100 DE ANI DE LA ABDICAREA UNUI ȚAR MUCENIC SI DE LA INCEPEREA PERSECUTIILOR BOLSEVICE ANTICRESTINE. Biserica Ortodoxa Rusa din afara Granitelor cere scoaterea mausoleului lui LENIN din Piata Rosie

15-03-2017 10 minute Sublinieri

 

Pentru a marca centenarul evenimentelor tragice ale revoluției din Rusia și începutul persecuțiilor religioase, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Granițelor a publicat următorul mesaj, în data de 10 martie 2017:

“Iubiți frați și surori în Hristos,

În acest an lumea întreagă și în primul rând noi rememorăm cea mai mare tragedie a secolului al XX-lea, care a schimbat soarta a milioane de oameni. Această tragedie a atins literalmente fiecare familie rusă, oriunde ar fi fost ea.

Comemorăm acum centenarul revoluției sângeroase și distructive din Rusia. Din cauza trădării guvernului și autorităților militare, țarul a fost forțat să abdice, și au urmat un lanț de evenimente inevitabile: prăbușirea Statului, moartea martirică a țarului însuși și a familiei imperiale, războiul atroce fratricid, persecuțiile fără precedent în Rusia împotriva Bisericii Ortodoxe și a credinței în Dumnezeu.

In anul 1909, Petru Stolîpin a spus:

“Dați statului douăzeci de ani de pace internă și externă, și nu veți mai recunoaște Rusia de azi.”

Dar, premierul rus însuși n-a mai trăit decât doi ani. El a fost ucis în prezența țarului într-un teatru din Kiev în 1911. Faptul că Rusia avansa cu pași mari, era cunoscut departe de granițele țării noastre, și în special în Statele Unite ale Americii. În noiembrie 1914 a ieșit un număr special al revistei “National Geographic”, dedicat Rusiei. Cercetările sociale și economice au arătat că, la data indicată de Stolîpin, în conformitate cu indicatorii fundamentali, creșterea Rusiei urma să ajungă la un nivel de neoprit. Doar revoluția, organizată și susținută de Occident a oprit-o. Nu am dat nici măcar douăzeci de zile de liniște țării noastre. În această privință, trebuie amintit că denigrarea constantă a Rusiei de către “civilizația occidentală”, la care asistăm astăzi, a existat în urmă cu o sută de ani sau chiar mai înainte. Lumea detesta Imperiul Rus, moștenitor al Sfintei Rusii ortodoxe. Nici loialitatea Rusiei față de îndatoririle sale, ca aliat, nici disponibilitatea conducătorilor ruși de a colabora nu au ajutat.

Declarația celebrului om de stat britanic, Lordul Palmerston, este caracteristică:

“Cât este de dificil de a trăi într-o lume în care nimeni nu face război împotriva Rusiei!”

Această declarație provine de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, dar, din păcate, a rămas neobservată. Chiar la începutul secolului al XX-lea, Sfântul Ierarh Macarie (Nevsky), Mitropolitul Moscovei și de Kolomna, a avertizat:

“Traversăm vremuri tulburi. Au existat în Rusia vremuri de necazuri, dar ele nu au fost niciodată mai rele ca acum. Atunci toți erau pentru Dumnezeu, toți doreau să știe ce Ii este plăcut, dar acum nu mai este cazul. Atunci toți erau pentru țar. Acum, acest lucru nu mai este cazul. Acum se ridică voci blasfematoare împotriva lui Dumnezeu și comploturi împotriva unsului Său … “.

Clasele învățate din Rusia, educate în tradițiile occidentale, au împins Rusia în abis cu o încăpățânare aproape suicidară, incitând poporul rus să renunțe la credința sa, la țarul său și la patria sa. Cuvintele Psalmistul David ne vin în minte: “Zis-a cel nebun în inima sa: “Nu este Dumnezeu!” “ (Psalmul 13, 1). Dar, chiar și în cele mai dificile vremuri de persecuție, Domnul nu a părăsit pe poporul Său.

Așa că în acest an, nu în ultimul rând, sărbătorim încă un jubileu de o sută de ani, acela al restabilirii Patriarhiei în Rusia. Acest lucru a avut loc exact atunci când un Întâistătător și mijlocitor pentru întreaga Biserica Rusă era în mod particular indispensabil. Întronizarea Sfântului Ierarh, Patriarhul mărturisitor al întregii Rusii, a avut loc pe 21 noiembrie / 04 decembrie 1917, în Catedrala Adormirii la Kremlin, în Moscova, de sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului. Dar, înainte de aceasta, în ziua abdicării Unsului lui Dumnezeu, țarul Nicolae Alexandrovici, pe 2/15 martie 1917 icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului numită “Derjavnaia” [Împărăteasa] a apărut poporului nostru, ca un semn al Preacuratei Împărătese ce nu abandonează Rusia suferindă, care a fost cunoscută din cele mai vechi timpuri ca fiind “Casa [Grădina? n.tr.] Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.”

Acum, în timp ce, așa cum a exprimat Patriarhul Moscovei și al întregii Rusii, Kiril, “Domnul a schimbat mânia Sa în milă față de Rusia”, Providența a dat posibilitatea pentru toți rușii să revină la rădăcinile lor ortodoxe. Acum este necesar să înțelegem istoria noastră și motivele pentru care încercări grele s-au abătut asupra Rusiei. Unul dintre motivele acestor evenimente tragice rezultă din uitarea lui Dumnezeu și din indiferența față de credința în Hristos, cât și din respingerea puterii stabilite de Dumnezeu. Nu putem în niciun caz justifica pe cei responsabili pentru această revoluție fatală.

Unul dintre simbolurile reconcilierii poporului rus cu Domnul ar putea fi evacuarea din Piața Roșie a rămășitelor principalului persecutor și călău al secolului al XX-lea și de a distruge monumentele care îi sunt dedicate. Acestea sunt toate simboluri ale nenorocirii, ale tragediei și ale prăbușirii statului pe care Dumnezeu ni l-a dat. Trebuie să facem la fel cu numele orașelor, provinciilor, străzilor, care până în ziua de astăzi sunt lipsite de numele lor istorice.

În timpul anilor de năpastă, Biserica Ortodoxă Rusă din afara Granițelor a considerat întotdeauna de datoria sa sfântă să exprime tot adevărul despre istoria rusă, ceea ce era imposibil în țară, și, mai presus de toate, să reamintească poporului rus calvarul neomartirilor. Aceasta nu este o problemă politică, așa cum pretind unii, ci este o chestiune de conștiință, spirituală. Trebuie să știm foarte bine istoria persecuțiilor neomartirilor și mărturisitorilor Rusiei. Așa că sperăm, omul rus însuși, după porunca conștiinței sale, să ajungă la convingerea că în țara sa, păzită de Dumnezeu, nu există nici un loc pentru simbolurile puterii inamice lui Dumnezeu și pentru numele ateilor militanți.

Cu zece ani în urmă, în timpul sfințiri bisericii din poligonul Butovo, Mitropolitul Laurențiu, de veșnică pomenire, adresându-se audienței, a declarat:

“Aici pământul este bine îmbibat cu sângele martirilor și presărat cu oasele lor. Fie ca acestea să fie un altar lui Hristos, Dumnezeul nostru! Profeții au vorbit de mult despre persecutorii Bisericii: “Văzut-am pe cel necredincios fălindu-se şi înălţându-se ca cedrii Libanului; Şi am trecut şi iată nu era şi l-am căutat pe el şi nu s-a aflat locul lui.”(Psalmul 36: 35-36). Să se șteargă memoria lor din inimile oamenilor, și Biserica lui Hristos pe Pământ rusesc să fie întărită în veac!”

Facem apel la toți credincioșii noștri, la toți ortodocșii ruși din patrie și din diasporă să păstreze, ca lumina ochilor lor, darul pe care Domnul ni l-a încredințat: sfânta credință ortodoxă mântuitoare, amintindu-ne întotdeauna cuvintele lui Hristos “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui…” (Matei 6: 33). Amin.

Cu dragoste în Hristos,

+Ilarion, Mitropolit de America Orientală și de New York, Primatul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Granițelor
+ Marc, Arhiepiscop de Berlin și Germania
+ Chiril, Arhiepiscop de San Francisco și America Occidentală, secretar al Sinodului episcopilor
+ Gabriel, Arhiepiscop de Montreal și Canada
+ Petru, Arhiepiscop de Chicago și America Centrală
+ Nicolae, Episcop de Manhattan, secretar-adjunct al Sinodului episcopilor

traducere: Roman Ortodox in Franta

În ziua de 15 martie se împlinește suta de ani de la evenimentul originar din care se trag, în ultimă instanță, toate marile catastrofe ale secolului XX și toată imensa și fără precedent istoric lucrare a tainei fărădelegii din ultimul veac: abdicarea țarului ortodox Nicolae al II-lea.

Pe firul cauzal al istoriei abdicarea împăratului Nicolae al II-lea din data de 15 (2) martie 1917 este un moment de bifurcație încă mai important decât nenorocitul de atentat de la Sarajevo, căci dacă uciderea lui Franz Ferdinand a declanșat un război de proporții planetare, abia odată cu abdicarea țarulului pravoslavnic a început cu adevărat cruntul secol XX, cu tot cel particularizează pe acest cel mai sângeros veac din istoria umanității: regimuri politice totalitare, gulaguri, inginerii sociale și manipulări ce atentează la însăși esența naturii umane, minciuna și răul ridicate la rangul de politică de stat, etc., etc., etc. Abdicarea țarului a făcut posibilă revoluția bolșevică, revoluția bolșevică a stârnit contra-revoluția nazistă iar mai departe știe toată lumea ce a urmat… Și încă mai urmează…

Odată cu abdicarea țarului pravoslavnic se încheie o foarte lungă durată a istoriei creștinătății, începută demult, în secolul al IV-lea după Hristos, odată cu împăratul roman Constantin cel Mare: epoca imperiului creștin și a puterii politice katehonice.

În contrast cu toate proiectele politice gestate de iluminism, care promit raiul pe pământ (dar invariabil sfârșesc prin a aduce iadul între oameni, haosul și fărădelegea pe post de lege), ambițiile și promisiunile puterii politice în imperiul creștin au fost mult mai modeste și, în ultimă instanță, mult mai realiste: nu utopia zidirii paradisului terestru (proiect inevitabil în conflit cu orice Autoritate transcendentă), ci ținerea în frâu a celor mai rele porniri și patimi omenești, oprirea sau, pe cât posibil, întârzierea deplinei manifestări a Răului istoric, acestea a fost țelurile pe care le-au împlinit după puteri și cu un succes istoric incontesabil cele două mari imperii creștine: imperiul roman creștin de 1000 de ani (Bizanțul – cea de a doua Romă) și imperiul țarilor pravoslavnici din Moscova (a treia Romă).

Nu e locul să discut aici mai pe larg despre puterea katehonică, cert este că celor două imperii creștin-ortodoxe li se datorează înainte de toate zăgăzuirea, înfrânarea năvălirii islamice asupra Europei, cel puțin în variantele ei inițiale (Bizanțul a oprit năvălirea primului califat, eminamente arab) și secunde (Rusia țaristă a pus pe butuci califatul de-al doilea, turcesc și a avut contribuția decisivă la eliberarea popoarelor creștine din Balcani și din Caucaz din robia islamică).

Odată cu abdicarea ultimului împărat creștin ortodox, țarul pravoslavnic Nicolae al II-lea, nu numai că s-a sfârșit era milenară a imperiului creștin, dar, după cum a demonstrat-o cu asupra de măsură ce s-a întâmplat în Rusia după fatidicul an 1917, s-a deschis o nouă etapă în manifestarea Răului istoric, a haosului, a dizolvării ordinii sociale inspirate de Evanghelie și a însăși destructurării ființei omenești.

Chiar dacă pe plan politic sistemul întemeiat de Lenin și-a dat aparent obștescul sfârșit în 1991, duhul antihristic scăpat din frâu în 1917 rămâne la putere și lucrează fără astâmpăr la dărâmarea și destructurarea a orice a rămas cât de cât în picioare din fosta civilizație creștină după cutremurele politice, morale și sociale din secolul XX (una din ultimele găselnițe ale satanei fiind tocmai contestarea împărțirii omenirii în bărbat și femeie și prigonirea juridică a familiei firești).

Așa că să nu ne mirăm că, de când în lume nu mai există împărați drept-credincioși, creștinismul a intrat într-o nouă eră a martiriului iar lungul șir al martirilor și mărturisitorilor creștini căzuți sub loviturile fiarei seculariste și a celei islamiste nu mai pare să aibă niciun sfârșit.

Aproape orice carte de istorie este binevenită, într-o lume tot mai înclinată să folosească o rațiune geometrică, seacă și ucigătoare, atunci când nu plonjează direct în irațional. Cunoașterea trecutului, chiar și imperfectă, mai temperează din excesele progresivismului, în același timp în care pune o frână solidă optimismului antropologic.

Măcar și din acest punct de vedere ar trebui să ne bucure apariția unei cărți istorice de dimensuni monumentale, precum “Revoluția Rusă. Tragedia unui popor” , de Orlando Figes, lucrare publicată anul trecut de Editura Polirom și distinsă cu numeroase premii literare.

E de remarcat ușurința cu care se citește această carte de aproape 1000 de pagini, efortul narativ incredibil, portretele dramatice ale multor protagoniști sau pendularea constantă între istoria populară și studiul academic. Volumul i-a adus lui Figes, un specialist în istoria rusă, elogii impresionante, mai ales în condițiile în care autorul încearcă să se plaseze metodologic între dogma marxist-sovietică, potrivit căreia condițiile economice insuportabile ale rușilor au fost decisive pentru izbucnirea Revoluției, și teza conservatoare, susținută de Richard Pipes, printre alții, după care Revoluția a fost, în primul rând, o lovitură de stat.

Totuși, acest echilibru matematic între “extreme” ideologice, scos în evidență de mulți recenzeți ai lui Figes, riscă să se năruie, dacă privim atent. Deși evită determinismul marxist, specific interpretărilor comuniste, istoricul britanic condamnă fără drept de apel regimul țarist al lui Nicolae al II-lea și al lui Alexandru al III-lea, pe care îi vede drept principali responsabili pentru prăbușirea imperiului. Obstinația lor autocratică, refuzul de a permite parlamentarismul, amânarea unor reforme economice și sociale, sunt doar câteva dintre punctele de acuzare enumerate de Figes. “Căderea Imperiului Țarist nu a fost inevitabilă; prostia țarilor, însă, a făcut-o să fie ”, concluzionează, la un moment dat, autorul. Rechizitoriul țarului Nicolae al II-lea este nemilios și profund nedrept. “Nicolae era sursa tuturor problemelor(…) Prin el, Rusia a luat ce era mai prost din două lumi: un țar hotărât să conducă de pe tron și, cu toate astea, incapabil să-și exercite puterea”, continuă Figes.

Dacă ne uităm însă doar pe una dintre aceste acuzații, refuzul parlamentarismului, vedem că ea pur și simplu nu stă în picioare. Dincolo de acceptarea Dumei, după Revoluția de la 1905, problema principală a parlamentului rus a reprezentat-o radicalismul său. E greu de imaginat cum s-ar fi putut găsi o cale rezonabilă de dialog cu un legislativ care avansa regulat propuneri de abolire a monarhiei, de naționalizare și, apoi, cândva, de împărțire a pământurilor, etc. Iar multe din aceste idei le aparțineau Cadeților (liberalilor (sâc!) care au orchestrat Revoluția din Februare), nu revoluționarilor fundamentaliști.

Richard Pipes pune punctual pe “i” într-o carte, “Three Whys of the Russian Revolution”, din păcate, încă netradusă în română: “Aflat cu spatele la zid, guvernul a făcut concesii după concesii, și, cu toate acestea, nimic nu era suficient, deoarece liberalii și radicalii își ascuțeau cuțitele pentru lovitura de grație”.

Figes admite că “acum suntem cu toții istorici sociali”, iar prima parte din opusul său se ocupă de descrierea în detaliu a condițiilor economice, politice și sociale din Rusia, lăsând să se înțeleagă destul de transparent inevitabilitatea prăbușirii (și un determinism social, cel puțin). Cu toate astea, Lenin, în ianuarie 1917, declara că el și generația sa nu vor apuca să vadă o revoluție în Rusia. Dincolo de impresia subiectivă a unui terorist politic, documentele, statisticile și istoriile economice pun serios sub semnul întrebării legitimitatea interpretării lui Figes. Pipes, de pildă, este, din nou, foarte tranșant când spune că țarul a fost îndepărtat nu de mulțimile revoltate, ci de generali și politicieni, iar abdicarea țarului a fost motivată de patriotism.

Însă, și alți cercetători mai vechi sau mai noi, dar ale căror studii încă nu au fost contrazise, după știința mea, susțin, din alte puncte de vedere, o teză similară. Anthony Sutton, profesor de economie la Standford University și unul din cei mai bine documentați istorici ai secolului XX, a avansat printre primii teza că Imperiul Țarist era la începutul războiului pe cale să devină principala putere economică a lumii, datorită unor politici foarte favorabile capitalului, corelate cu o protecție socială aproape inovatoare. Astăzi, o versiune mai puțin tare a aceleiași teze pare să se impună în rândul istoricilor economici. În “Cambridge Companion to Russian History”, capitolul dedicat economiei imperiului se încheie astfel: “Rusia era o economie de piață în preajma războiului, iar agricultura, în pofida unor probleme instituționale, avea un ritm de creștere la fel de rapid ca în Europa, iar dacă Rusia rămânea pe același model și după război, indicatorii săi economici nu ar fi fost schimbați: cu alte cuvinte, economia Rusiei ar fi întrecut media europeană”. Alți cercetători au analizat nivelul de trai al locuitorilor din St. Petersburg comparativ cu Milano, Londra sau Amsterdam și au descoperit că nivelul de venit al muncitorilor din Rusia (cei care în interpretarea lui Figes au contribuit la succesul revoluției) era mai ridicat decât al celor din Milano, comparabil cu cel din Amstedam, fiind totuși depășit de muncitorii englezi.

Figes nu se limitează doar la anatemizarea țarului. Rușii obișnuiți, mujicii, nu ies nici ei deloc mai bine. Iar aici, chiar și o minte nedeprinsă cu studiul istoriei poate sesiza anumite exagerări și decupaje care dovedesc o tendință ideologizantă. “Satul era un focar de intrigi, răzbunări, lăcomie, ipocrizie, răutate și, câteodată, acte înfiorătoare de violență ale vecinilor, unii împotriva celorlalți”. Așa caracterizează Figes satul rusesc. Iar pentru a-și întări teza, istoricul britanic descrie o lume de barbari, pentru care, probabil, și comunismul a fost un regim prea blând. “It was still a common practice in some parts of Russia for a peasant bride to be deflowered before the whole village; and if the groom proved impotent, his place could be taken by an older man, or by the finger of the matchmaker.  Modesty had very little place in the peasant world.  Toilets were in the open air.  Peasant women were constantly baring their breasts, either to inspect and fondle them or to nurse their babies, while peasant men were quite unselfconscious about playing with their genitals.  Urban doctors were shocked by the peasant customs of spitting into a person’s eye to get rid of sties, of feeding children mouth to mouth, and of calming baby boys by sucking on their penis”. Fragmentele despre violența satului merg și ele exact în aceeași direcție, iar din întrebarea sa retorică care încheie astfel de pasaje horror, “de unde vine violența? din cultura lor sau din mediul dur în care au fost nevoiți să trăiască”, transpare un determinism cultural. (Pentru o comparație școlară instructivă, încercați să vă imaginați cum s-ar fi putut scrie istoria Revoluției Franceze, în lumina cruzimii fără precedent a torționarilor și maselor isterizate din Paris sau din alte orașe).

Cartea suferă și prin absența unor momente și personaje relevante. De exemplu, rolul fundamental al bancherilor străini în Revoluția din Februarie, documentat amplu de același Sutton, nu apare nicăieri. O notă de subsol, doar, vorbește despre apartența într-o organizație ocultă a celor care făceau parte din guvernul provizoriu.

Preocupările spirituale ale țarului și familiei sale nu sunt nici ele demne de multe comentarii, deși este suficient să spunem că trăirea duhovnicească a familiei l-a făcut pe unul din apropiații străini (un englez) ai familiei să treacă la ortodoxie și să se călugărească. Episodul Rasputin, un asasinat moral al familiei imperiale, este tratat și el într-o cheie ultraconvențională, lăsând pe dinafară studiile mai recente, inclusiv rusești, care pun sub semnul întrebării campania de PR desfășurată împotriva țarilor și o reabilitează cel puțin pe țarină, dacă nu pe Rasputin.

Nefiind un slavolog sau vreun istoric profesionist, nu mi-am propus un studiu critic, ci doar să arunc anumite lumini și umbre asupra unei cărți periculos de seducătoare. Chiar și cu această precauție luată, aș mai adăuga că Figes nu este nici pe departe la o primă ispravă de tipul acesta. Cartea sa despre istoria culturală a Rusiei, recenzată pe acest blog, suferă și ea de numeroase probleme care nu pot fi trecute cu vederea ușor. Mai mult, aceste probleme nu provin cu certitudine din necunoștință, ci reprezintă, cred, o dovadă de politizare flagrantă a unui demers științific. Dacă adăugăm la acest mix și controversele, deloc puține și deloc onorabile, în care autorul a fost implicat, ar trebui să avem argumente suficiente pentru precauție când citim această carte.


Categorii

1. ȘTIRI, Ierarhi rusi, Rusia

Etichete (taguri)

, , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

16 Commentarii la “100 DE ANI DE LA ABDICAREA UNUI ȚAR MUCENIC SI DE LA INCEPEREA PERSECUTIILOR BOLSEVICE ANTICRESTINE. Biserica Ortodoxa Rusa din afara Granitelor cere scoaterea mausoleului lui LENIN din Piata Rosie

  1. Lumea se schimba, si nu in sensul cel bun. Mi-a placut foarte mult felul cum il caracteriza Nicolae Iorga pe Sf. Calinic de la Cernica, un om care a trait si el la rascruce de vremuri, asemenea tarului( Revolutiile de la 1821 si 1848, Mica Unire, Domnia lui Alexandru Ioan Cuza si Inceputul Domniei lui Carol 1): “Traind pana departe, in timpuri noua, pe care el nu le mai intelegea nici macar pentru a le combate, precum ar fi fost datoria sa, crutat de dansele, venerat pentru o varsta ca a sa si pentru o astfel de viata chiar si de cei mai antireligiosi din noul curent apusean, care stapanea Statul cel nou, el incheie cu vrednicie sirul curatilor calugari fara arginti, al ctitorilor de carti si cladiri de inchinare, al sufletelor de arhierei care o clipa nu si-au inchipuit ca fapta ori gandul lor scapa de sub ochiul priveghetor al lui Dumnezeu” (N Iorga, “Istoria Bisericii Romanesti si a vietii religioase a Romanilor”).

  2. Alexandru Ioan Cuza, desi era mason, il pretuia pe Sf. Calinic. Schitul Frasinei a scapat de sub secularizarea averilor, iar,atunci cand un ministru a inceput sa-l vorbeasca de rau pe Sfant, Cuza ar fi exclamat: “Episcopul Ramnicului, Calinic, este adevaratul si sfantul calugar al lui Dumnezeu si ca el altul nu mai este in toata lumea”(Anastasie Baldovin, “Viata Sf Calinic”). Nu vreau sa iau apararea masoneriei, ci vreau sa arat ce impact are sfintenia asupra celor din jur. Sa ne amintim si de Valeriu Gafencu, cate suflete a intors spre Domnul la Targu Ocna.Sfintenia este intr-adevar solutia pentru zilele noastre.

  3. Vai, vai, vai, săraca Rusie! „Nici loialitatea Rusiei față de îndatoririle sale, ca aliat, nici disponibilitatea conducătorilor ruși de a colabora nu au ajutat-o. Lumea detesta Imperiul Rus, moștenitor al Sfintei Rusii ortodoxe, în urmă cu o sută de ani sau chiar mai înainte.”
    Chiar mai înainte, cam prin primăvara lui 1877, oferta lui Carol I de cooperare militară împotriva Imperiului otoman era astfel întâmpinată de generalul Miliutin, ministrul de Război, care comunica opinia țarului: cum că „ajutorul românilor peste Dunăre nu este defel necesar”; răspunsul oficial, prin cancelarul Gorceakov, preciza astfel „disponibilitatea conducătorilor ruși de a colabora”: „Rusia n-are nevoie de ajutorul armatei române. Forțele pe care ea le-a pus în mișcare spre a lupta contra Turciei sunt mai mult decât îndestulătoare ca să atingă înaltul scop pe care și l-a propus împăratul când a început acest război”. După ce au fost învinși la Stara Zagora și de două ori, cu mari pierderi, la Plevna, rușii au început retragerea în panică și în dezordine spre Dunăre. Marele duce Nicolae, comandantul suprem al armatei ruse din Europa, schimbă foaia și îi cere disperat ajutorul lui Carol, prin cunoscuta telegramă: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstrațiune și, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum dorești”. Halal disponibilitate! Halal lui Osman Pașa!
    Dar și mai urâtă este partea cu „loialitatea Rusiei față de îndatoririle sale, ca aliat”. După ce i-am scos din rahat, plătind obolul nostru de sânge și susținând logistica întregii campanii, rușii ne-au refuzat participarea la tratativele de pace și, ca răsplată pentru tot ajutorul, au reîncorporat cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad), răpite mai întâi la 1812 și restituite Principatelor între timp, la 1856, de către Congresul de la Paris, în urma Războiului Crimeii, pierdut de ruși în fața acelorași otomani. Așa a ieșit la iveală și unul dintre „înaltele scopuri pe care și le-a propus împăratul când a început acest război”.
    Și, cu toate acestea, „lumea detesta Imperiul Rus”!? Să ne mirăm!
    Vorba lor: „Nu putem în niciun caz justifica pe cei responsabili pentru această revoluție fatală”.

  4. @bogdan

    Ei, este rafuiala lor cu Occidentul, iar in privinta revolutiei si a primului razboi mondial nu cred ca gresesc prea mult. Ca nu au ochi pentru propriile lor nedreptati facute nu Occidentului, ci noua, este perfect adevarat. O sa revenim, de altfel, cu ceva pe tema asta.

  5. @Bogdan:
    Tratul de pace unde romanii nu au fost primiti a avut loc la Berlin. deci nu se poate pune totul in carca rusilor. Nemtii sunt si astazi aceiasi, dupa cum se vede. Totusi, acolo, Rusia a pledat pentru alipirea Dobrogei de nord si a Deltei Dunarii la Romania. Poate ca astazi regreta, cine stie?

  6. Pâna la Berlin, a fost un tratat de pace la San Stefano, tot fără noi; acolo rușii au pretins ca despăgubire de război pentru România, din partea turcilor, Dobrogea, tocmai pentru a acoperi astfel raptul: „Rusia își rezervă facultatea de a schimba acest teritoriu cu partea Basarabiei detașată la 1856” (art. 19). Aceeași „disponibilitate”.
    Și, imediat, aceeași „îndatorire” față de aliați. Pentru că România a protestat împotriva acestor prevederi, cancelarul Gorceakov a amenințat cu ocuparea țării și dezarmarea armatei. Și n-au fost doar aceste cuvinte, ci și mișcări de trupe, planuri întocmite și proclamații redactate. Noroc că pe vremea aceea aveam un rege, un guvern, un parlament și o armată care au vrut și au știut să-și slujească țara.

  7. Din materialul („cursul”) de mai sus: „În secolul al XV-lea domnitorul moldovean Ştefan cel Mare a încheiat o alianţă politico-militară cu Rusia, întărită prin căsătoria fiicei sale Elena cu Ivan cel Tânăr, fiul marelui cneaz al Moscovei, Ivan al III-lea”. Bun-frumos, dar nu mai zice și că Elena „Voloșanca”, împreună cu fiul ei, Dimitrie, care fusese desemnat deja moștenitor al tronului – „mare cneaz al Moscovei, al Vladimirului și al întregii Rusii” – în urma morții tatălui său, Ivan cel Tânăr, au pierit în temnițele moscovite, ca victime ale ambițiilor și intrigilor dinastice bizantino-rusești. Și tot așa, mai departe… „disponibilități și îndatoriri”.

  8. “Cartea suferă și prin absența unor momente și personaje relevante. De exemplu, rolul fundamental al bancherilor străini în Revoluția din Februarie, documentat amplu de același Sutton, nu apare nicăieri. O notă de subsol, doar, vorbește despre apartența într-o organizație ocultă a celor care făceau parte din guvernul provizoriu. ”

    Sau reprezentativitatea deosebita a unei anumite etnii.

  9. @admin

    “Ei, este rafuiala lor cu Occidentul, iar in privinta revolutiei si a primului razboi mondial nu cred ca gresesc prea mult. Ca nu au ochi pentru propriile lor nedreptati facute nu Occidentului, ci noua, este perfect adevarat. O sa revenim, de altfel, cu ceva pe tema asta. ”

    Eh…asta e “lupta noastra” . Nu cred ca ne uraste in mod particular cineva . Asta a fost voia lui Dumnezeu cu privire la neamul nostru . Parerea mea.

  10. Bogdan,”don’t take it personally” . Nu cred ca are cineva in mod special un dinte impotriva noastra,cu toate ca am avut atitudini duplicitare de-a lungul istoriei(cu toate ca unii neaga cu putere aceasta afirmatie).

    “în urma morții tatălui său, Ivan cel Tânăr, au pierit în temnițele moscovite, ca victime ale ambițiilor și intrigilor dinastice bizantino-rusești. Și tot așa, mai departe… „disponibilități și îndatoriri”. ”

    O scena des intalnita in lumea medievala.Sa ne gandim numai la intrigile din tarisoara noastra.Sa ne uitam la politica noastra (inclusiv in prezent;mai ales in prezent) .Cum se zice? Dezbinarea geto-dacilor?

    “Dar și mai urâtă este partea cu „loialitatea Rusiei față de îndatoririle sale, ca aliat”. După ce i-am scos din rahat, plătind obolul nostru de sânge și susținând logistica întregii campanii, rușii ne-au refuzat participarea la tratativele de pace și, ca răsplată pentru tot ajutorul, au reîncorporat cele trei județe din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail și Bolgrad), răpite mai întâi la 1812 și restituite Principatelor între timp, la 1856, de către Congresul de la Paris, în urma Războiului Crimeii, pierdut de ruși în fața acelorași otomani. Așa a ieșit la iveală și unul dintre „înaltele scopuri pe care și le-a propus împăratul când a început acest război”. ”

    La vremea respectiva Romania era privita ca un stat eminamente mason .Aducerea unui rege mason(alogen) a intarit aceasta perceptie .Imperiul Rus avea inca o atitudine drastica fata de masonerie sau alte organizatii asemanatoare (anarhice,nihiliste etc) ,de fatada sau nu .Toata lumea stia cum s-a format statul Romania .Rusii mai stiau si faptul ca Romania avea mari simpatii fata de puterile occidentale profund ostile Imperiului Rus (si chiar ideii de regalitate;a avut loc revolutia masonica in Europa).Pozitionarea de partea aliantei anti-rusesti a multor intelectuali sau politicieni in timpul Razboiului Crimeii ( un alianta deloc de laudat intre europeni si turci;o alianta anti-ortodoxa) e o dovada incontestabila .
    De asemenea ,o data cu Petru cel Mare au fost introdusi si foarte multi alogeni in palatul regal (cu functii importante ;ambasadori,baroni,sefi de armate) care au modificat substantial sufletul Imperiului Rus.De fapt,au aliniat Imperiul la practicile occidentale .

    Nu exista prieteni in politica. Poti spune ca ai o alianta functionala cu un stat DOAR daca exista o relatie avantajoasa pentru amandoua statele (in special economica;relatiile economice intaresc cu adevarat aliantele) .

    http://www.george-damian.ro/1812-documente-despre-rapirea-basarabiei-3081.html
    http://www.george-damian.ro/cand-si-cum-s-au-hotarat-rusii-sa-anexeze-basarabia-trei-documente-4624.html

    http://www.estica.eu/article/dimitrie-cantemir-despre-destinul-imperiului-rus-in-monarchiarum-physica-cercetarea-naturii-monarhiilor/

    http://axa.info.ro/istorie/despre-1848-in-principatele-romane/

    https://www.amazon.com/Crimean-War-History-Orlando-Figes/dp/1250002524

    https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboiul_Crimeii

    “Istoricii au avut tendința să respingă cauzalitatea religioasă a războiului. Puțini dintre ei dedică mai mult de-un paragraf sau două disputelor din Țara Sfântă, adică rivalităților dintre catolici și latini (sprijiniți de Franța) pe de-o parte, și greci (sprijiniți de Rusia) pe de altă parte, dispute provocate de concurența pentru controlul asupra Bisericii Sfântului Mormânt din Ierusalim și asupra Bisericii Nașterii Domnului din Betlehem, asta deși aceste dispute au fost punctul de pornire (și pentru țar motiv suficient) al războiului Crimeii. Până la războaiele religioase ale veacului nostru, părea puțin plauzibilă teza că o ceartă minoră pe tema cheilor unei biserici să implice marile puteri într-un război major. În anumite lucrări de istorie, disputa religioasă este folosită ca să ilustreze natura absurdă a acestui stupid și inutil război. În altele, disputa religioasă nu e decât un factor declanșator al realelor cauze ale conflictului, anume lupta dintre puterile europene pentru influență asupra Imperiului Otoman. Războaiele sunt cauzate de rivalități între imperii, de competiția pentru piețe sau influența convingerilor naționaliste ale populațiilor, argumentează acești istorici. Deși toate aceste afirmații sunt adevărate, acești autori subestimează importanța religiei în secolul al XIX-lea (dacă războaiele balcanice din anii ’90 și ridicarea islamului militant la finele secolului XX ne-au învățat ceva, asta e, în mod sigur, faptul că religia joacă un rol crucial, de ațâțare a războaielor. Toate puterile au folosit religia ca un mijloc de manevră în problema estică, politica și credința fiind strâns legate în rivalitatea dintre imperii, fiecare națiune (și nici una mai mult ca Rusia) mergând la război cu credința că Dumnezeu era de partea ei ([…] and every nation, none more so than Russia, went to war in the belief that God was on its side.). – “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010. ”

    “Atacurile asupra proprietății rusești în Kerci și Yenikale au decăzut curând într-un jaf al soldaților îmbibați de alcool și în atrocități comise de trupele aliate. Cel mai urât din toate aceste abuzuri a avut loc în Kerci, unde populația tatară locală a profitat de ocupația aliată pentru a se răzbuna violent contra rușilor din oraș. Ajutați fiind de trupele turcești, tătarii au jefuit magazine și case, au violat femeile de etnie rusă și au omorât și mutilat sute de ruși, inclusiv copii și prunci. Printre aceste excese se află și distrugerea muzeului orașului, cu bogatele și magnificele lui colecții de artă elenă, un ultraj raportat de Russel în The Times din 28 mai: “Podeaua muzeului era acoperită de un strat gros de cioburi de sticlă, spărturi și bucăți de vaze de ceramică, urne și prețioasele lor pulberi, statui, bucăți de lemn și oase carbonizate, amestecate toate cu mai proaspăt distrusele resturi ale rafturilor, birourilor și lăzilor în care toate acestea erau păstrate. Nimic din ceea ce putea să fie sfărâmat în bucăți mai mici sau ars mai bine, n-a scăpat de ciocan și foc.” Timp de mai mult zile Brown n-a făcut nimic întru oprirea atrocităților, chiar dacă a primit rapoarte în care se spunea că “un contingent de trupe franceze și britanice au luat parte la jaf”. Brown considera tătarii drept aliați care erau angajați într-o rebeliune legitimă contra stăpânirii rusești. Într-un final, înștiințat fiind de cele mai groaznice dintre atrocități, acesta a trimis o forță limitată (doar 20 de membri ai cavaleriei) ca să restabilească ordinea. Aceștia erau însă prea puțini numeric ca să aibă vreun efect real, deși au executat câțiva britanici pe care i-au prins violând. Conform unui martor rus, nu numai soldații aliați au fost implicați în jafuri, violență și violuri, ci și ofițerii. “Am văzut mai mulți ofițeri britanici cărând spre vasele lor mobilă și sculpturi, ca și tot soiul de alte obiecte pe care le-au jefuit din casele noastre”, își amintea un locuitor al Kerci-ului. Mai multe femei au afirmat că au fost violate de ofițeri britanici. – “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010. ”

    ” în același timp, este războiul care a influențat în mod durabil percepția rușilor în ce privește Occidentul, alierea vesticilor cu turcii musulmani fiind considerată o trădare[6], comparabilă poate numai cu invazia și jefuirea capitalei bizantine de către occidentali în timpul celei de-a IV-a cruciade.[7]

    I-a lăsat pe ruși cu un adânc resentiment contra Occidentului, un sentiment de trădare pentru faptul că celelalte state creștine s-au aliat cu turcii, și de frustrate ambiții în Balcani, care vor continua să destabilizeze relațiile între puteri în anii 1870 și mai apoi în crizele care au condus la declanșarea Primului Război Mondial. – “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010. ”

    Nota mea: coada occidentalilor in Balacani a produs numai tragedii

    “Pentru ruși, sanctuarele sfinte ale Palestinei erau obiecte de intensă și pasionată devoțiune : să faci un pelerinaj acolo, asta era pentru ei expresia cea mai înaltă a credinței lor. […] Nimic din ardoarea asta nu putea fi găsită printre catolici sau protestanți, pentru care Locurile Sfinte erau obiecte de interes istoric sau de sentimente romantice, mai degrabă decât de devoțiune religioasă. Scriitorul de peripeții de voiaj Alexander Kinglake considera că cel mai frecvent specimen de pelerin pe care-l putea furniza biserica latină era un biet turist francez cu un jurnal și o teorie, plus un proiect de a scrie o carte. Turiștii europeni erau oripilați de pasiunea intensă a pelerinilor ortodocși, ale căror bizare ritualuri îi frapau, considerându-le drept barbare și superstiții degradante. (Orthodox pilgrims, whose strange rituals struck them as ‘barbaric’ and as ‘degrading superstitions’) Martineau a refuzat să meargă la Sfântul Mormânt ca să vadă spălarea picioarelor pelerinilor în Vinerea Mare. “Nu pot să mă duc să asist la spectacole ipocrite montate în numele lui Hristos, în comparație cu care cele mai josnice forme de fetișism pe malurile unui rîu din Africa ar fi fost inofensive” (mummeries compared with which the lowest fetishism on the banks of an African river would have been inoffensive), scria ea. Din același motiv Martineau nu se va duce nici la ceremonia “Focului Sfânt” din Sâmbăta Paștelui, când mii de credincioși ortodocși se înghesuiau în Sfântul Mormânt ca să-și aprindă lumânările din miraculoasele flăcări care apăreau din mormântul lui Hristos. Grupuri rivale de greci ortodocși, bulgari, moldoveni, sârbi și ruși își vor da coate unii altora pentru a-și aprinde primii lumânările, provocând bătă și, uneori, credincioșii se vor călca în picioare, murind striviți sau sufocați de fum. […] Nu poate fi deloc surprinzător că o unitaristă precum Martineau, sau un anglican precum Curzon, puteau fi atât de ostili la astfel de ritualuri: manifestările emoției religioase fuseseră de mult timp curățate din biserica protestantă. Ca mulți alți turiști la Locurile Sfinte, ei simțeau că au mai puțin în comun cu pelerinii ortodocși, al căror comportament sălbatic le părea cu greu a fi creștin, decât cu musulmanii relativ secularizați, a căror reținere și demnitate era mai în acord cu propriile lor forme personale de rugăciune liniștită. Atitudini de acest gen vor influența fasonarea politicii occidentale vis à vis de Rusia în timpul disputelor diplomatice pe tema Locurilor Sfinte, și care vor conduce într-un final la războiul Crimeii. – “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010. ”

    “Însă originile războiului Crimeii nu pot fi înțelese studiind doar motivele diplomaților și ale politicienilor. Acesta a fost un război – primul astfel de război în istorie – declanșat de presiunea presei și a opiniei publice. Cu dezvoltarea căilor ferate care a permis apariția unei prese naționale în deceniul cinci și șase al secolului al XIX-lea, opinia publică a devenit o forță în politica britanică, putându-se argumenta că umbrea chiar puterea Parlamentului și a cabinetului însuși. “The Times”, jurnalul de frunte al țării, a fost de mult timp asociat cu Partidul Conservator; dar acesta din ce în ce mai mult se percepea și acționa în virtutea convingerii că nu e nimic mai puțin decât o instituție națională, “a patra clasă socială” (a patra “stare”, după cler, nobilime și oamenii simpli), ca să-l cităm pe Henry Reeve, redactorul șef al știrilor externe al jurnalului și care a scris despre profesie în 1855 că “jurnalismul nu este mijlocul prin care se exprimă diversele segmente ale clasei dominante; este mai degrabă instrumentul prin care inteligența comună a nației îi critică și controlează pe toți. Chiar este a patra clasă socială a Regatului Unit, nu numai vocea sau expresia scrisă a celei de-a treia clase.” Guvernul n-are de ales decât să ia notă de această realitate. “Un ministru englez trebuie să fie pe placul ziarelor”, se lamenta lordul Aberdeen, un conservator de modă veche, care făcea naveta între palat și clubul său Pall Mall. “Ziarele țipă tot timpul ca să se amestece. Sunt niște agresivi bătăuși și fac astfel și guvernul un bătăuș agresiv.” […] Palmerston a fost, din acest punct de vedere, primul politician modern, care a înțeles necesitatea cultivării unei bune relații cu presa, ca și utilitatea folosirii unui limbaj simplu în relația cu alegătorii, astfel încât să creeze o largă bază electorală. – “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010. ”

    “Pentru trupe, ocuparea Sevastopolului era o șansă ca să facă un jaf. Francezii erau organizați în jaful pe care l-au făcut și era autorizat de ofițerii lor, care s-au alăturat și ei jefuirii proprietăților rusești ca să trimită acasă trofeele lor furate, ca și cum asta făcea parte din comportamentul absolut normal într-un război. Într-o scrisoare către familia lui, datată 16 octombrie, locotenentul Vanson a întocmit o lungă listă de suveniruri pe care le trimitea membrilor ei, incluzând un medalion din aur și argint, un serviciu de porțelan și o sabie luată de la un ofițer rus. Câteva săptămâni mai târziu ofițerul le scria din nou : „Continuăm să jefuim Sevastopolul, însă nu mai e mare lucru de luat, dar dacă era un lucru pe care-l doream, asta a fost un frumos scaun, și sunt încântat să vă anunț că am găsit ieri unul. Îi lipsește un picior și tăblia capitonată, însă spatele lui e superb sculptat.” […] Șase luni le-au fost acordate aliaților ca să se retragă. Britanicii au folosit portul orașului, unde au supravegheat distrugerea magnificelor cheiuri printr-o serie de explozii, în timp ce francezii au distrus Fortul Nicolae. Erau colosale cantități de material de război de inventariat, încărcat pe vase și luat acasă : elemente de artilerie, arme și muniție, metal de reciclat și rezerve alimentare, inclusiv vaste cantități de pradă de la ruși. – „The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010. ”

    “Vapoare întregi de turiști soseau din Marea Britanie să vadă locurile faimoaselor bătălii și să colecționeze suveniruri – un pistol rusesc sau o sabie, o bucată de uniformă jefuită de pe cadavrele rușilor rămași în tranșee, săptămâni și chiar luni după capturarea Sevastopolului. „Numai englezii pot avea astfel de idei”, scria un ofițer francez uimit de fascinația morbidă a turiștilor. – “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010. ” (Nota mea :multe plecau din Romania;vezi Vasile Alecsandri)

    “Notele țarului pe marginea memorandumului lui Pogodin spuneau mult despre gândirea lui din decembrie 1853, când se apropiase cel mai mult de cauza pan-slavă. Țarul i-a cerut lui Pogodin să-și spună opinia despre politica Rusiei vis à vis de slavi în conflictul Rusiei cu Turcia. Răspunsul acestuia a fost o analiză detaliată a relațiilor Rusiei cu puterile europene, și care era plină de expresia nemulțumirilor la adresa Occidentului. Memorandumul l-a marcat în mod clar pe Nicolae, care împărtășea cu Pogodin ideea că rolul Rusiei ca protector al ortodocșilor n-a fost recunoscut sau înțeles în Vest și că Rusia era tratată injust de către Occident. Nicolae aproba, în special, pasajele următoare, în care Pogodin critica dubla măsură aplicată de către puterile occidentale și care le permitea acestora să cucerească țări străine, dar interzicea Rusiei să facă același lucru: “Franța ia Algeria de la Turcia și aproape în fiecare an Anglia mai anexează un principat indian: nici una din agresiunile astea nu subminează echilibrul de putere pe continent; dar când Rusia ocupă Moldova sau Valahia, fie și doar temporar, asta distruge echilibrul de putere. Franța ocupă Roma și trupele ei stau acolo mai mulți ani pe timp de pace: asta nu e nici o problemă; dar Rusia doar se gândește să ocupe Constantinopolul și pacea în Europa e deja amenințată. Englezii declară război chinezilor, care pare-se, i-au ofensat cumva: nimeni n-are dreptul să intervină; Rusia e obligată, în schimb, să ceară voie de la Europa, dacă se ceartă cu vecinul ei. Anglia amenință Grecia în sprijinul unor false afirmații ale unui evreu împuțit, și îi distruge flota: asta este o măsură legală; dar Rusia cere un tratat care să protejeze milioane de creștini, și asta e considerat a întări poziția ei în Est în detrimentul echilibrului de putere. De la Occident nu putem aștepa nimic decât ură oarbă și răutăți, Occident care nu înțelege și nu vrea să înțeleagă (comentariu al țarului pe marginea foii: asta e adevărul gol goluț). ”

    ” Britanicii erau în mod special alarmați. Wellington, deja prim ministru, considera că tratatul a transformat Imperiul Otoman într-un protectorat rusesc, asta fiind un deznodământ chiar mai rău decât partiția lui (care, cel puțin, ar fi fost făcută de un grup de mari puteri). Lordul Heytesbury, ambasadorul britanic la Sankt Petersburg, a declarat (fără nici o intenție de a fi ironic) că sultanul va deveni în curând tot atât de supus ordinelor țarului pe cât sunt și prinții Indiei față de agenții Companiei Indiilor de Est. Britanicii au înlocuit complet imperiul mogul în India, dar, în același, timp erau deciși să-i oprească pe ruși să facă același lucru cu otomanii, prezentându-se pe ei înșiși drept apărători onești ai statu quo-ului în Orientul Apropiat. – “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010. ”

    “Apoi, în iulie, rușii au intervenit contra revoluției române în Moldova și Valahia, fapt care a agitat și mai mult spiritele în Occident. Revoluția din Principate a fost anti-rusească de la început. Românii liberali și naționaliști se opuneau administrației dominate de ruși și care a fost lăsată la putere după plecarea trupelor țariste, în urma ocupației Moldovei și Valahiei între 1829 și 1834. Opoziția liberală era centrată în adunările boierești, ale căror drepturi fuseseră drastic limitate de Regulamentul Organic impus de ruși înainte de redarea suveranității de către aceștia otomanilor. Domnitorii Principatelor, de exemplu, nu mai erau aleși de adunările boierești, ci numiți de țar. În deceniul 4 al secolului al XIX-lea, când leaderi moderați precum Ion Câmpineanu, erau in exil, mișcarea națională a trecut în mâinile unei tinere generații de activiști – mulți dintre ei fii de boieri educați la Paris – care s-au organizat în societăți revoluționare secrete, copiind carbonarii și iacobinii. – “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010. ”

    “Pentru a pune în aplicare Tratatul de la Adrianopole, rușii au ocupat Moldova și Valahia. În timpul celor cinci ani de ocupație, din 1829 și 1834, aceștia au dat o constituție (Regulamentul Organic) și au reformat administrația Principatelor pe baza unor principii relativ liberale (și cu mult mai liberale decât ce era permis la ora aceea în Rusia însăși) pentru a submina ultimele vestigii ale controlului otoman. Rușii au încercat să reducă povara asupra țărănimii și să câștige simpatia acesteia prin concesii economice; au adus bisericile sub influența Rusiei; au recrutat miliții locale; au îmbunătățit infrastructura regiunii, percepută a fi o bază militară pentru viitoare operații contra Turciei. Pentru un moment, rușii s-au gândit să transforme ocupația într-o anexare permanentă, totuși s-au retras în 1834, lăsând în urmă o forță militară semnificativă pentru controlul drumurilor de interes militar, fapt care servea și aducerii în memoria prinților locali care au preluat puterea, că domnesc în Principate prin mila Sankt Petersburgului. Prinții instalați la putere (Mihai Sturdza – în Moldova și Alexandru Ghica – în Valahia) au fost aleși de ruși pe baza legăturilor lor cu curtea țaristă. Erau atent supravegheați de consulatele ruse, care interveneau adesea în adunările boierești și în politica prinților, întru promovarea intereselor Rusiei. Lord Ponsonby, ambasadorul britanic la Constantinopol, zicea că Sturdza și Ghica erau subiecți ruși deghizați în voievozi români. Aceștia erau doar un fel de guvernatori care serveau numai ca executori ai măsurilor dictate de guvernul rus. – “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010. ”

    “Alarmați de turnura evenimentelor și temându-se că revolta s-ar putea extinde în propriile teritorii, în iulie, rușii au ocupat Moldova cu 14 000 de soldați, pentru a preveni instalarea și la Iași a unui guvern revoluționar ca cel din București. Au introdus la granița între Moldova și Valahia 30.000 de soldați din Basarabia, pregătindu-se pentru o lovitură contra guvernului provizoriu. Revoluționarii din București au cerut sprijinul Marei Britanii, consulul britanic Robert Colquhoun încurajând în mod activ opoziția națională contra rușilor, asta nu pentru că ministerul britanic de externe ar fi voit să promoveze independența României, ci pentru că voia să diminueze influența rusească și să restabilească dominația turcească pe niște baze mai liberale, astfel încât interesele britanice să fie mai bine servite în Principate. Consulatul din București a fost unul dintre principalele sedii de întâlnire a revoluționarilor. Marea Britanie a introdus chiar ilegal exilați polonezi pentru a organiza o mișcare antirusească care să unească polonezi, unguri, moldoveni și valahi sub tutelă britanică. Înțelegând că singura speranță pentru independența valahilor stătea în prevenirea intervenției rusești, Colquhoun a jucat rolul de mediator între leaderii revoluției și autoritățile otomane în speranța asigurării recunoașterii de către turci a guvernului provizoriu. Consulul l-a asigurat pe comisarul otoman Suleiman Pașa că guvernul din București va rămâne loial sultanului – o minciună calculată – și că ura acestuia pentru ruși va servi otomanilor în orice viitor război al Turciei contra Rusiei. Suleiman l-a crezut pe Colquhoun și a ținut un discurs în fața mulțimilor extaziate din București, în care acesta a salutat națiunea română și a vorbit despre posibilitatea unirii dintre Moldova și Valahia ca de-un cui în coastele Rusiei. Asta a fost echivalent însă cu fluturarea unei pânze roșii prin fața taurului rus. Vladimir Titov, ambasadorul rus la Constantinopol, a cerut ca sultanul să rupă negocierile cu revoluționarii și să restabilească ordinea în Valahia, altfel Rusia va interveni. Asta a fost suficient ca să-i facă pe turci să-și schimbe politica la începutul lui septembrie. Un nou comisar otoman, Fuad Efendi, a fost trimis ca să pună capăt revoltei, cu ajutorul trupelor generalului Alexander Duhamel. Fuad a trecut în Valahia și și-a fixat tabără de 12 000 de soldați în afara Bucureștiului, în timp ce generalul rus și-a adus și el cei 30.000 de soldați care fuseseră mobilizați în Basarabia. Pe 25 septembrie au intrat împreună în oraș și au înăbușit rapid micile grupuri de rezistență care-i înfruntau pe străzi. Revoluția se terminase. Ruși au luat controlul asupra orașului și au procedat la arestări în masă, forțând mii de români să fugă peste graniță. Au fost arestați și cetățeni britanici. Guvernul instalat de ruși a interzis adunările publice. Orice scriere politică devenise o crimă, chiar și scrisorile personale fiind citite de poliție. Colquhoun afirma că fusese instituit un sistem de spionaj: nimeni nu poate discuta politică, iar ziarele nemțești sau franțuzești sunt interzise. Comisarul turc se simte obligat să recomande tuturor să se abțină de la discuții pe teme politice în locurile publice. […] Succesul intervenției rusești în Principate l-a determinat pe țar să intervină și în Ungaria în iunie 1849; revoluția maghiară a început în martie 1848, când inspirată fiind de evenimentele din Franța și Germania, Dieta maghiară, condusă de genialul orator Lajos Kossuth, a proclamat autonomia Ungariei față de Imperiul Habsburgic, adoptând o serie de reforme printre care și abolirea iobăgiei și stabilirea controlului maghiar asupra bugetului național și asupra regimentelor maghiare din armata imperială. […] Sprijiniți fiind de către minoritățile slovacă, germană și rutenă din Ungaria, și de un număr important de voluntari italieni și polonezi, care se opuneau și ei dominației habsburgice, ungurii au fost mai mult decât capabili să țină piept armatei austriece, și în aprilie 1849, după câteva impasuri , au declarat un război de independență față de Austria. Nou instalatul împărat Franz-Iosef, în vârstă de doar 18 ani, a cerut sprijinul țarului, Nicolae acceptând să acționeze, fără condiții, contra revoluției. Era vorba de o solidaritate între membrii Sfintei Alianțe, căci prăbușirea imperiului austriac ar fi avut consecințe dramatice în echilibrul de putere în Europa, dar a fost vorba și de un interes pur rusesc: țarul nu putea să stea inert și să se uite cum mișcările revoluționare se împrăștie în Europa Centrală, fapt care ar fi putut produce o nouă revoltă în Polonia. Armata revoluționară maghiară avea mulți exilați polonezi în rândurile ei. Unii dintre generalii ei cei mai buni erau polonezi, inclusiv generalul Iosif Bem, unul dintre principalii conducători militari ai revoltei poloneze din 1830 și 1848-1849 comandantul forțelor maghiare din Transilvania. Fără înfrângerea revoluției maghiare, exista un mare pericol ca aceasta să se întindă în Galiția, un teritoriu populat în bună parte de polonezi și controlat de Austria, fapt care ar fi redeschis problema poloneză în Imperiul Țarist. Pe 17 iunie 1849, o armată de 190 000 de soldați ruși au trecut frontiera maghiară în Slovacia și Transilvania. Trupele se aflau sub comanda generalului Pașkevici, leaderul campaniei de pedepsire a polonezilor în 1831. în campania care a durat doar opt săptămâni, rușii au reprimat cu sălbăticie populația, însă au picat ei înșiși în număr mare pradă bolilor, în special holera. Copleșită numeric de ruși, cea mai mare parte a armatei revoluționare maghiare s-a predat la Vilagoș, pe data de 13 august. Însă aproximativ 5000 de soldați (inclusiv 800 de polonezi) au fugit în Imperiul Otoman – cei mai mulți în Valahia, unde câteva forțe turcești luptau contra ocupației rusești în disprețul înțelegerii încheiate prin convenția de la Balta Liman. – “The Crimean War, A History”, Orlando Figes, Metropolitan Books, Henry Holt & Company 2010. “

  11. @emanuel (#11,12)

    f interesant (pt mine cel putin).

  12. Pingback: 100 DE ANI DE COMUNISM. Si inca numaram... REVOLUTIA BOLSEVICA DIN 7 NOIEMBRIE 1917 - REZULTATUL UNUI PLAN OCULT OCCIDENTAL/ "Lenin e mort, dar leninismul traiește". IDEOLOGIA TERORII REVOLUTIONARE, A LUPTEI DE CLASA "PROGRESISTE" SI
  13. Pingback: Pentru PUTIN, nu e nicio diferenta intre MUMIA lui LENIN si Sfintele Moaste.../ Presedintele Rusiei va candida pentru inca un mandat - Cuvântul Ortodox
  14. Declinul Vestului si reinstaurarea monarhiilor: de la Spengler la Jirinovski

    Oswald Arnold Gottfried Spengler is best known for his book The Decline of the West, published in 1918 and 1922. Spengler predicted that about the year 2000, Western civilization would enter the period of pre‑death emergency whose countering would necessitate Caesarism (extraconstitutional omnipotence of the executive branch of the central government).
    When The Decline of the West was published in the summer of 1918, it was a wild success.
    According to Spengler, mankind will spend the next and last several hundred years of its existence in a state of Caesarian socialism, when all humans will be synergized into a harmonious and happy totality by a dictator.
    https://en.wikipedia.org/wiki/Oswald_Spengler

    In Russia, Spengler claims that Tolstoy is its past and Dostoyevsky is its future.
    Kissinger stated he was influenced by Spengler and urged Nixon to read Decline of the West.
    Samuel Huntington seems to have been heavily influenced by Spengler’s The Decline of the West in his “Clash of Civilizations” theory.
    https://en.wikipedia.org/wiki/The_Decline_of_the_West

    8.05.2018
    Zhirinovsky Calls for Reinstatement of Russian Monarchy
    https://www.vesti.ru/doc.html?id=3015898&cid=4441
    In 2017, a survey conducted by Izvestia found that 22 percent of all Russians were “not against the monarchy, but . . . did not see a candidate for such a post.” The survey also found that of young Russians 37 percent supported the restoration of the monarchy.
    The restoration has been proposed by, among others, Vladimir Petrov, a politician of the ruling United Russia and affiliate of President Vladimir Putin. Prominent politician, LDPR ruler Vladimir Zhirinovsky, is also known to express such ideas.
    Vsevolod Chaplin, chairman of the Synodal Department for the Cooperation of Church and Society of the Moscow Patriarchate from 2009 to December 2015, has argued that Vladimir Putin ought to become “royal emperor” of Russia.
    https://en.wikipedia.org/wiki/Restoration_of_the_Russian_monarchy

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare