă de Sus, L-au determinat să rostească aceste cuvinte: „Spre judecată am ve­nit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi” (Ioan 9, 39).

Dumnezeu l-a zidit pe om cu scopul de a-l face părtaş la slava Lui (cf. 2 Petru 1, 4), chemându-l totodată să răsfrângă această slavă asupra întregii zidiri şi mai apoi să I-o înapoieze Lui, izvorul ei. După cum spune marele Apostol Petru. Dumnezeu „ne-a chemat din întuneric, la lumina Sa cea minunată“ (cf. 1 Petru 2, 9). Dumnezeu este lumina cea mare, iar omul este oglindirea Lui. Atunci când Domnul a luat trup omenesc, El nu a căutat să săvârşească nimic de la Sine Însuşi (cf. Ioan 8, 28), ci doar lucrarea pe care Tatăl I-a poruncit să o împlinească. El nu a căutat slava Sa, ci slava Celui care L-a trimis (cf. Ioan 8, 50). La fel şi omul, fiind oglinda slavei lui Dumnezeu, nu ar trebui să reflecte nimic al său, ci doar ceea ce i-a fost dat de Sus şi nu ar trebui să păstreze nimic pentru sine, ci pe toate să le înapoieze lui Dumnezeu cu recunoştinţă, spre slava Lui.

Fariseii îşi puneau încrederea în cunoaşterea legii şi în virtuţile lor. De aceea nici nu au putut să recunoască Lumina cerească ce luminează şi lărgeşte inima omului. Dimpotrivă, orbul din naştere a dat dovadă de simplitate şi de sinceritate, învrednicindu-se nu numai de dobândirea vederii trupeşti de care fusese văduvit până atunci, ci mai cu seamă de dobândi­rea vederii duhovniceşti, care Îl recunoaşte şi Îl mărturiseşte pe Hristos ca Domn a toată zidirea.

vindecarea orbului – Gabriela Mihaita David

Credinţa în Hristos şi mărturisirea păcătoşeniei noastre – sigurul întuneric real – ne curăţeşte oglinda sufletului pentru a putea reflecta Lumina vieţii, care este Domnul. Dacă ne pu­nem încrederea în darurile fireşti cu care am fost înzestraţi, ele ne întunecă oglinda sufletului, astfel încât aceasta nu mai poate reflecta Lumina dumnezeiască. Sufletul nu ar trebui să socotească drept lumină a sa niciun lucru zidit, ci mai degra­bă să oglindească Lumina lui Dumnezeu, care este nezidită. Doar atunci omul Îi urmează lui Hristos şi se face sălaş al Lu­minii vieţii.

Din clipa în care S-a întrupat pe pământ, Hristos a devenit punctul de referinţă pentru toţi oamenii. El este semnul lui Dumnezeu pentru toate generaţiile, semn care, aşa cum spu­ne Scriptura, „va stârni împotriviri“ (Luca 2, 34). Mântuirea veşnică sau pierzania veşnică depind de felul în care omul se defineşte în relaţia sa cu Dumnezeu. Necredinţa îl afundă pe om în întunericul morţii, în vreme ce credinţa în Dumnezeu îl face moştenitor al vieţii veşnice.

Mulţi s-au apropiat de Domnul în timpul arătării Lui în trup. Mulţimile Îl împresurau, însă puţini au fost cei care au izbutit să statornicească o legătură purtătoare de viaţă cu El, precum Iosif din Arimateea, Nicodim, femeia samarineancă sau orbul din naştere. Ceilalţi au văzut, au auzit şi au plecat, rămânând o mulţime amorfă, care într-o zi striga: „Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9), pentru ca în ziua următoare să stri­ge: „Să fie răstignit!” (Matei 27, 22). Dacă nu ne apropiem de Hristos cu credinţă şi evlavie, cu frică şi cu smerenie, nu vom putea să ne unim cu Duhul Său.

Şi noi intrăm în biserica Domnului, care este plină de sla­va Sa, plină de harul Său, însă câţi dintre noi aflăm această legătură cu Dumnezeu, încât să plecăm reînnoiţi duhovnicește, aşa cum au plecat bătrânii lui Israel, îmbătaţi de mângâierea dumnezeiască şi cântând: „Umplutu-ne-am de mângâiere” (Ps. 125, 1)? Câţi plecăm îmbătaţi de mângâierea pe care am aflat-o pentru că ne-am unit cu nădejdea vie a mântuirii noastre, cu Hristos?

Vindecarea orbului din naştere ne reaminteşte de zidirea lumii din nimic de către Dumnezeu. Hristos i-a dăruit mai în­tâi sănătatea trupească, şi numai după ce orbul L-a mărturisit ca Binefăcător al său, s-a învrednicit şi de tămăduirea duhov­nicească, căci a primit darul mai presus de fire al credinţei şi a moştenit viaţa cerească.

Dacă Îi mulţumim lui Dumnezeu neîncetat şi din toată inima pentru viaţa pe care ne-a dăruit-o şi pentru toate bi­nefacerile Sale către noi, atunci vom îndreptăţi darul Său şi vom îndupleca milostivirea Lui să reverse asupra noastră şi darurile Sale mai presus de fire, prin care vom fi bineplăcuţi Domnului şi ne vom împlini menirea cea mai înainte de veci.

Dumnezeu ne dăruieşte întotdeauna darurile Sale mai pre­sus de fire pe măsura recunoştinţei şi a aducerii de mulţumită cu care le primim. Numai acele lucruri pe care le recunoaştem ca fiind daruri de la El devin cu adevărat ale noastre. Aşijderi, atunci când Îi aducem mulţumită Domnului pentru darurile pe care le-a revărsat asupra sfinţilor şi asupra fraţilor noştri întru Hristos, devenim părtaşi la aceste daruri şi ne îmbogă­ţim în Dumnezeu.

Atunci când devenim „mulţumitori” (Col. 3, 15), adică Îi aducem Domnului vrednică mulţumită, suntem călăuziţi de la întunericul neştiinţei la lumina întregului adevăr al lui Dum­nezeu (cf. Ioan 16, 13) şi Îl slăvim în chip vrednic pe Hristos, Care S-a făcut pentru noi izvorul a tot lucrul bun.

(in: Arhimandrit Zaharia Zaharou, Vesnicul astazi, Editura Bizantina, 2018)

***

Altarul credintei (Moldova):

Duminica orbului – ultima duminică a perioadei pascale

Este ultima duminică a perioadei pascale, dar nu ultima în care Dumnezeu încearcă să ne trezească la realitate, aducându-ne exemple vii, pe care, auzindu-le sau citindu-le, ne regăsim în ele.

[…]

La fel și Dumnezeu ne pune la îndemână exemple în care se reflectă starea noastră spirituală. Toate sunt ca într-o oglindă.

Astăzi avem o imagine impunătoare: Hristos înconjurat de mulțime, precum era de fiecare dată, și un orb care cerea milă la marginea unui drum. Un orb din născare, care-și lucra bucata de pîine, cerșind. Probabil nu voia să fie o povară pentru părinți. Avea o boală care-i punea deseori pe gânduri pe trecătorii îndrăzneți și pe fariseii fățarnici: Cine oare a greșit, el sau părinții lui, de s-a născut orb?

Oamenii noștri întotdeauna au tupeul să facă ordine în grădini străine, uitând de propria gospodărie, să poarte grijă de cei din jur și să nu ia seama la sine. Știți de ce? Sunt oameni fricoși, care se tem să privească în oglindă. Pentru a te privi în oglindă, uneori e nevoie de mult curaj. Pe lângă toate acestea, se cred buricul pământului și strigă în gura mare: Omul – ce mândru sună acest cuvânt!

În îngâmfarea lor, oamenii au uitat că toate de la Dumnezeu vin, iar ei, din cele ce se văd la moment, n-au reușit nimic să facă decât să distrugă și să dezbine. Și asta o numesc uneori – știință. El ne-a încredințat pământul, iar noi l-am adus la limită. El ne-a încredințat Adevărul, iar noi stăruim să-L ocolim. De ce? Oamenii au iubit mai mult întunericul și nu vor să vină la lumină ca să nu se vădească faptele lor, căci sunt rele. (Ioan 3. 19)

Observăm cât de mult oamenii doresc să transforme Învierea Domnului din Sărbătoare în prilej de sărbătorire. Dar noi cunoaștem că dreptul moral de a se saluta cu „Hristos a Înviat” îl au doar cei care cred în înviere, că moarte nu mai există, cei care împreună au înviat cu Hristos. Creștinii ar trebui să fie acei oameni care sfidează moartea și frica ei.

Știind că moartea lor pentru Hristos e o naștere întru veșnicie, primii creștini și-o doreau mult. Ei erau convinși că în Hristos este doar înviere. Acestea puține amintite, par prea ieșite din comun pe lângă lungile rânduri de condoleanțe și „susținere” în „momentele grele” a obștilor monahale și creștinilor de rând, cu privire la trecerea la „neființă” a unor prieteni, rude sau părinți. O teribilă predică a deznădejdii.

Oare asta nu se arată ca o stare de orbire a noastră a tuturor? A te naște orb sufletește, nu-i un păcat. E o mare greșeală când oamenii sunt satisfăcuți de starea lor. E un mare păcat când oamenii nu au curajul să stea în fața lui Hristos, precum a făcut-o acest orb din naștere care nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci s-a născut orb ca să se arate într-însul lucrurile lui Dumnezeu. (Ioan 9. 3) În sufletul lui, el niciodată nu s-a limitat la bănuții sau pîinea care i-o dădeau trecătorii, ci a căutat ceva mai mult – să vadă.

Pentru noi e un păcat mare ca atunci când recunoaștem orbirea spirituală, dar Îi cerem lui Dumnezeu mai întâi bucata de pîine de care, avem poruncă să nu ne îngrijim prea mult (Matei 6.25), iar orbirea o folosim doar ca să provocăm mila Cuiva… Dumnezeu e gata în orice moment să ia asupa Sa viața noastră cu toate necazurile și neputințele noastre, dar nu dorește să fie o simplă împrejurare în viața fiecărui din noi.

Dacă am avea curajul de a sta înaintea lui Hristos, privind în ochii Lui ca într-o oglindă, Evanghelia n-ar fi o simplă adunare de idei filosofice, ce ar ajuta la instalarea păcii pe pământ, ci Cuvântul lui Dumnezeu care are puterea să ne întoarcă vederea duhovnicească. Apocalipsa n-ar fi o carte ce ne înspăimântă pe toți, ci o descoperire despre venirea Celui pe care L-am iubit din toată inima și am spune împreună cu ea: Amin! Vino, Doamne Iisuse! (Apoc. 22. 20)

P.S. Conștiința este glasul lui Dumnezeu. Dacă nu-l auzi, nu crede că El nu-ți vorbește. Ia seama, poate ai probleme cu auzul. Iar dacă nu-L vezi pe Dumnezeu, nu crede ca El nu este. Fii atent! Probabil ai probleme cu vederea…

Arhim. Augustin Zaborosciuc

Legaturi:

“CANTATI DOMNULUI CANTARE NOUA…” – Arhim. Zaharia Zaharou ne descopera “cum tanjeste Dumnezeu ca noi sa ne smerim pentru a ne putea darui inca si mai mult har”. RECUNOSTINTA FATA DE DUMNEZEU – IZVOR NESECAT DE INSUFLARE. “Ispita noutatii” vs. dinamica nesfarsita a vietii harului

Parintele Zaharia de la Essex – Cuvant de invatatura catre preoti, Durau, sept. 2011 (VIDEO): “Sa aducem multumire lui Dumnezeu continuu si pentru toate!”

OMUL LAUNTRIC SI VALOAREA LACRIMILOR. Cuvant pentru suflet de la ARHIM. ZAHARIA ZAHAROU – calauza pe calea Postului. CUM SA NE REDESCOPERIM SI SA NE CURATIM INIMA, facand-o locul unde “Dumnezeu Se revarsa ca o ploaie”?

TAINA MULȚUMIRII. “Din ce ai, poti sa-ti faci rai”

Sfantul Tihon din Zadonsk: VEZI-TI, OMULE, SARACIA!

Nu spargeti oglinda!

Despre REFUZUL DE A NE PRIVI IN OGLINDA CONSTIINTEI si de A NE ASUMA RESPONSABILITATEA PACATULUI. Antidotul iubirii de sine: jertfa

FUGA OMULUI DE SINE INSUSI. Mecanismele de aparare in fata… adevarului. Mic indrumar psiho-duhovnicesc de CERCETARE LAUNTRICA

“CRESTINUL DUPA INCHIPUIRE” si VIATA DUHOVNICEASCA FARISEICA (I): “Majoritatea oamenilor se tem sa patrunda mai in adanc in sufletul lor, ca nu cumva vreun monstru sa iasa din ei… Prefera sa faureasca o imagine inchipuita”

Mitropolitul Antonie al Surojului: CINE SUNTEM NOI, de la ce să plecăm în lucrarea interioară și CUM SĂ TRĂIM CU NOI ÎNȘINE? Cum lăsăm PUTEREA LUI DUMNEZEU să lucreze ÎNTRU NEPUTINȚA NOASTRĂ?

OMUL – ICOANA LUI DUMNEZEU: “Aceasta este valoarea pe care El ti-o da tie!”. De la Adam cel vechi la Noul Adam, Hristos sau DE LA RUSINEA GOLICIUNII LA RE-IMBRACAREA IN VESMANTUL DE HAR AL NEMURIRII

Dand la o parte FRICA INROBITOARE DE PAREREA LUMII si DEPENDENTA INJOSITOARE DE APROBAREA OAMENILOR, pentru a ne urma constiinta si a ajunge sa STAM INAINTEA DUMNEZEULUI CELUI VIU. Reflectiile Mitropolitului Antonie de Suroj la ZAHEU VAMESUL: Curajul de a ne lasa PRIVITI DE HRISTOS