PREOTUL CA TERAPEUT DUHOVNICESC. Ce greseli se fac de obicei in comunicarea cu cei care vin la noi cu probleme? CAT DE IMPORTANT ESTE SA STIM SA NE ASCULTAM?

1-03-2011 Sublinieri

Ascultarea

Educatia teologică, dar şi părerea predominanta intre preoţi a creat impresia că de regulă ei trebuie sa vorbească. De obicei preoţii simt că-şi implinesc toată datoria săvârşind slujbele, predicand, invaţând sau sfătuind. Când nu au ceva de spus în întâlnirile lor pastorale, nu se simt deloc bine considerând tăcerea ca o manifestare neindoielnica de deficienţă. Cercetarea cauzelor care au condus la crearea acestei percepţii ar putea constitui tema unui studiu foarte interesant si mult mai folositor decât cele scrise în mod curent de teologi. Combaterea acestei păreri este cu siguranta urgentă pentru lumea contemporana si pentru eficienţa străduinţelor Bisericii.

Oricare ar fi motivele care au condus la aceasta situatie, rezultatul constituie fără îndoială o deviere de la tradiţiile sănătoase. Sfinţii, mai ales ascetii, au fost şi sunt prin excelenţă oameni ai tacerii. Ca duhovnici, în principal au auzit şi apoi au vorbit pe scurt şi uneori agramat. Sfântul Ioan Gura de Aur sfătuieşte pe oricine doreşte să intreprinda un dialog pastoral să fie concis când da sfaturi. Un părinte spunea limpede nu doar ca ramane pentru mult timp tăcut, încercând să asculte cu atentie cele mai adânci înţelesuri exprimate de cei care se adăpostesc la el cerându-i ajutorul, dar si că se roagă în acelaşi timp să-i fie dat darul de a cultiva dragostea adevărată în inima lui pentru aceşti oameni şi de a fi capabil să-i tămăduiască deplin.

Multi dintre oamenii importanţi îi vorbesc omului contemporan. Ii vorbesc la radio sau la televizor, în sălile de conferinţe, îi vorbesc peste tot, până şi în propria casă. Ii vorbesc toţi, chiar si cei mai apropiaţi, dar nimeni nu îl ascultă. Dacă urmăreşte cineva legăturile zilnice ale oamenilor, se pooate încredinţa cu multă tristeţe de această tragică realitate. La întrunirile oficiale sau în discutiile cotidiene oamenii dialoghează singuri; când cineva vorbeşte nimeni nu-l ascultă, ci îşi pregătesc ce au de spus pentru proxima ocazie.

(…) Ne scade în special capacitatea de a asculta... Nu numai clericii au probleme cu acest lucru. Functionarii publici sunt exemple îngrijorătoare de proastă ascultare şi au urgentă nevoie de cursuri de educaţie care să-i ajute să-si dezvolte capacităţile de dialog şi mai ales de as­cultare. Le vor fi de mare ajutor în problemele societăţii. Acelaşi lucru ar putea fi spus şi despre reprezentanti ai altor ramuri profesionale, precum medicii, avocaţii, a căror capacitate de ascultare reprezintă o reală lacună profesională.

Ascultarea este elementul fundamental al dialogului pastoral/psihoterapeutic şi abilitatea de ascultător a preotului/terapeutului este o caracteristiccă a aptitudinii pentru dialog. Cel care întrerupe neîncetat pentru a spune ce ar fi făcut el într-o situaţie similară nu este un bun ascultator, precum nici cel care rămâne mut ca o statuie. Lipsa răspunsului poate fi percepută de interlocutor ca lipsă de interes. Fiecare cunoaşte din proprie experienţă că oarmenii preferă pe acel ascultător care arată prin remarci scurte şi la obiect că a priceput elementele esenţiale şi care nu erau foarte evidente. Această atenţie la amănunte semnificative asupra cărora nu s-a insistat prea mult îi dă vorbitorului sentimentul încurajator că ascultătorul nu doar vrea să înţeleagă, ci într-adevăr înţelege într-un mare grad ceea ce doreşte el să spună.

O greşeală curentă a preotului sau terapeutului neexperimentat este să se simtă stânjenit în momentele de tăcere ale dialogului şi să încerce să rupă tăcerea cu o întrebare sau cu un sfat. Seriozitatea în astfel de momente de tăcere ajută mult mai mult. De multe ori interlocutorul tace deoarece simte o greutate în a trece la alt pas al expunerii sale sau pentru că nu ştie cum să spuna mai bine ce are de zis. O întrerupere grăbită poate lăsa nespusă pentru totdeauna o parte importantă a povestirii.

Desigur, uneori tăcerea se datorează altor cauze, şi dacă ar continua ar duce la crispare. In aceste situaţii o observaţie sau o întrebare potrivită ar putea ajuta continuarea expunerii.

Sfântul Nicodim Aghioritul propune o metoda potrivită în lucrareaIndreptar de spovedanie, unde spune că la început preotul e bine să-l aju­te pe credincios cu unele întrebări. De multe ori însă simpla ascultare a povestirii e de ajuns. Cu toţii ştim ce mare ajutor aduce uneori o „izbucnire”, o „descărcare”. Când se întâmplă ceva ca­re îl supără sau îl înfurie pe om, acesta se descar­că de sentimentele neplăcute atunci când găseşte un prieten care-i oferă posibilitatea de a se linişti puţin. Eliberat, poate să continue şi să-şi folo­sească mai bine puterile. De nu va găsi o astfel de ocazie, poate să „fiarbă” multă vreme. Foarte probabil nu doreşte să i se spună ce să facă sau ce ar fi trebuit să facă, ci doar să fie ascultat şi crezut cât de supărat este. Din nefericire, omul obişnuit nu este un bun ascultător, ci de cele mai multe ori se simte dator să-i arate interlocutoru­lui greşelile făcute şi să îl sfătuiască ce să facă. Urmărirea unui dialog într-un birou de angajări arată cât de preţioasă poate fi simpla ascultare.

O doamnă vine să ceară de lucru, dar se expri­mă greu chiar şi în lucrurile simple, îşi rosteşte şi numele, şi adresa cu greu şi pare aşa de emoţionată, încât asistentul social care încearcă să o servească îi propune să vorbească mai întâi despre ce serviciu ar interesa-o. Atunci ea îi spu­ne că nu ştie ce ar vrea să facă. Asistentul social o întreabă ce vrea atunci să-i spună, iar ea răspunde că toată casa ei se găseşte într-o asemenea dezordine, că nu-şi găseşte liniştea. Asistentul îi spune că mulţi oameni care ajung la acest birou cred că pot vorbi doar despre muncă, dar că în realitate ei se interesează cum să ajute pe fiecare în cel mai bun mod şi o lămureşte că ştie că există multe alte lucruri afară de căutarea unui serviciu care pot produce suparare. Ea înţelege că asistentul social îi spune adevărul şi continuă cu povestirea unei istorioare lungi şi încurcate, despre greutăţile ei cu soţul, cu copiii, despre un deces în familie şi altele. Când termină, asisten­tul social o asigură că înţelege intensitatea pro­blemelor ei şi că se străduieşte sa o  ajute, dacă poate, cu ceva. Ea spune că va depăşi situaţia, dar că astăzi se simţea foarte deprimată, aproa­pe „nebună” şi că avea nevoie sa vorbească cu cineva. După ce vorbeşte se simte mai bine, dar se simte cu mult mai bine daca vorbeşte cu cine­va care îi înţelege durerea. Asistentul social se scuză că timpul a trecut şi că aşteaptă pe altci­neva, dar că va programa bucuros o altă întâlni­re pentru a vorbi împreună sau despre serviciu, sau despre orice altceva ar putea-o ajuta. In timp ce se pregăteşte de plecare doamna spune că nu crede că e nevoie să revină, deoarece e convinsă că situaţia se va îmbunătăţi şi că are o mică trea­bă care ar putea ajuta familia. Pare mult mai bu­curoasă decât atunci când a venit, iar asistentul social este fericit că a putut s-o ajute chiar si nu­mai cu o discuţie. Doamna îi răspunde că este în­că tânăr şi că va învăţa într-o zi cum „convorbirea este un lucru minunat”.

Aşadar este periculos să lăsăm pe interlocu­torul nostru să îşi exprime sentimentele fără nici o îndrumare. Se poate ca aceste sentimente sa nu fie datorate unei experienţe neplăcute recen­te, ci unei serii întregi de experienţe care vine cu mult din trecut. Aceste experienţe foarte vechi se poate să se fi înceţoşat, denaturat odată cu trecerea timpului, aşa încât vorbirea despre ele să nu aducă nici o alinare. Nevoia omului de a vorbi, poate să nu fie ocazională, ci continuă, şi, daca preotul sau terapeutul va încuraja această exteriorizare a sentimentelor, se pot deschide zone pe care nici cel în cauză, dar nici preotul nu le mai poate controla. In general, eliberarea pe ca­re o simte cineva vorbind despre un anume lucru este cu atât mai eficientă, cu cât se leagă mai mult de o experienţă recentă. Cu cât sentimentul se bazează pe trăiri peste care a trecut mult timp, cu atât valoarea terapeutică a convorbirii este mai îndoielnică. Când cineva vorbeşte mult despre o situaţie pe care a trăit-o de curând, pericolul de a fi îndepărtată din conştiinţă şi de a deveni „sursă de nelinişte” este mai mic. Daca cineva a scăpat ca prin minune dintr-un accident de circulaţie, simte nevoia să vorbească despre aceasta imediat, deoarece mai târziu importanţa lui se şterge şi se uită. Trebuie să fim atenţi mai ales cu copiii care au suferit o experienţă trau­matizantă, un accident sau un abuz sexual, o operaţie, ca să fie ajutaţi să-şi exprime cât mai curând posibil sentimentele pe care le au despre aceasta, ca să se limiteze pericolul de a deveni o sursă de tulburare ulterioară.

Un angajat al unui birou de turism povesteşte următoarea situaţie: într-o zi a fost vizitat la bi­rou de un tânăr militar. Acela l-a întrebat unde poate găsi un restaurant bun, căci era străin şi nu cunoştea oraşul; părea nervos şi tulburat. An­gajatul i-a dat informaţia, dar celălalt nu părea să plece.

– Cu ce altceva vă pot ajuta? l-a întrebat functionarul.

Şi militarul l-a asigurat că nu are nevoie de nimic altceva, dar, deşi spusese că nu mâncase de mult, nu îi era foame. Apoi i-a descoperit ce se întâmplase. In acea dimineaţă murise într-un exerciţiu militar cel mai bun prieten al lui. Şi a inceput să descrie cum un camion militar l-a lovit mortal pe prietenul său, şi a repetat din nou si din nou toate amănuntele acelei întâmplări văzute cu propriii ochi. Veniseră din aceeaşi ţară, urmaseră aceeaşi şcoală, în armată fusese­ră nedespărţiţi. Cu timpul a părut că se linişteşte vorbind despre asta şi a spus chiar: „Mă simt mai bine”.

Există între preoţi înclinaţia de a crede că discuţiile sau neliniştile obişnuite nu au nici o legătură cu viaţa duhovnicească şi cu răspunderea lor pastorală. Mai târziu vom avea ocazia să vor­bim în mod special despre asta. Pentru moment putem spune că această austeritate este exact modul prin care clericii evită să facă faţă durerii omeneşti care îi sperie, şi spunem asta pentru că nimic din ceea ce-l preocupă pe om nu este străin preocupării pastorale a preotului. Urmă­toarea povestire din Pateric ne arată că limbajul duhovnicesc poate fi folosit şi ca zid de apărare.

Un pustnic l-a cercetat într-o zi pe Ava Pimen, vrând să vorbească împreună despre probleme duhovniceşti. Pimen l-a ascultat vreme îndelun­gată fără să spună nimic. La sfârşit pustnicul s-a ridicat şi a plecat. Ucenicul lui Pimen l-a întrebat atunci: „De ce, părinte, nu ai vorbit nimic cu pust­nicul, că este un om vrednic?” „Deoarece acesta vroia să vorbească despre teme duhovnicesti despre care eu nu ştiu nimic. Dacă ar fi vorbit despre patimile omeneşti, aş fi zis şi eu ceva“. Auzind, pustnicul s-a întors şi a discutat cu Pimen despre patimi. După mult timp de convor­bire, la plecare, a spus: „Aceasta este cu adevărat calea dragostei”.Limbajul duhovnicesc [in sens de “teologic inalt” sau “ultra-duhovnicesc”, “teoretic si abstract”, n.n.] este un mod sigur de a-l ţine pe aproapele la distanţă. Ii arătăm adevărata dragoste în Hristos doar când împărtăşim cu el orice nelinişte a sa.

Să începem de la starea în care se află interlocutorul nostru

 

Mulţi clerici fac greşeala în întâlnirile pasto­rale de a-i trata pe ceilalţi ca şi cum s-ar afla aco­lo unde ar vrea ei să se afle, si nu unde se află cu adevărat. Intr-un cântec popular autorul spune cum doi poliţişti au descins acasă la el, cum i-au luat cobza şi l-au aruncat în închisoare. Şi, singur în închisoare, este supărat că nu mai are cobza lui. Nimeni n-ar putea intra cu el în vorbă fără să plece de la situaţia dată, de la durerea lui de a-şi fi pierdut cobza. Chiar şi un preot, dacă ar vrea să intre în dialog cu nefericitul muzicant, va tre­bui să înceapă de la amărâta de cobză.

Primul pas în încercarea de a înfiripa un di­alog este crearea unei atmosfere care să-l ajute pe interlocutor să se simtă cât mai bine. Desigur, deseori acest lucru nu este posibil imediat şi nici nu este uşor. De multe ori putem reuşi doar întrebând pe interlocutor cu ce îi putem fi de fo­los. Alteori, atunci când preotul are primul cu­vânt, cum este în cazul unei vizite la spital sau acasă, poate crea această atmosferă destinsă întrebând lucruri simple, obişnuite, cum ar fi: „De unde sunteţi? Cu ce vă ocupaţi?” şi altele aseme­nea, pe care oricine le poate spune în funcţie de situaţie şi de starea personală.

Folosirea acestor întrebări îl poate ajuta nu numai pe credincios să se simtă destins, ci şi pe preot, deoarece este imposibil să se simtă bine interlocutorul dacă nu se simte destins şi preotul. In fiecare întâlnire cu un alt om simţim o oarecare nelinişte. Preotul/psihoterapeutul trebuie să-şi dezvolte o strategie ca să-şi poată depăşi această nelinişte şi ca să-l ajute şi pe interlocutor să o depăşească pe a lui. Trebuie să aibă în vede­re că neliniştea sa poate fi atât de mare, încât să nu audă răspunsurile la întrebările puse tocmai de el si, în câteva minute, să-si termine întrebările introductive, fără să se creeze pentru amân­doi acea atmosferă necesară unui dialog pastoral sau terapeutic. Preotul sau terapeutul expe­rimentat poate să nu aibă nevoie de mai mult de una, două întrebări pregătitoare, pentru că imediat găseşte în răspunsurile celuilalt elemente­le necesare care conduc la adâncirea dialogu­lui. Dacă, de exemplu, preotul întreabă: „Cu ce vă ocupaţi?” şi răspunsul este: „Din nefericire, sunt funcţionar public”, sau la întrebarea: „De unde sunteţi?” i se răspunde cu un oftat: „Din Kalamata”, are deja în mână firul Ariadnei, care-l poate conduce prin labirintul sufletului interlocutorului, pe cât permite situaţia. Când celălalt începe să vorbească ar trebui să-l încurajeze să continue, ascultându-l atent, pentru a avea po­sibilitatea de a se cunoaşte reciproc, să înveţe – concret, dar şi metaforic – limba pe care acela o vorbeşte şi să înveţe ce fel de întrebări, observaţii sau îndemnuri ar trebui să adopte mai târziu şi în ce mod. Dacă într-adevăr dorim să avem un dialog şi să-l ajutăm sincer pe celălalt, nu vom folosi o limbă elevată când el vorbeşte o limbă populară, şi nici invers, nu vom vorbi prea direct dacă el nu ni se adresează familiar sau are oarecare reţineri.

Chiar şi atunci când scopul nostru este să pri­mim răspuns la anumite întrebări specifice, va fi de mare folos dacă îl vom lăsa la început pe interlocutor să vorbească liber. Dacă avem destulă răbdare şi nu ne grăbim să ne impunem propriile idei şi sfaturi, foarte curând el ne va descoperi singur răspunsurile la cele mai multe din întrebările noastre şi, mai mult, ne poate oferi şi mo­dul în care putem aborda această situaţie. Dacă se întâmplă astfel, putem să-i susţinem propunerile, cu convingerea că probabilitatea de a le pune şi în practică este cu mult mai mare, deoarece provin de la el însuşi.

Alteori interlocutorul ne poate descoperi o împotrivire adânc înrădăcinată faţă de sfaturile pe care suntem gata să i le dăm. In aceste situaţii, preotul sau terapeutul este sfătuit să avanseze cu grijă, să descopere, să îndepărteze sau să evalueze cauzele sentimentale [emotionale?, duhovnicesti?, n.n.] care se găsesc în spatele acestei împotriviri, toate astea înainte de a da vreun sfat.

Un alt câştig pe care îl putem dobândi atunci când îl lăsăm pe interlocutorul nostru să vorbeas­că primul este că ne poate schimba unele din­tre ideile preconcepute pe care este posibil să le avem despre el şi că avem posibilitatea utilă de a vedea starea în care se află prin propriii lui ochi.

De vreme ce interlocutorul este cel care trebu­ie să premeargă în anumite aspecte, este foarte important să începem de acolo de unde se află el, de la nivelul său, şi nu de la preconizatul nos­tru nivel înalt.

Dacă vine cineva la preot sau la terapeut ce­rând ajutor deoarece a rămas fără serviciu, iar acesta insistă să îi dea indicaţii speciale, se poate ca mai târziu să se încredinţeze că vizitatorul nu a urmat nici una din indicaţiile sale. Dacă însă preotul sau terapeutul ar fi cercetat mai mult si­tuaţia, ar fi putut afla ce ar fi trebuit să descopere la prima lor întâlnire, dacă ar fi ascultat mai mult decât a vorbit. De exemplu, că neliniştea acestui om izvorăşte mai mult din frica de a nu putea păstra un serviciu decât că ar putea rămâne şo­mer sau că n-ar fi putut lucra având soţia sau co­piii bolnavi acasă.


Întrebările

Tehnica înaltă a întrebărilor este de maximă importanţă în dialogul pastoral şi terapeutic.

Poate într-o secţie de poliţie întrebările ame­ninţătoare şi descurajatoare să fie ceva normal. Poate în tribunale avocaţi inteligenţi pun între­bări insistente, înşelătoare, însă aceste tehnici sunt cu totul nepermise în dialogul pastoral sau terapeutic. Metoda dialogului pastoral este prie­tenia, autentica bună-cuviinţă, în care se pun în­trebări cu scopul de a înţelege spre a ajuta.

Când credinciosul înţelege că preotul pune întrebări ca să priceapă şi să îl poată ajuta, răs­punde în cel mai bun mod posibil.

Preotul care întreabă cu tonul acuzator, suspi­cios, provoacă frica şi suspiciunea şi nu încura­jează conlucrarea.

Deseori, cuvintele întrebării au mai mică importanţă decât tonul şi felul în care aceasta es­te pusă. In acest punct, succesul pastoral presupune interesul preotului de a înţelege şi de a-l ajuta pe interlocutor. Când acest interes există, se va transpune şi in felul întrebării, şi în tonul glasului.

Intrebarea „Sunteţi angajat?” poate crea im­presia că se bazează pe suspiciune, sarcasm sau dispoziţie prietenească, în funcţie de felul în care este pusă şi, în mod analog, va exprima şi starea celui care o pune.

Psihologii, sociologii sau preoţii care datori­tă profesiei pun intrebări şi care au început să descopere influenţa dorinţelor şi a trăirilor din subconştient asupra comportamentului uman, se bucură deseori aşa de mult de descoperirea unui motiv sau impuls ascuns, încât nu se pot împotrivi ispitei de a-i arăta interlocutorului că l-au „citit”. Simt bucuria unui detectiv particu­lar, dar arătând aceasta îl îndepărtează pe cre­dincios. O înţelegere matură creează o creştere continuă a compasiunii pentru persoana interlocutorului care se află într-o astfel de încercare.

De multe ori psihologii dezvoltă un interes exagerat pentru zonele ascunse ale subconştien­tului celui cu care discută, încât încep să analize­ze fără scop, doar pentru a-şi satisface acest interes. Dacă încercarea noastră de a ne descoperi o traumă fizică este destul de dureroasă, cerceta­rea psihologică este cu mult mai dureroasă, ceea ce ar trebui să-l facă pe preot să-şi extindă cerce­tarea atât cât să poată finaliza ajutorul dat.

(din:  Preot Filoteu Faros, Dialogul in psihoterapia ortodoxa, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

Sa ne amintim, un acelasi sens, si invataturile Parintilor de mai jos:

Nu te uita la om din ce cauza sufera, ci uita-te la cat de mult sufera!(Cuv. Sofronie de la Essex, citat de parintele Rafail Noica)

Celui care sufera nu trebuie sa-i spui multe cuvinte, nici sa-l dascalesti. Intelege ca te doare pentru el si astfel se foloseste. Durerea este totul.(Cuv. Paisie Aghioritul)

Unii sunt nemulţumiţi de mine pentru că vorbesc puţin. Dar nu este trebuinţă a grăi multe spre a mângâia un suflet necăjit; trebuie doar să laşi sufletul acela să vorbească slobod, fără a-l întrerupe; iar, după ce se va fi văitat îndeajuns, mâhnirea i se va alina prin însuşi acest lucru. Nu-ţi mai rămâne decât să-i spui câteva cuvinte încălzite de dragoste şi să-i limpezeşti vreo oarecare nelămurire. Astfel omul acela va fi limpede întărit în credinţă, înnoit sufleteşte şi gata să le sufere iarăşi pe toate“. (Sfantul Iosif de la Optina, citat de parintele Damaschin de la Platina)

Legaturi:


Categorii

Mari duhovnici, preoti si invatatori, Preot Filoteu Faros, Preotie (pentru preoti), Psihologie si psihoterapie duhovniceasca, Razboiul nevazut

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

25 Commentarii la “PREOTUL CA TERAPEUT DUHOVNICESC. Ce greseli se fac de obicei in comunicarea cu cei care vin la noi cu probleme? CAT DE IMPORTANT ESTE SA STIM SA NE ASCULTAM?

  1. …”măsura acestuia depinde de măsura omeniei din el – acestei raze diafane a iubirii dumnezeiești care a pătruns întunecimea grea a egoismului omenesc. Preotul trebuie să învețe și unele tehnici, căci și aceasta poate fi o dovadă a dragostei, dar va trebui să nu uite niciodată că rodnicia lui pastorală va fi direct proporțională cu gradul iubirii sincere pentru omul ­care se cuibărește în inima lui.”
    Dupa terminarea citirii cartii am parcurs aceasta mentiune si parca imi venea sa mai citesc odata cartea, de dragul gingasiei delicate a numirii cu aceste cuvinte a starii penitentilor care-l cauta pa Parintele duhovnic(esc) si “se adăpostesc la el cerându-i ajutorul”.

  2. Doamne ajuta.

    Corect spus ca in gemeral ducem lipsa de buni ascultatori.
    Dar sa nu deznadajduim din aceasta pricina.

    Dupa cum spunea parintele Rafail Noica avem fir telefonic cu Dumnezeu.
    Taina Spvedaniei este vorbirea noastra cu Dumnezeu prin ,,telefonul duhovnicesc”.
    Astfel avem acces la Cel mai Bun Ascultator – Mantuitorul sufletelor noastre.

    Sa aveti pace in inima si
    ,,Lucrati cu intelepciune”

  3. @ Sinaxa

    Foarte buna observatia in contextul articolului. Interesant este ca tot aici se vorbeste de necesitatea oamenilor de a fi ascultati (asa cum trebuie) chiar si de …parintii duhovnici.

    Pentru spovedanie, pentru convorbirea cu Dumnezeu, e necesar ca aceasta sa se faca prin centrala: parintele duhovnic. Revenim deci la acelasi punct de plecare.

    Si daca am ramane tot la exemplul cu telefonul, si Parintele Paisie spunea ca “si celalalt trebuie sa ridice receptorul”…Adica pentru ca o comunicare sa fie rodnica, trebuie sa indeplineasca mai multe conditii, iar una dintre ele este ca participantii sa fie activi, ambii, adica sa fie si un “actv-ascultator”.

    Si as incheia cu o povestioara din cartea: Parintele Iustin Parvu si morala unei vieti castigate” de Adrian Alui Gheorghe:

    Spunea parintele Iustin:
    La un duhovnic mare a intrat un crestin care venise cu o multime de probleme pe care voia neaparat sa le rezolve. Intre ei a avut loc urmatorul dialog:
    -Parinte, am o problema in casa, copiii nu ma asculta…
    -Da, da…, i-a spus parintele.
    -Sotia este lenesa, nu stiu ce sa ma fac cu ea, e o bolnava inchipuita, sufera de aia, de aia…
    -Da, da…, i-a spus parintele.
    -Vitele imi sunt slabe, o parte mi-au murit, nu stiu ce sa ma fac cu ele, cum sa ma descurc cu hrana pruncilor…
    -Da, da…, i-a raspus parintele.
    -Vecinii imi sunt pizmasi, mi-au stricat graul si trifoiul…
    -Da, da…, i-a raspus parintele.
    -Fratele meu a plecat in lume, nu mai stim nimic de el…
    -Da, da…, i-a raspus parintele.
    -Mama a cazut la pat, zace si nu este cale sa se mai vindece…
    -Da, da…, i-a raspus parintele.
    -Visez urat noaptea, nu ma pot odihni, toata ziua umblu buimac, n-am spor la treaba si nu stiu de ce…
    -Da, da…, i-a raspus parintele.
    Ei si dupa vreo jumatate de ora in care unul spunea si celalalt doar aproba “da,da”, crestinul s-a ridicat si a spus:
    -Parinte, multumesc, m-am racorit. Acum stiu ce am de facut: pe copii am sa-i dau la o meserie, sotia am s-o pun pe brazda, acum stiu si cum trebuie sa vorbesc cu vecinii…
    –Da, da…, i-a raspus duhovnicul.Pai vezi, mai, ca tu aveai toate raspunsurile? Trebuia doar sa-ti faci ordine in minte…

  4. SINAXA

    @Roman Ortodox in Franta

    Asa e.
    Raspunsurile adevarate ne stau alaturi, insa si amagirile, determinant fiind, cred, duhul in care le primim.

    iertati,

    sa aveti pace in inima,
    SINAXA

  5. @ Roman Ortodox in Franta

    Frate, esti sigur ca ai citat corect din acea carte ? Nu de alta, dar din relatare reiese ca acel crestin s-a dus la spovedanie ca sa dea vina pe toti cei din jurul lui pentru ca nu-i merge bine, nepomenind nicio greseala proprie. In plus dupa ce a spus ca s-a racorit vorbind de rau pe altii si a dat si verdicte ce o sa faca el cu fiecare, reiese ca duhovnicul nu i-a dat niciun sfat, ci l-a asigurat ca nu era nevoie sa mai vina, ca oricum el avea deja rezolvarile….
    Acuma asta sunt, mai carcotasa, dar cred ca oricata deschidere ar fi la dialog si ascultare de catre duhovnic, a asculta credinciosul nu insemna si a-i da dreptate orice ar zice.
    Cred ca se face o mare confuzie intre a-l asculta pe celalalt pentru a-i permite sa-si descarce oful, si a admite ca, in orice caz, oful lui este indreptatit…
    Aceasta “ascultare” gasesc ca este lumeasca.
    Ma iertati, daca supar, dar chiar asta cred !

  6. Hrisanti,
    sora Roman Ortodox in Franta a citat bine. Nu era vorba de o spovedanie acolo.
    n Taina Spovedaniei, un duhovnic experimentat nu iti da voie sa clevetesti pe altii, pt ca ar fi pierdere de suflet si de timp.
    Dar, bineinteles, nici un duhovnic, oricat de mare ar fi, nu e scutit de greseala. Si apoi, Parintele Iustin ne-a avertizat cu putin timp in urma ca nu exista “duhovnici mari” 🙂

  7. Din seria: „Carte de duhovnicească învăţătură”

    Despre Viaţa Duhovnicească a Preotului după Tratatul „Despre Preoţie” al Sfântului Ioan Gură de Aur

    Cu ajutorul lui Dumnezeu ne bucurăm în aceste vremuri sufletele de pacea ce izvorăşte din înălţătoarea şi duhovniceasca prăsnuire a Dascălului Teologiei Universale – Sfântul Ioan Gură de Aur, de la a cărui naştere în ceruri, unde slujeşte Arhiereului Celui Veşnic, s-au împlinit 1600 de ani. Cu alte cuvinte, s-au împlinit şaisprezece veacuri cu folos pentru Biserica Ortodoxă, de la trecerea în vieţuirea eternă cu Dumnezeu a Sfântului Ioan Hrisostom, care a lăsat moştenire o operă teologică impresionantă şi mult folositoare, ce cuprinde tâlcuiri la textele evanghelice şi apostolice, îndeosebi epistolele pauline, interpretând diversele teme care se află în aceste “De Dumnezeu inspirate cărţi”, la care se adaugă alte multe cuvântări, scrisori, omilii, cateheze şi tratate, într-un cuvânt: o activitate teologică foarte vastă, bogată şi profundă sau mai bine zis, determinantă!…. Dintre toate acestea, am ales să mă gândesc şi să meditez la importanţa şi la valoarea vieţii duhovniceşti a noastre, a credincioşilor şi, cu atât mai mult a preotului – de care ne vom şi ocupa – drept urmare, vreau ca în rândurile ce urmează să scot puţin în evidenţă acest fapt, prin intermediul învăţăturii acestui mare Dascăl, Teolog şi Ierarh al Bisericii, cuprinsă în Tratatul său „Despre Preoţie” nu înainte, însă, de a prezenta comparaţia şi elogiul pe care le aduce vrednicul de pomenire Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru Fecioru – cel care în cadrul colecţiei PSB a realizat traducerea, a întocmit introducerea şi a elaborat aparatul critic al acestei lucrări – atât preoţiei cât şi autorului acestui tratat, căci „despre preoţie s-a scris şi s-a vorbit mult. Au scris şi au vorbit şi sfinţi şi teologi. S-a scris cu drag şi cu dorinţa de a ridica tot mai mult spre culmile sfinţeniei pe slujitorii preoţiei, pe preoţi. Dar oricât s-ar scrie despre preoţie şi oricât s-ar vorbi, niciodată nu este de ajuns. Preoţia are atâtea înălţimi, atâtea adâncimi, atâtea taine, încât cu foarte multă greutate poate fi cuprinsă şi descrisă după cuviinţă. Preoţia este întocmai ca un munte mare, ce-şi înalţă cu maiestate vârful spre ceruri, cu mult dincolo de nori. Alpiniştii îl explorează, se caţără pe el. Unii ajung de cunosc văile şi adâncimile de la poalele lui; alţii ajung până la jumătate; alţii se caţără pe înălţimile care fac coroană piscului celui mai înalt; alţii reuşesc de a se urca până unde fruntea muntelui se îngeamănă uneori cu norii, alţii, rari, rari de tot, ating piscul cel mare. Dar nici unul din aceşti alpinişti nu pot spune că a străbătut toate cărările muntelui, că i-a cunoscut toate frumuseţile, că i-a admirat înălţimile, că a ascultat muzica tuturor izvoarelor lui, că şi-a desfătat privirile cu toată bogăţia florilor lui. Toţi spun că muntele este frumos, fiindcă este frumos chiar şi în puţinul ce l-au cunoscut; toţi spun că muntele este grandios, că este măreţ, fiindcă este grandios, este măreţ chiar şi la înălţimea la care au ajuns. După părerea mea şi după credinţa mea, cunosc un singur om, care a putut cunoaşte muntele în întregime; iar acel om este un mare sfânt, care, după mărturia altui sfânt, slujeşte acum chiar la treptele tronului Dumnezeirii; iar acel om este autorul Sfintei Liturghii, al Sfintei Liturghii care se săvârşeşte de cele mai multe ori pe an.
    Acest om este Sfântul Ioan Gură de Aur. El, singurul, după părerea mea şi după credinţa mea, urcând acest munte maiestuos al preoţiei, l-a cunoscut în întregime. A fost un vultur, care, cu ajutorul aripilor lui, a explorat muntele în întregime, iar cu ochii lui vultureşti, şi din zbor şi de pe piscul cel mai înalt al muntelui, a văzut toată frumuseţea muntelui, toată maiestatea lui. A văzut celelalte piscuri ale muntelui, care-i fac coroană muntelui celui mare; a văzut cele de jur-împrejurul lui; şi-a scăldat privirile în lacrima izvoarelor lui. El singur, Sfântul Ioan Gură de Aur, el singur a cunoscut toate înălţimile muntelui, toate adâncimile lui, toate tainele lui. A cunoscut toate frumuseţile lui, dar i-a văzut şi prăpăstiile şi strâmtorile şi primejdiile. Din pricina asta, el singur a putut scrie, a putut să ne lase ghidul acestui munte frumos, grandios şi măreţ. De acolo de sus, de la acea înălţime ameţitoare a muntelui, a scris povăţuitorul, îndrumătorul acesta minunat: „Despre Preoţie”, care a ajutat pe mulţi să urce piscul muntelui. Mulţi, foarte mulţi, cu ajutorul celui întru sfinţi Părintele nostru Ioan Gură de Aur, au urcat până în vârful muntelui şi şi-au dat seama de frumuseţea şi de maiestatea muntelui. Dar nici unul, de la el şi până astăzi, n-a putut să descrie atât de frumos, atât de exact şi de complet, nici toate tainele muntelui, nici toate înălţimile lui, nici toate adâncimile lui. Fiecare din cei care au încercat să descrie ascensiunea făcută de ei au descris numai cărarea ascensiunii, numai cărarea urcuşului lor. N-au putut îmbrăţişa tot muntele; le-a lipsit perspectiva, le-au lipsit aripile şi ochii de vultur ai Sfântului Ioan Gură de Aur. Pentru că a fost vultur, Sfântul Liturghiei noastre de fiecare zi a putut să ne dea ghidul acesta complet, ghidul acesta desăvârşit, numit „Despre Preoţie”.
    Acest îndrumător ne descrie grandiosul munte al preoţiei în toată frumuseţea lui. Sfântul Ioan Gură de Aur ne ia de mână şi ne duce spre piscul lui. Ne arată toate potecile care duc sus; ne îndreaptă privirile, în drumul spre înălţime, spre toate frumuseţile lui. Şi are muntele acesta al preoţiei frumuseţi chiar la poalele lui! Ne arată frumuseţile, dar ne atrage luarea aminte şi asupra primejdiilor. Poteca urcă, dar e alunecoasă! Trebuie să înfigem bine piciorul în pământ; să ne uităm şi în dreapta şi în stânga. În dreapta, să nu cădem în prăpastie; în stânga, să nu ne vină cumva de sus o piatră sau o stâncă desprinsă din munte. Să nu fim nici totdeauna cu ochii pe sus, dar nici numai cu ochii la picioare. Şi aşa, Sfântul Ioan Gură de Aur, de mână cu noi, ne arată toate tainele, toate înălţimile, toate adâncimile preoţiei. Nici unul din noi, oricât de sfântă i-ar fi viaţa, oricât de consumat teolog ar fi, oricât de rugător ar fi, de-ar încerca să scrie despre preoţie, nu poate scrie niciodată complet şi nici desăvârşit. Lipsesc aripile de vultur şi ochii vultureşti cu care harul lui Dumnezeu a înzestrat numai pe unul singur dintre toţi Sfinţii Părinţi, dintre toţi scriitorii bisericeşti, pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Au scris despre preoţie şi alţi Sfinţi Părinţi, ca să amintesc de ei. A scris Sfântul Grigorie de Nazianz, a scris Sfântul Efrem Sirul, a scris Sfântul Ambrozie al Milanului, a scris Sfântul Grigorie Dialogul. Da, dar nici unul din ei nu se urcă la înălţimea la care s-a urcat Sfântul Ioan Gură de Aur, nici unul din ei nu priveşte preoţia în toată înălţimea ei, în toată întinderea ei, în toată frumuseţea ei. Fiecare priveşte numai câte o latură. Fiecare descrie numai cărarea pe care au reuşit să ajungă până la vârf. Fiecare priveşte numai câte o latură. Fiecare descrie numai cărarea pe care au reuşit să ajungă până la vârf. Fiecare ne împărtăşeşte numai experienţa urcuşului său, a ascensiunii lui…”
    Abordând, în cele ce urmează, latura duhovnicească ce se desprinde din această deosebită operă vom susţine faptul că şi în acest context tratatul „Despre Preoţie” al Sfântului Ioan Gură de Aur este o podoabă de mare preţ a literaturii patristice, o lucrare ce se adresează în primul rând clerului sacramental, dar are o deosebită însemnătate chiar şi pentru laici, şi ei la rândul lor „preoţie împărătească”. Hirotonia, una din cele mai importante taine ale Bisericii, este prin urmare un act eclesial, comunitar, ce priveşte atât păstorul cât şi turma. Conform concepţiei Sfântului Ioan Gură de Aur, punctul de plecare spre această slujire este vocaţia iubirii faţă de Dumnezeu şi, în aceeaşi măsură, faţă de cei păstoriţi: „Petre, Mă iubeşti?… dacă Mă iubeşti paşte oile Mele”. Viitorul preot trebuie să răspundă odată cu Sfântul Petru: „Tu ştii Doamne că Te iubesc!” Dar nu numai atât, ci el trebuie să poată răspunde mereu „eu” şi la cealaltă întrebare a Domnului: „Cine este sluga cea credincioasă şi înţeleaptă?” După acest răspuns Iisus Hristos „îl va pune pe dânsul peste toate oile câte sunt ale sale. În această ipostază, preotul, bunul păstor, trebuie să fie gata a-şi da viaţa pentru turma sa (Ioan XV, 12-13).
    Din capitolul VIII al tratatului înţelegem că slujba preoţiei întrece şi nevoinţele aspre ca: postul, dormitul pe jos, privegherea, apărarea celor nedreptăţiţi, ocrotirea orfanilor şi văduvelor. Această slujire este selectivă şi exclude total femeile şi mare parte dintre bărbaţi. Bineînţeles, este foarte cunoscută, astăzi, poziţia protestantă şi anglicană, care, sub presiunea vremurilor foarte vitrege în care trăim, azi, din punct de vedere spiritual, a mişcării feministe de tip new age, a purces la „ordinarea” (căci acolo nu poate fi vorba de hirotonie) femeilor, sfidând şi prin această măsură iresponsabilă tradiţia şi învăţătura Bisericii. Ba chiar şi din punctul de vedere al dialogului ecumenic interconfesional se constată un mare regres în relaţia acelora cu ortodocşii, romano-catolicii şi monofiziţii!… Superioritatea sufletească a păstorului faţă de păstoriţii săi trebuie să fie asemănătoare cu cea a omului faţă de necuvântătoare (1 Tim. IV, 13). Să insistăm, o clipă cutremuraţi, asupra acestei aserţiuni. Oare zilele noastre ne mai oferă în mod „realist” această posibilitate? Sau ea rămâne un deziderat asimptotic?!… Cert este că în cele ce se pot constata astăzi, clerul se prezintă ca nivel duhovnicesc şi moral foarte asemănător cu nivelul credincioşilor săi, fără a generaliza, însă!… Diferenţa decisivă rămâne preoţia harică şi nivelul cunoştinţelor teologice de specialitate, dar în rest!… Editorialul, şi astăzi foarte actual, „De ce este atacată Biserica?” din revista „Vestitorul Ortodoxiei” nr. 197 din Februarie 1998 confirmă această observaţie. Aşa ajungem să ne pască pericolul protestant de sola gratia, adică să-l respectăm pe cleric numai pentru harul preoţiei sacramentale, ignorând trăsăturile sale de caracter personale şi duhovniceşti!… Dar pentru cei ce ridică pretenţii şi critici la adresa Bisericii şi ierarhiei sale există şi răspunsul scripturistic amar, la Osea IV, 9 care zice foarte limpede: „Cum va fi poporul aşa va fi şi preotul!”. Nu ne rămâne decât să ne plângem, smeriţi, slăbiciunile şi păcatele noastre – cler şi credincioşi deopotrivă – purtându-ne sarcinile unii altora având nădejde în mila şi harul lui dumnezeu ce plinesc neputinţele noastre!…
    Responsabilitatea preotului are în vedere mulţimea sufletelor ce nu pot fi preţuite în lumea aceasta. Turma cuvântătoare este atacată de duşmani de natură morală cum ar fi: „adulterul, necurăţenia, neruşinarea, idolatria, înveninarea, vrăşmăşiile, certurile, mânia, clevetirile, murmurele, îngâmfările, neînţelegerile şi altele, toate numite faptele cărnii”. Însă există o mare deosebire între păstorul oilor şi cel al oamenilor: oamenii nu pot fi nicidecum trataţi cu aceeaşi autoritate cu care sunt tratate animalele. Preotul nu poate folosi violenţa nici în acel mod în care o pot face judecătorii laici. Aşadar este nevoi de convingere, nu de constrângere. Trebuie păstrat şi echilibrul între acrivie şi iconomie în funcţie de situaţia şi de starea sufletească a credinciosului respectiv cu toate predispoziţiile ei. Şi aici, autorul acestei însemnate lucrări, face comparaţia cu recuperarea „oii pierdute”: omul rătăcit este mult mai mult greu de adus înapoi fără forţă, ci numai prin sfaturi (2 Tim. II, 25; Tit. I, 9; Tim. IV, 20). Dacă vom pune faţă în faţă primele dintre faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti, şi anume: a sătura pe cel flămând, respectiv a îndrepta pe cel ce greşeşte, vedem de îndată superioritatea milosteniei sufleteşti (cap. X). Revenind la cele afirmate mai sus cu privire la dragostea faţă de păstoriţi, se aminteşte că: „Prin aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei dacă vă veţi iubi unul pe altul până la sacrificiul propriei vieţi: căci cea mai mare dovadă de iubire este de a muri pentru cel pe care-l iubeşte cineva”. Sfântul Ioan Hrisostom compară, apoi, preoţia creştină cu cea a lui Aaron. Diferenţa radicală constă în aceea că preoţia creştină a fost instituită de Însuşi Duhul Sfânt. O altă deosebire decurge din jertfa adusă la altar de slujitor: preotul creştin oficiază jertfa cea fără de sânge în care prin pogorârea duhului Sfânt pâinea şi vinul se prefac în chip tainic în Trupul şi Sângele Mântuitorului. Comparaţia cu jertfa făcută de proorocul Ilie ne dă, iarăşi, dimensiunea înfricoşată a preoţiei creştine (cap. XIV). Desigur că sufletele omeneşti create nu pot să suporte vederea acestor minuni, drept care ele se petrec aşa cum am arătat sub forma văzută şi gustată a pâinii şi a vinului. Să nu uităm, aşadar, că minunea prefacerii din cadrul Sfintei Euharistii este cea mai mare de pe pământ!
    Nu numai atât, dar preoţilor creştini li s-a dat o putere care covârşeşte toate făpturile create, văzute şi nevăzute: „Aceia ale căror păcate le veţi ierta vor fi iertate; şi pe ale cărora le veţi ţine vor fi ţinute”. Acest lucru petrecându-se atât pe pământ cât şi în ceruri preoţii devin conlucrători în iconomia mântuirii cu Însuşi Dumnezeu (1 Cor. III, 6-9; XV, 10; 2 Cor. VI, 1). Dacă adăugăm la aceste două taine (Spovedania şi Împărtăşania) şi Taina Botezului, poarta de intrare în comuniunea cu Dumnezeu şi cu Biserica Sa, vedem că puterea şi răspunderea preoţească nu au asemănare nici în cer, nici pe pământ. Cât de puerile, ca să ne exprimăm cu prea multă blândeţe, ne par prin comparaţie „minunile” OZN-iste şi „puterile” paranormale cu care suntem asediaţi în mass media contemporană. Acestea pot avea aderenţă şi succes numai la acei la care legătura cu Biserica, Tainele – deci Harul – învăţătura şi liturghia s-au diluat la extrem prin fenomenul secularizării. Doar în condiţiile acestea se poate explica şi pierderea acelei facultăţi esenţiale dobândită în chip haric la Taina Mirungerii: – darul deosebirii duhurilor (diakrisis). Aceasta s-a petrecut, desigur, în mod treptat pe parcursul ultimelor veacuri, şi s-a datorat, în cea mai mare măsură, percepţiei distorsionate de tip nestorian şi augustinian, conform cărora cele cereşti rămâneau tot mai mult „acolo şi apoi”, oamenii gândind, din ce în ce mai mult, în sensul eshatonului iudaic de tip liniar-mesianic. Şi astfel în locul contactului cu Împărăţia şi Tainele ei, acel eshaton adevărat creştin, care este un veşnic prezent s-a instaurat, gradual, acea percepţie filosofică idealistă şi abstractă, culminând cu necredinţa, agnosticismul şi chiar ateismul de care am amintit, fie el de tip marxist, fie de tip new-age.
    Revenind la comparaţia cu preoţii Legii vechi, observăm că preoţia levitică putea constata curăţia de lepră (boală trupească), în timp ce preoţii creştini pot vindeca prin Taina Sfântului Maslu atât trupeşte cât şi sufleteşte, ceea ce este cu mult mai presus. Şi din acest motiv preoţii sunt numiţi de către creştini „părinte”, fiind părinţi duhovniceşti, cu valoare mult mai mare decât părinţii trupeşti (cap. XV). De aceea nivelul duhovnicesc al preotului ar trebui să se ridice la înălţimea Sfântului Apostol Pavel care prefera să fie anatematizat odată cu cei întru Hristos fraţi ai săi (cap. XV). Urmează, în continuare, avertismente puternice faţă de pericolele duhovniceşti care-l pot paşte pe preot. În primul rând slava deşartă, disimulată adesea sub forma modestiei exterioare, totodată lipsind smerenia interioară (cap. XVII). Cu toate că femeile au fost excluse de la oficiul preoţiei harice şi chiar de la predica în biserică, ele compensează uneori prin ceea ce numim astăzi „trafic de influenţă”. Astfel se ajunge la proverbul care spune că: „supuşii îl conduc pe regele lor!”
    Sfântul Ioan Hrisostom continuă prin a arăta virtuţile duhovniceşti ce trebuie să împodobească pe slujitorii altarelor. Prima se enunţă printr-o afirmaţie negativă, din punct de vedere gramatical, dar pozitivă logic şi apofatică, din punct de vedere teologic: „a nu dori această cinste!” (Cap. XVIII). Odată ajuns totuşi în această lucrare, trebuie să-şi facă datoria chiar cu riscul de a intra în conflictul cu mai marii săi şi chiar de a fi depus din treaptă. De altfel acest lucru i s-a şi întâmplat autorului nostru după cuvântul: „Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pe voi şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi căci plata voastră multă este în ceruri!” A doua virtute afirmativ-negativă este aceea de a nu avea ambiţie. Aceasta este valabilă în toate domeniile, dar cu atât mai mult în slujirea sacerdotală. Sfântul insistă asupra tăriei sufleteşti de nezdruncinat, în stare să suporte insulta, persecuţiile, supărările, ironiile, plângerile nemotivate. Virtutea constă, de fapt, în capacitatea de a nu se mânia. Vârtejul acestei patimi – şi totodată păcat de moarte – atrage după sine aroganţa, orgoliile personale, acuzaţiile fără temei, ura şi răzbunările, insultele şi provocările obraznice care aduc foarte multe tulburări sufleteşti celor în cauză cât şi celor din jur. Prin aceasta se vede influenţa covârşitoare pe care o are preotul ca pildă vie pentru enoriaşii săi, pe care îi poate influenţa atât în bine cât şi în rău, din păcate.
    Totodată, preotul este expus şi unui alt păcat de moarte: – invidia, ce se abate asupra sa din partea celor din jur, colegi şi credincioşi. Întrucât este omeneşte a cădea, fie cât de puţin, adversarii pot specula imediat slăbiciunile inerente spre a-l defăima şi judeca. Încă o dată se atrage atenţia candidatului la preoţie să-şi cerceteze cugetul şi conştiinţa pentru a vedea dacă este vrednic de hirotonie, spre a nu deveni acel orb care îi atrage şi pe ceilalţi după el în groapă (cap. XXI). Deoarece preotul are în grijă Trupul lui Iisus Hristos – Biserica el poate fi comparat cu un medic, însă bolile cu care se confruntă sunt de natură duhovnicească, cu mult mai dificil de diagnosticat şi de tratat (cap. XXII). Singurul medicament de care dispune preotul în această privinţă este rugăciunea, cuvântul, sfatul şi predica. Pentru aceasta este atât de necesară arta elocinţei, în care Sfântul Ioan Gură de Aur a rămas neîntrecut, atât atunci când era avocat laic cât şi ca Arhiepiscop (Patriarh) al Constantinopolului. El compară plastic confruntările retorice cu adversarii cu lupta dusă pe câmpurile de bătălie militare, cu armele ostăşeşti. Sfaturile acestea, ca de altfel şi tot restul lucrării, cu foarte mici excepţii, se dovedesc a fi foarte ziditoare şi preotului de azi, confruntat cu ereziile mai vechi şi mai noi, cu păcatele şi patimile mai vechi şi mai noi, cu ateismul, cu secularizarea, cu sectele ce ne invadează şi cu fenomenul neognostic sincretist new age. Acestea toate trebuie foarte bine cunoscute pentru a putea fi combătute cu mult succes. Drept armă folositoare şi temelie de granit în această luptă ne stă Sfânta Scriptură. „Toată scriptura fiind insuflată de Dumnezeu este folositoare pentru învăţătura adevărului, pentru combaterea erorii, pentru îndreptarea abaterilor şi pentru formarea omului după dreptate ca el să se apropie de Dumnezeu şi să fie desăvârşit” – a zis Sfântul Apostol Pavel. Tot de la el ne-a rămas îndemnul dat preoţilor din Efes: „Vegheaţi şi aduceţi-vă aminte că timp de trei ani n-am încetat nici ziua nici noaptea de a învăţa pe fiecare din voi cu lacrimi”. Preoţilor li se cere atât puritatea vieţii cât şi puritatea credinţei (cap. 24, p. 153). O atenţie deosebită trebuie acordată mai ales pentru faptul că vin mulţi în biserică pentru a urmări talentul oratoric al preotului ca la un recital, fiind mai puţin preocupaţi de valoarea soteriologică, mântuitoare a învăţăturii (cap. 25, p. 156). Aşadar predicatorul trebuie să contracteze această pornire defectuoasă necăutând a dobândi un succes „de galerie” şi slavă deşartă (cap. 26, p. 157). Este necesar a se îmbina aceste două calităţi ce nu sunt tocmai consonante: modestia şi talentul, precum şi o altă pereche antinomică: indulgenţa şi severitatea.
    Echilibrul moral al preotului nu trebuie să se clatine nici în faţa laudelor nici în faţa criticilor nemeritate pe care le primeşte de la credincioşii şi, mai cu seamă, de la colegii săi (cap. 27, p. 159). Scopul predicii nu este asemenea discursului electoral al politicianului populist, acela de a-şi atrage simpatia şi voturile ascultătorilor. Nu laudele lor trebuie urmărite ci a plăcea lui Dumnezeu (cap. 28, p. 164). Toate faptele şi acţiunile preotului au consecinţe atât în viaţa aceasta cât, mai ales, în cea viitoare. El nu poate ridica sub nici o formă la judecată argumentul ignoranţei care l-ar mai disculpa cumva pe simplul credincios (cap. 28, p. 170). Prin faptul că vieţuieşte în lume, înconjurat de viforul ispitelor, preotul trebuie să aibă o grijă de sine sufletească mai mare chiar decât a monahului (cap. 30, p. 171). Este necesară păstrarea cumpenei între cele două tendinţe extreme: sărăcia şi bogăţia, luxul şi simplitatea. Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează tot în termeni dialectici de a ne feri de cele două patimi opuse ce ne pot stăpâni în relaţia cu credincioşii: linguşirea servilă şi neroada aroganţă. El a cunoscut deopotrivă starea monahicească şi pustnicia, de aceea este îndreptăţit a face comparaţia sihastrului cu preotul de mir ce are a se îngriji şi de sufletele celorlalţi aflându-se în mijlocul ispitelor lumeşti (cap. 31, p. 174).
    Preotul se roagă pentru toţi cei din Biserică, deci trebuie să fie mai presus de ei din punct de vedere moral. La rândul lor enoriaşii aparţin unor diverse categorii: bogaţi şi săraci, culţi şi ignoranţi, tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, părinţi şi copii, diversitate ce implică o mare mobilitate sufletească din partea păstorului duhovnicesc care nu trebuie să fie nici prefăcătorie nici linguşire (cap. 32, p. 178). După cum în medicină nu există boli ci bolnavi, tot aşa oamenii trebuie trataţi în mod personal în privinţele duhovniceşti conform predispoziţiilor lor. Comparând, în continuare, situaţia preotului de mir cu cea a monahului autorul ne arată că preotul se găseşte în faţa enoriaşilor în lumina care nu-şi poate ascunde cusururile, mânia, neglijenţa, vanitatea şi celelalte (cap. 33, p. 184). În legea veche preoţii erau datori să aducă jertfe animale deosebite pentru curăţarea păcatelor lor. Aceasta ne arată gravitatea greşelilor personale şi în cadrul preoţiei celei noi (cap. 34, p. 177).
    Acelaşi mare dascăl al teologiei ortodoxe româneşti – Părintele Profesor Dumitru Fecioru – în încheierea introducerii sale la această lucrare atenţionează preotul din toate timpurile spunându-i: „Ia aminte, dar! Harul lui Dumnezeu te-a suit pe piscul cel mai înalt al slujirii preoţeşti. Eşti puternic. Poţi lega şi dezlega sufletele. Poţi scoate din iad sufletele şi le poţi băga în rai. Ai o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Ţie ţi-a dat, cât eşti pe pământ, puterea aceasta de a ierta păcatele credincioşilor tăi. Eşti puternic. Poţi, cu fărâma ta de trup, în care pâlpâie sufletul, poţi pogorî pe Dumnezeu din ceruri, ca să te sfinţească şi să te mântuie şi ca şi tu, la rândul tău, să sfinţeşti şi să mântui pe credincioşii tăi. Sfinţeşte-te, îndumnezeieşte-te cu trupul lui Dumnezeu cât mai des. Sfinţeşte şi îndumnezeieşte la fel pe credincioşii tăi. O, poţi1 Toată puterea aceasta este în mâna ta. Ţi-a dat-o Dumnezeu. Dar fereşte-te! Ia aminte că eşti pe cel mai înalt pisc. Ia aminte şi fereşte-te! Eşti înconjurat de ispite. Te bat furtuni mari. Ştii, doar, că piscurile cele mai înalte sunt cele mai bântuite de furtuni. Acolo, pe piscul ameţitor de înalt pe care te găseşti, suflă vântul cel mai puternic. Acolo, pe piscul acela ameţitor de înalt, tunetele se slobozesc chiar în preajma ta. Acolo, pe piscul acela ameţitor, este gheaţă şi zăpadă, când la poalele muntelui înfloresc crinii, înfloresc trandafirii. Eşti pe loc înalt, sublim! Dar tocmai de aceea, ia aminte! Fereşte-te!”
    Cu aceasta am dorit, fără a avea pretenţia de a fi şi reuşit, să enunţ pe scurt şi concis aspectele morale ale vieţii preotului şi chiar ale episcopului, deoarece în această carte ele se împletesc aproape în fiecare capitol. Autorul lucrării a dovedit atât o deplină cunoştinţă de cauză în calitate de monah şi diacon cât şi cunoştinţe scripturistice şi retorice temeinice, toate acestea plus vocaţia şi harul dumnezeiesc l-au făcut pe neîntrecutul predicator al bisericii să fie numit Gură de Aur. Mulţi vor spune că cele spuse în aceste rânduri nu enunţă noutăţi deosebite dar să nu uităm faptul că autorul acestor ziceri este nimeni altul decât Sfântul Ioan Gură de Aur!… Şi, caatare, învăţăturile transmise prin tratatul său despre preoţie rămân un îndreptar de nepreţuit atât pentru cei ce urmează să intre în preoţie cât şi pentru cei ce au căpătat dumnezeiasca slujire, până la sfârşitul veacurilor!…
    Am convingerea că tot ceea ce se mărturiseşte, în această perioadă despre Sfântul Ioan Hrisostom, reprezintă nu numai o contribuţie importantă la cunoaşterea vieţii şi slujirii Sfântului, cât mai ales o actualizare şi o aşezare folositoare a moştenirii lăsate nouă de acest mare părinte al Bisericii, în contextul existenţei noastre de oameni ai începutului de mileniu III. Dumnezeu să ne ajute în slujirea la care am fost chemaţi şi aşezaţi fiecare dintre noi, iar Sfântul Ioan să ne învrednicească prin rugăciunile sale la scaunul ceresc, pentru a-i purta peste timp moştenirea!…

    Sursă bibliografică de referinţă: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie din Nazianz, Sfântul Efrem Sirul „Despre Preoţie”, traducere, introducere şi note de Pr. Dr. Dumitru Fecioru, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1998.

    Drd. Stelian Gomboş

  8. @ Sinaxa

    Spunea Parintle Mihai Aldea intr-o predica:
    Hotararile pe care le luam intr-o clipa au in spatele lor toti anii vietii noastre, tot ceea ce am facut bine sau rau; in clipa aceea dam un vot. Hotararea aceea nu vine din nimic, ci vine din temelia pe care ne-am zidit noi viata.

    Asa se intampla si cu cele pe care le spunem. Afirmatiile pe care le facem la un moment dat sunt reiesite din intreaga noastra experienta de viata. Cuvintele folosite sunt purtatoare ale unui anumit duh, iar acesta poate fi perceput diferit si in functie de duhul in care se afla cel care le asculta.

    Intr-o conversatie cand cineva face o afirmatie, celalalt poate sa-i dea un raspuns, o replica, sau sa se foloseasca de cele spuse ca un punct de plecare pentru a introduce o noua idee.

    Raspunsul adevarat la o anumita framantare, omul poate sa-l primeasca in primul rand daca este dispus cu adevarat sa il accepte. Si acesta nu trebuie cautat numai in exterior, ci trebuie cautat ca venind de la Dumnezeu. El poate orandui lucrurile de asa natura ca sa ne intalnim cu anumite persoane, care, spunandu-ne anumite lucruri sa ne dea chiar un raspuns indirect la ceea ce cautam noi. Deci raspunsurile putem sa le avem si in noi insine, Dumnezeu oferindu-ne diferite cai pentru a-l gasi.

    Amagirile sunt acceptate foate usor atunci cand nu cautam sa fim sinceri, in primul rand, cu noi insine. Dar, se poate intampla sa le acceptam pe nebagate de seama. Daca insa suntem deschisi si cautam adevarul, eu cred ca Dumnezeu nu ne lasa in ele, si poate sa ne aduca lumina si prin cuvintele pe care pot sa ni le spuna persoane cunoscute dar si necunoscute noua – si pe care am avut ocazia sa le intalnim in vreun fel.
    Eu va multumesc pentru tot ce mi-ati transmis, caci m-am folosit.

    @ Hrisanti

    Am verificat citatul si pe niciunde nu este pomenit ca omul s-a dus la spovedanie…

    Cred ca un om poate sa se duca la un parinte duhovnic pentru spovedanie (caz in care isi spune pacatele) si, pe de alta parte, pentru a primi sfat in problemele care il framanta, cautand sa fie luminat in vre-un fel pentru a putea sa razbeasca mai departe.

    In citatul pe care l-am dat era vorba de un om care avea foarte multe necazuri (nu stiu cine este vinovat ca mama lui era la pat,de exp.). Si omul avea nevoie sa-i spuna cuiva durerea lui, ajungand la acest parinte duhovnic, care a stiut sa-l asculte, si aceasta am vrut sa scot in evidenta. Omul nu avea nevoie in primul rand de a gasi raspunsul la toate problemele sale (la unele nici nu avea ce sa faca, concret) ci avea nevoie sa fie ascultat, sa spuna si el ce il doare, sa gaseasca pe cineva care sa impreuna-patimeasca cu el, doar prin faptul ca-l asculta. Spunea P. Calciu, citand un proverb german, ca un necaz spus cuiva este injumatatit, iar unul nespus este dublu. Acuma se vede treaba care a fost rolul duhovnicului aici, nu sa-i dea omului (in primul rand) nu stiu ce raspunsuri, ci sa-l compatimeasca sa impreuna-patimeasca cu el, iar aceasta a fost posibil pentru ca l-a ascultat pe om…

  9. @ Roman ortodox in Franta

    Sora, in primul rand iti cer scuze ca m-am adresat cu “frate”, nu stiam ca esti femeie.
    In al doilea rand te cred si sunt de acord cu ce spui, insa pe mine m-a frapat totusi acest pasaj pentru ca si atunci cand omul vine numai ca sa-si descarce oful, un duhovnic nu poate sa-l lase sa plece dandu-i dreptate, cand din relatare se vede ca omul gasea vini numai celor din jur pentru necazul lui, si ca unele dintre necazurile lui se poate sa fi venit si din lipsa lui de toleranta sau din orgoliu. Sunt de acord ca trebuia ascultat, ca fiecare dintre noi stim ca vrem sa fim ascultati chiar si cand spunem prostii :-), insa pe mine m-a mirat reactia duhovnicului. E bine ca l-a ascultat pe om, dar dupa parerea mea trebuia sa-l si indrume, fiindca deciziile pe care le luam fiecare dupa capul nostru, dupa ce ne descarcam necazul, nu sunt intotdeauna cele bune, cele mantuitoare si ale pacii, pentru noi si pentru cei din jur. E bine sa fim ascultati, dar trebuie sa fim si corectati, indrumati, altfel daca suntem lasati la nivelul deciziilor noastre, s-ar putea sa ne pierdem…

  10. @ Hrisanti

    Iata ca s-a intamplat sa vad ultimul tau comentariu in Duminica iertarii.
    Nu este absolut nicio problema ca mi te-ai adresat spunandu-mi “frate”. De altfel lucrul acesta nu ma supara din mai multe motive:
    -Cu totii suntem frati in Hristos
    -Masculinul este generic, ce-i drept pentru plural
    -Numele blogului nu-ti da vre-o indicatie anume
    In schimb,restul propozitiei conteaza…
    Dar sper totusi ca am lamurit problema si nu am sa mai reiau.
    Ne vom indrepta insa atentia asupra problemelor cetatii “Constantinopolului”, care se pare ca sunt cu mult mai importante.

  11. Pingback: Război întru Cuvânt » Duminica slabanogului de la Vitezda. DE CE SUFERINTA? DE CE BOALA? CUM SA IL AJUTAM PE CEL CARE SUFERA? Ne raspunde Parintele Arsenie Muscalu (audio)
  12. Pingback: Jean-Claude Larchet: DELIRUL, LIPSA DE IUBIRE, FALSA IUBIRE SI BOLILE PSIHICE
  13. Pingback: "Duhovnicul si ucenicul": CRIZA VIETII DUHOVNICESTI A CREDINCIOSILOR "PRACTICANTI" si PERICOLUL BANALIZARII CELOR SFINTE. Urgenta iesirii din inertie, a retrezirii la pocainta adevarata, la nevointa si lucrarea launtrica
  14. Pingback: Dmitri Avdeev: PSIHOTERAPIA – ABORDAREA ORTODOXA -
  15. Pingback: IPS Ierotheos Vlahos despre adevarata MILOSTENIE SUFLETEASCA FATA DE TINERII RATACITI: “Oamenii din ziua de azi au mare nevoie sa gaseasca oameni care sa le asculte durerea“ -
  16. Pingback: SPOVEDANIA SI VINDECAREA SUFLETULUI. Mitropolitul Hierotheos Vlachos ne arata ce este, in mod real, PACATUL, in Traditia ortodoxa si cum poate fi IERTAT -
  17. Pingback: “Harisma discernamantului in calauzirea duhovniceasca ortodoxa”: DUHOVNIC ISCUSIT, POCAINTA, MILA si CANON INTELEPT -
  18. Pingback: PARINTELE ZAHARIA DE LA ESSEX despre infricosata lucrare, suferinta si jertfa a PREOTIEI traite in adevar, despre MANGAIERE SI MUSTRARE LA SPOVEDANIE, despre DEPASIREA NEPUTINTEI DE A NE RUGA, INFRUNTAREA MORTII si multe altele -
  19. Pingback: RAZBOIUL GANDURILOR si RAZBOAIELE DINTRE NOI. Familia ortodoxa si lupta cu “duhurile de sub cer” intre IMPOTRIVIRE si ASCULTARE “IN DOMNUL” | Cuvântul Ortodox
  20. Pingback: PS IGNATIE MURESANUL despre SECULARIZAREA DIN INTERIORUL BISERICII si CALDURA SUFLETEASCA prin care ar trebui apropiati de Dumnezeu tinerii si cei necredinciosi. CUM DAM MARTURIE DESPRE HRISTOS? | Cuvântul Ortodox
  21. Pingback: TAINA POCAINTEI MARTURISITE intre intelegerea ei duhovniceasca autentica si formele “deviate” de intelegere si practicare | Cuvântul Ortodox
  22. Pingback: NADEJDEA – LUMINA LUI DUMNEZEU DIN MIJLOCUL INTUNERICULUI LUMII CARE L-A ALUNGAT DIN “CETATE”. Interviu cu Vladica Macarie in “Familia ortodoxa”: “Prin faptul că îl strângi pe om la inima ta îi arăţi că, de fapt,
  23. Pingback: Cuviosul Paisie despre SENSIBILITATE SI DEZNADEJDE, mustrarea fara iubire si discernamant si nevointa gresita: “Dumnezeu nu e tiran ca sa ne sufoce” | Cuvântul Ortodox
  24. Pingback: Marturia impresionanta a PARINTELUI ARSENIE MUSCALU despre “firescul sfinteniei” CUVIOSULUI SOFIAN BOGHIU: “Am vazut un om in care viaza Dumnezeu, un om plamadit intr-o alta lume” (VIDEO, TEXT) | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Articole recomandate

Rânduială de rugăciune

Articole Recomandate

Carti recomandate