PILAT DIN PONT sau cand slabiciunea si oportunismul devin criminale si INDELUNGA RABDARE A LUI HRISTOS, biciuit salbatic si batjocorit de ostasi

19-04-2014 ~~Sublinieri~~

Sfantul Vasile al Kineșmei:

Urmarile inabusirii glasului constiintei. Pilda rabdarii lui Hristos

(fragment)

” […] Dar in epoca lui Pilat[,] […] printre demnitarii romani predomina tipul carieristului si oportunistului, care se calauzeste in activitatea sa nu dupa principiile dreptatii si justitiei, ci dupa considerentele practice ale folosului pamantesc si adeseori josnic. Nobilul duh al vechii vitejii republicane era aproape disparut, si Pilat nu depasea nivelul moral al vremii sale. Atunci cand Iisus, la interogatoriul procuratorului, a spus ca El a venit in lume ca sa marturiseasca despre adevar, Pilat I-a aruncat vestita intrebare plina de dispret:

Ce este adevarul? (In 18,38).

In aceasta intrebare s-a manifestat toata firea sa, tot modul in care intelegea viata, caci daca ar fi sa explicam sensul ascuns in ele, acesta ar suna asa:

„Hai, las-o balta… Cine are nevoie de adevarul Tau?.. Si, de altfel, ce este adevarul? O aiureala a visatorilor naivi! Este nevoie de politica, este nevoie de judecata sanatoasa, de capacitatea de a te adapta la imprejurari, de o viziune pragmatica, lucida, asupra vietii…”

Si uite ca acest om practic si lucid, sub presiunea amenintatoare a multimii dusmanoase, a fost nevoit sa rezolve intr-un rastimp cat se poate de scurt dilema: sa rastigneasca ori sa elibereze? Luand in calcul toate imprejurarile aratate mai sus si psihologia lui Pilat, nici nu putem astepta de la el alta hotarare decat cea pe care a luat-o, chiar daca, poate, in sinea sa nu era de acord cu ea. A fost nevoit sa aleaga una din doua: ori sa-i refuze pe iudei si sa suporte consecintele denuntului lor catre imparat, probabila manie a acestuia, confiscarea averii, lipsirea de functie si alte lucruri ingrozitoare cu care il speria constiinta lui necurata, ori sa trimita la moarte un om – ce-i drept, nevinovat, insa prigonit, dispretuit de popor, si a carui moarte, dupa toate probabilitatile, nu avea sa fie bagata in seama de nimeni si nu avea sa atraga nici un fel de urmari neplacute pentru judecatori.

Pentru romanul pragmatic, alegerea era limpede.

El le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus, biciuindu-L, L-a dat ca sa fie rastignit (Mc. 15, 15).

Si totusi, s-a justificat perspectiva lui pragmatica? Au triumfat „judecata sanatoasa” si abilitatea lui de a se adapta la imprejurari ? Pilat s-a inselat…

Exista o Judecata Suprema, care isi bate joc de hotararile ratiunii omenesti, cerand numai dreptate in toate imprejurarile cu putinta si pedepsind pentru dispretul fata de ea.

La patru ani dupa judecata asupra lui Iisus, Pilat a fost lipsit de functie si rechemat la Roma pentru a fi judecat in urma acuzatiei ridicate impotriva lui de samarineni, care se plansesera lui Lucius Vitellius, legatul roman al Siriei, ca Pilat i-a atacat fara vreun motiv, omorandu-i pe multi dintre ei, atunci cand s-au adunat pe Muntele Garizim, la chemarea unui oarecare amagitor care le promisese ca le va arata vasele sfinte ascunse acolo, zicea el, de catre Moise. Atunci cand Pilat a ajuns la Roma, Tiberiu deja murise, insa nici urmasul acestuia n-a vrut sa il repuna in functie, considerand, fara indoiala, o proasta recomandare faptul ca devenise atat de detestat in ochii poporului pe care ii guvernase. Pilat a fost exilat la periferia imperiului, si acolo, istovit de restristi, si-a pus capat zilelor, lasand posteritatii un nume acoperit de rusine.

Ce lectie infricosatoare pentru noi! In esenta, Pilat nu este un raufacator, nu este un talhar, nu este un nemernic inveterat, ci doar un om obisnuit, slab, ale carui actiuni sunt determinate de considerentele folosului si confortului personal – si totusi, el devine un partas important la cea mai mare crima din istorie! Oare nu suntem toti la fel ca el? Care dintre noi nu urmareste in viata aceleasi scopuri ale propriului folos -, intelegand acest folos numai in sensul material, pur pamantesc? Care dintre noi, facand in viata un pas ori incepand o lucrare noua, isi pune intrebarea:

„Aceasta place, oare, lui Dumnezeu, se potriveste cu legea Dreptatii Preainalte?”

Pana si atunci cand vedem limpede ca incalcam dreptatea dumnezeiasca ne autojustificam, dand vina pe imprejurari sau, mai pe sleau, pe Dumnezeu, Care carmuieste imprejurarile, pe Pronia Lui, care ne-a pus intr-o situatie „constrangatoare”. Or, nici un fel de considerente pamantesti nu pot indreptati o astfel de purtare, fiindca avem o lege limpede si nestramutata:

Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui (Mt. 6, 33).

Cateodata, cand ni se pare ca imprejurarile ne obliga sa facem ceva impotriva constiintei noastre, cautam cai ocolite pentru a scapa de aceasta necesitate ori incercam sa scapam cu concesii mici, cu compromisuri viclene, pentru a inabusi glasul constiintei – insa compromisurile ajuta doar rareori, iar, odata ce s-a obisnuit cu concesiile mici, omul nu gaseste nici in cazuri serioase forta morala de a se impotrivi ispitei, si in scurta vreme ajunge la faradelegi mari.

Prin toate acestea a trecut Pilat, lasandu-ne prin destinul sau o cutremuratoare lectie despre faptul ca adevarul, fata de care el nutrea un dispret atat de superficial, nu e o vorba goala, ci o forta cumplita, neabatuta, care cere de la om recunoastere si supunere deplina.

Cedand in fata arhiereilor si inabusind glasul constiintei, Pilat L-a dat pe Iisus la rastignire, dar mai intai a poruncit sa-L biciuiasca.

Pe atunci, biciuirea avea loc de obicei inainte de rastignire si de alte forme de supliciu pentru criminali. Era o pedeapsa ingrozitoare. Nenorocitul condamnat era dezbracat in public si legat la stalp intr-o pozitie aplecata. Loviturile erau aplicate cu un bici cu mai multe cozi, de care adeseori erau fixate bucati de os, bile de plumb si gheare de fier, pentru ca loviturile sa fie mai grele si dureroase. Inca de la prima lovitura, pielea se rupea, tasnea sangele, se desprindeau si sareau in toate partile bucati din trup. Uneori, loviturile erau date la nimereala, pe cand alteori, cu o cruzime barbara, erau tintite spre fata, spre ochi. Era o pedeapsa atat de insuportabila, incat de obicei victima lesina, deseori murea; si mai des murea dupa ce era pusa in libertate, in urma cangrenei si socului.

Soldatii care au executat sentinta, care erau, dupa toate probabilitatile, nu romani, ci mercenari provinciali, nu s-au marginit la biciuire, ci au organizat o intreaga ceremonie de incoronare si inchinare in batjocura. Pe capul Domnului, ca imitatie cinica a punerii cununii de lauri pe capul imparatului, au pus o cununa de spini; in mainile Lui legate au pus o trestie in loc de sceptru; de pe umerii Lui raniti si insangerati au smuls haina imbibata de sange si au aruncat asupra Lui o haina rosie – vreo manta militara veche din garderoba pretoriului. Apoi, fiecare ingenunchea inaintea Lui cu respect batjocoritor, Il scuipa si, strigand in zeflemea: „Bucura-Te, imparatul iudeilor!”, Il lovea peste cap cu batul, drept care spinii se infigeau si mai adanc in capul Lui ranit.

“De parca s-ar fi inteles, zice Sfantul Ioan Gura de Aur, diavolul salta atunci de bucurie impreuna cu toti – caci daca iudeii, arzand de zavistie si de ura, isi bateau joc de El, de ce si pentru ce faceau ostasii asta? Nu este limpede ca diavolul praznuia atunci impreuna cu toti? Fiindca erau atat de cruzi si neimblanziti, incat se desfatau de batjocorirea Lui. Ar fi trebuit sa se imblanzeasca, ar fi trebuit sa planga; ei, dimpotriva, Il jigneau, navaleau asupra Lui cu obraznicie – poate dorind sa placa iudeilor, poate doar din raul lor obicei -, iar jignirile au fost multe cu numarul si cu felul. Dupa toate acestea, ce raspuns o sa dam noi, care ne maniem pentru orice necaz care ni se face, de vreme ce Hristos a rabdat asemenea suferinte?

Fiindca necazurile pricinuite Lui au fost cum nu se poate mai mari. Nu o singura parte a trupului, ci tot trupul Lui a suferit patimiri: capul – de la cununa si trestie, fata – de la batai si de la scuipari, obrajii – de la palmuiri, tot trupul – de la biciuire, de la imbracarea cu purpura mincinoasa si de la inchinarea cea prefacuta, mana – de la trestia pe care l-au dat-o ca sa o tina in loc de sceptru. Ce poate fi mai greu decat acestea? Ce poate fi mai chinuitor? Cele ce s-au petrecut intrec orice povestire… Asadar, auzind acestea, sa ne inarmam impotriva tulburarii inimii, impotriva oricarei manii.

Daca vei vedea ca inima ta se aprinde, ocroteste-ti pieptul cu semnul crucii, adu-ti aminte ceva din cele intamplate atunci, si prin aceasta amintire vei risipi orice tulburare a duhului asa cum imprastie vantul pulberea. Gandeste-te ca El este Domn, iar tu esti rob. El a patimit pentru tine, tu ai patimit pentru sine; El a patimit pentru cei carora le-a facut bine, insa care L-au rastignit, tu ai patimit pentru tine insuti; El a patimit pentru cei ce L-au jignit, iar tu patimesti adeseori pentru ca i-ai jignit pe altii… Asadar, cugetand la toate acestea, gandeste-te: ce lucru ai rabdat tu care sa semene cu ceea ce a rabdat Domnul tau?

El, suferind toate acele grozavii, tacea, dandu-ne o doctorie nepretuita: indelunga rabdare. Noi, dimpotriva, nu stim sa fim rabdatori nici macar fata de slugile noastre. Noi sarim si dam din copite mai rau ca niste asini salbatici, suntem cranceni si lipsiti de omenie fata de cei ce ne supara. Daca cineva ne face vreun necaz, nu rabdam deloc; daca ne infrunta cineva, devenim mai salbatici ca fiarele… Pe cand El n-a spus nimic impotriva nimanui, pe toti i-a biruit prin tacere. Asadar, El te invata cu fapta urmatorul lucru: cu cat mai bland vei rabda toate, cu atat mai usor ii vei birui pe cei ce te nedreptatesc si ii vei face pe toti sa te admire.”