RASUCITI BUTONUL LA HRISTOS!

Continuam postarea unor fragmente din capitolul “Grija cea multa departeaza de Dumnezeu” din cartea “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan” a Cuviosului Paisie Aghioritul:

E bine ca cel ce vrea sa traiasca duhovniceste, si mai ales monahul, sa fie departe de unele preocupari, lucrari, etc. ce il indeparteaza de scopul sau duhovnicesc. Sa nu se vare in treburi multe si nesfarsite, fiindca treburile niciodata nu se mai termina. Si daca nu invata sa faca lucrari launtrice intru sine, mereu va devia in cele exterioare. Oamenii care incearca sa termine treburile cele nesfarsite sfarsesc aceasta viata cu nedesavarsiri duhovnicesti si se pocaiesc la sfarsitul vietii – dar asta nu le mai ajuta la nimic, fiindca a iesit deja pasaportul. De altfel, si o pauza in treburi este neaparat necesara pentru un interval mic de timp.

Cand multele lucrari se imputineaza, vor veni, fireste, si odihna trupeasca, si setea pentru lucrarea launtrica, ce nu oboseste, ci odihneste. Atunci si sufletul va respira imbelsugatul oxigen duhovnicesc. Oboseala lucrarii duhovnicesti nu oboseste, ci odihneste, fiindca il inalta pe om si il apropie de Tatal Cel iubitor, unde si sufletul lui se veseleste. Oboseala trupeasca, atunci cand nu are un sens duhovnicesc sau mai degraba cand nu porneste dintr-o nevoie duhovniceasca, avand justificare, il salbaticeste pe om. Si calutul cel mai linistit incepe sa dea cu copita atunci cand este obosit peste masura; si, cu toate ca n-a avut obicei rau, il dobandeste in timp – desi pe masura ce creste ar trebui sa fie tot mai cuminte. Se pot trece cu vederea unele lucruri, ca sa mearga inainte cele duhovnicesti.

Munca multa si grija multa il fac lumesc pe monah, si simtamantul lui devine lumesc. De acum vede totul ca un mirean, cu toata nelinistea si agitatia lumeasca. Pe scurt, el traieste inca din aceasta viata o parte din iad cu neincetatele griji, nelinisti si nenorociri. Atunci cand monahul nu se ingrijeste de cele materiale, ci pentru mantuirea sa si pentru cea a altor oameni, Il face pe Dumnezeu iconom al sau si pe oameni slujitori ai sai. Va aduceti aminte de intamplarea cu Cuviosul Gherontie si ucenicul sau? Cuviosul Gherontie a rugat-o pe Maica Domnului sa-i dea putina apa de baut pentru sine si pentru ucenicul sau. Maica Domnului, ca o Mama buna, a deschis o crapatura in peretele chiliei lui si a scos apa, aghiasma, ca sa bea. Mai tarziu, ucenicul sau a inceput sa zideasca terase, sa care pamant, sa faca gradina, intrand in multa grija si neglijandu-si indatoririle duhovnicesti. Dat fiind ca apa nu ii ajungea, a luat o dalta ca sa deschida mai larg scobitura pentru a putea lua mai multa apa. Vazand aceasta, Maica Domnului a luat apa sipotului si a scos-o mult mai jos de pestera lui, spunandu-i: “Daca vrei gradini si imprastiere, sa cari apa de departe“.

– Parinte, nu v-ati mahnit atunci cand dupa atata osteneala cata v-ati dat ca sa va faceti o chilie, ati lasat-o si ati plecat in alta parte?

– Ca sa plec, a existat un oarecare motiv serios.

– Si peste tot ati facut numai cele absolut necesare?

– Da, am facut numai cele absolut necesare pentru aici, ca sa pot face cele absolut necesare pentru lumea de sus, pentru cer. Daca te pierzi in cele pamantesti, pierzi drumul catre cer. Faci una, apoi vrei si cealalta – si daca intri in angrenajul acesta, te pierzi. Daca te pierzi in cele pamantesti, pierzi si cele ceresti. Precum cele ceresti nu au sfarsit, asa si cele pamantesti nu au sfarsit. Sau te vei pierde aici, sau te vei “pierde” dincolo. Stii ce inseamna sa te “pierzi” acolo sus? O, spuneam rugaciunea si mai “pierdeam”, ma afundam! Te-ai afundat vreodata in rugaciune? Munca multa, cu oboseala si imprastierea ei, nu ajuta, mai ales cand e facuta in graba. Indeparteaza trezvia si salbaticeste sufletul. Un asemenea om nu numai ca nu se poate ruga, dar nici sa cugete nu poate. Nu poate actiona cu chibzuinta, si ca urmare actiunile lui nu sunt corecte. Drept aceea, luati aminte: nu va risipiti timpul fara folos, fara sa-l valorificati in cele duhovnicesti, pentru ca veti ajunge sa va salbaticiti mult si nu veti mai putea lucra cele duhovnicesti. Veti dori sa va indeletniciti numai cu treburi, sau sa discutati, sau veti urmari sa aflati subiecte de vorba ca sa va aflati in treaba. Prin neglijarea rugaciunii si a indatoririlor duhovnicesti, vrajmasul ne ocupa inaltimile noastre duhovnicesti si ne razboieste atat trupeste cat si prin ganduri. Ne netrebniceste toate puterile, si sufletesti si trupesti, si ne taie legatura cu Dumnezeu, urmand ca sufletul nostru sa fie robit de patimi. Parintele Tihon le spunea monahilor ca trebuie sa traiasca pustniceste, ca sa se elibereze de griji, nu sa lucreze ca argatii si sa manance ca mirenii – pentru ca lucrarea monahului sunt metaniile, posturile, rugaciunile nu numai pentru sine, ci si pentru intreaga lume, vii si adormiti, si putina munca pentru cele absolut necesare, ca sa nu fie povara altora.

– Parinte, imprastierea ese intotdeauna piedica in viata duhovniceasca?

– Daca te ocupi de cele absolut necesare ale ascultarii, chiar imprastiere de ai avea, nu vei suferi paguba. Daca interesul tau pentru ascultarea care ti-a incredintat, sau pentru a ajuta o sora, nu depaseste limitele, ravna va fi pentru rugaciune, iar ajutorul tau – eficient. Daca insa tu singura depasesti adaugi imprastiere si te ocupi de lucruri nefolositoare, mintea ti se imprastie si se indeparteaza de Dumnezeu. Si cand mintea nu e la Dumnezeu, cum va simti cineva bucuria lui Dumnezeu? Inima ingheata repede. Si eu, atunci cand am toata ziua lume, chiar daca lucrarea este duhovniceasca, inima mea nu e asa ca atunci cand ma rog toata ziua. Mintea mea se umple cu o gramada de lucruri si este greu sa le alungi. Pe cat poti, sa spui rugaciunea si in timpul zilei, si sa psalmodiezi incet. Mult ajuta si putina citire duhovniceasca, mai ales inainte de rugaciune. Mult ajuta ca sufletul sa alunge grijile zilei si, astfel, cu sufletul eliberat si transportat in duhovniceasca atmosfera dumnezeiasca, mintea se misca neraspandita. Cu o bucatica din Evanghelie sau Pateric, care are bucatele mici, dar tari, minta se transpune in spatiul duhovnicesc si nu mai alearga – pentru ca mintea este ca un copil zburdalnic care alearga cand pe aici, cand pe dincolo. Daca insa il indulcesti cu o caramea, nu mai pleaca.

Neimprastierea si lipsa de grija aduc linistea launtrica si izbanda duhovniceasca. Grijile indeparteaza de Dumnezeu. Atunci cand exista imprastiere, exista si multi paraziti duhovnicesti, si transmisionistii duhovnicesti nu pot lucra in conditii bune. Monahul n-are nici o indreptatire daca nu duce viata duhovniceasca. Sarmanii mireni au o gramada de griji si tot incearca sa faca ceva. Monahul nu are grijile pe care le au acestia. Nu se gandeste nici la chirie, nici la datorii, nici daca are sau nu de lucru. Si pe duhovnic il are alaturi, si biserica este in mijlocul manastirii: rugaciuni, Sfantul Maslu, paraclise, Liturghii. Nu are grija pamanteasca si cauta sa devina inger. N-are alt scop – in timp ce mireanul are atatea griji: se gandeste cum sa-si educe copiii, se nevoieste in acelasi timp pentru mantuirea sufletului. Spunea parintele Trifon: “Daca monahul vrea priveghere, o poate face. Daca vrea post, il poate face – fiindca nu are nici femeie, nici copii. Mireanul nu poate. Are copii… Unul vrea incaltaminte, altul – haine, altul vrea altele”. Mai intai trebuie sa cautam Imparatia Cerurilor si aceasta sa fie grija noastra, si toate celelalte ni se vor da (Mt. 6, 33; Lc. 12, 13). Daca omul uita de asta in viata de acum, pierde timpul si se iroseste. Daca nu uita si se pregateste pentru viata cealalta viata, viata aceasta are sens. Cand omul se gandeste cum sa se aranjeze mai bine aici, e chinuit, se oboseste si se osandeste. Sa nu va prinda nelinistea si mania de a spune: “Acum trebuie sa facem asta, dupa aceea cealalta”, fiindca in starea asta va va afla Harmaghedonul (Apoc. 16, 16). Nelinistea de a face multe este ea singura un lucru diavolesc. Rasuciti butonul la Hristos, fiindca altminteri veti trai – chipurile – langa Hristos, insa launtric va exista doar cugetul lumesc, si ma tem sa nu patiti ca fecioarele cele nebune.

Fecioarele cele intelepte (Mt. 25, 1-13) n-au avut numai bunatate, ci aveau si grija cea buna; ele aveau trezvie, nu erau nepasatoare. Fecioarele nebune erau nepasatoare, nu aveau trezvie. De aceea a zis Domnul: “Privegheati!” (Mt. 25, 13). Au fost fecioare, dar nebune. Iar daca una este nebuna din nastere, binecuvantarea lui Dumnezeu este cu ea. Va merge in cealalta viata fara examene. Insa una care are minte si traieste nebuneste va fi fara raspuns in Ziua Judecatii”.