Talcuri adanci si vii pentru noi desprinse din Pilda Fiului Risipitor: DE CE FUGIM DE ASCULTAREA LUI DUMNEZEU? Despre nebunia mandriei si a deznadejdii

25-02-2011 Sublinieri

– Predica Pr. Mihai-Andrei Aldea la Duminica Fiului risipitor, 20 februarie 2011 (Biserica Sf. Daniil Sihastrul) –

“De foarte multe ori omul nu asculta de glasul constiintei, nu asculta nici de glasul lui Dumnezeu, ci se face judecator si osanditor ai celorlalti. Daca s-ar putea s-ar face si pluton de executie, si i s-ar parea ca face un lucru foarte mare si minunat. Si sunt destui care au ajuns sa ucida oameni in numele lui Dumnezeu, pentru ca de fapt se pusesera pe ei insisi in locul lui Dumnezeu, in loc sa stea in locul lor, de oameni”.

***

“Iubiti credinciosi, adanca si minunat de folositoare este pilda pe care Domnul nostru Iisus Hristos ne-o pune astazi inainte, insa noi intelegem foarte greu Scripturile, pentru ca desi cuvantul Scripturii este scris pentru noi, noi ne purtam, dupa cum se exprima cineva in vremea aceea, ca si cum ar fi fost scrise pentru cineva de demult, iar nu pentru noi. Actualitatea, ca sa zicem asa, a Scripturii, nu este cu adevarat inteleasa decat de cei smeriti.

Peste tot am vazut oameni care incearca sa ia din Scriptura partea care la place lor, folosindu-se pentru aceasta de ideea ca atunci au fost niste vremuri, acum sunt altele, si atunci hotarasc ei care nu se mai potriveste pentru vremea de acum, si care trebuie lasata. Si in felul acesta, cum spune chiar Scriptura: “ratacesc, necunoscand nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu“, nici felul in care se cuvine sa le citim, sa le ascultam. Pentru ca toata Scriptura este buna, si nimic nu este de lepadat.

Zis-a Domnul pilda aceasta: “un om avea doi fii“. Desigur, Dumnezeu aici un pic simplifica lucrurile, ca sa ne fie mai usor sa le intelegem. Si acesti doi fii: dintre care unul, cel mai mare, sta sa munceasca si isi face datoria de fiu, neintrerupt si neincetat; dar celalalt, cel mai mic zice: “tata, da-mi partea care mi se cuvine mie din avere“. Am vorbit si in alti ani, si cred eu ca am inteles cu totii ca de fapt nu i se cuvenea nimic – pentru ca tatal nu era obligat sa-i lase ceva mostenire, si numai in masura in care era vrednic s-ar fi cuvenit sa aiba mostenire – , dar in bunatatea lui, tatal totusi ii da avere, pe care el bineinteles ajunge pana la urma sa o cheltuiasca aiurea: in pacate, in desfrau, in nebunii, cu multa lipsa de intelpciune. De ce? Pentru ca nu avea calauzire.

El a plecat intr-o tara indepartata, tocmai ca sa scape de gura tatalui sau, adica, mai bine zis, ca sa scape de cuvantul, de povatuirea, de indrumarea tatalui sau. Ceea ce se intampla foarte des si cu oamenii care se indeparteaza cat pot de Biserica: nu vin, nu vor s-auda. Pentru ca, dincolo de pretextele pe care le gasesc si pot sa le aduca – pentru ca pretexte ca sa nu vii la biserica poti sa gasesti miliarde si miliarde – dar, dincolo de toate aceste pretexte, adevarul este unul singur: pentru ca nu vor sa auda glasul lui Dumnezeu, pentru ca este mustrator, este dureros, este suparator. Fiindca de multe ori ceea ce auzi stii ca nu vei face. As fi spus “stii ca nu poti sa faci”, dar uneori chiar poti sa faci, insa nu vrei. De multe ori nu vrem, nu vrem sa facem ceea ce spune Dumnezeu. Si atunci de ce sa-L mai ascultam, ca ne mustra inima, si ne doare, si stim ca oricum n-o sa facem. Si atunci se gasesc tot felul de pricini foarte “serioase”, ca sa nu venim la biserica, ca sa nu citim Scripturile, ca sa nu cunoastem cuvantul lui Dumnezeu. Insa prin aceasta ne lipsim de foarte, foarte mult bine.

Omul atunci cand lucreaza, cand faptuieste, nu face asa cum ar putea sa para numai pe temeiul unui gand – mi-a venit mie un gand si m-am apucat sa fac ceva. Ca sa ma apuc sa fac ceva pentru ca mi-a venit acel gand, eu trebuie sa am o anumita pregatire sufleteasca, trebuie sa fiu deja deschis acelui gand, trebuie deja sa fiu pregatit sa-l primesc. De ce spun acest lucru? Pentru ca faptele noastre nu izvorasc din nimic, nu izvorasc – desi asa par – din impulsuri de moment. Impulsul acela de moment are insemnatatea lui, dar nu are nicio putere daca nu exista o predispozitie, daca nu exista o pregatire a omului catre o directie sau alta, buna sau rea. Hotararile pe care le luam intr-o clipa au in spatele lor toti anii vietii noastre, tot ceea ce am facut bine sau rau; in clipa aceea dam un vot. Hotararea aceea nu vine din nimic, ci vine din temelia pe care ne-am zidit noi viata. Si atunci, fiecare lucru bun pe care il ascultam macar, chiar daca nu izbutim sa-l facem, ne va ajuta sa luam hotarari mai bune, sau macar mai putin rele, oricum va insemna un ajutor pentru noi, o frana in alunecarea catre pacat, un sprijin in urcusul catre Dumnezeu, si asa mai departe.

Avem nevoie sa ascultam de cuvantul Tatalui nostru, avem nevoie sa ascultam cuvantul lui Dumnezeu, chiar si atunci cand nu suntem in stare, fie din slabiciune sau din neputinta, fie din voia noastra rea, chiar si atunci cand nu suntem in stare sa facem, macar sa-l ascultam! Tot este mai mult decat nimic, tot este un pas inainte, tot este un castig. Insa, de cele mai multe ori facem ca acest fiu, fugim undeva sa nu mai ascultam cuvantul lui Dumnezeu. Si din nou spun: pretexte se gasesc, nenumarate, nesfarsite.

Dar ce se intampla? Departarea de cuvantul lui Dumnezeu, departarea de ‘sacaiala‘ aceasta, de indrumarea aceasta care ne este neplacuta, ne pune tot mai mult in puterea celui rau, si raul se instapaneste tot mai mult in viata noastra. La o prima vedere omul care s-a departat de Dumnezeu, care s-a departat de Tatal lui si nu mai este cu El, este mai liber, face ce vrea, si castiga tot felul de lucruri care si le dorise – toate cu o cheltuiala, care este din ce in ce mai mare; toate cu un pret, care este din ce in ce mai greu de platit – si, incetul cu incetul in suflet si in trup, se ivesc vanataie dupa vanataie si rana dupa rana, si omul este din ce in ce mai ranit si mai batut. Nici macar nu-si da seama. Intra intr-o suferinta pe care nu poate sa si-o explice – ca doar este liber si face ce vrea – si care se adanceste.

Aceasta saracie, si foamete, si lipsa, in care a cazut fiul risipitor se arata la oricine se departeaza de Dumnezeu in felurite chipuri. [Sunt] oameni care izbutesc sa adune averi foarte mari, care sunt invidiati de toti naivii mai mici care se uita la ei la televizor sau la spectacole, sau cu nu stiu ce prilej, si-i vad mari, bogati, si minunati si pe urma se sinucid cu droguri, sau cu otravuri, sau chiar se spanzura, sau se suie in masini sau scutere d-astea de mare viteza si merg, si merg, pana izbuiutesc sa se faca praf si sa moara cu ele. Si este limpede ca pana la urma asta li se va intampla, ca ulciorul daca merge de prea multe ori la apa pana la urma sigur crapa. Iar ei stiu ca li se va intampla ceva rau, dar viata nu are nici un sens pentru ei, sunt nefericiti, sufera, ii doare, pentru ca asa se intampla cu oricine se departeaza de ascultarea cuvantului lui Dumnezeu.

Cata vreme macar il asculti, iti hraneste sufletul. Chiar daca te indarjesti in rautate si nu faci ceea ce sti ca trebuie sa faci, chiar daca poate nu esti in stare, nu ai destula intelepciune, sau destula putere sufleteasca, sufletul tau oricum se hraneste din cuvantul lui Dumnezeu, si atunci tine, ca sa zicem asa, la greutati, si te ajuta sa mergi mai departe, sa nu te prabusesti, sau daca ai cazut sa te ridici si sa mergi mai departe.

Si ajungem la o clipa de ceea mai mare insemnatate, la clipa in care fiul risipitor, – zice Scriptura –

venindu-şi în fire, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Luca 15, 17-19).

Aceste cuvinte sunt cutremurator de adanci, si arata o lucrare de care de foarte multe ori nu ne invrednicim. Zice intai si intai: “venindu-si in fire“. Intr-adevar, multi oameni care sunt intr-o stare nenorocita simt – de fapt cred ca toti simt, undeva in adancul sufletului lor – ca au nevoie de Dumnezeu, dar mandria nu-i lasa sa recunoasca. Totusi cateodata apasarea este prea mare, si omul zice, desi el s-a departat de Dumnezeu: “De ce Doamne sufar atat?“, sau, cateodata chiar zice: “Doamne ajuta-ma!“, dar dupa care se intoarce la starea de neconstienta de mai inainte, si merge mai departe pe drumul pacatului fara nicio indoiala. Mai mult, ar vrea daca s-ar putea sa-L puna pe Dumnezeu sa slujeasca pacatului, ca si cum fiul risipitor ar cauta o cale sa-l sileasca pe taica-sau sa vina, sa-l ajute, sau sa-i trimita niste daruri acolo in tara in care el moare de foame, ca sa poata sa-si duca mai departe viata desfranata, dar fara a schimba nimic. De obicei asa fac oamenii, nu se gandesc: “mai am ajuns intr-un loc nenorocit, trebuie sa ies de aici“, nu se gandesc: “pacatul si acest fel de vietuire m-au adus la starea asta in care sunt, trebuie sa ies din asta, trebuie sa schimb ceva“. Cei mai multi incearca sa obtina cumva de la Dumnezeu, ca sa zic asa, “mai multi bani de cheltuiala”, dar tot in acelasi fel, tot in aceeasi tara, fara niciun fel de indreptare.

Acest fiu risipitor trece peste mandrie, de foame, din faptul ca si-a venit in fire, dintr-o pricina sau alta, reuseste sa faca acest lucru, si spune: “câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!“. Si aici este clipa in care foarte multi ar incepe eventual sa-l injure pe tatal lor, sau sa-i injure pe argati, sau sa-i invidieze, sau, asa cum am spus, sa incerce cumva sa obtina trimiterea unor pachete, a unor ajutoare, ca sa poata sa-i faca sa mearga mai bine in tara pacatului. Dar el spune: ma voi scula si “mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău“. Pocainta. Dintr-o data intram intr-o lume noua. Desi nu-si da seama, tanarul care a spus aceste cuvinte in sinea lui, deja iesise din tara in care se afla, din lumea pacatului, pentru ca el recunoaste ca a gresit.

Cati recunosc ca au gresit? Foarte putini. (…) Noi de obicei suntem orbi la greutatea pacatelor noastre, noi mereu gasim justificari. Cum mereu gasim justificari sa nu venim la biserica, mereu gasim justificari pentru pacatele noastre: sigur am pacatuit, dar asa au fost imprejurarile” , “m-a silit nu stiu cine, m-a influentat nu stiu care“, “societatea asta cere. Ce era sa fac?“. Sa faci ceea ce este bine! Asta trebuia sa faci, ceea ce este bine, indiferent ce face societatea, ca niciodata societatea nu te va apara inaintea Judecatii de Veci, niciodata.

Tanarul acesta isi da seama de adancimea pacatului lui, isi da seama ca pacatul l-a despartit de tatal lui, si ca prin bataia de joc pe care el a savarsit-o fata de averea, si fata de munca, si fata de bunatatea tatalui sau, el nu mai este vrednic sa fie socotit ca fiu al sau.

Aceasta constiinta o avem si noi cateodata, ne dam seama, am gresit inaintea lui Dumnezeu foarte tare, noi nu mai suntem vrednici, sau eu nu mai sunt vrednic sa ma numesc crestin, sau cu atat mai mult, sa ma numesc fiu a lui Dumnezeu. Nu?! Dar, chiar daca foarte multi dintre oameni isi dau seama de acest lucru, raspunsul lor la acest cuvant al constiintei este mandria:Ei, atunci o sa pacatuiesc mai departe!“, “Ei, atunci nu mai este pentru mine scapare, nu mai este pentru mine mantuire“, Nu-i asa ca stau tot departe de Dumnezeu, ma tavalesc mai departe in pacat, eventual ma tavalesc in deznadejde“, “in sfarsit, oricum merg mai departe pe drumul pieirii“. De multe ori ne stapanesc aceste ganduri, de foarte multe ori.

Chiar cand omul isi vine in fire, isi da seama ca a gresit la cer si inaintea lui Dumnezeu si nu mai este vrednic sa se mai numeasca fiu, de multe ori, asta nu inseamna de fapt pocainta, ci inseamna deznadejde. De multe ori in loc sa se intoarca omul spre Dumnezeu, se indeparteaza. In loc sa aiba incredere in bunatatea Lui, stie el mai bine ca Dumnezeu ce si cum poate sa faca Dumnezeu. In loc sa se smereasca, si sa se gandeasca: “Da, am gresit, nu mai sunt vrednic sa fiu fiu, dar macar sluga, macar rob sa fiu, dar macar sa fiu acolo“. El nu! Dar atatia nebuni zic in zilele noastre: “decat rob in Rai, mai bine stapan in Iad“. Este un cuvant dracesc, pe care multi il spun in nebunia lor. Stapan in Iad peste ce? Raspuns: peste nimic. Acolo nu este ceva pe care sa poti sa-l stapanesti. Nu sunt pamanturi si ape si munti peste care sa poti sa stapanesti. E gol, e neant, e nimic, e intuneric si nimic in plus. Nici macar peste tine nu esti stapan in Iad, pentru ca te stapanesc patimile, si chinurile si durerile. Si iata cum mandria il innebuneste pe om, si-l face sa nu vada niste lucruri care sunt simple si de bun simt. Dar, din pricina mindriei, din nou o spun, omul orbeste si nu mai vede. Cutremurator!

Insa tanarul acesta nu cade in aceasta capcana, nu este prins de mandrie in asa fel incat sa nu inteleaga si sa nu recunoasca. El trece peste acesta lucrare a diavolului si spune: “Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău, fa-ma ca pe unul din argatii tai, si sculandu-se a venit la tatal sau“. Vedeti, de multe ori Scriptura vorbeste cu adancimi fulgeratoare, zice: “sculandu-se, a venit la tatal sau“. Cat de usor am putea sa trecem de acest cuvant, daca il citim obisnuit! Dar sa ne dam seama ce inseamna. “Sculandu-se” are doua intelesuri. Pe de-o parte s-a ridicat din pacat si a pornit catre viata – este acest inteles simbolic. In al doilea rand, faptul ca a venit la tatal sau, vedeti ca se vorbeste ca de o intoarcere! Tinutul mortii in care s-a dus nu era locul in care ar fi trebuit sa stea. El trebuia sa fie la tatal sau, si intr-adevar el a venit la tatal sau, adica in locul in care trebuia sa fie. Dar pe langa aceste doua intelesuri mai este si un al treilea lucru la care trebui sa mai cugetam. Tara in care s-a dus era o tara indepartata. El s-a sculat si a pornit catre tatal sau. Si de unde stim ca s-a sculat cu adevarat si ca s-a indreptat? Pentru ca nu s-a oprit pe drum! Dar credeti ca pe drum diavolul nu l-a ispitit, credeti ca nu s-au ivit prilejuri de a mai sta in pacat, de a se intoarce, sau de a ramane intr-o tara ca aceea a pacatului? Dar de data aceasta el nu s-a mai lasat pacalit, nu s-a mai lasat inselat. Desi sunt cateva cuvinte, acest “si sculandu-se, a venit la tatal sau“, aceste cuvinte inchid in ele o lupta, pe care de foarte multe ori ne este atat de greu sa o dam: intoarcerea catre Dumnezeu, fara a ne mai opri in lumea pacatului, fara a mai ramane in tara aceea in care eram robiti.

Iar pe cand era departe, tatal sau l-a vazut si i s-a facut mila. Vedeti cum il astepta tatal sau? Si de departe l-a vazut si i s-a facut mila de osteneala si lupta lui, de aceasta indarjire pe care trebuia el sa o aibe impotriva viforul mortii, care incerca sa-l traga inapoi catre Iad si catre pacat si catre moarte. Si, ca sa-l ajute i-a iesit in intampinare, alergand a cazut pe grumajii lui si l-a sarutat. Vedeti cum vine dragostea lui Dumnezeu, inaintea chiar a pocaintei noastre, cum vine in ajutorul nostru, in sprijinul nostru? Cu cata dragoste ne asteapta Dumnezeu in ciuda tavalirii noastre in pacat?!

Stim ce se intampla in continuare. I-a zis feciorul: “Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău“. Tatal il primeste cu dragoste, ii da haina, ii da inel, ii da incaltaminte, junghie vitelul cel gras. Bineinteles ca daca am fi fost noi in locul fiului risipitor am fi spus: “tata nu-mi place haina asta, vreau alta, sandalele astea nu sunt la moda, vreau unele mai trendy, inelul asta nu este dupa ultima moda nici el, este un pic depasit, ar trebui sa aibe un model mai frumos“… Suna un pic glumet ceea ce spun, dar este foarte adevarat ca de multe ori suntem extrem de carcotasi impotriva darurilor lui Dumnezeu, si foarte nemultumiti, si foarte nemultumitori ne aratam fata de cele pe care le primim, fie de la oamenii din jurul nostru, fie de la Dumnezeu.

Dar trecand peste acestea, sa mergem la clipa in care vine fratele cel mare, care vine de la munca si aude petrecere in casa. Mai ce petrecere?” Ca tatal lui nu i-a spus nimic, nu l-a chemat. Mai ce petrecere, ce poate sa fie, ce aude? Ca a venit fiul cel curvar, cel batjocoritor de tatal, care a risipit averea cu desfranatele, este cel pentru care tatal a dat petrecere. Moment foarte greu, o clipa foarte grea.

Vedem insa ca fiul era la lucru; si tatal stim ca muncea. Dar cum se face ca tatal si-a intampinat fiul, iar fratele nu si-a intampinat fratele? Pentru ca fratele a fost mai aspru in judecarea si osandirea celui care pacatuise, decat tatal. Pentru ca tatal avea dragostea care astepta intoarcerea celui ratacit, in vreme ce fratele cel mare il scosese de la inima lui si pentru el era, ca sa zicem asa, dupa Scriptura, ca un vames si ca un strain. De unde vedem ca il scosese complet de la inima lui? Pentru ca el ii spune tatalui sau: “Când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele“, [si] nu zice: “cand a venit acest frate al meu“. El nu-l mai socoteste frate, ii zice: “acest fiu al tau“, adica “tu-l mai socotesti fiu al tau, dar el mie nu-mi mai este frate“. Vedeti ca il taiase de la inima lui cu totul? Nu mai avea dragoste fata de el. Este o primejdie foarte mare, care-i pandeste pe toti cei care vin catre Dumnezeu, aceea – care au primit niste daruri si s-au ostenit un pic, si cat de cat au facut si ei ceva pe calea lui Dumnezeu – sa se inchipuie, chiar fara sa-si dea seama, mai buni si mai drepti decat Dumnezeu.

Strecoara diavolul o trufie foarte fina si foarte primejdioasa in sufletele multora dintre crestini. Ei lucreaza, cum munceste acest fiu, asculta de voia lui Dumnezeu si o implinesc, dar deja prin acest lucru ei inceteaza in inima lor sa se mai socoteasca ucenici. Si asa cum fiul cel risipitor a plecat, ca sa nu mai auda glasul tatalui, la fel si acestia, undeva, nu mai aud glasul tatalui. Ca doar fiul cel mare stia foarte bine ca tatal isi asteapta fiul ratacit. Nu este uimit de aceasta. Deci stia ca-l asteapta. Si atunci, daca el intr-adevar ar fi fost un fiu cu totul si cu totul ascultator, l-ar fi asteptat si el, ar fi dorit si el intoarcerea lui. Macar si-ar fi intrebat tatal: “Dar de ce pe el care s-a dus si si-a mancat averea cu desfranatele si cu pacatele, tot il mai astepti, de ce?“.

Si tatal i-ar fi spus: “Uite de ce: pentru ca el acuma este mort, dar poate sa invieze, si se cuvine sa ne bucuram. El a intrat intr-o moarte sufleteasca cumplita, si intr-adevar acuma este ca mort, dar poate sa invieze. Exista putinta aceasta a invierii omului din pacat, si pentru aceasta trebuie sa-l astept, si sa ne rugam, si sa nadajduim ca va invia si ca se va intoarce, si ca va fi viu, si sa stea pe picioarele lui, si sa ramana cu adevarat in viata, nu mort.

De ce fiul cel mare nu a stiut aceste lucru? Pentru ca el, deja, nu asculta de tatal sau in privinta dragostei. Il asculta in toate celelalte lucruri. De unde stim ca-l asculta in toate celelalte? Pai tatal ii spune: “Tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt“, deci este limpede ca in toate il asculta, in afara de acest lucru. Si ce se intampla? Asa cum spune Hristos, se cuvenea insa “să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat“. Si faptul ca aici Hristos termina cuvantul, ne face pe noi sa banuim, sa nadajduim, sa credem, ca fratele a inteles si a intrat cu tatal sau la petrecere, si a primit inapoi pe fratele care fusese mort. Si, desi ramasese singur la tatal sau inainte, acuma din nou a avut un frate alaturi de el cu care sa poata merge mai departe.

De foarte multe ori nu se intampla asa! De foarte multe ori oamenii se incranceneaza in a judeca si a osandi pe ceilalti. Aici este un punct de legatura, dar cumva si de despartire, intre pilda Vamesului si a Fariseului, de duminica trecuta, si pilda aceasta. Fariseul nu asculta glasul lui Dumnezeu nici o clipa. A vorbit numai el, si nu a cautat un raspuns de la Dumnezeu. Fratele acesta mare, vorbeste cu tatal sau, si, desi ii reproseaza si este suparat, asculta raspunsul. Si aceasta ascultare a cuvantului, iata, poate sa-l faca sa invie. Vedeti ca el acuma era pe marginea prapastiei. Asa cum fratele sau fugise de tatal sau ca sa petreaca in pacat, si el in clipa aceasta a vrut sa se desparta de tatal sau, si n-a mai vrut sa intre in casa. De ce? Ca sa petreaca in pacatul trufiei, al mandriei, al judecarii, al osandirii celuilalt, al lipsei de iubire. Nu era acelasi pacat cu cel pe care il facuse fratele lui, dar era un pacat destul de puternic ca sa-l desparta de tatal sau,adica un pacat destul de puternic care sa-l duca in Iad.

Si, repet, se intampla multora care incearca sa fie buni, incearca sa mearga pe calea lui Dumnezeu, dar ajung sa se creada ei insisi dumnezei, si sa imparta ei mantuirea si osandirea dupa cum le place lor; incearca ei sa porunceasca pana si preotilor sau episcopilor cum sa vorbeasca, cum sa se roage, si asa mai departe. Ajung sa incerce sa randuiasca ei toate ale Bisericii, ale neamului, ale lumii, tot, tot, tot, si se pun in locul lui Dumnezeu chiar fara sa-si dea seama.

Desigur fratele acesta mare nu a ajuns chiar pana la o asemenea adancime a pacatului, pentru ca vorbind cu tatal sau s-a izbavit. Insa foarte multi sunt cei care nu vor sa asculte. Asa cum multi nu vor sa asculte de glasul constiintei, dupa cum am vorbit mai devreme, si nu se intorc cu adevarat catre Dumnezeu, nu se pocaiesc cu adevarat de pacatele lor, la fel, de foarte multe ori, asa se intampla si aici. De foarte multe ori omul nu asculta de glasul constiintei, nu asculta nici de glasul lui Dumnezeu, ci se face judecator si osanditor ai celorlalti. Daca s-ar putea s-ar face si pluton de executie, si i s-ar parea ca face un lucru foarte mare si minunat.Si sunt destui care au ajuns sa ucida oameni in numele lui Dumnezeu, pentru ca de fapt se pusesera pe ei insisi in locul lui Dumnezeu, in loc sa stea in locul lor, de oameni.

Pilda aceasta a Fiului Risipitor, asa cum am zis, este adanca si foarte folositoare, este adanca si foarte actuala. Si, dupa cum vedem din ea, nicio parte, dar nicio particica nu este de lepadat. Am trecut peste cateva cuvinte un pic mai repede si intr-un fel ma mustra constiinta, pentru ca toate sunt minunate si foarte folositoare. Am aratat prin acea pilda: “si sculandu-se a venit la tatal sau“, prin cateva vorbe, cata adancime de invatatura ne daruieste Dumnezeu. Dar, cum se spune, “ce-i prea mult strica“, si daca lungim cuvantul peste masura mi-e teama ca vom pierde ceea ce am putea altfel castiga.

Sa incercam sa vedem pildele acestea, si toate cuvintele Scripturii, pentru viata noastra. Pentru ca pentru viata noastra sunt date. Noi suntem si fiul cel risipitor, si noi suntem cateodata si fiul cel mare, mai ales in impietrirea lui fata de fratele care a gresit. Cel mai trist este ca de multe ori noi suntem fiul risipitor impietrit in lipsa de iubire fata de fratele care a gresit, adica luam, cum ar veni, ce e mai rau si de la unul si de la celalalt.

Sa incercam insa, sa ne dam seama de un lucru. Dincolo de toata adancimea pacatului, dincolo de toata adancimea greselii, dincolo de tot ceea ce ne face noua rau, straluceste cuvantul lui Dumnezeu, care este viata, care este iubire, care este mangaiere, si care este putere. Ascultand cuvantul lui Dumnezeu, cu adevarat, asa cum se cuvine – adica ascultand, nu facandu-ne ca ascultam – ascultand cuvantul lui Dumnezeu si viata noastra se lumina, si sufletul nostru se intareste, si castigam pas cu pas puterea de a fi un pic, macar un pic mai buni. Desigur, de cate ori o sa ne inchipuim ca suntem buni, o sa cadem din nou in pacat, o sa ne intoarcem la roscove, si la porci, si la tavaleala sau la lipsa de iubire fata de fratele s.a.m.d.. Dar, ascultand cuvantul lui Dumnezeu iarasi o sa ne intoarcem. Si avem acest cuvant a lui Dumnezeu care zice: “pe cine vine la mine, nu-l voi scoate afara”. Deci, daca gresim de miliarde si miliarde de ori, si de fiecare data ne intoarcem, El nu ne va scoate afara. De fiecare data ne va primi, si pana la urma prin mila si ajutorul Lui ne vom mantui. Sa ne ajute Dumnezeu sa castigam aceasta!”

Alte cateva predici audio ale pr. Aldea – aici si aici

Legaturi:


Categorii

Ce este pacatul?, Cum ne iubeste Dumnezeul nostru, Egoismul, voia proprie, Fiul Risipitor, Hrana duhului / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Mandria, trufia, Mari duhovnici, preoti si invatatori, Parintele Mihai Andrei Aldea, Pocainta, Razboiul nevazut, Talcuiri ale textelor scripturistice, Triodul si Postul cel Mare

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

50 Commentarii la “Talcuri adanci si vii pentru noi desprinse din Pilda Fiului Risipitor: DE CE FUGIM DE ASCULTAREA LUI DUMNEZEU? Despre nebunia mandriei si a deznadejdii

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: FIUL RISIPITOR. IUBIREA LUI DUMNEZEU si TAINA POCAINTEI. Predici strapungatoare de inima si pline de putere ale Staretului Efrem Filotheitul -
  2. Pingback: PREDICA VIDEO si alte multe CUVINTE ACTUALE la TAIEREA CAPULUI SFANTULUI IOAN BOTEZATORUL: “Ceva trebuie sa fac cu omul asta, imi spune adevarul si eu nu suport adevarul… Si asa suntem si noi! Daca vrei sa suporti adevarul, trebuie sa-ti schim
  3. Pingback: RAZBOIUL GANDURILOR si RAZBOAIELE DINTRE NOI. Familia ortodoxa si lupta cu “duhurile de sub cer” intre IMPOTRIVIRE si ASCULTARE “IN DOMNUL” -
  4. Pingback: Predici deosebite ale Sfantului Luca al Crimeei la DUMINICA INFRICOSATEI JUDECATI. “Intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, Mie Mi-ati facut” | Cuvântul Ortodox
  5. Pingback: INTOARCEREA FIULUI RISIPITOR. Predica audio miscatoare a Parintelui Damaschin Luchian despre DRAGOSTEA PARINTEASCA si SINGURATATEA celui despartit de casa lui Dumnezeu: “E minunat atunci cand vrei sa te intorci la Dumnezeu, dar mai minunat lucru est
  6. Pingback: Parintele Ioan Buliga: CE-I OPRESTE PE OAMENI SA VINA LA BISERICA? | Cuvântul Ortodox
  7. Pingback: Avva Efrem Filotheitul: SFATURI DUHOVNICESTI DESPRE IERTARE | Cuvântul Ortodox
  8. Pingback: Reflectiile Mitropolitului Antonie de Suroj la PILDA FIULUI RISIPITOR | Cuvântul Ortodox
  9. Pingback: Meditatie zguduitoare la Pilda Fiului Risipitor a Arhim. Andrei Coroian: CHEMAREA BRATELOR PARINTESTI ALE CELUI RASTIGNIT SI CHINUIT DE PACATELE NOASTRE… | Cuvântul Ortodox
  10. Pingback: IN CAUTAREA DRUMULUI INAPOI SPRE CASA PARASITA A IUBIRII PARINTELUI CERESC. Talcuirea Arhimandritului Zaharia de la Essex la pilda fiului risipitor | Cuvântul Ortodox
  11. Pingback: “Asa sunt eu…” sau despre FIRESCUL PACATULUI INTRAT IN FIRE, frica de prapastia launtrica si FIARA UCIGASA PE CARE O HRANIM | Cuvântul Ortodox
  12. Pingback: OAMENII SUNT CEI CARE CER SA FIE MANIPULATI! Cliseele mediatice si ideologia din spatele divertismentului. NECREDINTA CONVENABILA si DISCONFORTUL SINCERITATII: “Omul efectiv suspenda gandirea, ca sa nu fie scos din confortul propriilor patimi”
  13. Pingback: CONFESIUNILE SI INVATATURILE PARINTELUI PANTELIMON (II). Raspunsuri despre Catedrala, refugiati, politicieni, preotii din inchisorile comuniste, patriotism si AMAGIRILE MINTII. Minciuna din noi si DEMASCAREA GANDURILOR DEGHIZATE | Cuvântul Ortodox
  14. Pingback: “Oamenii laudă cuvântul lui Dumnezeu atâta timp cât nu le scoate la lumină păcatele…” | Cuvântul Ortodox
  15. Pingback: PARABOLA PĂRINTELUI MILOSTIV: “Dacă omul nu se încredinţează de iubirea părintească a lui Dumnezeu, nu se poate lupta duhovniceşte” | Cuvântul Ortodox
  16. Pingback: “Iar Tatăl aşteaptă…”. SĂPTĂMÂNA FIULUI RISIPITOR. Cuviosul Ioan Krestiankin despre IUBIREA TATĂLUI, DEZASTRUL PĂCATULUI și PUTEREA POCĂINȚEI: “Cumplită este inima samavolnică, ea nu sim­te durerea pricinuită, uită
  17. Pingback: “Dă-mi partea de avere ce MI SE CUVINE!” | Cuvântul Ortodox
  18. Pingback: PENTRU NOI, RISIPITORII DIN BISERICĂ. Arhim. Simeon Kraiopoulos ne face chemarea inconfortabilă de a ne scruta în profunzime pe noi înșine și a cerceta DACĂ SUNTEM HOTĂRÂȚI SĂ NE ÎNTOARCEM CU ADEVĂRAT LA DUMNEZEU: “Unii se tem de faptul
  19. Pingback: “OCHI AU ȘI NU VĂD, URECHI AU ȘI NU AUD. Cei care nu văd și nu aud cuvintele limpezi ale Domnului suferă de o LEGARE A MINȚII demonică”. MÂNDRIA, ÎNTUNECAREA MINȚII și ÎMPOTRIVIREA FAȚĂ DE DUMNEZEU | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: AMAGIRILE SI TREZIREA FIULUI RISIPITOR. “Rezultatul imbuibarii si al confortului: OMUL MODERN este FOARTE SIGUR PE EL SI PE TEHNOLOGIE si NU MAI ARE CONSTIINTA VINOVATIA, ci doar aceea ca totul i se datoreaza” (PREDICA la Biserica romaneasca d
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate