Pr. Mihai-Andrei Aldea: DE UNDE INCEPE SI CUM SE FACE LUCRAREA DE PROPOVADUIRE (MARTURISIRE)? Cum putem sa-i iubim pe cei aflati in rataciri si pacate grele? Cum poti sa cazi din Adevar chiar fara sa stii?

Plus: De ce nu poti fi si mason, si ortodox?

[In cuvantul de acum, parintele raspunde si intrebarilor sau contestarilor celor care au comentat referitor la cuvantul sau de la Duminica vindecarii orbului din Ierihon]

***

‘Dar iată cum se dovedeşte cât de mincinoşi suntem, pentru că, deşi spunem că suntem ucenicii lui Hristos, ne este foarte uşor să aruncăm la gunoi pe alţi oameni, vorbind despre ei cu foarte multă lipsă de iubire, ca să nu spun chiar cu foarte multă răutate de multe ori, de multe ori jignindu-i, de multe ori rănindu-i în fel şi chip. Nu căutând îndreptarea lor, ci îndreptăţirea noastră. Mulţi cred că ocărându-i pe cei care fac păcate se arată pe ei înşişi drepţi. Mulţi îşi închipuie, chiar dacă nu mărturisesc acest lucru, că dând cu pietre în păcătos, sunt bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu’.

“Lucrarea de vestire a lui Dumnezeu începe de la faptele bune. Adică, adică de fapt, lucrarea de mântuire a omului începe de aici, din mine, din mine. Nu din afară, din mine! (…) Şi atunci, marea bătălie a celui care a înţeles că adevărat este Domnul şi că adevărată este învăţătura lui Hristos, marea bătălie nu este aceea de a se duce să-i tragă de mânecă pe trecătorii de pe stradă ca să le spună acest lucru, ci să facă lucrul acesta cu el însuşi” .

“… Înainte de a ajunge ei să fie apostoli şi propovăduitori – [lucru] de care ei au fugit, nu şi-au luat-o ei singuri [aceasta misiune], cum mulţi astăzi şi-o iau singuri şi se fac vestitori, şi pe Internet, şi în alte părţi fără nici o binecuvântare, fără să-şi dea seama că prin asta cad din credinţă îngrozitor, oricât de mult şi-ar închipui ei că poartă cuvintele credinţei”.

***

Predica Pr. Mihai-Andrei Aldea la Duminica lui Zaheu Vamesul si sarbatoarea Sfintilor Trei Ierarhi (30 Ianuarie 2011) (descarca)

“Iubiţi credincioşi, astăzi, pe de-o parte este Duminica vameşului Zaheu, iar pe cealaltă parte este prăznuirea Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul şi Ioan Gură de Aur. Aceşti trei Sfinţi Ierarhi sunt vestiţi în toată lumea, nu numai în biserica lui Hristos, ci şi la cei de altă credinţă, până departe, şi sunt printre cei mai mari şi cei mai însemnaţi sfinţi ai bisericii şi de aceea cei mai mulţi dintre creştinii noştri nu ştiu aproape nimic despre ei. Şi lucrul acesta se poate dovedi cu uşurinţă, pentru că dacă întrebăm acuma în Sfânta Biserică, şi nu numai în această biserică, ci în oricare biserică din Bucureşti şi din România, vom vedea că din 100 de oameni, 99 nici măcar nu ştiu prea bine când au trăit aceşti trei sfinţi, cam care a fost viaţa lor, ce au scris, s.a.m.d.

Lucru foarte trist, lucru foarte trist şi foarte adevărat, şi care ne arată nouă un gol, un gol din sufletele noastre şi din viaţa noastră. Între cuvintele pe care le auzim, între cuvintele pe care le stim si cuvintele pe care le spunem, pe de-o parte, şi viaţa noastră, trăirea noastră, este o foarte adâncă prăpastie – care se măreşte, dacă nu luptăm să o umplem, şi care poate să devină acea genune fără fund a iadului! Este o primejdie foarte, foarte mare, care ne pândeşte neîncetat, şi de fapt, nu că ne pândeşte, ci pur şi simplu suntem în ea. Într-adevăr, din nou spun, cei mai mulţi dintre oameni deşi ştiu că Sfântul Vasile cel Mare este un foarte mare sfânt, că Sfântul Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul este un foarte mare sfânt, că Sfântul Ioan Gură de Aur este un foarte mare sfânt, şi că toţi trei împreună sunt prăznuiţi, nu ştiu aproape nimic despre viaţa lor, despre învăţătura lor, despre cele scrise de ei ş.a.m.d., aşa încât se împlineşte cuvântul acela al lui Dumnezeu care spune:

“Poporul acesta Mă cinsteşte numai cu gura” (Matei 15, 8.)

şi lucrul acesta foarte des se vede în toate laturile vieţii noastre. Nu o dată, ci de multe ori, poţi vedea pe cineva care,folosind, să zicem aşa, cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur sau ale altora dintre Sfinţii Trei Ierarhi, încearcă să îndreptăţească ecumenismul, ecumenismul în forma lui urâtă, eretică, nu în forma bună a înfrăţirii dintre bisericile ortodoxe, ci în forma aceea de a pune egalitate între Dumnezeu şi diavol şi a zice că nu contează a cui religie este şi cui te închini, că toate sunt la fel. Se întâmplă acest lucru pentru că nu se ascultă în primul şi în primul rând de Sfânta Scriptură. Când se vorbeşte de cei care înaintea noastră, au bineplăcut lui Dumnezeu ni se spune

“luaţi aminte la mai-marii voştri şi la felul în care şi-au sfârşit ei viaţa” (Evrei 13, 7)

or, dacă noi am începe, nu prin a învăţa pe de rost citate, din cutare sau cutare sfânt, din Filocalie sau din alte cărţi, ci am începe prin a cunoaşte vieţile sfinţilor, lucrurile, cred eu, s-ar lumina mult mai puternic şi mult mai bine. Şi ar fi mult mai limpezi şi mai temeinic aşezate în sufletele noastre. Pentru că se amestecă nechibzuit, iubirea şi lipsa de iubire, adevărul şi minciuna, încât omul se rătăceşte foarte tare şi de multe ori este atât de încredinţat că e în adevăr, când de fapt este foarte departe de adevăr încât nici nu poţi să vorbeşti cu el.

Să ne uităm la evanghelile de astăzi şi să pornim de la Zaheu vameşul ca să vedem cum ne urcă, uşor-uşor către Sfinţii Trei Ierarhi şi către cealaltă evanghelie, cea după Matei care s-a citit. A ajuns Domnul nostru Iisus Hristos în Ierihon şi iată acest om bogat cu numele Zaheu a vrut să-l vadă pe Hristos, s-a suit într-un copac, Hristos s-a oprit, l-a băgat în seamă, şi nu numai că l-a băgat în seamă, a spus:

“Astăzi trebuie să rămân în casa ta”.

Şi a intrat şi a stat la masă împreună cu Zaheu şi cu ceilalţi vameşi care erau, să zicem aşa, subordonaţii lui Zaheu şi cu alţi păcătoşi care, făcând parte, nu-i aşa, din societatea lui Zaheu, veniseră şi ei în casa lui, cum veneau de obicei, bucurându-se că vestitul prooroc din Galilea şi învăţător primise să stea împreună cu ei, ei care nu erau băgaţi în seamă de nimeni din societatea evreiască, ei fiind socotiţi ca nişte trădători de neam de vreme ce slujeau romanilor şi altor străini, şi nişte duşmani ai credinţei, pentru că prin mijlocirea lor şi prin lucrarea lor puteau intra în ţară şi cei care aduceau idolii şi închinarea la idoli şi toate păgânismele ş.a.m.d., într-un cuvânt erau nişte oameni care erau urâţi de toţi evreii.

Şi iată că Hristos vine şi stă la masă împreună cu ei. Şi atunci bineinţeles, toţi evreii care-l urmaseră pe Hristos, şi care rămăseseră afară s-au tulburat şi-au început să cârtească:

“A intrat să gazduiască la un păcătos.” (Luca 19, 5)

Şi iarăşi fariseii spun acest cuvânt, iată, stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii.

Vedeţi, când, în duminica ce-a trecut, am vorbit despre dragostea mare pe care o are Dumnezeu faţă de noi, au fost unii care s-au tulburat. Cum adică să iubeşti pe cei care sunt în rătăciri şi în patimi cumplite? Cum să iubeşti pe cei care sunt închinători la idoli, sau canibali, sau homosexuali sau mai ştiu eu ce? Şi răspunsul este foarte simplu: cu durere. Iubeşti cu durere. Cu durere pentru căderea lor, pentru păcatele lor. Să iubeşti aşa cum îţi iubeşti un frate care a căzut în cine ştie ce boală cumplită sau în cine ştie ce păcat sau în cine ştie ce patimă. Deşi a căzut, deşi este rău, este fratele tău. Şi atunci trebuie să-l iubeşti. Sau dacă ţi se îmbolnăveşte copilul, sau cade în cine ştie ce patimă şi în ce rău cum şi în cine ştie ce răutate, poate face nişte greşeli cumplite, nişte păcate înfiorătoare, poate ajunge chiar în puşcărie, credeţi că o mamă sau un tată, care într-adevăr au dragoste, încetează pentru aceste lucruri să-şi iubească fiul? Îl iubeşti mai departe, deşi a făcut toate aceste lucruri, dar îl iubeşti cu durere, îl iubeşti plângând şi rugându-te cu inima sfărâmată de durere înaintea lui Dumnezeu:

“Doamne, ridică-l! Doamne, ai milă de el! Doamne, izbăveşte-l, scoate-l, scapă-l. Ştiu că a greşit îngrozitor de mult dar ai milă de mine şi de el şi scoate-l cumva. Ajută-l să se trezească, să i se deschidă ochii, să înţeleagă, să nu rămână acolo, să nu ajungă, Doamne ai milă, să nu ajungă cumva în iad”.

Dacă ar fi vorba de copilul nostru sau de fratele nostru aşa ne-am ruga.

Dar iată cum se dovedeşte cât de mincinoşi suntem, pentru că, deşi spunem că suntem ucenicii lui Hristos, ne este foarte uşor să aruncăm la gunoi pe alţi oameni, vorbind despre ei cu foarte multă lipsă de iubire, ca să nu spun chiar cu foarte multă răutate de multe ori, de multe ori jignindu-i, de multe ori rănindu-i în fel şi chip. Nu căutând îndreptarea lor, ci îndreptăţirea noastră.

Mulţi cred că ocărându-i pe cei care fac păcate se arată pe ei înşişi drepţi. Mulţi îşi închipuie, chiar dacă nu mărturisesc acest lucru, că dând cu pietre în păcătos, sunt bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu. Şi nu înţeleg, ceea ce Sfântul Ioan Gură de Aur de multă vreme a spus, că nu ne este îngăduit nouă să urâm păcătosul, ci păcatul trebuie urât. Atunci când scriptura vorbeşte de cei nelegiuiţi, care nu pot fi mântuiţi şi care sunt osândiţi focului, spune aşa:

“de alţii feriţi-vă, urând şi cămaşa spurcată de pe trupul lor” (Iuda 1, 23)

Vedeţi ce spune?

“şi cămaşa spurcată de pe trupul lor”, dar nu pe ei.

Şi ferirea se face cu milă, pentru că nu putem, dacă suntem ucenicii lui Hristos, să nu avem durere în suflet pentru cei care cad.

Lipsa de rod a credinţei, de care mulţi se plâng în zilele noastre, izvorăşte din această boală cumplită despre care am vorbit şi duminica trecută: despărţirea, dezbinarea dintre iubire şi adevăr. Nu este cu putinţă să fie cele două despărţite, orice ar încerca cineva să găsească, ca mijloc de despărţire a iubirii de adevăr sau a adevărului de iubire, nu va izbuti alceva decât, aşa cum am mai spus, să cadă, şi din adevăr şi din iubire. Nu stă iubirea singură, ci iubirea stă prin adevăr. Iar adevărul nu stă singur, ci stă prin iubire.

Pentru că adevărul este că

atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său, cel Unul născut, L-a dat, ca tot cel ce crede să poată avea viaţă printr-Însul. (Ioan 3, 16)

Uitaţi-vă la acest cuvânt al scripturii, spuneţi-mi unde putem despărţi iubirea de adevăr şi adevărul de iubire. Nu se poate. Nu există despărţire între cele două. Totuşi mulţi o fac. Mulţi încearcă să facă acest lucru.

Să ne uităm la ce ne înfăţişează Evanghelia de astăzi, pe Hristos Iisus stând la masă cu păcătoşii. Şi într-adevăr acei păcătoşi aveau tot felul de păcate cumplite, mari, mari, mari pentru care cu bună dreptate pot fi osândiţi. Ce face Hristos? Stă cu ei la masă. Şi fariseii, şi cei care se luau după farisei, cărtesc şi spun:

Ce se întâmplă aici, de ce stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii?

Încuviinţează trădarea? (…) Hristos încuviinţează trădarea de neam?

Încuviinţează lepădarea de credinţă?

Iată, noi, fariseii, apărăm credinţa şi luptăm ca romanii şi grecii să nu ne nimicească neamul, să nu ne nimicească credinţa, şi învăţătorul vostru stă la masă cu cei care sunt slugile romanilor şi ale grecilor?! Si care îi ajută să stăpânească poporul nostru şi să nimicească neamul şi credinţa. Oare n-au dreptate fariseii?

Ia să vedem în zilele noastre. Să se ducă un preot şi să stea la masă într-o cârciumă cu vameşii şi cu păcătoşii, sau oriunde în altă parte, ce iese? Ce iese? Ştiţi foarte bine ce iese. Nici nu mai este nevoie să spunem noi. Că şi fără să facă lucrul acesta preoţii au parte de atâta bârfă din partea iubiţilor lor credincioşi, şi nu sunt ironic, vorbesc foarte serios când spun acest lucru. Am fost în mănăstiri în care erau duhovnici foarte mari, făcători de minuni, şi am auzit pe cei din apropierea lor bârfindu-i în fel şi chip, fără să-şi dea seama măcar de ce păcate-şi fac. Deci, dacă ar fi vreunul din aceşti duhovnici, văzut la masă cu vameşii şi cu păcătoşii? Cum ar fi să fie văzut unul dintre ei la masă cu masonii?

Să vedeţi ce s-ar da cu pietre în el, şi cum ar fi spurcat în toate părţile de către toţi “marii apărători ai Ortodoxiei“, şi cum lucrul acesta îndată ar fi speculat în favoarea masoneriei de cei care sunt contra bisericii. Fără să înţeleagă nici unii, nici ceilalţi, adevărul.

Îmi amintesc chiar de faptul că cineva mi-a spus, că pe nu ştiu ce mare episcop de-al nostru, l-a văzut un foarte apropriat prieten de-al lui, stând la masă, în capul mesei, la o mare adunare a masonilor. Şi era tulburat acest frate care mi-a spus lucrul acesta, până peste poate. Şi eu l-am întrebat ce haine purta episcopul. Cum de l-a recunoscut? Ce haine purta? Şi mi-a spus: păi era îmbrăcat în hainele lui, obişnuite, de episcop. I-auzi, nu purta uniformă masonică? Nu. Nu purta uniformă, ştiu eu, de ofiţer, de militar, de jucător de fotbal sau de altceva? Nu. Deci era în hainele lui de episcop, da? Da. Păi şi atunci care-i problema? Deci nu era acolo, l-ai văzut că a făcut vreun ceremonial împreună cu ei? Nu. Nu, dar a stat la masă şi a binecuvântat masa. Şi Hristos a făcut acest lucru. Şi Hristos a făcut acest lucru. Şi să ştiţi că nu toţi cei cu care a stat Hristos la masă au înţeles ce a făcut Hristos. Mulţi n-au înţeles deloc. Mulţi nu s-au îndreptat. Mulţi s-au socotit îndreptăţiţi să păcătuiască mai departe. S-au simţit măguliţi în mândria lor, în mândria păcatului lor, de ceea ce a făcut Hristos şi au mers mai departe pe calea pierzării.

Dar a fost şi Zaheu, a fost şi Zaheu care face un lucru nebunesc, îşi aruncă toată averea lui:

Deci jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor. Şi dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva întorc împătrit. (Luca 19, 8.)

E, acuma, [nu] se poate închipui [ca] el, fiind mai marele vameşilor, să nu fi nedreptăţit pe cineva cu ceva. Păi oricare dintre noi fără să fim mai-marele vameşilor, oricum, nedreptăţeşte pe cei din jurul lui. Cu cât mai mult un om care făcea parte din sistemul acela. Să ne aducem aminte de faptul că, atunci când se aude că Sfântul Apostol Pavel este cetăţean roman, cel care aude spune: “cu mare cheltuială am cumpărat această cetăţenie”, iar Pavel spune: “iar eu din naştere am dobândit-o”. De ce? Pentru că într-adevăr multe, multe, foarte multe dintre drepturile şi rangurile din acea vreme se dobândeau de către puţini din naştere şi de către cei mai mulţi cu foarte multă cheltuială. Atât cuvenită, cât şi necuvenită. Sigur existau şi dările la stat, şi pe acea vreme. Dar pe lângă acelea, de nu ştiu câte ori mai mult trebuia să dai ca să ţi se dea voie să le plăteşti, ca să zic aşa. Ca să-ţi obţii acele drepturi sau ranguri pe care le vroiai. Şi acelea erau lucruri nedrepte, acele luări de bani sau de averi erau nedrepte. Şi nu se putea să se facă aceste lucruri fără ca mai-marele vameşilor să ştie, şi într-o măsură mai mare sau mai mică să fie şi el părtaş. N-avea cum. Deci el într-adevăr, ştia că prin ceea ce zice nu-şi va pierde toată averea lui. Face un gest de nebunie, pe care aproape nimeni nu îl înţelege. Nici fariseii, nici foştii tovarăşi de păcat ai lui Zaheu. Este un gest care seamănă cu al orbului cu care Hristos se întâlnise puţin mai devreme, înainte să intre în Ierihon. Deci să nu uităm că întâmplarea aceasta cu Zaheu este în Ierihon, iar cea cu orbul este pe drumul către Ierihon. Deci intrând în Ierihon, este această întâlnire cu Zaheu vameşul şi iată Zaheu face un lucru care seamănă foarte mult cu ce făcuse orbul. Orbul, din clipa în care a văzut, la fel cum, am văzut mai devreme şi pe acel lepros care s-a vindecat, în loc să se ducă la treaba lui, orbul merge după Hristos. Nu se mai sătura văzându-l pe Hristos. De cealaltă parte, Zaheu, văzând dragostea cu care este primit, dragostea cu care i se dăruieşte iertare, dragostea acea pe care el a înţeles-o în adevăr, nu despărţită de adevăr, ci a înţeles-o în adevărul dumnezeirii în care o primise, ca să se poată aşeza în această dragoste, leapădă tot, tot, tot ceea ce avea.

Dacă citiţi Evanghelia şi vedeţi aceste două capitole, 18 şi 19 de la Luca, vedeţi cât de adânc sunt legate toate întâmplările între ele, şi vedeţi legătura dintre ceea ce a făcut Zaheu şi ceea ce se întâmplă cu apostolii. Căci şi apostolii în aceste rânduri au odată o întrebare către Hristos, ştiţi, după întâlnirea dintre tânărul acela, cel bogat şi Mântuitorul. Vedeţi că ei spun,

iată noi am lăsat toate şi am urmat Ţie, cu noi ce va fi? (Matei 19, 27)

Şi Hristos spune:

“Nu este nimeni care, lăsând pentru Mine lucruri, să nu primească înmiit mai mult în viaţa aceasta, iar în cea care va să fie, Viaţa Cea Veşnică s-o dobândească.

Numai că dacă citim toată Scriptura şi mai ales toată Evanghelile, vedem că apostolii nu lăsaseră chiar toate când au urmat lui Hristos. Apostolii nu lăsaseră chiar toate. Îşi lăsaseră sărăcia lor, ca să zic aşa, pentru că ei erau oameni săraci, erau pescari, erau oameni cu puţină avere, pur şi simplu au lăsat corabia şi mrejele şi s-au dus după Hristos. Ei bine dar nici nu prea aveau altceva, asta era toată viaţa lor, ca să zic aşa. Însă şi-au luat cu ei tot felul de idei, tot felul de păreri pe care le aveau, şi îi vedem nu o dată contrazicându-se cu Hristos. Ţinând mai mult la părerile lor decât la cuvântul lui Hristos. Cum i se întâmplă o dată, rău de tot, şi Sfântului Apostol Petru, care contrazicându-se cu Hristos, chipurile din grijă faţă de Hristos – şi asta ne aduce aminte că nu există dragoste fără adevăr – el a vrut să-i arate cu tot dinadinsul o dragoste lui Hristos, dar o dragoste care ieşea în afara adevărului. Şi atunci a auzit acele cuvinte cumplite:

”Înapoia mea, Satano! Sminteală-mi eşti, că tu cugeţi cele omeneşti, nu cele ale lui Dumnezeu” (Matei 16, 22)

Vedeţi, aceste “cele omeneşti”, aceste lucruri omeneşti, apostolii, în parte, încă le duceau cu ei. Şi era o povară de care nu-şi dădeau seama întru totul şi de care Hristos îi ajută pas cu pas să scape. Zaheu încearcă şi el să facă acest lucru foarte bun şi minunat, să lase toate pentru Hristos. După cum ştiţi a devenit apostol, unul dintre apostoli, dar vedeţi că primul lucru pe care îl face este să lase toate ale lui, şi mai ales, mai ales tot ceea ce ştia el că este, să zicem aşa, pătat sau pecetluit de nedreptate. Vedeţi, dragostea şi adevărul merg împreună. Copleşit de dragostea lui Hristos, ca să-i răspundă cu dragoste, trebuie să iasă din minciună, din neadevăr. Dragostea şi adevărul trebuie să meargă împreună neîncetat.

Fariseii, aveau sau nu aveau dreptate? Vedeţi cât de cumplit este? E uşor să spunem „nu aveau dreptate” pentru că vedem ce s-a întâmplat după aceea. Dar dacă am fi în locul lor, nu am gândi la fel ca ei?!

Unde se opreşte apropierea de cei care stau în păcat? Hristos s-a dus şi a stat la masă cu ei. Deci mergem şi noi şi stăm mereu la masă cu vameşii şi cu păcătoşii şi desfrânatele s.a.m.d., cum a făcut Hristos? Păi nu, că Hristos n-a făcut aşa. Hristos a stat cu ei la masă o dată, cel mult de două ori, şi după aceea gata, cine a vrut să înţeleagă L-a urmat pe Hristos, cine nu, a rămas să-şi dea petrecerile păcătoase mai departe şi şi-a pierdut, şi-a irosit viaţa şi a irosit dragostea pe care Dumnezeu i-a arătat-o. Şi ne arată Hristos prin faptă, acest cuvânt care spune

“de omul eretic după întâia şi-a doua certare depărtează-te, ştiind că unul ca acesta a fost osândit de însuşi cugetul său” (Tit 3, 10-11).

Deci, fapta aceasta a lui Hristos nu ne îndeamnă să stăm neîncetat la masă cu vameşii şi cu păcătoşii, şi să trăim împreună cu ei ca şi când ar fi bine ceea ce fac ei. Ne învaţă altceva, anume, dacă eşti pregătit pentru aceasta, poţi să mergi în mijlocul lor ca să încerci să pescuieşti lui Hristos vreun suflet. Dar vedeţi, „dacă eşti pregătit”. Dacă nu eşti pregătit, se poate întâmpla ceva rău, cum s-a întâmplat cu cei care chemau numele lui Iisus, deşi nu trăiau întru Iisus, ca să alunge dracii şi au mâncat de la draci o bătaie soră cu moartea, de au scăpat cu greu şi plini de răni din cap până-n picioare, citiţi Faptele Apostolilor să vedeţi. Deci trebuie întotdeauna dragostea însoţită de înţelepciune sau de adevăr. Şi adevărul sau înţelepciunea trebuie să trăiască în dragoste.

Înţelepciunea fără dragoste nu există şi nici dragostea fără înţelepciune. Lucrurile acestea au fost şi rămân totdeauna legate, şi din nou mă întorc la acest cuvânt: cum să iubim pe cei care sunt în păcate mari şi în patimi?…. Cu durere! Aceasta este înţelepciunea, îi iubim cu durere, durerea ne arată că sunt în rătăcire, că le este rău, că nu le este bine, această durere ne arată şi că îi iubim, dar şi că mai presus de toate iubim adevărul, Îl iubim pe Dumnezeu. Atât de strâns legate sunt lucrurile acestea, încât de multe ori se poate întâmpla să nu mai ştim în ce parte s-o apucăm. Acuma, ce să facem? Vorbind despre adevăr, trecem cu iubire peste nişte lucruri? Cum să facem? Ne întrebăm aşa ceva de multe ori în viaţa noastră. Sunt tot felul de încercări prin care trecem zi de zi, tot felul de întâlniri cu oamenii, vedem pe unul pe stradă făcând cine ştie ce păcat, cine ştie ce prostie. Cum facem? Cum răspundem? La serviciu, în casă, în alt loc în care ne aflăm, şi de multe ori omul se întreabă şi nu ştie ce să răspundă. Ba se apucă să spună adevărul, dar îl spune cu frică aşa şi lipsit de convingere şi de hotărâre, şi parcă nu izbuteşte nimic, decât eventual să fie luat în râs, şi nimic serios, nimic ziditor nu se întâmplă. Alte dăţi spunem cu hotărâre, dar lipsit de iubire, şi sună parcă ar fi un inchizitor proclamându-şi ideile în faţa oamenilor înspăimântaţi ş.a.m.d. De multe ori ni se întâmplă să greşim, pentru că într-adevăr, până ajungi cu adevărat să fii copleşit de dragostea lui Hristos, şi lăsând toate ale tale cu adevărat şi cu totul desăvârşit să primeşti adevărul în Hristos, în aşa fel încât să trăiască şi să lucreze în toată viaţa ta, cum ai putea să îi vezi pe alţii?

Şi ajungem astfel de la această nedumerire şi întrebare şi de la aceste necontenite încercări prin care nu trecem foarte bine în viaţa de zi cu zi, ajungem la Evanghelia după Matei care s-a citit astăzi. O Evanghelie care ţine de Predica de pe Munte. O predică pe care Hristos a spus-o tuturor celor care veniseră să-L asculte. Şi ne putem pune întrebarea aceasta: De ce de Sfinţii Trei Ierarhi, în loc să se citească o evanghelie a ierarhului, a bunului păstor, s.a.m.d., s-a socotit de cuviinţă să se spună o evanghelie care se potriveşte pentru toţi ucenicii lui Hristos?

Şi răspunsul este foarte simplu, pentru că toţi ierarhii ar trebui, la fel ca toţi cei care poartă numele de creştin, să fie pur şi simplu ucenicii lui Hristos. De aici începe şi aici se sfârşeşte totul.

“Voi sunteţi lumina lumii. Nu poate cetatea să se ascundă când stă deasupra muntelui, nici oamenii nu aprind făclia ca s-o pună sub obroc, ci în sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor încât văzând ei faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”. (Matei 5, 14-16)

Poate v-aduceţi aminte că la începutul predicii am spus că ne-ar fi nouă de mare folos să ne străduim să cunoaştem viaţa, viaţa sfinţilor pe care zicem că-i cinstim, despre care spunem că sunt mari şi însemnaţi şi slăviţi. Întâi şi întâi să încercăm să le cercetăm viaţa. Pentru că de acolo izvorăşte totul. Vedeţi ce spune Hristos? Primul lucru pe care îl spune, primul cuvânt pe care îl spune ucenicilor săi, nu le spune: voi să vorbiţi până leşinaţi de ameţeală spunând cuvintele Mele tuturor. Nu aşa spune. Ci începe cu:

“Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor încât văzând faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri”.

Vedeţi că lucrarea de vestire a lui Dumnezeu începe de la faptele bune. Adică, adică de fapt, lucrarea de mântuire a omului începe de aici, din mine, din mine. Nu din afară, din mine!

Este un lucru pe care îl înţelegem destul de greu. Dar această pildă pe care zilele trecute am dat-o cuiva, mi se pare că ne poate ajuta să înţelegem. Să spunem că un om, atunci când este mic, se duce la şcoală, are nişte prieteni, şi se hotărăşte să meargă cu ei undeva – cum se întâmpla când eram noi mici şi nu erau atâtea mall-uri şi alte chestii d-astea… – ci mergeam să vedem o pădure, o livadă, un lac, mergeam la scăldat ş.a.m.d. Şi mergând cu prietenii tăi acolo, ce faci? Le dai tot ce ai. Adică scoţi pacheţelul de mâncare de acasă, şi ce ai acolo, un sandwich, două – trei, un măr, ce ţi-a pus mama acolo, scoţi şi împarţi cu prietenii tăi. Tot ce ai tu. Dai din tot ce ai.

Pe de altă parte, să zicem că eşti un om gospodar, la casa ta, cu familie, copii, s.a.m.d, – acuma vorbim când spun om gospodar la casa ta – vorbesc de un ţăran, vorbesc de un om care are cu adevărat gospodărie, nu ca noi care ne prefacem că avem case, dar nici măcar pereţii nu-s ai noştri, că-i împărţim cu vecinii. Vorbesc despre un om care este stăpân al casei sale, care într-adevăr este gospodar. Şi vin prietenii tăi buni din copilărie, cu care ai fost la scăldat, cu care ai fost la pădure, cu care ai fost în livadă, şi îi pui la masă. Ce faci? Le dai tot ce ai? Nu, le dai o fărâmă mică din ceea ce ai. Păi ai de dat grâne şi tărâţe şi nu ştiu ce la porc, ai de dat la vacă, ai de dat boabe la păsări, ai de dat nu ştiu ce, ai nevastă, ai copii, n-ai cum să iei toată mâncarea din hambarele tale, din casa ta, şi să le-o pui pe masă: „mâncaţi până muriţi”, nu se poate. Ei, n-ai cum să le dai, că trebuie să trăiască şi porcul, şi capra, şi vaca, şi oaia, şi ce ai tu în bătătură, p-acolo. Dar din partea foarte mică faţă de averea ta, din partea foarte mică faţă de averea ta, pe care le-o dai lor, tu tai şi bucăţile – sau poate nu tu, soţia – bucăţile din care se fac sandvişurile pe care şi le bagă în ghiozdan copilul tău când pleacă la şcoală şi pe care le împarte cu prietenii lui. Partea aia din averea ta mai mică – mică, mică – pe care o împarţi cu prietenii tăi, este de nu ştiu câte ori mai mare decât ce aveai când erai dus pe braţe de alţii. Pentru că munca ta hrăneşte pe mulţi, dar aduce şi mult rod, şi atunci de fapt tu poţi să le pui prietenilor tăi o masă îmbelşugată, nu trei sandvişuri de la mama, ci o masă îmbelşugată din munca ta. Deşi această masă îmbelşugată este o parte mică din toată averea pe care o ai, pe când atunci când erai mic, pacheţelul ăla de mâncare era tot ce aveai, mai mult dai acum, decât dădeai atunci. Atât pentru că roadele sunt mai mari, cât şi pentru faptul că acuma dai din munca ta, nu din munca altuia, cum dădeai atunci.

Am dat această pildă, pentru că asta este pilda creştinului atunci când vine la credinţă. Se întâmplă multora când vin la credinţă să aibă parte de foarte multe minuni, Dumnezeu revarsă foarte mult har către cel care vine la început la credinţă. Nenorocirea este că mulţi îşi închipuie că harul e al lor,la fel cum copiii de multe ori spun: “e sandvişul meu” şi ei chiar sunt siguri că este sandvişul lor, deşi de fapt nu este al lor, este al părinţilor care i l-au dat lui. Dar de multe ori copilul crede că e sandvişul lui. La fel se întâmplă şi pentru cel care vine la credinţă. Primeşte har, îl primeşte ca să guste, să vadă că bun este Domnul, să înţeleagă unde este şi să poată scăpa mai ales de urmările cumplite ale păcatului în care a trăit până atunci. Pentru că fără acest har ajutător n-ar putea să se izbăvească, să iasă din acele lanţuri, din acele, din acea cădere. După care însă trebuie să vină osteneala. Buna gospodărire a omului. În aşa fel încât el să devină, cum spune Scriptura, un casnic al lui Dumnezeu.

Trebuie, omul să se uite în inima lui, în sufletul lui, să se cerceteze neîncetat, să vadă gândurile care-i vin, sunt bune sau sunt rele? Sunt de la Dumnezeu sau sunt de la diavol? Măi, dar ce se întâmplă, cum m-am purtat eu cu prietenii mei, cu vecinii, cu colegii de serviciu sau de şcoală, sau în sfârşit cu cei din jurul meu? A fost cum ar fi făcut-o Hristos? Sau mă îndreptăţesc după gânduri care nu sunt dumnezeieşti, ci omeneşti, cum a făcut Petru atunci când a auzit de la Hristos „Înapoia mea, Satano!” Mare băgare de seamă! De multe ori, noi creştini fiind, ne îndreptăţim în purtarea noastră rea, urâtă, chiar faţă de cei apropiaţi ai nostri, cu gânduri omeneşti. Nu folosind rânduiala lui Dumnezeu, ci cu gânduri omeneşti. Şi pierdem totul, Îl pierdem pe Hristos. Chiar dacă nu auzim glasul lui spunând „Înapoia mea Satano”, ne-am dat noi înapoia lui, prin ceea ce am făcut. Noi am fugit de la faţa lui Hristos. Şi de multe ori ni se întâmplă acest lucru. Şi atunci, marea bătălie a celui care a înţeles că adevărat este Domnul şi că adevărată este învăţătura lui Hristos, marea bătălie nu este aceea de a se duce să-i tragă de mânecă pe trecătorii de pe stradă ca să le spună acest lucru, ci să facă lucrul acesta cu el însuşi.

Când spunem Psalmul 50

“Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce”,

eu aştept, odată şi odată, să împlinesc aceste cuvinte cu mine însumi. Eu sunt cel fărădelege. Eu sunt cel necredincios. Eu trebuie pe mine să mă învăţ Cuvântul lui Dumnezeu şi să mă întorc către El.

Dar va spune cineva :

„Bine, eu mă preocup de păcatele mele, mă preocup de mine să învăţ Cuvântul lui Dumnezeu…”,

foarte bine face. Păi şi pe ceilalţi? Pe ceilalţi i-am uitat? Nu, Hristos spune că făcând lucrul acesta, deja ai devenit propovăduitor al Evangheliei.

„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât văzând faptele voastre cele bune să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri”.

Aceasta este prima lucrare apostolică. Tot ce s-au străduit Sfinţii Trei Ierarhi în viaţa lor să facă a fost închinat acestui lucru, ca toţi să putem să fim lumina lumii, ca în toţi să trăiască Hristos. Şi pentru acest lucru, întâi au făcut asta în ei. Înainte de a ajunge ei să fie apostoli şi propovăduitori – [lucru] de care ei au fugit, nu şi-au luat-o ei singuri, cum mulţi astăzi şi-o iau singuri şi se fac vestitori, şi pe Internet, şi în alte părţi fără nici o binecuvântare, fără să-şi dea seama că prin asta cad din credinţă îngrozitor, oricât de mult şi-ar închipui ei că poartă cuvintele credinţei. Înainte de a ajunge să fie vestitori, ai Evangheliei lui Hristos, cu gura, sau de la amvon, cum vreţi să spunem, Sfinţii Trei Ierarhi au luptat din răsputeri să-şi curăţească viaţă lor, să se curăţească pe ei înşişi. Dacă citiţi Tratatul despre preoţie al Sfantului Ioan Gură de Aur, vedeţi ce luptă cumplită, câtă suferinţă avea el pentru orice umbră a păcatului care rămăsese în viaţa lui, cum plângea pentru acestea şi se socotea mai prejos decât toată omenirea pentru fiecare umbră de păcat rămasă în viaţa lui. Cu atât mai mult se ştia nevrednic de preoţie. Tocmai de aceea sunt atât de mari. Şi de aceea Evanghelia de astăzi li se potriveşte atât de bine. Ne arată biserica lui Hristos, punând Evanghelia de astăzi pentru Sfinţii Trei Ierarhi, unde se ajunge dacă îndeplinim acest Cuvânt al lui Dumnezeu. Şi dacă, într-adevăr, citim Vieţile Sfinţilor şi ne uităm la istoria bisericii, vedem mulţi sfinţi despre care nu ştim mare lucru să fi propovăduit din gură, dar a căror viaţă, ale căror fapte într-adevăr, au luminat atât de mult…

Si dăm din nou această pildă a Sfintei Muceniţe Ecaterina, despre care ştim că era foarte învăţată, dar ce învăţături a spus nu ştim, nu ştim. Nu ne-a rămas de la ea nici o carte scrisă, nimic. Ea s-a luptat să se curăţească de orice urmă de păcat, şi pe urmă atâta ştim că într-adevăr a luminat încât i-a luminat şi pe cei mai adânciţi în rătăcire şi în păgânism şi în înstrăinarea de Dumnezeu. Faptele, faptele ei au fost propovăduirea ei. Şi nu numai a ei. Sunt nenumăraţi sfinţi, şi, repet, sfinţi, adică nu sunt toţi preoţi sau ierarhi, foarte mulţi dintre ei sunt călugări sau mireni, a căror viaţă, într-adevăr a strălucit şi a luminat pentru toţi cei din jur care aveau ochi să vadă. De aceea li s-a dat Sfinţilor Trei Ierarhi la această evanghelie care este o evanghelie a propovăduirii lor.

Cine se ridică împotriva învăţăturii lui Hristos, bineînţeles că este lepădat. Şi Sfinţii Trei Ierarhi mereu au încercat să ne arate acest lucru, că ridicarea împotriva adevărului este ridicare împotriva lui Hristos. Dar ridicare împotriva adevărului este şi orice împăcare pe care o avem cu păcatul. De ce scrie în Scriptură

“prietenia cu lumea este duşmănie cu Dumnezeu (Iacov 4, 4)“?

De aceea, pentru că până la urmă orice păcat nu înseamnă altceva decât despărţire de Dumnezeu. Şi cine învaţă altfel este în rătăcire.

Am vorbit mult, şi am vorbit prea puţin. Sunt foarte nemulţumit şi foarte întristat că nu am cum, nu am cum să înfăţişez viaţa şi învăţătura şi lucrarea Sfinţilor Trei Ierarhi, atât de multă este dragostea lor, şi atât de multă este propovăduirea şi vestirea lor prin fapte şi prin cuvânt, încât se copleşeşte pur şi simplu orice minte.

Între viaţa lor şi Evanghelia lui Zaheu vameşul este o foarte strânsă legătură. La fel ca şi Hristos, ei s-au coborât, nu o dată ci de foarte multe ori, în mijlocul păcătoşilor pentru a pescui dintre ei pe cei care puteau fi îndreptaţi. Ca şi Hristos, ei au certat păcatul, cu mare asprime, şi au certat pe cei care ţineau minciuna drept adevăr, cu mare asprime, dorind, dacă era cu putinţă, mântuirea tuturor. Şi ştiind totodată că până la urmă credinţa este libera voinţă a omului.

Şi aici stă şi primejdia pentru noi, pentru că de foarte multe ori alegem, fie că ne dăm, fie că nu ne dăm seama, alegem necredinţa. Alegem să trăim o viaţă care este foarte depărtată de Dumnezeu. Iar fariseii sunt o pildă a omului care vorbeşte despre Hristos, sau despre Dumnezeu – pentru că şi ei mereu încercau să vorbească despre Mesia, şi ei mereu încercau să vorbească despre Dumnezeu, numai că punând mândria lor mai presus de toate, vorbeau mincinos. Căzuseră, şi nici măcar nu ştiau. Cum se întâmplă şi cu Saul, care devine pe urmă Sfântul Apostol Pavel, că şi el căzuse, şi nici nu ştia. Şi se trezeşte într-un târziu, că se afla într-o rătăcire cumplită.

Să încercăm să ascultăm de glasul Arhanghelului Mihail. Atunci când satana amăgise pe îngeri, el a strigat cu glas mare şi a spus:

“Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!”

şi îndată s-a oprit căderea îngerilor, că atunci când şi-au luat seama de ei înşişi, au văzut şi înşelarea îndată. Noi de multe ori, lăsându-ne răpiţi de lumea aceasta, uităm de noi înşine şi nu mai vedem înşelarea în care suntem.

Să citim vieţile Sfinţilor Trei Ierarhi. Să încercăm să ştim, când au trăit, cum au trăit. E bine şi de mare folos pentru noi să înţelegem că nu au trăit nişte vremuri ideale, să înţelegem că au fost dispreţuiţi, că au fost chinuiţi şi batjocoriţi, că au fost daţi deoparte şi uitaţi, că în vremea lor erau mulţi alţii care erau mai onoraţi de împăraţi şi de puternicii zilei decât ei. Sfântul Ierarh Nectarie, ale cărui moaşte sunt şi în România, n-a fost aşa de băgat în seamă cât a trăit. Erau tot felul de personalităţi ale bisericii care erau socotite mult mai presus decât acest mărunt ierarh. Şi totuşi iată, de câtă slavă l-a învrednicit Dumnezeu. Şi mulţi nu şi-au dat seama, de nimic din acestea cât a trăit, şi unii dintre cei care îi sunt compatrioţi nici astăzi nu-şi dau seama. (…)

Preasfinţitul Artemie din Kosovo, în zilele noastre, este pe nedrept prigonit, la fel cum a fost prigonit Sfântul Ioan Gură de Aur. Şi, spre deosebire de poporul Sfântului Ioan Gură de Aur care s-a ridicat să-l apere, sârbii de astăzi dovedesc o împietrire şi o laşitate uluitoare. Deşi mulţi îşi puneau mare încredere în profunda ortodoxie a sârbilor, în loc să îşi pună încrederea în Dumnezeu.

Toate lucrurile acestea care se întâmplă astăzi, toate relele care se întâmplă astăzi, într-o formă sau alta s-au mai întâmplat, şi tocmai de aceea avem mare trebuinţă să cunoaştem bine de tot istoria mântuirii. Să înţelegem Scripturile pe cât se poate şi istoria, felul în care a curs această istorie a mântuirii în Scripturi şi să vedem pe urmă cum s-a trăit Evanghelia la sfârşitul veacurilor, adică de la Sfinţii Apostoli şi până astăzi, pentru că în felul ăsta vom afla răspunsul. Se va aşeza în noi chipul trăirii lui Hristos de care avem şi noi nevoie, şi vom şti cum să ne purtăm în viaţa noastră, în faţa feluritelor încercări şi ispite la care suntem supuşi.

Vă cer iertare pentru cuvântul lung… Sfinţii Ierarhi să ne lumineze pe noi toţi, cei care ne spunem creştini, ca să putem să trăim Evanghelia lui Hristos, aşa cum au trăit-o şi ei”.

***

Cuvant dupa Sfanta Liturghie al parintelui Aldea:

De ce nu poti fi si mason, si ortodox (descarcare)

“O să încerc să zic câteva cuvinte, destul de simple, despre masonerie şi despre pricina pentru care nu pot fi şi mason, şi ortodox. Pricina este foarte simplă şi nu o să începem de la o discuţie asupra originii masoneriei şi alte lucruri din acestea, cum de multe ori am văzut că se face. Pe mine puţin mă interesează cine şi când a înfiinţat masoneria, şi la fel de puţin mă interesează care sunt scopurile, fie declarate, fie ascunse ale masoneriei. Pe mine mă interesează un cuvânt al lui Hristos. Acel cuvânt zice

“Nu poţi sluji la doi stăpâni“(Luca 16, 13).

Or, este un lucru foarte limpede şi de această dată nu este contestabil, pentru că inclusiv masonii îl recunosc. Un lucru recunoscut de către toţi este faptul că jurământul masonic este un jurământ de ascultare desăvârşită faţă de organizaţia respectivă. Din clipa în care organizaţia îţi cere un asemenea jurământ, nu poţi să fii membru al ei, dacă eşti ortodox. Pentru că noi deja am jurat ascultare absolută stăpânului nostru Hristos, Dumnezeul nostru. Nu putem să mai jurăm altcuiva ascultare absolută. De asemenea se ştie acest lucru şi este incontestabil şi recunoscut de către toate publicaţiile şi organizaţiile masonice că există o serie întreagă de lucruri ascunse, să zicem tainice, ezoterice, cum vrem să le numim, ale masoneriei, pe care prin jurământ extrem de aspru, nu ai voie să le dezvălui nimănui. Or, în clipa aceea, te-ai despărţit de duhovnicul tău. Duhovnicului tău trebuie să îi spui totul. Dacă tu juri că nu îi vei spune duhovnicului tău ceva, te-ai despărţit de duhovnic, te-ai despărţit de Biserică, nu mai poţi să fii ortodox. Deci, iată două lucruri foarte simple, fără mare filozofeală şi fără mare cercetare istorică şi fără dispute doctrinare sau mai ştiu eu ce, două lucruri foarte simple si limpezi şi care ne arată că nu poţi să fii şi ortodox şi mason. Este cu neputinţă.

Ştiu foarte bine că sunt oameni care au intrat în masonerie, crezând că în felul acesta vor face un lucru bun. Vor face un lucru bun, au crezut ei, pentru neamul românesc sau pentru ţara asta, sau chiar pentru Biserică, unii dintre ei. Însă nu poţi face nimic bun, călcând porunca lui Dumnezeu. Ori, de vreme ce, aşa cum am arătat, nu avem voie să slujim la doi stăpâni, şi nu putem să ne despărţim de Dumnezeu prin jurămintele masonice, este numai o amăgire că poţi să faci ceva bun intrând în masonerie. Este o amăgire, este o înşelare. Lucrurile acestea, repet, sunt limpezi, şi se văd fără foarte multă filozofeală şi dispute doctrinare. Aşa cum am spus, aşa cum am spus, lucrurile se pot judeca şi fără asemenea complicaţii, mergând pe o judecată de bun simţ.

Părintele Nicolae de la Rohia spune: Când sunt probleme d-astea care par adânci, complicate, complexe, răsucite, încâlcite, ş.a.m.d., trebuie să folosim bunul simţ ţărănesc, ca în cazul lui Iuda. Că vine nu mai ştiu cine şi începe să spună că Iuda de fapt a vrut să-l ajute pe Hristos să-şi împlinească rosturile, că de fapt Iuda a avut intenţii bune şi nu ştiu ce, şi, ne spune Părintele Nicolae Steinhardt, vine şi ţăranul român, şi-l întreabă: “Mă, ai luat banii? Eşti vânzător, du-te de aici! Ce intenţii, ce…? Ai luat banii? Eşti vânzător, la revedere”.

O chestie simplă, fără complicaţii doctrinare, superanalize răsucite, cu dialectică şi cu regula de trei simplă, sau complicată sau scărpinată după urechea stângă cu degetul mic de la piciorul drept :), terminăm cu chestiile astea, simplu, şi în cazul, şi nu vorbesc numai de masonerie, vorbesc de orice mare organizaţie tainică, ezoterică, fantastică, iluminată şi nemaipomenită care vrea binele şi propăşirea umanităţii şi care, cu tapaj, cu radicali liberi, cu nu ştiu ce …toate prostiile de genul ăsta… Nu poţi sluji la doi stăpâni, este scris? Este scris. Bun, deci ne-am lămurit. N-avem ce căuta la asemenea organizaţii. Suntem ai lui Hristos, de El ascultăm, El este stăpânul nostru, nu mai putem să jurăm altcuiva măreaţa ascultare sau mai ştiu eu ce prostii de felul ăsta. E un lucru destul de simplu, dacă ne folosim de bunul simţ ţărănesc, cum spune Părintele Nicolae de la Rohia, şi atunci lucrurile se aşează.

Am văzut pe mulţi certându-se că masoneria ar învaţa sau n-ar învăţa nu ştiu ce lucruri, că ar face sau n-ar face nu ştiu ce jertfe şi alte asmenea chestii. Pe noi nu ne privesc, pur şi simplu n-au de ce să ne intereseze. Dacă e cineva specializat în istoria religiilor, sigur, poate să se preocupe de treaba asta, numai în măsură, este firesc, că este domeniul lui profesional, dar pe noi, creştini fiind, nu ne interesează acest lucru. Putem fi într-o organizaţie care cere supunere absolută? Nu. Nu. Ori suntem ai bisericii, ori suntem ai acelei organizaţii. Nu poţi fi în acelaşi timp ortodox şi mason. Lucrul este, zic eu, destul de simplu şi de lămurit.

(…) Şi, după predica de astăzi, sincer vă spun, sunt foarte nemulţumit de două lucruri, o dată, de cât de mult am vorbit, şi a doua oară, de cât de puţine am spus…”

(sursa fisierelor audio si a fotografiilor: Foaie nationala)

Legaturi: