SCHIMONAHIA SEPFORA – sfaturi duhovnicesti de mare trebuinta pentru crestinii de azi de la o sfanta a zilelor noastre: “TOTI TREBUIE SA SE ROAGE UNUL PENTRU CELALALT. Puneti inceput nevointei, iar Domnul va va ajuta”

SCHIMONAHIA SEPFORA (1896-1997)

Schimonahia Sepfora (in lume Daria Nicolaevna Sniakina, nascuta Senialcina) s-a nascut intr-o familie de tarani, in satul Gluhovo, din gubernia Tambov, la 19 martie 1896. Parintii ei erau harnici, cinstiti, oameni credinciosi, chiar daca nu aveau stiinta de carte. Dintre cei 13 copii au supravietuit doar Daria si fratii ei Vasile si Pavel. Primul a fost ulterior ucis in raz­boi in anul 1914, iar al doilea a fost omorat cu pietre in timpul deschiaburirii, la inceputul anilor ’30.

Familia era foarte religioasa. Atat in neamul tatalui, cat si in al mamei existau monahi. Tatal impreuna cu bunicul au calatorit mult pe la locurile sfinte si chiar i-au adus Dașei (Daria), pe cand era in varsta de 7 ani, un sirag de metanii de la Muntele Athos. Fetita petrecea mult timp impreuna cu monahiile manastirii cu hramul Mantuitorului situata in apropiere. De la ele a invatat lucrul mainilor (rucodelia) si impreuna cu ele a dobandit dra­gostea sincera pentru Rugaciunea lui Iisus.

Dașa visa la viata monahala, totusi dupa moartea prematura a tatalui mama a binecuvantat-o sa se casatoreasca cu un tanar consatean Dimitrie Sniakin, un om credincios. Fata s-a supus fara murmur si a intrat intr-o familie mare, bogata. Socrul, care era starostele bisericii din sat, avea patru baieti si o fata. El nu le permitea copiilor sa plece dupa casatorie si Daria s-a dovedit a fi nora cea mai mare, care dupa obicei se cuvenea sa aiba grija de gospodarie:

“Nu aveam timp nici macar sa-mi scot opincile, dar sa ma mai si odihnesc…”

Ea insa reusea intru toate. Domnul ii dadea puteri pentru ca ea se ruga Lui neincetat. In anul 1917 s-a nascut fiica sa Alexandra, apoi fiul ei Vladimir, care a murit in pruncie. In anul 1922, dupa nasterea fiicei sale Parascheva, soacra, multumita de munca si viata duhovniceasca a Dariei, i-a ingaduit sa faca un pelerinaj la Sarov si Diveevo. Pelerinii duceau la manastire milostenie, cine ce putea: o bucata de panza, opinci noi, putina faina, untdelemn… Pe atunci manastiri­le erau foarte sarace. In anul 1924, dupa nasterea fiicei sale Lielia, Daria s-a dus din nou la Sarov, iar in anul 1928, dupa nasterea fii­cei sale Iulia, s-a indreptat pe jos la Lavra Pecersk din Kiev. In timpul colectivizarii familia Sniakin a fost “deschiaburita”. Chiar si casa a fost desfacuta butuc cu butuc. Daria impreu­na cu copiii au ramas fara acoperis. Fiica sa Parascheva isi amin­teste despre acele timpuri:

„Ce mancam? Ce mancau toti, aceea mancam si noi. Iarba… Am mancat toata iarba care crestea langa casa… Si cerseam, ce era sa facem…”

Dupa razboi a fost mai usor de trait. Toate fiicele ei au facut scoala. Insa necazurile conti­nuau sa afecteze familia. In anul 1954 sotul Dariei a murit, si curand imprejurarile au adus familia la Kireevsk.

Impreuna cu fiica sa, Parascheva, viitoarea schimonahie Ioana

Dupa moartea sotului, Daria a renuntat la toate grijile pentru cele pamantesti. Fiica sa mai mare, Alexandra, s-a asezat cu tra­iul la Serghiev Posad si Daria a locuit timp indelungat la ea, in apropiere de Lavra Sfintei Treimi. Frecventa slujbele manastiresti, dupa care se intorcea la Kireevsk in chilia sa retrasa. Oamenii o cunostea ca „bunica Dasa” simpla, fara cunostinta de carte, tot­deauna purtand batic. Era o persoana duhovniceasca, care nu prin studiu, ci cu duhul a cunoscut tainele lucrarii ascetice. Avea tot­deauna cu sine siragul cu matanii, cea mai mare parte a timpului o petrecea in tacere, iar viata ei launtrica aproape ca nimanui nu-i era descoperita. Despre inaltimea acestei vieti oamenii isi dadeau seama dupa cazurile de inainte-vedere pe care le manifesta. Multi au observat ca ea nu vorbea despre nimic fara sa fie nevoie, pur si simplu. Si daca te sfatuia ceva, atunci faceai neaparat.

Odata Daria a venit la Lavra si a povestit la spovedanie despre vedenia sa din timpul noptii: ingerii o imbracau in haina monahala. Atunci a fost binecuvantata sa fie tunsa in mantie si in curand a fost tunsa cu numele de Dositeia. Parea ca era deja la o varsta inaintata. Despre ce nevointe poate fi vorba, cand tru­pul e deja extenuat de truda vietii indelungate?! Insa Pronia lui Dumnezeu a oranduit ca maica, manifestand ravna, sa slujeasca lui Dumnezeu in monahism aproape 30 de ani. In anul 1989 Vladica Serapion, Mitropolitul de Tula si Beleevsk, a tuns-o pe maica Dositeia in schima cu numele de Sepfora. La cei mai bine de 90 de ani ai sai purta in singuratate, in taina, nevointa rugaciunii. Ucenica sa de chilie isi amintes­te:

„Se intampla ca ma apropiam, vrand nespus de mult sa vad cum se roaga schimnicii. Ea pomenea atat de multe nume, incat ramaneam cu gura cascata de uimire… Cred ca nu dormea toa­ta noaptea, ci abia spre dimineata atipea putin… Ea se ruga, iar daca eu deschideam usa, atunci incepea sa se tarasca pe genunchi, ascunzandu-si cu smerenie rugaciunea: ‘Nu stiu ce mudarie e pe aici… Acum o s-o adun’.”

La schimonahia Sepfora veneau adeseori locuitorii nou-renovatei Sihastrii Optina. Rugaciunile maicii le erau de mare folos. Ea vedea cu duhul ce se petrece la Optina, urmarea cu aten­tie constructiile, totdeauna ii intampina cu bucurie pe monahi:

„Domnul v-a dat timp, dragii mei. Si va mai da. Veti mai trai. Sa nu contraziceti pe nimeni, doar pentru credinta adevarata stati cu tarie… Rugati-va unul pentru altul, ca sa rezistati.”

In anul 1992 Sihastriei Optina i-a fost data biserica din satul Klakovo. Aici de Nasterea Domnului a anului 1996 maica Sep­fora a fost adusa intr-o noua casa. Inconjurand casa construi­ta pentru ea, maica i-a zis ucenicei de chilie:

„Priveste, bucu­ria mea, ce casa buna! Exact ca aceea pe care o aveam noi.”

Ea se bucura asemenea Dreptului Iov, caruia Dumnezeu, vazand devotamentul si dragostea lui, i-a intors toate cele pe care mai devreme i le luase: “…si i-a intors indoit tot ce avusese inainte” (Iov 42,10). Astfel si maicii Sepfora Domnul i-a dat si mai mul­ta dragoste din partea numerosilor fii duhovnicesti.

Traind la Klakovo, maica iesea doar la biserica. La ea veneau oameni insetati de cuvant duhovnicesc. Printre acestia se numa­rau si calugarii de la Optina, si monahiile de la Samordino, si surorile aflate sub ascultare, si mirenii credinciosi. Sfaturile sale aveau si un caracter practic, ofereau si lamuriri pur duhovnicesti, monahicesti. Iata, de exemplu: un calugar a voit sa fuga de deser­taciune si griji intr-un loc retras. Maica a suspinat, ea insasi in intreaga sa viata avusese aceasta dorinta, foarte fireasca pentru monah, insa…

„Bucuria mea, pustiul e pretutindeni!” „Unde?” „Iata”,

s-a atins ea cu mana de piept,

„in inima. Aici impreuna cu noi e Domnul… Si Maica Domnului. Unde sa-i cauti, din moment ce Ei sunt aici?”

Cineva a intrebat-o care sfinti e mai bine sa fie urmati.

„Pe Sera­fim de Sarov trebuie sa-l ascultati cel mai mult”,

a spus ea, ca despre o persoana vie.

„Iar dintre cei de demult… A cazut pe ganduri. Vai, noi nu putem vietui asemenea lor, nu vom putea astfel! Aminteste-ti pe cei care au vietuit mai de curand: Ambrozie de la Opti­na, Ioan de Kronstadt… Aduna-i pe cei mai de aproape.”

Iar odata le-a zis monahilor:

„La ce ati venit aici? Sa va luptati cu vrajma­sul. Sa faceti manastirea. Deci toti trebuie sa se roage unul pentru celalalt. Cand vezi ca a intrat fratele: Mantuieste-l, Doamne, da-i, Doamne, sa-si gaseasca de lucru! Altul munceste: si pentru acesta roaga-te… Iata, asa trebuie sa traiesti. Atunci toti veti fi frati.”

Timpul trecerii ei la alta viata s-a apropiat. Ziua sfarsitului i-a fost descoperita maicii dinainte. Spunea ca nu va mai trai mult: „Poate pana la Paste si inca putin.” Era ziua de 13 mai 1997 si a devenit evident ca maica se stinge. Cu crucea in mana, in tacere, S-a pregatit pentru intalnirea importanta care inevitabil trebuie sa se intample fiecaruia – pentru marea taina a mortii. Si iata ca, la citirea rugaciunilor de la iesirea sufletului, la cuvintele „atunci vor pune pe altarul Tau vitei”, inima i s-a oprit. Stareta a adormit in duminica Femeilor Mironosite. Schimonahia Sepfora a purtat asemenea sfintelor femei credinta, nadejdea si dragostea catre Domnul nostru Iisus Hristos, parcurgand calea ingusta, cu suferinte, insa plina de bucurie duhovniceasca.

Inaintea mortii maica a spus:

“Asa cum exista rudenie paman­teasca, la fel exista si rudenie cereasca. Iar aceasta din urma este mai presus decat prima pentru ca este totdeauna curata. Si daca Domnul ti-a daruit un prieten apropiat cu duhul, se cuvine sa-I multumesti pentru aceasta mare milostivire. Ma rog pentru voi toti, bucuria mea, si daca Domnul ma va invrednici, atunci si acolo ma voi ruga”.

„Incercati-va pe voi insiva, dragii mei”,

spunea maica.

“Iata, daca voi face asa, voi rabda oare? Si daca voi face altfel? Puneti inceput nevointei, iar Domnul va va ajuta.” “Inima, bucuria mea, este leu. Urla, se arunca asupra tutu­ror. Ochii sunt vulturi. Zboara intr-o parte sau alta fara obosea­la. Mainile sunt greble. Pe toate cele din lume le aduna la sine. Picioarele sunt iepuri. Sar inainte si inapoi si nu dau ascultare nimanui. Limba este un dragon. Pe toate le arde in calea sa.”

Sta­reta spunea acestea adeseori vizitatorilor, atragand atentia asu­pra pacatelor lor nepocaite, vindecand sufletele lor cu blandete, fara sa-i forteze. Pe parcursul zilei maica citea – si pe altii ii sfatuia sa faca la fel – de 40 de ori rugaciunea „Tatal nostru”, de 150 de ori „Nas­catoare de Dumnezeu Fecioara, bucura-te”, si neaparat cele cinci sute de rugaciuni. Ea sfatuia ca randuiala de rugaciune a Nascatoarei sa fie citita imediat dupa pranz, chiar si stand, insa cu mare atentie:

„Dumnezeu a asezat in gura Arhanghelului Gavriil aceste cuvinte ca s-o instiinteze pe Preasfanta Fecioara Maria despre Pruncul Mantuitor. Gandeste-te doar: ce mare bucurie! Maica lui Dumnezeu, care ne este tuturor Mama, ne iubeste pe noi toti si ne mangaie. De la ea neamul omenesc primeste atat de mul­te! Cum sa nu i te adresezi ei, Preamilostivei Stapane!

Preasfan­ta Nascatoare de Dumnezeu «Kazanskaia», lumineaza ochii mei trupesti si duhovnicesti! Preasfanta Nascatoare de Dumne­zeu «Rug nemistuit», apara-ne de orice rau, ca nu cumva sa ne ardem! Floare Nevestejita, bineinmiresmeaza-ne cu harul Duhu­lui Sfant! Munte care ajungi la cer, indeparteaza de la noi neno­rocirile vrajmasului!”

– si maica incepea sa enumere in rugaciune cu matanii icoanele Nascatoarei de Dumnezeu. Iar numarul icoa­nelor pomenite de catre ea ajungea pana la trei sute. Maica se straduia sa faca totul singura, cu ajutorul lui Dumne­zeu, nedorind sa impovareze pe nimeni cu grija pentru ea.

„Orice munca trebuie facuta cu rugaciune”, spunea ea.

Daca sapi gradi­na, adauga Rugaciunea lui Iisus. Cand sapi o groapa, spune ruga­ciunea, daca mai sapi inca o alta, iarasi spune o rugaciune si in acest fel, pe neobservate, vei primi si deprinderea cea buna. Orice munca poate fi unita cu rugaciunea. Si atunci nu veti munci cu rugaciune, ci rugaciunea o veti face cu lucrul mainilor (rucodelia). Si ce altceva poate fi mai important pentru suflet?

