PILDA LUCRATORILOR VIEI IN ACTUALITATE. Meditatie duhovniceasca si predici audio de la Man. Putna si Sihastria Putnei. MOSTENIREA DE CARE NE BATEM JOC SE VA LUA SI DE LA NOI!

Predica mangaietoare si talcuire profunda la Pilda lucratorilor celor rai a Ierom. Hrisostom – Man. Putna, 6 sept. 2009:

AVERTISMENTUL LUI DUMNEZEU – chemarea iubitoare catre pocainta:

“Sa luam noi mostenirea” = sa ne fim noua insine lege, “SA FACEM DUPA CAPUL NOSTRU“, sa nu ne mai supunem legii asezate de Dumnezeu, ierarhiei.

Diavolul nu face altceva decat sa ne umileasca, sa ne coboare cu orice pret din demnitatea cu care ne-a creat Dumnezeu.

De ce intarziem sa ne lasam in mana lui Dumnezeu?

Nu putem evita intalnirea cu Hristos. Pe Hristos Il poti nega, te poti lupta sau lepada de El, dar nu poti sa-L eviti!

***

Predica aceluiasi Parinte Hrisostom de la Putna – 22 august 2010:

PILDA INFRICOSATOARE A LUCRATORILOR DEVENITI TRADATORI.

INDRAZNEALA NERUSINATA SI NELUAREA-AMINTE LA SINE (NEPASAREA) – RADACINILE CADERII

INDREPTATIREA DE SINE NE FACE SA TRAIM INTR-O LUME RASTURNATA, IN CARE NOI SA FIM DUMNEZEI, NOI SUNTEM “MASURA TUTUROR LUCRURILOR”, AJUNGAND INSA A NE FACE RAU SINGURI

“ASA FACEM SI NOI. VREM SA NE PUNEM IN LOCUL LUI DUMNEZEU, VREM SA FIM STAPANI, AJUNGEM SA NE LUPTAM CU EL”

Ce lume a creat Dumnezeu si ce lume a facut omul din aceasta? “O lume in care ti-e frica sa traiesti… Dumnezeu ne pune totul inainte, iar noi facem asta, facem si noi precum lucratorii viei…”

***

Predica Ierom. Teofan de la Putna la Pilda lucratorilor celor rai ai viei – 2 sept. 2012:

Cine se se lupta astazi cu Hristos, “Piatra cea din capul unghiului”?

SECETA CARE FACE RAVAGII ASTAZI – CHIPUL SECETEI DUHOVNICESTI DIN VIATA ORTODOCSILOR, CARE NU MAI SUNT “SAREA PAMANTULUI“, NU MAI TRAIESC SI NU MAI PRETUIESC DREAPTA CREDINTA!

***

Predica Parintelui Hrisostom Radasanu de la Sihastria Putnei, 2009:

Nu suntem eroii si drepti care ne credem… Suntem ucigasii Cuvantului lui Dumnezeu atunci cand Il respingem si nu Il ascultam

[de ascultat dupa min. 0:30]

Mult, foarte mult, ni s-a dat noua, crestinilor ortodocsi ai acestor vremuri de pace si de libertate, binecuvantati sa traiasca una dintre rarele si fericitele secvente (scurte, este drept) ale istoriei recente in care credinta lor nu numai ca nu le-a fost interzisa si prigonita, dar a si cunoscut, probabil, cele mai prielnice conditii de dezvoltare si manifestare, din punct de vedere al facilitatilor/inlesnirilor omenesti (pe orizontala). Pana in aceste zile, cand se itesc, iata, la orizont, norii negri amenintatori ai celor mai mari stramtorari si ale celei mai diabolice dictaturi de la inceputul veacurilor, asadar pana acum, oricat ne-am lamenta acum sau oricat ne-am fi plans, cei mai multi dintre noi – cei relativ tineri, sa zicem – daca am avea un strop de realism, de cunoastere a istoriei Bisericii, cat si, mai ales, de smerenie, ar trebui sa ne dam seama ca, de fapt,… ne alintam foarte mult.

Niciodata in istorie o masa atat de larga de credinciosi nu a beneficiat de privilegiul unui acces progresiv tot mai mare, iar ca urmare a internetului, a unui acces – practic – cvasitotal, nelimitat, la toate sursele de formare si de informare ortodoxa, teologica, duhovniceasca, de orice fel. Inclusiv, in ultimii ani, la posibilitatea de a cunoaste, din ce in ce mai amanuntit si mai “specializat”, care este mersul lucrurilor in ceea ce priveste viata bisericeasca de la noi si din lume, dincoace si dincolo de “cortina”; de A STI, A DESCOPERI SI A FI CONECTATI 24h/24 cu tot ce misca “in luna si in stele” in intreaga lume, cu o infinitate de alte informatii, cu tangenta si relevanta mai mica sau mai mare pentru viata noastra duhovniceasca. O perioada care, pentru foarte multi, a fost si una de relativa bunastare materiala, de confort sporit si de posesie facila a unor terminale de inalta tehnologie comunicationala (mai nou, devenite aproape indispensabile, iar pentru tot mai multi, o sursa de dependenta psihologica). Viata usoara si accesul larg la resurse informationale ne-a ajutat enorm sa ne ocupam cu activitatea de cunoastere a celor exterioare, mult dincolo de ceea ce ne puneau la dispozitie scoala si bibliotecile.

Niciunei alte generatii nu i s-a dat prilejul pe care l-am avut noi, din plin: sa cunoastem, sa discernem si sa putem alege singuri tot ceea ce inseamna reperele corecte, sanatoase, autentice de invatatura si de practica bisericeasca, ba chiar sa le transmitem si altora, sa le impartasim, sa le multiplicam. Ni s-au pus la indemana scrierile Sfintilor Parinti mai vechi si mai noi, am avut privilegiul sa ni se dea “pe tava”, in cantitati uriase, deja aproape “industriale”, vietile si cuvintele de invatatura ale parintilor, traitorilor si teologilor contemporani, atat in forme brute, cat si in compendii si versiuni concentrate, secventiale, filtrate, selectate, “gata preparate”… Am avut sansa imensa – pe care nici sfintii nostri martiri ai inchisorilor comuniste si intelectualii crestini interbelici nu o aveau – de a ne trezi, practic, fara vreun merit sau efort deosebit, la intelegerea riguroasa si plina de acuratete – dar, pentru multi, numai… la nivel rational si exterior – a ceea ce inseamna “dreapta credinta”, deosebind-o cu maxima acrivie de orice amestec, pervertire, omisiune sau adaugire dogmatice sau morale. Am putut cunoaste, aprecia si folosi tot ceea ce inseamna icoana bizantina veritabila, muzica psaltica traditionala, slujire ortodoxa curata, am putut cerceta, foarte frecvent, o multime de manastiri din tara si chiar din afara ei, am putut cunoaste si cere sfat unui numar foarte mare de duhovnici mai batrani sau mai tineri, mai incercati sau mai putin, am putut vedea si asculta zeci si sute de conferinte, predici si interviuri pe toate temele posibile, sa punem intrebari si sa primim raspunsuri… Si inca multe altele, care ar face si mai obositoare aceasta trecere in revista.

Este acuta nevoie sa constientizam toate acestea, pentru ca, se pare, atunci cand le avem pe toate la discretie, riscam extrem de usor “sa ni se urasca cu binele” si sa luam totul ca ceva absolut normal, ca pe niste drepturi “naturale”, care ni se cuvin, de care dispunem asa cum binevoim, si pentru care nu avem nicio socoteala de dat nimanui. In realitate, tot ce avem (am avut) este un DAR gigantic, coplesitor si… infricosator. Un dar si o responsabilitate, o misiune, adica datoria unei lucrari pe masura. Este via bogata si dotata cu tot ce trebuie, pe care trebuia numai s-o lucram. Este smochinul care a fost sadit si care trebuia numai sa aduca rod.

Sa ne uitam insa foarte atent si sincer la noi, si sa recunoastem daca avem ceva mai mult decat simple frunze, si acelea crescute fara meritul nostru, iar cu ele ne laudam cat e ziua de mare, ca si cum acelea ar fi totul. Iar Hristos-Domnul vine la noi, flamand de a gasi loc unde sa-Si reverse si sa-Si inmulteasca iubirea… si flamand ramane. Samanta Sa nu a adus rod. Suntem uscati, seci, gaunosi, dar ne infoim si ne umflam, falindu-ne prosteste… tot cu ceea ce El ne-a dat. Multi se lasa inselati si, nestiind ce inseamna rodul, se desfata infantil, de aspectul exterior, poate chiar orbitor, poate chiar si halucinogen, al frunzelor noastre. Ii ametim, ii imbatam cu iluzii, cu vorbe, cu pretentii, cu promisiuni, cu teorii si, mai ales, cu FORME. Cu forme “corecte” si “frumoase”.

Cand Dumnezeu Isi trimite slugile ca sa ne cerceteze, le alungam si le batem cu furie, fiindca ne deranjeaza si cauta sa ne “impiedice” din savarsirea propriei noastre voi, a bunului nostru plac. Nu vrem sa raspundem in fata nimanui, nu vrem sa ascultam de nimeni, nu vrem sub niciun chip sa acceptam ca nimic din ceea ce “avem” nu ne apartine de drept… Si ca nu ajunge sa spunem “Doamne, Doamne“, nu ajunge sa facem lucruri de fatada in numele Celui de Sus, ca sa si insemne ca “lucram in via Domnului”; ci trebuie, efectiv, sa-I slujim si sa-I inchinam numai Lui, cinstit si supus, tot ceea ce suntem si tot ceea ce facem, cu frica si cutremur, cu maxima recunostinta, pana acolo unde sa ne topim de uimire si de multumire pentru ca Dumnezeu ne-a miluit cu o asemenea uriasa binecuvantare, in ciuda ticalosiei noastre.

In loc de asa ceva, Comoara Ortodoxiei noastra a ajuns astazi, cel mai adesea, asa cum este traita si “marturisita” – numai in litera goala, dar spre smintire si hula in Duh – de noi, “mostenitorii” ei nerecunoscatori, tradatori si uzurpatori de astazi, numai un ghem de pretentii tafnoase si ingamfate, numai un PRETEXT de auto-afirmare indecenta si galagioasa, de exhibare a patimilor, a veninului rautatii si al urii de frate, de rezolvare a intereselor si de plata a meschinelor “polite” personale, un “PRILEJ DE CASTIG RUSINOS”… daca nu de bani, in orice caz de slava lumeasca, de trufie a ‘desteptaciunii’, de putere, de influenta, de “audienta” si de… tot ce se mai poate. In beneficiul… viermilor care ne vor manca basica de desertaciune a bunastarii lumesti si a eului nostru hipertrofiat care se va transforma intr-un altfel de vierme, cel neadormit al constiintei, atunci cand toate iluziile de acum, grabnic, vor inceta, si cand toate orgoliile, vanitatile, placerile, visele, invidiile, intrigile, socotelile si planurile marete pe care astazi ni le hranim si le umflam pana peste masura vor fi spulberate si “date-n priveliste”.

Ne mandrim in zadar cu ce nu e al nostru, rastignindu-L pe Mostenitor chiar atunci cand pretindem – ce infricosatoare fatarnicie si amarnica nerusinare! – a-L “apara” si “marturisi”, dar si batandu-i si omorandu-i fara mila pe fratii Sai cei mici si pe slugile Sale, cu pietrele calomniilor si insultelor, aruncate “din prisosul inimii“, prin gura cea plina de aspida a rautatii, a clevetirii, a delatiunii si a trufiei noastre oarbe de “marturisitori” sau chiar de “teologi” si “carturari”, si nu mai stim sa pretuim simplu, curat, inocent, toata avutia aceasta duhovniceasca de multe feluri care ni s-a incredintat spre a o preface in roade hranitoare de pocainta si de dragoste, tot timpul pretios pe care l-am avut, toata sanatatea si puterea cu care Domnul ne-a inzestrat ca sa putem sa purtam si sa plinim neputintele celor slabi, sa ungem ranile si sa spalam picioarele celor sarmani si suferinzi, cu trupul sau cu sufletul.

Senzatia noastra dureroasa, acuta este ca… avem inspaimantator de mult ajutor, de multe daruri si NE-AM CAM BATUT SI NE BATEM JOC IN CONTINUARE, cu nonsalanta, de tot. Se scrie imens, se publica, se tipareste, se posteaza in nestire, se copiaza – se si fura copios si fara jena munca altora – se multiplica, dar… de citit, cine mai citeste? Si din ceea ce citim, CUM CITIM?, in ce duh, cu ce inima, cu cata evlavie si supunere? Cat de atent, cat de profund, cat de rabdator si patrunzator pentru A NU PIERDE nimic din ceea ce ni se transmite ziditor si implinitor, spre mantuirea noastra?

Si din cat citim, cat interiorizam si cat incercam sa aplicam in viata noastra, sa punem in aplicare? Sau numai ne multumim ca intelegem, ca ne place, ca ne imbogatim cunostintele, ca ni se “ascute” mintea si, mai ales, ca ne sporim… arsenalul si capacitatea de a ne inalta deasupra altora, de a-i judeca, a-i critica si a-i “executa” pe cei mai ignoranti (asa cum ni se par noua) sau mai neglijenti in gandire si in exprimare? Din tot ceea ce ascultam si privim ca arta sfanta, cu ce ramanem? Numai cu desfatarea sau, iarasi, cu, satisfactia ca devenim “fini cunoscatori” si “esteti rafinati”? Deci… la ce ne foloseste, de fapt, tot ceea ce primim – intr-un volum cu mult peste masurile firesti ale unui om care… mai trebuie sa faca si altceva decat sa citeasca, sa inmagazineze? La ce ne foloseste multa desteptaciune, daca o exploatam cu viclenie si pretiozitate, daca sufletul – adica nevinovatia inimii, curatia de prunc iubita de Domnul – ni-l vom pierde? La ce ne foloseste SA STIM de toate, sa invartim lumea pe degete sau sa digeram zilnic milioane de cuvinte, daca acel “un singur lucru care trebuie” si care ramane ca “hrana pentru viata vesnica”, tocmai pe acela il uitam, il dispretuim si ii dam cu piciorul…

E vremea sa tacem mai mult si sa ne intrebam mai mult: CE AM FACUT SI CE FACEM CU TOT CE NI S-A DAT? Am umplut candelele cu untdelemnul harului Duhului Sfant sau am socotit aceasta, pentru noi, ca ceva fie subinteles, usor, fie facultativ, risipindu-ne timpul si puterile in ORICE ALTCEVA DECAT CELE ESENTIALE ale vietii noastre care sa atraga si sa statorniceasca in noi harul?

Sa nu ne slabim impietrita inima din biciul constiintei pana ce nu va constientiza, nu va sangera si nu va varsa lacrimi de recunostinta si de rusinare pentru tot ce am primit si am irosit.

E vremea sa intelegem ca, dincolo chiar de pocainta mea personala, ca obste, suntem, intr-adevar, in situatia evreilor de acum doua milenii si ca suntem, iminent si implacabil, chiar la ora scadentei, exact in pragul clipei cand, dupa ce am facut praf cu inconstienta toata “mostenirea” Tatalui, bate ceasul in care se cere rod de la noi. Si cand, cu siguranta, vom fi gasiti nevrednici si se va lua de la noi comoara de care nu am fost vrednici, via pe care nu am lucrat-o pentru Stapanul nostru si pentru ai Sai frati mai mici… Si atunci vom dusi in crunta robie, in amarnice lipsuri si in cumplite – deloc eroice – prigoniri, vom fi lasati sa ne vedem zdrentarosi, neajutorati, jefuiti de toate si sa ne plangem goliciunea ca, macar asa, in ultimul ceas, sa ne putem mantui, “ca prin foc”.

Sa multumim acum din inima pentru tot bunatatii lui Dumnezeu, sa fagaduim ca de ASTAZI nu ne vom mai bate joc de El si… sa ne pregatim cu nadejde, cu umilinta si spasire, pentru acele momente de incercare care stau sa vina mai curand decat credem…

Doamne, ai mila de robii Tai!