Predica P.S. Sebastian Pascanu despre grijile vietii: INGRIJORARE SAU INCREDINTARE IN VOIA DOMNULUI? “Oare diavolul este stapanul nostru?! Oare in mana lui suntem? Oare el hotaraste ce se intampla sau nu cu noi?”
“Înţelesul evangheliei de astăzi acesta este: nu vă îngrijoraţi peste măsură de toate aceste lucruri, dealtfel necesare; să nu pună acestea stăpânire pe voi şi pe sufletele voastre, în aşa fel încât să nu mai puteţi nici măcar zări, din vâltoarea lor, împărăţia lui Dumnezeu!”
DUMINICA A III – A DUPĂ RUSALII,
Despre grijile vieţii – Mt. 6, 22-33
„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33}
Dreptmăritori creştini,
Textul duminicii acesteia este o pericopă evanghelică din care, probabil, unii cu greu înţeleg ceva, iar alţii, mai puţin cunoscători ai învăţăturii noastre creştine, s-ar putea chiar scandaliza. Iată conţinutul acestei pericope:
„Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care este întru tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult?
Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţul; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona.
De aceea zic vouă: nu vă îngrijiţi pentru viaţa voastră ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerurilor, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?
Şi cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.
Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţini credincioşilor?
Deci, nu duceţi grijă, spunând: ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Căci după toate acestea se străduiesc păgânii; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.
Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea se vor adăuga vouă“.
Iubiţi credincioşi,
Această pericopă evanghelică este un text greu. Dacă astăzi s-ar fi aflat aici un om care n-a mai călcat niciodată în biserică şi ar auzi pentru prima oară aceste cuvinte, s-ar putea scandaliza, spunând: Iată o religie care învaţă pe oameni să nu muncească! Iată un Dumnezeu care-i îndeamnă pe oameni să nu se îngrijească ce vor mânca şi cu ce se vor îmbrăca. Adică, să lenevească, aşteptând să le pice de undeva proverbiala pară mălăiaţă; să plouă, adică, cu mâncare, îmbrăcăminte şi cu toate celelalte lucruri de care avem nevoie aici pe pământ, fără a ne îngriji nicio clipă de ele.
Ei bine, nu este aşa! Şi, după cum există o ştiinţă care ne învaţă raportul dintre cifre, numită Matematică; aşa cum există o ştiinţă a corpurilor cereşti, care ne învaţă mişcarea şi tainele acelora, numită Astronomie; aşa cum există o ştiinţă a particulelor mici, a moleculelor, a atomilor, din care sunt constituite toate lucrurile din jurul nostru, numită Chimie, aşa cum există ştiinţa numită Fizică etc, — toate ştiinţele de pe pământ -, există şi o „Ştiinţă”, numită Teologie, care ne învaţă astăzi până şi lucrurile cele mai elementare: cum să privim — prin prisma învăţăturii lui Dumnezeu — hrana, băutura, îmbrăcămintea şi, în general, cum să privim toate aceste lucruri, până la un punct absolut necesare existenţei noastre. Ea este învăţătura despre Dumnezeu, dar şi despre cum să-I plăcem Lui şi, în acest sens ne învaţă astăzi cum să abordăm viaţa aceasta cu toate nevoile ei: hrană, îmbrăcăminte şi celelalte griji.
De ce spun acestea? Pentru că vedem adeseori în jurul nostru oameni care nu ştiu să trăiască. Oameni nefericiţi, care-şi petrec viaţa în abuzuri şi exagerări de tot felul, departe de voia lui Dumnezeu. Există oameni care nu ştiu să vieţuiască! Care — de exemplu — toată viaţa lor o duc într-un „teatru”, căutând să pozeze tot timpul în cu totul altceva decât sunt. Există oameni care cred că sinceritatea este slăbiciune, punând în schimb pe „soclu”, la mare cinste, viclenia şi falsitatea. Oameni care nici măcar în faţa lor înşişi nu-şi mai recunosc slăbiciunile. Există oameni, aşadar, care nu ştiu să trăiască, iar evanghelia aceasta ne învaţă nici mai mult nici mai puţin decât cum să trăim, mergând până la cele mai elementare lucruri din viata noastră, lucruri de care nu ne putem dispensa — hrana şi îmbrăcămintea.
Ce vrea să spună însă evanghelia, să nu ne intereseze deloc acestea? Işi propune ea, oare, să încurajeze lenea? Vrea ea să incite la cerşetorie pe cel care, de fapt, ar putea munci şi ar putea să-şi câştige hrana şi traiul său, dar preferă să primească degeaba? Este oare evanghelia de astăzi un îndemn la nemuncă, la a sta şi a aştepta să ne pice din cer toate lucrurile de care avem nevoie? Nici pe departe!... Nu se poate ca ea să contrazică pe Sfântul Apostol Pavel care spune clar: „dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3,10]. Nu poate Dumnezeu, aşadar, Care doreşte să fim cinstiţi şi să ne câştigăm singuri pâinea, să ne îndemne să aşteptăm să ne vină singure hrana, îmbrăcămintea şi celelalte lucruri atât de necesare!
Ce se întâmplă, deci? Cum trebuie să înţelegem cuvintele din evanghelia de astăzi:
„Nu vă îngrijiţi de hrană ce veţi mânca, nici de băutură ce veţi bea, nici de îmbrăcămintea ce veţi îmbrăca, pentru că după toate acestea aleargă păgânii”?
Ei bine, cheia înţelesului acestor cuvinte ne-o dă însăşi concluzia pericopei evanghelice:
„Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă!”
Ba încă şi cuvintele care urmează imediat acestora:
„Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei!” (Mt. 6, 34).
Dragii mei,
Înţelesul evangheliei de astăzi acesta este: nu vă îngrijoraţi peste măsură de toate aceste lucruri, dealtfel necesare; să nu pună acestea stăpânire pe voi şi pe sufletele voastre, în aşa fel încât să nu mai puteţi nici măcar zări, din vâltoarea lor, împărăţia lui Dumnezeu! Să nu vă lăsaţi robiţi adică mâncării, băuturii, îmbrăcăminţii, grijilor de tot felul, mai mult decât de Dumnezeu. Să ne îngrijim, adică, în primul rând să-I plăcem lui Dumnezeu, şi abia după aceea de acestea. Să nu-L situăm, aşadar, pe El sub aceste lucruri, căci Dumnezeu este şi Creatorul lor, şi pe toate, ca un Atotputernic, le-a făcut pentru nevoile noastre.
Cu privire la atotputernicia lui Dumnezeu, la faptul că El a făcut tot ce este în jurul nostru, că ne poate sări oricând în ajutor în necazurile, supărările şi slăbiciunile noastre, căci este Dumnezeu care a creat şi stăpâneşte peste toate, elocvent mi se pare capitolul 38 din cartea „Iov”, versetele 3-41. Este unul din cele mai frumoase imnuri înălţate lui Dumnezeu, arătând atotputernicia şi stăpânirea Lui nemărginită:
Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui.
Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat?
În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului,
Atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau?
Cine a închis marea cu porţi, când ea ieşea năvalnică, din sânul firii,
Şi când i-am dat ca veşmânt negura şi norii drept scutece,
Apoi i-am hotărnicit hotarul Meu şi i-am pus porţi şi zăvoare
Şi am zis: Până aici vei veni şi mai departe nu te vei întinde, aici se va sfărâma trufia valurilor tale?
Ai poruncit tu dimineţii, vreodată în viaţa ta, şi i-ai arătat aurorei care este locul ei,
Ca să apuce pământul de colţuri şi să scuture pe nelegiuţi de pe pământ?
În revărsatul zorilor, pământul se face roşu ca roşile peceţi şi ia culori ca de veşmânt.
Cei răi rămân fără noaptea (prielnică lor) şi braţul ridicat este frânt.
Ai fost tu până la izvoarele mării sau te-ai plimbat pe fundul prăpastiei?
Ţi s-au arătat oare porţile morţii şi porţiile umbrei le-ai văzut?
Ai cugetat oare la întinderea pământului? Spune, ştii toate acestea?
Care drum duce la palatul luminii şi care este locul întunericului,
Ca să ştii să-l călăuzeşti în cuprinsul lui şi să poţi să nimereşti potecile care duc la el acasă?
Tu ştii bine, căci atunci erai născut şi numărul zilelor tale e foarte mare.
Ai ajuns tu la cămările zăpezii? Ai văzut tu cămările grindinei,
Pe care le ţin deoparte pentru vremuri de strâmtoare, pentru zilele de bătălie şi de război?
Unde se risipesc aburii şi se răspândeşte pe pământ vântul de la răsărit?
Cine a săpat albie puhoaielor cerului şi cine a croit drum bubuitului tunetului,
Ca să plouă pe un pământ nelocuit şi pe o pustietate unde nu se află fiinţă omenească
Şi să adape ţinuturile sterpe şi uscate şi să scoată pajişte de iarbă din întinderea pleşuvă?
Are ploaia un tată? Cine a zămislit stropii de rouă?
Din sânul cui a ieşit gheaţa? Şi cine este cel ce naşte promoroaca din cer?
Apele se încheagă şi se întăresc ca piatra şi faţa mării se face sloi!
Poţi tu să legi cataramele Pleaiadelor sau să deznozi lanţurile Orionului?
Poţi tu să scoţi la vreme cununa Zodiacului şi vei fi tu cârmaci Carului Mare şi stelelor lui?
Cunoşti tu legile cerului şi poţi tu să faci să fie pe pământ ceea ce este scris în ele?
Poţi tu să ridici până la nori glasul tău ca să se sloboadă peste tine potopul ploilor?
Eşti tu în stare să azvârli fulgerele şi ele să plece şi să-ţi spună: Iată-ne?
Cine a pus atâta înţelepciune în pasărea Ibis sau cine i-a dat pricepere cocoşului?
Cine poate să ţină cu destoinicie socoteala norilor şi să verse pe pământ burdufurile cerului,
Ca să se adune pulberea şi să se întărească, iar bulgării de pământ să se lipească laolaltă?
Tu eşti cel ce aduci pradă leoaicei şi potoleşti foamea puilor de leu,
Când s-au ascuns în vizuini sau stau şi pândesc ascunşi în hăţişuri?
Cine are grijă de mâncarea corbului, când puii lui croncănesc la Dumnezeu de foame şi zboară încoace şi încolo după hrană?”
Iată cât este de puternic Cel care a insuflat pe autorul acestor rânduri! Iată cât este de bun şi de capabil să ne poarte de grijă în toate nevoile vieţii noastre: hrană, bunuri, îmbrăcăminte. Cu ce condiţie, însă? Să-L punem pe El în viaţa noastră deasupra tuturor dorinţelor noastre. Să facem din El, din acest Dumnezeu atât de puternic, Stăpânul şi prietenul nostru, conducându-ne toată viaţa după sfaturile şi învăţătura Sa.
Cineva, care a avut odată un accident groaznic, îmi spunea: „Diavolul m-a pus să plec în ziua aceea de acasă şi să păţesc acest necaz?!” Dar, am zis: Oare diavolul este stăpânul nostru?! Oare în mâna lui suntem? Oare el hotărăşte ce se întâmplă sau nu cu noi? Oare acest Dumnezeu, Care a creat toate, ne-a dat pe mâna diavolului? De la acela aşteptăm noi dezlegarea problemelor noastre? Pe el l-am pus călăuzitor în viaţa noastră, sau pe acest Dumnezeu bun care, deşi locuieşte în ceruri, este oricând gata să vină pentru a „locui” în sufletele noastre? Dumnezeu este gata să fie călăuzitor vieţii noastre, gata să ne ajute în fiecare problemă a noastră, dacă vom şti să I-o cerem. Din păcate însă, sunt atâţia oameni care-L „izolează” mai degrabă, îl limitează pe Dumnezeu la o cruce fugară, formală şi aproape inconştientă. Sunt între noi persoane care uită sau nu iau în seamă faptul că, dincolo de trupul acesta material, care sigur, îşi cere drepturile sale, au şi suflet, de care cel puţin în sărbători trebuie să se îngrijească în mod deosebit. Sunt oameni care nu înţeleg că nu se poate, aşa cum zice evanghelia de astăzi, să slujească şi lui Dumnezeu şi lui mamona, pentru că, vrând-nevrând, unul va ajunge să se bucure în sufletul lor de mai multă cinste şi de mai multă preţuire decât celălalt. Şi, va fi oare Dumnezeu acela?…
Sunt persoane care şi duminica şi în sărbători şi tot timpul petrec la fel: în aceeaşi agonie; în fuga aceasta după hrană, după bunuri materiale, după îmbrăcăminte, oameni „al căror dumnezeu este pântecele lor”, potrivit Apostolului Pavel (Flp. 3, 19). Ei bine, pe aceştia îi vizează evanghelia de astăzi! Nu vrea, Doamne fereşte, să ne spună că bunurile materiale nu au nicio importanţă pentru noi! Dimpotrivă! Haideţi să ne aducem aminte că Mântuitorului Hristos i-a fost milă de mulţimea care şedea şi-L asculta şi, pentru că se făcuse seară şi era înfometată, a binecuvântat pâinea şi peştele şi, înmulţindu-le, a purtat grijă de această necesitate a firii (Mt., cap. 14 şi 15).
Nu vrea Dumnezeu să ne spună că nu trebuie să ne îngrijim deloc de mâncare, de bunurile materiale necesare şi de îmbrăcăminte, ci ne interzice să ne facem din acestea mici „dumnezei”, care să se substituie adevăratului Dumnezeu în sufletele noastre. Nu cumva preocuparea noastră numărul unu — grijă, obsesie, stres — să fie de ordin material, iar El să ajungă să ocupe în inima noastră un loc secundar, ultimul loc sau nici măcar acela. Dumnezeu se vrea prezent permanent în sufletul şi în preocupările noastre.
Aşa trebuie să-L receptăm, iar nu în felul în care a ajuns să fie receptat astăzi de tot mai mulţi: ca Unul „îndepărtat” şi izolat undeva în cer, ce asistă pasiv cum se nasc oamenii şi mor, pentru ca după aceea să îi ia la Dânsul sau nu, fără însă a participa la viaţa lor şi ei la a Lui. Eu cred că pe Dumnezeu trebuie să-L receptăm ca pe „un prieten pe care-L ţinem totdeauna de mână” şi pe Care îl simţim totdeauna aproape. De ce aceasta? Pentru că am văzut cine este Dumnezeu! Am văzut că El este singurul în măsură să ne ajute în problemele, slăbiciunile şi nevoile noastre. El poate şi-Şi doreşte să fie prezent în fiecare act de-al nostru, numai să-I cerem ajutorul şi „să-L ţinem de mână” permanent.
Se spune că un om cu viaţă îmbunătăţită a primit la bătrîneţe de la Dumnezeu darul de a-şi vedea trecutul. Şi-a revăzut viaţa pe care a parcurs-o, paşii pe care i-a făcut în viaţă ca pe nişte urme moi pe nisip. Şi, întorcându-se şi reluându-şi firul vieţii sale de la început, a văzut că, de cele mai multe ori nu era numai o pereche de paşi, ci două. Alături de urmele sale pe nisip era încă o pereche de paşi, şi i-a zis Dumnezeu:
– Acestea sunt urmele Mele, care au fost alături de tine şi ţi-au călăuzit paşii, sprijinindu-te totdeauna.
Uitându-se mai bine însă, omul nostru a observat că, în clipele cele mai grele ale vieţii nu mai erau două perechi de urme, ci doar una, şi atunci a strigat la Dumnezeu şi I-a zis:
– Bine, Doamne, tocmai în clipele cele mai dureroase
şi mai grele şi când aveam nevoie mai multă de Tine, m-ai
lăsat singur?Şi i-a zis Dumnezeu :
– Ia priveşte mai bine urmele acelea!
Şi uitându-se, a văzut că, de fapt, urmele nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, mai apăsate şi mai adânc înfipte în nisip, şi a zis:
– Doamne, ce înseamnă aceasta?
– Ei bine, i-a răspuns Dumnezeu, în clipele cele mai grele din viaţa ta, pentru că M-ai slujit şi M-ai iubit, pentru că M-ai chemat totdeauna şl M-ai dorit, în clipele cele mai grele ale vieţii tale Eu te purtam pe umerii Mei!…”
(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)
Legaturi:
- DUMINICA ORBULUI DIN NASTERE. “Ne place un Dumnezeu care sa nu ne stanjeneasca cu autoritatea Lui si mai ales cu prezenta Lui”
- Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu! – CUV. PAISIE DESPRE PURTAREA DE GRIJA A LUI DUMNEZEU FATA DE OM
- OMILIA SFANTULUI IOAN GURA DE AUR LA EVANGHELIA GRIJILOR VIETII: “Hristos ne spune: „Cautati pe cele ceresti!”, dar noi nu le cautam nicio clipa…”
- Omilia Mitropolitului Augustin despre ADORAREA MAMONEI SI INCREDINTAREA IN MANA LUI DUMNEZEU: “Are grija Dumnezeu!”
- Sfantul Ioan Carpatiul – cuvinte de intarire in lupta nevazuta (4): “TOATA GRIJA ARUNCATI-O DOMNULUI, EL ARE GRIJA DE VOI”
- Sf. Nicolae Velimirovici despre biciul intreit al necunoasterii, al grijii si al deznadejdii
*
- Cuv. Paisie Aghioritul: SIMPLIFICATI-VA VIATA!
- GRIJA SI MUNCA PREA MULTA DEPARTEAZA DE HRISTOS!
- “RASUCITI BUTONUL LA HRISTOS!”
- NU VA DATI INIMA CELOR MATERIALE!
- Cuviosul Paisie Aghioritul despre sensul cel mai adanc al vietii
- DOAMNE, SPORESTE-NE CREDINTA! – Cuviosul Paisie Aghioritul ne invata
- Cuviosul Paisie Aghioritul: ACOLO UNDE NU POATE OMUL, AJUTA DUMNEZEU!
*
- “DUMNEZEU ARE GRIJA DE MINE” – Povestea minunata a Gabrielei si a pruncului ei
- “ABANDONATI-VA IN MAINILE LUI DUMNEZEU!”
- Ce sa facem atunci cand ne simtim incercati la maximum?
- CU OCHII TINTA LA IISUS, PRIN MIJLOCUL MORTII
- SFANTUL SERAFIM ROSE SI PRIVIREA ATINTITA SPRE PATRIA CEREASCA
- Virgil Maxim despre CHEMAREA NOASTRA INALTA SI DESPRE PUTEREA INFRICOSATA A SFINTEI IMPARTASANII. Parintele Arsenie Papacioc: “E bine sa umplem sufletul nostru cu cele dumnezeiesti ca sa nu mai aiba loc si cele lumesti”
- INCREDEREA IN HRISTOS – N. Steinhardt
- TINE-TE DE DUMNEZEU si LUPTA!
- Sfaturi duhovnicesti de la Fericitul Filotei Zervakos (2): “VAZUT-AM PE DOMNUL INAINTEA MEA PURUREA…”
- GHERON IOSIF: Totdeauna Dumnezeu ajuta, totdeauna ajunge la timp, dar este nevoie de rabdare!
- “DOMNUL NU-I LASA PE AI SAI” – Viata si harismele unui proroc al veacului XX: SFANTUL CUVIOS KUKSA DE ODESSA
- Cum sa infruntam avalansa vestilor rele din lume si atacurile vrajmasului? “NU PRIVITI LA CEEA CE VI SE INTAMPLA, CI LA HRISTOS, PRECUM PRUNCUL LA MAMA”
Doneaza pentru filmul "Scrum"
„Activitatea din iubirea față de alții și de Dumnezeu produce în suflet o stare de negrijă lumească și-l duce la desăvârșire veșnică, pe când cea din grija egoistă de trup îl duce la pieire. Deci Domnul condamnă grija, dar nu recomandă neactivitatea. Mai mult chiar, el condamnă lenea, mai ales pe cea însoțită de grijă. De aici rezultă că, deși nu trebuie să considerăm lucrurile lumii eterne, totuși trebuie să socotim că activitatea sufletului în legătură cu ele, de dragul lui Dumnezeu și al altora, e un mijloc prin care sufletul sporește în desăvârșire și ajunge la veșnicia fericită pentru care este rânduit. De altfel, și rugăciunea este o activitate.”
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 68 la Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice și practice, în Filocalia VI)
Există […] Oameni care nici măcar în faţa lor înşişi nu-şi mai recunosc slăbiciunile.
Aceasta este o consecinta fireasca a faptului ca “luminatorul trupului” nu este curat, in asa masura incat omul nu numai ca nu-si vede barna din propriul ochi, ci se si preocupa de paiul din ochiul aproapelui.
Dar prin smerita cugetare se poate ajunge la dobandirea virtutilor – drumul spre cunoasterea de sine – care nu este doar o cunoastere intelectuala, ci o cunoastere din fapte, o cunoastere si din cele spuse, caci “din prisosul inimii graieste gura”.
Ajungand astfel la cunoasterea de sine, are loc si re-cunoasterea care se produce natural in pocainta. Si atata timp cat nu ma vad pe mine cel mai mare dintre pacatosi, inseamna ca inca mai exista mandrie in mine, si ca mai am de lucrat virtutile.
Vedem astfel, ca in toti exista tendinta de a recunoaste mai mult sau mai putin propriile slabiciuni, dar aici, ne putem antrena incercand sa ne cunoastem si sa recunoastem mai adanc cine suntem, si mergand mai des la spovedanie.
http://teologie.do.am/news/duminica_a_iii_a_dupa_rusalii_despre_grijile_vietii/2011-07-02-1053
Binevenite aceste cuvinte intr-o lume tot mai infestata de nihilism, de negativism, tot mai obsedata de puterea infricosatoare si, in acelasi timp, fascinanta, a celui-rau. Astazi exista o atractie nevrotica bizara si periculoasa catre demonic, o focusare fixista, depresiva si perversa pe lucrarea sa in lume, in general pe tot ceea ce aduce groaza, scarba, deznadejde. A ajuns sa ne placa mai mult sa cautam cu dinadinsul si sa despicam pe viu toate maruntaiele uraciunii, in toate formele posibile in care se manifesta. S-a ajuns in felul acesta fie la o banalizare si la o tocire a reactiei firesti, la o desensibilizare in fata raului, fie la o placere morbida, la o fascinatie pentru fenomenologia malefica, ceea ce inseamna ca un duh bolnav din noi cere impartasirea din duhurile cu care se inrudeste, cere acel tip de hrana care il satura si fara de care nu mai putem trai, intram in sevraj. Nu stiu cum s-a ajuns la asta, dar am impresia ca nu e exclus nici ceva cultivat cu intentie la nivel de masa.
Nu zic ca realitatea nu e foarte urata, grea, tragica si infernala de multe ori, insa parca nu e normal, mai ales pentru niste crestini, “sa se ingrijeasca” sa caute cu obstinatie, chiar si cand nu e cazul, sa scoata la iveala, sa scormoneasca pana in detaliu si sa dea proportii uneori pantagruelice puterii raului in lume. Incat te intrebi, normal, pana la urma noi in ce mai credem sau in cine? Exemplul dat de Prea Sfintitul este cat se poate de graitor. Nu ajunge, oare, zilei, rautatea ei? De ce mai cautam sa o sporim si noi, artificial, cu ochiul nostru intunecat? De ce nu cautam sa vedem, sa cultivam, sa punem in valoare si pe cele bune, frumoase, dumnezeiesti? Nu cumva nu mai credem in ele de fapt? Nu mai crede ca, in ciuda raului care este tot mai mare si nu poate fi ignorat, totusi exista si prezenta, puterea si lucrarea lui Dumnezeu, mai ales atunci cand noi credem in El? Dar daca mai mult credem in celalalt, pe el si “activitatea lui” le scormonim si le vedem peste tot, daca pe el il pomenim la tot pasul, il invocam (nu mai spun ca poate si injuram, hulim), nu cumva ne unim cu energiile sale si nu cumva prin asta ne imputinam credinta in Dumnezeu, ne indepartam de legatura noastra ipostatica si reala cu El? Ne mai punem oare intrebarea: ce mai inseamna Dumnezeu pentru noi? Unde mai este El? Din ce ne mai luam puterea sa traim si inclusiv sa luptam cu raul care ne asalteaza, daca nu pe Dumnezeu Il cautam, daca nu Imparatia Sa ne este prima si ultima dorinta, cautare si hrana a sufletului?
Va multumesc!
@gandul meu
Foarte buna analiza, frate/sora, intr-adevar ma gandeam si eu zilele trecute cu inima stransa cum este din ce in ce mai evident in lumea asta ca aghiuta castiga teren, fiind promovat sistematic si la ore de varf prin toate mijloacele media, dar si prin ceea ce astazi se mai numeste inca “arta”…:-(
Ochiul dă trupului lumina
Și chipului tot ce-i frumos
Din taina și zestrea divină
Prin darul Domnului Hristos.
Ochiul vorbește fără vorbe
Și’adeverește tot ce’a spus
Despre lumină și’ntuneric
Și despre trup Domnul Iisus.
Că ochiul spune și întreabă,
Dezbracă, căută, râvnește,
Vădind adâncul cel de taină
În care inima trăiește.
Privirea scoate dinlăuntru
Și cele ce noi nu dorim
Să fie scoase la vedere
(Din care multe nu le știm)
Ea poartă tainic toată ura
Fie deschis, ucigător
Fie viclean sub camuflajul
Cuvântului înşelător.
Ea poate s’arate-o voinţă
Ce nu uşor va fi supusă.
Poate purta belşug de milă
Sau răutate’abil ascunsă .
Pote vădi pofte intense
Şi îmbia la desfătare ,
Poate vădi nesăbuinţă,
Frivolităţi , neruşinare…
Poate trăda inteligenţa
Şi judecata ascuţită ,
Ori chinul nestatorniciei
Ori o voinţă oţelită .
Poate vădi fără tăgadă
Cruzime, pofte pătimaşe
Fără de stavilă şi margini ,
Sau gând și fapte ucigaşe .
Pote vădi spirit vulcanic
Foarte puternic dar strunit
Printr’o adâncă pocainţă
Și-un trai cucernic și smerit.
Ori poate fi plin de lumină
Pri inocenţă, prin iubire
Prin îndurare, prin răbdarea
Și pacea fără’mpotrivire.
Ochiul dă chipului pecetea
Vicleană şi înfricoşată
Cît ar fi faţa de frumoasă
Şi măiestrit cosmetizată.
Căci în privire omul poartă
Ori întuneric ori lumină ,
Ori viciul, patima și ura
Ori mila și pacea divină .
Adîncul inimii revarsă,
Prin ochii noştrii, (prin privire)
Comoara harului, culeasă
Prin pocainţa din iubire
Ori duhul egoist şi lacom
Ori cel curvar și mincinos,
Care urăște ori refuză,
Ori prigonește pe Hristos .
Lăuntru nostru se vădește
Și se revarsă prin privire
Ca intuneric sau lumină
Prin sfânta ori moarta iubire.
Şi astfel trupul nostru este
Ori templu al Duhului Sfânt
Ori un cuibar de şerpi şi patimi
Robit de demoni pe pământ.
Zadarnic luciu și podoabe
Zadarnic chip și strai frumos
Lumina vine dinlăuntru
Și numai prin Iisus Hristos.
Lumina vine din adîncuri
De curăţie şi iubire,
Din frumuseţea-i ortodoxă
Ce duce la desăvârșire.
Si totusi, cata durere exista in lume, cati sarmani si amarati pe langa care ne-am obisnuit sa trecem cu indiferenta, sau chiar dispret – spunand eventual in gand ” Doamne, iti multumesc ca m-ai ferit sa ajung ca omul acesta : fara casa, la mila oamenilor, murdar, flamand, dezbracat, dar eu muncesc de dimineata pana seara si am si un job bine platit, asa ca trebuie sa am masina, laptop, pantofi si haine din cele fine, mancaruri deasemenea, casa un mic palat modern, tablouri din cele scumpe pe pereti. Pt toate astea muncesc, le merit, imi sunt necesare. Sarmanului care moare de foame ii ajunge si o coaja de paine, sa am grija sa nu se imbuibe din pricina mea. ” Ce bine ar fi sa ne cuprinda grija. Dar nu de noi, ci de aproapele.
Iertati.
@ Floarea:
Si totusi…… la ce faci referire sau de la ce ai plecat, cu ce are legatura? Nu am sesizat nici in predica, nici in comentarii vreo teoretizare a indiferentei sau a dispretului fata de saraci. Si nici n-ar putea fi. Oricum, nu aici…
http://www.dervent.ro/rugaciuni.php?cID=cat-rugaciuni-acatiste&rID=00040-ACATIST_DE_MULTUMIRE
admin,
ma iertati, nu are legatura cu predica, la care eu n-as avea nimic de adaugat nici de comentat. Pur si simplu asta mi-a venit in gand, poate nu are legatura nici cu subiectul. iertare pt “off-topic”
http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/generatia-playback
Va multumesc mult pt publicarea acestor cuvinte.
@floarea
Sora, niciunul dintre noi nu putem stii exact ce fac sau ce nu fac ceilalti frati/surori, asta numai Dumnezeu stie. Iar cei care fac milostenie, sau rabdare, sau asceza, trebuie sa o faca in taina, deci nestiuti.
Odata i-am spus parintelui meu o critica despre o persoana care mi se parea teribil de lumeasca, iar parintele meu mi-a raspuns : “Lasa, nu stii tu, poate cand tu dormi, ea se roaga!”
Hrisanti,
cum de nu m-am gandit si eu la asta? Asa e. Cei mai multi fac milostenie in taina, deci nestitui. De-aia sunt din ce in ce mai multi amarati, iar prapastia dintre bogati si saraci tot mai mare.
@ Floarea:
Intelegem durerea ta si ea este a multora. Crezi insa ca ne foloseste foarte mult daca generalizam si daca raspundem la “rautatea” si lipsa de mila a lumii cu o atitudine de revolta si resentiment nediferentiata? Depinde mult si de ochiul cu care privim, daca mai stim sa vedem SI pe cei buni si milostivi de langa noi, care chiar nu au murit cu totul. Conteaza enorm si esential gandul nostru, si credinta noastra. Pana la urma ceea ce ni se cere nu este sa facem pe altii mai buni, sa facem lumea mai dreapta (nici macar Hristos nu a vrut sa faca revolutie sociala si sa inlature inegalitatile), ci sa incepem noi prin a iubi pe cel de langa noi. Fara sa scrasnim impotriva celui care nu iubeste, ci este egoist, lacom si nepasator. Fiindca in ceea ce azi judecam, maine vom cadea si noi.
admin,
nu din dorinta de a va contrazice, ci de a risipi neintelegerea :
mi se pare ca ati receptat un pic supradimensionat mesajul meu . Nu am simtit nici revolta, nici ” scrasnirea dintilor” ci doar un soi de mahnire in expunerea unei realitati triste. Daca as fi spus de exemplu ” in Romania se fac foarte multe avorturi ” – la fel ati considera ca am judecat?
Asa si in cazul acesta, observatia mea este ca crestinii au capatat o mentalitate deformata despre standardul de viata decent. Daca intr-adevar am fi crestini, n-am lasa pe cei slabi sa moara de foame. Nu spun ca nu exista si cei care ajuta pe altii , insa nu-i destul, asta se poate vedea cu ochiul liber, nici nu e nevoie de statistici. Si atunci, ma intreb, ce fel de crestini suntem noi, cei din ziua de astazi?
@ floarea:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2011/04/09/intre-cinism-si-razvratire-scurta-cugetare-despre-modelul-austeritatii-%e2%80%9dmiracolul%e2%80%9d-maghiar-si-saracia-romaneasca/ (citeste nota noastra introductiva, te rugam)
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2010/12/15/unde-este-a-plange-cu-cei-ce-plang-i-despre-inselarea-motivelor-fals-duhovnicesti-ale-ne-tulburarii-pentru-a-justifica-nepasarea-si-pasivitatea/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/04/15/cum-ne-rusineaza-si-cum-ne-mustra-mut-pacatele-niste-copii-chinuiti-suferind-de-boli-rare/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/02/12/parintele-iustin-parvu-astazi-ne-lipseste-mila/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/03/02/fratele-meu-este-viata-mea/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/04/27/parintele-martir-constantin-sarbu-ne-invata-o-lectie-fundamentala-cum-sunt-adevaratii-ucenici-ai-lui-hristos-si-fii-ai-invierii-lumea-s-a-saturat-de-predici-ea-are-nevoie-de-hristos-nu-vorbe-ci/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/03/04/suntem-convertiti-cu-adevarat/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2010/03/25/ce-fel-de-crestini-suntem-de-fapt/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2008/12/10/ortodoxia-confortabila-si-inchipuita-sau-despre-ispitele-generatiilor-rasfatate/
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/07/05/du-te-sa-ti-fie-dupa-cum-ai-crezut/
Dar… sa fim foarte atenti si la:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2011/07/05/gandul-cel-bun-gandul-cel-rau-cuviosul-paisie-despre-cum-interpretam-si-cum-infruntam-duhovniceste-diferitele-situatii-ale-vietii-cum-sa-nu-ne-smintim/
@floarea
Din pacate cei care fac milostenii nu sunt neaparat cei bogati,ceea ce face ca sumele sau obiectele date sa nu poata acoperi necesitatile, dupa cum si printre cei saraci sunt multi lenesi sau obisnuiti sa primeasca totul pe gratis. Cred ca este greu sa generalizam.
Uite, o sa-ti dau un exemplu care mi s-a intamplat mie, cu toate ca nu dau milostenie pe cat ar trebui…
Acum doua luni am trimis niste bani unei fine de ale mele din Romania, care are un sot lenes, ceva instrumentist intr-o formatie care mai mult nu are contracte si altceva nu vrea sa munceasca. Ea se ocupa de copilul pe care-l au si nici ea nu lucreaza pentru ca nu isi gaseste de lucru in specialitatea ei, dreptul, cu o diploma obtinuta la facultate privata. Sunt foarte saraci, ii ajuta parintii lui, caci ea nu mai are niciunul dintre parinti.
Am zis : este fina mea, nu are parinti, are o sora care este pensionata pe caz de boala, nu are cine sa o ajute.
Dupa ce a primit ajutorul meu, mi-a marturisit ca din o parte din banii astia de la mine a facut avort !!!Ca nu mai avea cum sa creasca un alt copil in conditiile lor.
Sora, am crezut ca a cazut cerul pe mine !!! La ce i-a folosit ajutorul meu, la pacat ? Si e asupra mea de asemeni pacatul, caci l-am finantat…
Sigur, este poate o exceptie, sau poate nu. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea , citez cu aproximatie : “Sa-ti tremure mana inainte de a da o pomana”, adica sa fii atent ca sa nu incurajezi pacatul cu acea pomana.
Te rog sa ma ierti, dar cred ca trebuie sa lasam la Dumnezeu judecata pomenilor, ca si a bogatilor sau a saracilor, fiindca noi s-ar putea sa gresim.
Domnul sa fie cu tine !
@ Hrisanti:
Nu e totusi asupra ta pacatul ei, din contra. Tu L-ai ajutat pe Hristos. Din pacate, vina finei este, in acest caz, agravata de felul in care a folosit milostenia, si cu adevarat e de plans mult. A fost libertatea ei. Aveai vina doar daca ai fi stiut ce vrea sa faca, nu altfel. Insa acest gen de ispite nu trebuie sa ne faca mai putin milositivi, daca putem sa ajutam. Se intampla si astfel de situatii cumplite de “deturnari” ale faptelor bune, dupa cum exista si astfel de cazuri:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2011/04/14/atentie-la-cei-care-ne-exploateaza-mila-si-buna-credinta-cat-castiga-cersetorii-profesionisti-pe-seama-credulitatii-noastre-falsii-invalizi-sau-saraci-din-cauza-carora-nu-mai-avem-ochi-sa-i-avem-p/
Uneori putem preveni, alteori nu avem cum sa ne dam seama. Si noi suntem patiti, inclusiv cu o mare “vedeta” virtuala, care acum, ne rasplateste numindu-ne “intrusi”. Asa intrusi as vrea si eu sa-mi dea de pomana… Nu ai ce sa le faci, mergem inainte si ne rugam ca Dumnezeu sa-i ierte.
Cand este vorba de milostenie, se uita un lucru important: cel care primeste este dator sa se roage pt cel care daruieste – citit despre asta undeva, dar nu imi amintesc unde.
Admin2,
pe cine nu lasi sa moara, nu te lasa sa traiesti. Dumnezeu sa va dea rabdare! Intru rabdare ne vom mantui sufletele, noi cei modesti, ca nu toti putem fi mucenici.
@ Ioana:
Bine ati revenit!
Nu stiu daca scrie… Dar in constiinta si in bunul-simt ma gandesc ca ar trebui sa scrie la fiecare… Insa, stiti, exista si acel gen de “rugaciune”: Doamne, iti multumesc ca ma ajuti la furat, sa nu ma prinda… aici insa chiar e ceva mult mai rau de atat :((
Va multumim pentru incurajari si rugaciuni!
Apropo, ce parere aveti despre cuvantul acesta al PS-ului? Dar de al cititorului “gandul meu”?
V-am asteptat nerabdatori prezenta…
admin,
si mie mi-a fost oarecum dor de postarile dvs si de cititorii/comentatori.
Nu sunt eu in masura sa imi dau cu parerea despre cuvantul episcopului meu 🙂
Pentru ca ma intrebati totusi, va spun ca din cat stiu de la cei care il cunosc bine, cuvantul Preasfintitului este acoperit si de fapte. Cred ca aceasta este ceea ce conteaza foarte mult.
Ceea ce spune “gandul meu” aud adesea si de la parintele meu duhovnicesc.
SUNTEM LIBERI sa alegem in cine credem si pe cine invocam.
Viata este grea, dar este frumoasa! Atata timp cat se slujeste Sfanta Liturghie, cat ne putem spovedi si impartasi, de ce sa ne temem? Nu doar cu paine si apa va trai omul.
Si da, este ceva planificat, promovat, intretinut impotriva lui Dumnezeu si a Bisericii Sale.
Stie cineva de unde provine partea cu urmele lui Dumnezeu in nisip? Viata carui Sfant?
Sau daca nu, cu ce alte pilde sau invataturi ale Sfintilor s-ar potrivi aceasta povestire?