Puneti-va toata nadejdea in Dumnezeu si rugati-va. Domnul Insusi va orandui toate si orice munca va fi cu spor. Iar daca in rugaciune nu veti spori, atunci niciunde si in nimic nu veti avea reusita.“

Maica isi ascundea cu staruinta viata ascetica. Daca cineva incepea discutia despre post, ea spunea:

„Ah, de-ar trece mai repede postul, imi doresc atat de mult scrumbii!”

Iar trecand postul, manca o bucata de paine, bea dupa aceasta apa… si gata. Ea suferea in mod deosebit pentru acei care, avand credinta, nu respectau posturile randuite de catre Biserica. De unii ca acestia ii era mila, ii considera lipsiti de libertate, robiti de patimi.

„Imbuibarea pantecelui, dragii mei, ingreuneaza sufletul si tulbura la rugaciune. Se cuvine ca tot timpul sa luptam si sa stam cu tarie pana la moarte. Daca astazi vei manca ceva dulce, maine sa postesti, daca la pranz ai mancat ceva in plus, renunta la cina. Iar daca ai cazut, ridica-te si iarasi porneste la lupta… Iar atunci cand te asezi la masa, straduieste-te sa mananci cat se poate fara graba. Nu te grabi. Pastreaza in minte Rugaciunea lui Iisus. Si stabileste-ti o masura. Fie ca la inceput sa fie mare. Apoi cate putin micsoreaz-o si incearca-te pe tine. Omul este astfel constituit, ca nu simte imediat saturarea. Daca e sa mananci repede, atunci poti manca mult, si oricum te vei simti flamand, iar daca vei manca fara graba si cu rugaciune, atunci curand te vei izba­vi de imbuibarea pantecelui. Trupului nostru nu-i este necesara multa hrana. E vorba doar de obicei.”

Despre faptul ca postul se slabeste pentru calatori, maica zicea:

„Mai devreme, calatori erau considerati aceia care parcurgeau pe jos intr-o zi vreo treizeci, patruzeci, si chiar saizeci de verste, iar spre dimineata iarasi trebuiau sa porneasca la drum. Atunci cum sa nu mananci? Altfel nici puteri nu ai mai avea sa mergi in continuare. Iar in prezent oamenii merg vreo doua ore cu masina si deja zic: sunt calator, si incalca postul. Nu e treaba buna.”

Insasi stareta pana la otpustul Liturghiei nu manca nimic. Dupa impartasanie se retragea in singuratate trei zile si se ruga fara sa primeasca pe nimeni. Atunci cand maicii Sepfora i se aduceau oarecare dulciuri, le primea cu recunostinta, bucurandu-se ca un copil, si unii cre­deau ca maica iubeste dulciurile. Ea insa le impartea in taina celor intristati.

„Daca intristarea se abate asupra ta, spunea stareta, atunci stai inaintea Domnului si zi: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma! Intareste, Doamne, inima mea sa arda dupa Tine! Canta de cateva ori troparul Hristos a inviat…, si intristarea se va indeparta de la tine. Lui Dumnezeu se cuvine sa-I slujim cu bucurie.” „Limba este plina de venin aducator de moarte” (Iacov 3, 8). Ţine-ti gura inchisa si nu te lasa inselat. In prezent e greu sa res­pecti tacerea in manastiri, insa si mai greu e sa-ti infranezi limba in lume, aflandu-te in viata desarta. Taci, taci, bucuria mea, vor­beste cu Dumnezeu in rugaciune, iar cu oamenii doar din nece­sitate. Daca te vei intalni cu cineva pe drum si vei simti ca dis­cutia aluneca spre desertaciune, atunci inchina-te si spune-i cu dragoste ca trebuie sa te duci pentru o urgenta, iar urgenta ta, bucuria mea, este tacerea si rugaciunea. Se cuvine sa te consideri nevrednica de a grai ceva, iar pe rudenii sa nu le primesti pentru discutii. Sa te consideri mai rea decat toti, mai rea decat animalele necuvantatoare, doar sa te rogi si sa taci.

Maica spunea totul cu binecuvantare si nevointele sale le pas­tra ascunse de oameni.

„Dragii mei, nu va evidentiati pe voi insiva, altfel vor incepe oamenii sa va laude, iar aceasta nu se cuvine deloc. Toate se cuvine sa fie savarsite in taina, si atunci Dumnezeu te va mantui. Vai voua, cand oamenii va vor vorbi de bine! (Luca 6,26).

„Trebuie sa va rugati pentru copiii vostri. Rugaciunea mamei are o mare putere. Se intampla ca parintii sa-i vorbeasca de rau pe copii inaintea oamenilor ca nu traiesc asa cum se cuvine. Dar toate acestea, dragii mei, depind de noi insine. Daca nu exis­ta pace in suflet, nu exista pace nici in familie, iar acolo unde e pace, acolo e si Dumnezeu, si unde e Dumnezeu, acolo e pace.

Daca veti frecventa biserica lui Dumnezeu in zilele de duminica si in sarbatorile bisericesti si acasa va veti ruga si ii veti cinsti pe sfinti si drepti si pentru toate Ii veti multumi lui Dumnezeu, atunci veti dobandi odihna (liniste) sufleteasca, iar copiii vostri nu vor fi drogati si betivi. Altfel Domnul ingaduie necazul din pricina negrijii.

Se cuvine sa mergem mai des la spovedanie. Ar fi bine sa aveti un caiet, sa scrieti in fiecare zi acolo pacatele personale si in fiecare zi sa va caiti inaintea Domnului. Spovedania sincera din inima este cea mai puternica arma impotriva celui viclean”.

Insasi maica Sepfora nu renunta nici macar in cazul bolii la rugaciunea bisericeasca:

„Mai bine sa mori in biserica lui Dum­nezeu, decat sa ramai fara Liturghie”.

Isi tainuia bolile si nu ape­la la doctor, incredintandu-se voii lui Dumnezeu. Pe altii insa nu-i oprea s-o faca, zicand: caile mantuirii sunt diferite de la om la om: unul poate supravietui si fara ajutor medical, altul pur si simplu e necesar sa se trateze. Depinde de credinta fiecaruia.

„Si bolile, si medicii, toate sunt in mana lui Dumnezeu”, spunea sta­reta. „Se cuvine doar sa ascundem bolile noastre si sa nu le ara­tam oamenilor. Bolnav este cel care sta la pat. Iata, atunci nu vei mai ascunde neputinta. Dar daca umbli, vorbeste despre boala cu doctorii. Ca si neputintele sufletesti e de dorit sa le descoperi doar aceluia care le poate tamadui si nu fiecarui om pe care-l intalnesti. Se cuvine sa fii bolnav in taina. Pe cel care e bolnav, Dumnezeu il miluieste.”

„Trebuie sa cunosti pe toti sfintii ale caror icoane se afla la tine in casa. Daca ai asezat o icoana in coltul sfant, invata tro­parul sfantului respectiv si citeste-l in fiecare zi. Daca pe perete sunt atarnate zece icoane, citeste neaparat zece tropare, dimineata sau seara sau noaptea, insa roaga-te acestor drepti ai lui Dumnezeu. Icoanele nu sunt o expozitie.”

Maica binecuvanta rar pentru pelerinajele indepartate:

„Mai bine undeva pe aproape… in drum pe toate le vei pierde, chiar si pe cele pe care le-ai avut.”

Iar daca ii cerea cineva binecuvantare pentru drum, intreba:

„Cu cine vei merge?” „Cu Ivan.” „Nu asta te-am intrebat, ci cu Cine vei merge? Cu Domnul, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, sau cu Sfantul Nicolae pe buze?”

[…]

“Teme-te, bucuria mea, de odihna trupeasca! Aceasta e o mare paguba. Ea nu permite inimii sa arda si stinge flacara dra­gostei si a adevaratei bucurii. Fie ca inima ta sa arda totdeauna de ravna catre Dumnezeu! Nu-ti fie mila de tine, ci lupta-te ca sa nu se stinga focul dreptatii. Cel care isi asaza nadejdea in Domnul nu stie de intristare, iar cel care este impovarat cu griji de prisos se afla in intristare… Mare este milostivirea lui Dumnezeu si nimic nu se poate asemana cu ea! Sa existe doar pocainta si frangerea inimii… Adevarata pocainta este plina de bucurie (Scara, Cuv. 30, 21), caci stie Dumnezeu ca omul este neputincios si iarta. El n-a venit sa-i mantuiasca pe cei drepti, ci pe noi, pacatosii, sa ne aduca la poca­inta. Orice s-ar intampla, indiferent ce suferinta, mica sau mare, te-ar vizita, primeste-o cu bucurie si pentru toate multumeste-I lui Dumnezeu. Intareste-te in Domnul. Doamne, fie ca inimile noastre sa arda dupa Tine in dragoste si umilinta!”

(din: “Cum sa te mantuiesti in lumea contemporana?”, Editura Platytera, 2013)

Legaturi: