DOCTRINA SOCULUI: documentar VIDEO. De ce NEOLIBERALISMUL si SOCIALISMUL sunt doua fete ale aceleiasi FILOSOFII MASONICE

1-06-2012 16 minute Sublinieri

[Radu Iliescu] Recenzie. Doctrina şocului.

Motto: Doar o criză – actuală sau în perspectivă – produce schimbarea reală. Atunci când se produc crizele, acţiunile care sunt întreprinse depind de ideile aflate în circulaţie. Aceasta, cred, este funcţia noastră de bază: să dezvoltăm alternative pentru politicile existente, să le menţinem în viaţă şi disponibile până când ceea ce este politic imposibil devine politic inevitabil.” (Milton Friedman, economist)

Motto:Guverne şi popoare ţipând de durere sunt forţate să îngenuncheze în faţa noastră, frânte, terorizate şi dezintegrate, cerşind o fărâmă de echitate şi de decenţă din partea noastră. Dar noi le râdem cu cruzime în faţă, şi tortura continuă nedomolită.)(Davison Budhoo, senior economist la FMI în anii ’80, însărcinat cu programele de ajustare structurală în America Latină şi Africa)

Cartea autoarei americane Naomi Klein este premeditată să ne scoată din albia preocupărilor mărunte care ne sufocă multe, dacă nu toate ceasurile zilei. Citind-o, undeva pe la pagina 200, i-am scris succint unui bun prieten: “e o lectură îngrozitoare”. Acum că am închis volumul, continui să subscriu afirmaţiei de atunci. Doctrina şocului… ni se impune în primul rând ca o carte de istorie contemporană, dens şi riguros documentată. Dar mai presus de sutele şi miile de detalii care ne sunt aduse la cunoştinţă, opera unei erudiţii deloc neglijabile, e analiza unei paradigme ale cărei coordonate ne apar ca fiind greu, dacă nu imposibil de refuzat. Este o lucrare, elaborată de o ziaristă, a cărei materie primă este presa de zi cu zi acumulată în ultimii vreo 50 de ani, o impresionantă cantitate de informaţie extrasă, cernută şi triturată cu grijă, într-un efort de punere în perspectivă demn de un istoric al mentalităţilor. Este un editorial de bună calitate, cel mai lung pe care l-am citit vreodată.

Cartea este o lectură care te umple de amărăciune, este de-a dreptul îngrozitoare. Dar o vom percepe ca pe o carte de istorie contemporană, dens și riguros documentată de către o ziaristă, a cărei materie primă este presa de zi cu zi acumulată în ultimii aproximativ 50 de ani. Este un editorial lung, de mare calitate, bazat pe o impresionantă cantitate de informație extrasă, selectată și studiată atent, într-un efort jurnalistic de-a dreptul impresionant. O lectură (despre lucruri) îngrozitoare, fireşte, cum ar putea fi altcumva o abordare a cinismului care se ascunde îndărătul celor mai multe dintre teoriile economice care ne sunt prezentate astăzi ca fiind tehnice, adică pur axiomatice, deasupra oricăror dezbateri şi dincolo de orice alternativă. Când am început-o, dacă aş fi fost întrebat, m-aş fi definit fără să clipesc din ochi ca fiind un om de dreapta. La capătul ei, am înţeles că binomul dreapta-stânga născut în zilele premergătoare revoluţiei franceze nu mai are azi niciun sens, afară doar dacă nu cumva am fi dispuşi să punem semnul egal între dreapta, pe de o parte, şi îmbogăţirea astronomică la scară planetară a unei mâini de oameni, cu preţul transformării a milioane şi milioane de alţi oameni în umanitate surplus.  (…)

Arme şi caviar

Principala teză a Doctrinei şocului este aceea că ceva fundamental s-a schimbat în ultimii ani, cu precădere de la căderea comunismului încoace. Ceva cu un impact atât de tulburător încât nu doar că merită să fie înţeles, chiar trebuie, în măsura în care virtual cel puţin, ne priveşte pe toţi şi pe fiecare în parte, poate chiar în termeni de supravieţuire personală. Dacă cineva m-ar întreba pe mine personal cât de profundă este această schimbare, aş spune că la fel de importantă ca şi trecerea de la matriarhat la patriarhat, în caz că aşa ceva a avut loc vreodată. Despre ce este vorba? Educaţia colectivă a impregnat sute de ani axioma următoare: prosperitatea există în vreme de pace, în timp ce războiul aduce cu sine foamete, epidemii, sărăcie şi distrugere. Comportamentul recent al unui indicator economic mititel pare însă să contrazică înţelepciunea popoarelor: numele său este guns-to-caviar index.

Calcularea acestuia se face în funcţie de vânzarea de avioane de luptă şi avioane destinate managerilor corporaţiilor internaţionale. Ideea e simplă: când merge războiul, afacerile scad. Şi invers. Aproape douăzeci de ani, guns-to-caviar index a validat ceea ce ştim cu toţii. Fireşte, a existat întotdeauna o mână de manageri care să profite de război în sine, dar a fost vorba despre o cantitate economic insignifiantă. Din 2003 însă, anul invadării Iraqului, acest indicator a fost dat peste cap: cheltuielile pentru avioanele militare şi avioanele de lux au crescut mână în mână. Dacă hermeneutica este corectă, instabilitatea globală nu aduce profit doar vânzătorilor de arme, ci şi altor sectoare economice: securitatea high-tech, construcţii, sănătatea privată, petrol, gaze. Iar interpretarea este cât se poate de corectă: astăzi bursele nu mai cad în timpul războaielor, ci cresc!

Cum este cu putinţă acest lucru? Printr-o transformare a cărei amplitudine ne scapă, dar care este echivalentul alunecării cu 1000 de km a unei plăci tectonice, cu şobolani cu tot. Să zicem că cineva, pornind de la ideea că sectorul privat este mai eficient şi mai rentabil decât sectorul public, ar ajunge la ideea că, în numele eficienţei şi al rentabilităţii, totul ar trebui privatizat. Totul. Nu doar autostrăzile, spitalele, şcolile, salubritatea, ci şi pompierii, poliţia, serviciile secrete, fiscul, armata. Sună ca un vis pueril, ducă-s-ar cu noaptea? Nu. E un coşmar. A fost deja experimentat în câteva locuri. Şi e în plină desfăşurare. Ce au în comun: Chile în timpul dictaturii lui Pinochet, Argentina în perioada juntei militare, Bolivia anilor ’80, Filipine în perioada lui Ferdinand Marcos, Uruguay în a lui Juan Maria Bordaberry, Polonia după ce Solidaritatea a câştigat alegerile, China din vremea Pieţei Tienanmen, Africa de Sud în anii preşedinţiei lui Nelson Mandela, Rusia lui Boris Elţîn, criza Tigrilor Asiatici (Thailanda, Indonezia, Malayezia şi Coreea de Sud), războiul din Iraq, tsunami din Sri Lanka şi uraganul Katrina în New Orleans? Un singur lucru: arme şi caviar.

Gangsteri şi economişti

Dacă oraşul american Chicago ar fi pus în situaţia de a delega unei personalităţi sarcina de a-l reprezenta în Istorie, cetăţenii lui ar fi pradă unei profunde dileme: Al Capone sau Milton Friedman? Primul a făcut avere vânzând alcool în anii prohibiţiei şi asasinând pe orice îi ameninţa afacerile. Al doilea a fost de departe mult mai periculos: era economist şi preda la universitate. Ca om de ştiinţă, considera că atunci când economia este distorsionată, trebuie să i se administreze în mod deliberat şocuri dureroase. Premiza teoriilor sale era aceea că “piaţa liberă” este un sistem perfect ştiinţific, unul în care indivizii, acţionând pentru satisfacerea dorinţelor lor egoiste, creează maximum de beneficiu pentru toţi. Ca şi marxiştii, Friedman şi ai lui au formulat nişte reguli stricte care trebuiau urmate : înainte de toate, guvernele trebuie să elimine toate regulile şi reglementările aflate în calea acumulării profitului. Apoi, trebuie să vândă tot ceea ce alcătuieste domeniul public pentru corporaţiile care pot scoate profit din ele. În cele din urmă, să taie dramatic cheltuielile pentru programe sociale.

Dereglementare, privatizare şi reducerea cheltuielilor. Taxele trebuie să dispară. Bogaţii şi săracii să fie impozitaţi cu acelaşi procent. Corporaţiile trebuie să-şi poată vinde produsele oriunde în lume, iar guvernele să nu facă nimic pentru a-şi proteja industriile locale. Toate preţurile, inclusiv cel pentru salarii, trebuie să fie determinate de piaţă. Fără salariu minim. Totul trebuie privatizat: sănătate, poştă, educaţie, pensii, parcuri naţionale. Acesta este, pe scurt, catehismul noii ideologii. Capitalism pur, fără sindicate, fără graniţe, concurenţă fără nicio regulă (era să uit: îmbogăţeşte-te sau mori încercând!). Nu trebuie să fii doctor în economie ca să-ţi dai seama că dogmele friedmanismului oscilează între războiul economic şi genocidul economic. Prin comparaţie, monopolul rachiului instaurat şi păstrat cu gloanţe de Al Capone era o adevărată operă de binefacere pentru gâtlejurile însetate.

Se pune întrebarea: dacă guvernul trebuie să renunţe la protejarea producătorilor autohtoni (dereglementând) şi la cea a cetăţenilor săi mai puţin avuţi (punând capăt programelor sociale), cu ce se mai ocupă după ce vinde pe câţiva creiţari bunurile naţionale? Cu semnatul hârtiilor. Un aparat de stat “performant”, adică redus la o mână de indivizi, ar trebui să se comporte în opinia lui Milton Friedman ca o curea de transmisie care să colecteze impozitele de la cetăţeni şi să le distribuie generos corporaţiilor. Fără licitaţii publice. Fără posibilitatea de a verifica, şi eventual de a le sancţiona pentru neîndeplinirea contractelor. Cu aceeaşi oameni şi în serviciul public, şi în asociaţiile acţionarilor, deci fără conflicte de interese. Statul retras cu totul din economie devine lacheul preaplecat al marilor corporaţii, şi kappo necruţător pentru cetăţenii săi. Într-un discurs, managerul unei mari corporaţii spunea: “Să nu credeţi că am ceva împotriva guvernului, că aş vrea cumva să dispară. Realitatea e că doresc doar să fie atât de mic încât să-l putem duce într-o cadă şi să-l înecăm.” Un guvern atât de mic, făcea baie-ntr-un ibric…

Tortura în masă

Timp de mai mult de trei decade, Friedman şi admiratorii lui au perfectat următoarea strategie : aşteptarea crizelor majore, apoi vânzarea bucată cu bucată a statelor către jucătorii economici privaţi în timp ce cetăţenii încă nu şi-au revenit din şoc, transformând apoi “reformele” în ceva permanent. În cazul războiului din Iraq, a tsunamiului din Sri Lanka şi a uraganului din New Orleans, procesul numit “reconstrucţie” a început prin desăvârşirea dezastrului original prin ştergerea a tot ceea ce mai rămăsese din sfera publică şi comunităţile organice, trecându-se apoi la înlocuirea acestora cu un fel de nou-ierusalim-al-corporaţiilor, toate acestea înainte ca victimele războiului sau ale dezastrului natural să fie capabile să se organizeze şi să apere ceea ce le aparţine. Conform ziaristei Naomi Klein, doctrina şocului reia la scară mare ceea ce face tortura în timpul interogatoriilor CIA. Are loc “ştergerea structurilor mentale”, pentru ca prizonierul/societatea să ajungă la tabula rasa. Torţionarii îşi îndeplinesc scopul atacând creierul cu tot ceea ce interferează cu funcţionarea sa normală. În ţările Americii Latine s-au organizat lovituri de stat, au fost răpiţi, torturaţi şi au dispărut zeci de mii de oameni, s-a tras discreţionar în manifestanţii paşnici. În Rusia, Boris Elţîn a înconjurat clădirea Parlamentului cu armata şi a incendiat-o cu obuze şi focuri de mitralieră. În Iraq, toţi angajaţii la stat (armata, doctorii şi asistentele, profesorii, poliţiştii) au fost concediaţi peste noapte prin decretul lui Paul Bremer, sub pretextul de-Baath-ificării. Deng Xiaoping a omorât în Piaţa Tienanmen câteva mii de manifestanţi paşnici, rănind alte zeci de mii.

A existat o armonie între “piaţa liberă” şi teroarea în masă. Dictatura lui Augusto Pinochet, prima asumare politică a teoriilor Şcolii din Chicago, s-a soldat cu 3.200 de persoane dispărute sau executate, cu cel puţin 80.000 de oameni încarceraţi, cu peste 200.000 de refugiaţi politic. Economia chiliană s-a contractat cu 15%, iar şomajul, care era de 3% sub preşedintele Salvator Allende, a urcat la 20%. În 1982, în ciuda aderenţei stricte la doctrina lui Milton Friedman, economia chiliană ajunsese la explozia datoriei externe, hiperinflaţie şi şomaj de 30%. Se pare că singurul lucru care a salvat Chile de la colaps a fost faptul că dictatorul n-a îndrăznit niciodată să privatizeze minele de cupru Coldeco, care generează singure 85% din veniturile guvernamentale. Ani mai târziu, în Iraq, ocupanţii americani au confiscat pur şi simplu petrolul, care produce aproape 90% din veniturile guvernului, în favoarea companiilor americane, condamnându-i pe indigeni la sărăcie perpetuă. Numărul exact al celor omorâţi pentru impunerea neoliberalismului în America Latină n-a fost niciodată calculat, undeva între 100.000 şi 150.000. Vasta lor majoritate nu erau membri ai grupurilor armate, ci activişti non-violenţi din fabrici, ferme, universităţi. Erau economişti, artişti, psihologi şi lideri de sindicat. Pe scurt, oricine reprezenta o viziune asupra societăţii construită pe altceva decât profitul pur.

În Bolivia, în urma aplicării terapiei de şoc, numărul celor care mai plăteau contribuţii la protecţia socială a scăzut între 1983 şi 1988 la 61%. Dar, aşa cum spunea un reprezentant al unei uniuni a ţăranilor: “statisticile guvernamentale nu reflectă numărul celor forţaţi să trăiască în corturi; zecile de mii de copii malnutriţi care primesc doar o bucată de pâine şi o cană de ceai maté pe zi, miile de campesinos care vin în capitală căutând de lucru şi sfârşesc prin a cerşi pe stradă.” În Polonia, terapia de şoc a dus la scăderea cu 30% a producţiei industriale în primii 2 ani ai reformei. Şomajul a crescut vertiginos, ajungând la 25% în anumite zone. Chiar şi atunci când economia a reînceput să meargă, şomajul a rămas cronic (conform statisticilor Băncii Mondiale, Polonia are acum o rată a şomajului de 20%). Pentru a impune terapia stil Chicago în Rusia, preşedintele Boris Elţîn a dizolvat corpul legislativ, a suspendat Curtea Constituţională (creată de Mihail Gorbaciov), precum şi constituţia, a trimis tancurile să patruleze pe străzi, a impus cenzura presei. În 1989, 2 milioane de ruşi trăiau sub pragul de sărăcie, cu mai puţin de 4 dolari pe zi. La jumătatea anilor ’90, după ce terapia de şoc îşi administrase “medicamentul amar”, 74 milioane de oameni trăiau sub pragul de sărăcie, conform statisticilor Băncii Mondiale. Dintre aceştia, 37 de milioane trăiau într-o sărăcie considerată “disperată”.

Ce înseamnă să permiţi libera circulaţie a capitalurilor ? Înseamnă să te expui dezastrului care a lovit Tigrii Asiatici. În anii ’90, aceste ţări ofereau imaginea unui miracol economic care nu avea nimic în comun cu teoriile economiştilor din Chicago. Riguros protejat, capitalul autohton rodise. Au făcut însă greşeala de a permite accesul investitorilor străini pe pieţele de capital. A fost de ajuns un zvon la bursa de valori, unul singur : că Thailanda nu are suficiente devize liber convertibile ca să-şi protejeze moneda naţională. Investitorii occidentali au început să-şi retragă fondurile, vânzând haotic. Pentru că nu făceau diferenţe între ţările asiatice, nebunia s-a amplificat: au urmat Indonezia, Malayezia, Filipine şi Coreea de Sud. Situaţia s-ar fi putut redresa prin acordarea unui împrumut extern, numai că organismele internaţionale au ieşit înainte cu un mesaj comun: Nu ajutaţi Asia!Catastrofa apăruse în ochii americanilor ca o oportunitate deghizată.

Ce aveau în comun Tigrii Asiatici, în afara vitezei ameţitoare cu care se dezvoltaseră? Refuzul “pieţei libere”, materializat prin legi severe care restricţionau globalizarea. Străinii nu aveau voie să cumpere pământ şi firmele autohtone. Statul juca un rol semnificativ în economie, păstrând monopolul sectoarelor-cheie. Multe dintre importurile provenind din Japonia, Europa sau SUA erau pur şi simplu blocate. Pentru Şcoala din Chicago, această realitate era inacceptabilă. Timp de luni de zile după provocarea crizei capitalurilor, FMI a refuzat să acorde un ajutor financiar care ar fi putut uşura situaţia. Când, în cele din urmă, au început negocierile, primul-ministru al Malayeziei, Mahathir Mohamad, a refuzat să participe la ele: “nu vreau să distrug economia ţării mele ca s-o fac mai bună”. Preţul apocalipsei financiare începea deja să fie plătit: 24 de milioane de oameni îşi pierduseră deja slujbele. Thailanda pierdea zilnic 2000 de locuri de muncă în timpul “reformelor”, adică 60.000 pe lună. În Coreea de Sud – 30.000 lunar, mai ales ca rezultat al cerinţelor inutile ale FMI de reducere a cheltuielilor bugetare. În Indonezia, rata şomajului s-a triplat în 2 ani. Conform Băncii Mondiale, 20 de milioane de asiatici au căzut în această perioadă sub pragul sărăciei. Prostituţia şi vânzarea copiilor înregistrau un boom.

Când FMI şi-a terminat treaba, bunurile Tigrilor Asiatici erau de vânzare la mai nimic. În doi ani, faţa Asiei se schimbase, sute şi sute de firme locale fuseseră eliminate în folosul multinaţionalelor. O teribilă tragedie fusese exploatată pentru a permite accesul capitalului străin pe pieţele autohtone. Tot ce fusese construit timp de decenii de coreeni, thailandezi, filipinezi, indonezieni, fusese făcut bucăţi, scos la mezat şi apoi aruncat la gunoi pentru a elimina competiţia cu importurile. Este adevărat că FMI-ul “stabilizase” economia, e ceea ce face acest organism de obicei, dar acest echilibru se face aruncând milioane de oameni peste bord: lucrătorii în sectorul public, proprietarii micilor afaceri, fermierii de subzistenţă, sindicaliştii. Marele secret al “stabilizării” este că cei aruncaţi la apă nu se mai caţără niciodată înapoi. Cu excepţia Malayeziei, celelalte ţări asiatice sunt acum pieţe de desfacere pentru produsele americane.

Ultima frontieră

Printre multele mecanisme de subjugare a ţărilor aflate în curs de dezvoltare, unul dintre cele mai eficace a fost “şocul datoriilor” sau “criza datoriilor”. Statele Unite au împrumutat multe dintre aceste ţări, după care au crescut unilateral în aşa măsură rata dobânzilor, încât pentru a face faţă plăţilor, acestea au fost nevoite să contracteze noi împrumuturi. Situaţia a fost atât de dezastruoasă încât datoria Braziliei, de exemplu, a explodat, dublându-se de la 50 la 100 de miliarde, în numai 6 ani. În aceeaşi perioadă, datoria Nigeriei a crescut de la 9 la 29 de miliarde. De fiecare dată, împrumuturile erau acordate de către FMI şi Banca Mondială cu condiţia ca cel împrumutat să subscrie la o listă de axiome considerate ca fiind minimul necesar pentru sănătatea economică. Această mascaradă prezentată ca fiind ceva tehnic şi dincolo de orice dubiu, include pretenţii ideologice de genul “întreprinderile de stat trebuie să fie privatizate” şi “barierele care împiedică intrarea firmelor străine trebuie să fie abolite”. Cu alte cuvinte : vrei să-ţi salvezi ţara ? Atunci vinde-o.

Şi dacă tot e să-ţi vinzi ţara, atunci neapărat e s-o faci la preţul pieţei, adică pe nimic. În Rusia, o companie petrolieră de nivelul celei mai mari pe care o are Franţa, s-a vândut pe 88 milioane USD. Norilsk Nickel, care produce a cincea parte din nivelul mondial de nichel, s-a dat cu 170 milioane USD, deşi profitul ei anual atinge 1,5 miliarde USD. Compania petrolieră Yukos, care controlează mai mult petrol decât Kuweitul, s-a vândut pentru 309 milioane USD. Are acum venituri de peste 3 miliarde USD anual. 51% din gigantul petrolier Sidanko a mers pentru 130 milioane USD. Astăzi, stocul este evaluat la bursă pentru 2,8 miliarde USD. O enormă fabrică de arme s-a tranzacţionat contra 3 milioane USD, adică preţul unei case de vacanţă în Aspen. Totuşi, aceste privatizări i-au nemulţumit enorm pe economiştii de la Chicago: bunurile statului s-au vândut strict nomenklaturiştilor autohtoni, interzicându-se orice acces capitalului străin.

Ce se ascunde în spatele retoricii lui Milton Friedman şi a Şcolii din Chicago? Un exerciţiu de cucerire de tip colonial, în condiţiile postmodernităţii. La urma urmei, mesajul economistului nu este decât o reluare parodică a celebrei afirmaţii a lui Adam Smith, conform căreia piaţa ar avea mecanisme de reglare naturale, mâna invizibilă care aranjează lucrurile fără ca vreo autoritate să trebuiască să intervină în vreun fel. Nu ştiu dacă nerozia strămoşului britanic e mai mare decât cea a contemporanului american. Însă pentru oricine e clar că deregularizarea pieţelor e similară cu gestul de a arunca nişte peşti de acvariu într-un ocean în care fojgăie rechinii. Putem arbora o mină fericită, n-avem decât să spunen că peştişorii sunt la fel de liberi ca şi predatorii, realitatea e că niciodată un Carasius auratus nu s-a hrănit cu o balenă albastră. Deşi, libertatea s-o facă nu i-a lipsit, aici nu avem dubii.

Într-o lume în care au dispărut petele albe ale ţinuturilor neexplorate, multinaţionalele s-au trezit fără “naţiunile barbare şi sălbatice” care fac tot farmecul colonialismului. Şi atunci s-au gândit să le fabrice. Eliminând legile care protejează capitalul autohton, colonialişti de azi înhaţă ceea ce colonialiştii de ieri numeau “terenuri goale”, în schimbul unor mărgele de sticlă. Numai că astăzi aceste “terenuri goale” sunt: servicii poştale, parcuri naţionale, şcoli, servicii de securitate socială, etc. Statul este acum ultima frontieră, iar conquistadorul multinaţional îl pradă cu aceeaşi dârzenie pe care a arătat-o predecesorul lui care şi-a părăsit casa pentru a căuta aur în Anzi. Ce au în comun sistemul de telefonie din Chile, liniile aeriene din Argentina, câmpurile petrolifere din Rusia, sistemul de transmitere a apei din Bolivia, fabricile din Polonia? Toate au fost puse în valoare prin efortul public, şi s-au vândut apoi pentru mărgele de sticlă.

Apogeul şi decăderea unei ideologii

Milton Friedman a murit. Ravagiile ideologiei “pieţei libere” sunt atât de evidente, încât în multe părţi ale lumii este foarte greu să găseşti un om care să nu fi cunoscut în mod direct efectele doctrinei şocului. După ce au fost năuciţi în repetate rânduri, mulţi au învăţat să fie atenţi în aceste momente. Odată ce mecanismele doctrinei şocului au fost înţelese pe deplin, comunităţi întregi devin din ce în ce mai greu de luat prin surprindere, din ce în ce mai dificil de confuzionat. Libanul de după războiul din 2006 reprezintă prima lecţie a unui popor care nu mai este dispus să accepte daruri otrăvite. Cu distrugeri evaluate la 9 miliarde de USD, primul-ministru Fuad Siniora era gata să primească împrumuturile acordate de FMI şi comunitatea statelor din Europa şi SUA, în schimbul binecunoscutelor imperative ideologice. Numai că Libanul mai avea o experienţă similară, dobândită în urma războiului precedent cu Israelul. Acelaşi ciclu: distrugere – împrumuturi – înstrăinare. Oamenii îşi aminteau cât de bucuroşi fuseseră că războiul se terminase, că străzile erau reconstruite. Până să se dezmeticească, totul era însă vândut, banii împrumutaţi construiseră averi private, pe care le plăteau tocmai cei cărora li se interzicea accesul în spaţiile noilor îmbogăţiţi.

Libanezii n-au mai vrut să înghită a doua oară aceeaşi escrocherie. Iar guvernul a trebuit să se resemneze. În paralel, Mişcarea Hizballah a început reconstrucţia, piatră cu piatră, cămin cu cămin. Familiile afectate de bombardamente primeau 12.000 USD pentru cheltuielile anului următor, adică de patru ori mai mult decât dăduse guvernul american refugiaţilor din New Orleans după uraganul Katrina, după cum remarcau ziariştii Ana Nogueira şi Saseen Kawzally. Versiunea adoptată de această forţă politică n-a vizat construirea de hoteluri de cinci stele, ca în Kabul, nici de piscine olimpice pentru poliţişti, ca în Iraq. S-a evitat experienţa negativă a supravieţuitorilor din Sri Lanka, din ajutoarele cărora s-au construit hoteluri pe plajă. S-a angajat mâna de lucru locală, nu ca în Iraq, unde “reconstrucţia” s-a făcut cu muncitori străini, într-o ţară în care şomajul atingea 70-80%.

America Latină s-a trezit şi ea din letargie. În noiembrie 2006, Rafael Correa, economist de stânga, îl învingea în alegerile din Ecuador pe Alvaro Noboa, unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară. Correa făcea apel în campanie la “depăşirea aberaţiilor neoliberalismului” şi i-a declarat pe funcţionarii Băncii Mondiale persona non grata în ţara lui. În Bolivia, preşedintele Evo Morales naţionaliza resursele de gaze naturale de la multinaţionalele “jefuitoare”. Chile şi Argentina sunt conduse de politicieni care declară public că sunt împotriva experimentelor Şcolii din Chicago făcute în ţările lor. Atât preşedintele chilian, Michelle Bachelet, cât şi cel argentinian, Néstor Kirchner, au fost încarceraţi în perioada dictaturilor anterioare. Socialism?! Mai putem gândi astăzi în termeni ideologici, păstrându-ne totuşi aderenţa la real? Ceea ce se construieşte acum în America Latină are puţine în comun cu doctrina socialistă. Mai puţină centralizare ca în anii ’60, mişcări mult mai greu de demolat dacă sunt decapitaţi câţiva lideri. Ruperea legăturilor la nivelul teoriilor economice cu SUA atunci când Venezuela, Costa Rica, Argentina şi Uruguay au anunţat că refuză să mai trimită studenţi la School of America. Mai radical decât toţi, Rafael Correa a refuzat să reînnoiască înţelegerea pentru găzduirea celei mai mari baze militare americane din America de Sud.

Ceva extrem de neplăcut pentru Friedman, dar şi pentru Stalin, pare să se întâmple. În Brazilia, un milion şi jumătate dintre foştii fermieri care trăiau în gunoaie la marginea oraşelor au cerut pământ neutilizat, pentru a-şi relua viaţa de dinainte. În Argentina, două sute de fabrici în faliment au fost resuscitate de muncitori, care le-au transformat în cooperative de proprietari. Hugo Chávez a făcut din dezvoltarea cooperativelor în Venezuela o prioritate. În paralel, în Statele Unite, giganticul Halliburton, după ce a tratat guvernul SUA drept bancomat personal, câştigând numai din războiul din Iraq peste 20 de miliarde USD, refuzând să angajeze lucrători din Iraq, îşi exprima recunoştinţa faţă de plătitorul de taxe american mutându-şi cartierul general în Dubai. Respingând visul nord-american al unei zone comerciale libere din Alaska în Terra del Fuego, Bolivia a propus Alternativa Boliviană pentru Americi (ALBA), bazată pe barter, în care fiecare ţară propune ceea ce produce mai bine, în schimbul a ceea ce are nevoie, independent de preţurile pieţei globale. În loc să lase ca acestea să fie decise de traderii din New York şi Londra, sud-americani preferă să le stabilească ei înşişi. FMI, puterea supremă în anii ’90, începe să nu mai aibă ce căuta pe continent. În 2005, portofoliul sudamerican se ridica la 80% din împrumuturile organismului internaţional – în 2007, doar 1%. Beneficiind din veniturile aduse de petrol, Venezuela a început să acorde împrumuturi ţărilor în curs de dezvoltare. Înconjurată de ape financiare tulburi, America Latină construieşte o zonă de relativ calm economic şi predictibilitate, adică ceva ce globalizarea consideră că ar fi imposibil.

După cum spunea, Milton Friedman a murit, ducând cu el în mormânt o ideologie care s-a străduit din greu să ascundă un secret murdar: nu fusese niciodată, nicăieri, votată. Deşi afirma cu tărie că democraţia şi piaţa liberă merg mână în mână, avea nevoie disperată să-i elimine pe toţi cei care credeau că peştii din acvariu nu pot înota în acelaşi loc cu rechinii şi balenele. Cu o ipocrizie grosonală, “omul de ştiinţă” care a conceput-o s-a deplasat personal pentru a da lecţii de economie criminalilor din lumea întreagă (Augusto Pinochet şi Deng Xiaoping sunt cele mai notabile nume), susţinând ulterior că nu există nicio legătură între ideile sale şi masacrele şi tortura comise în văzul lumii. Astăzi, unii dintre elevii lui Friedman fac obiectul acuzaţiilor de genocid şi compar pe banca acuzaţilor în ţările în care şi-au exercitat activitatea politică. Concitadinul lui, gangsterul Al Capone, se face vinovat de câteva asasinate comise cu sânge rece. Profesorul universitar Milton Friedman dă socoteală Justiţiei Divine pentru sute şi sute de mii de morţi şi dispăruţi, zeci de milioane de flămânzi, chinuiţi şi dezmoşteniţi din lumea întreagă. Preţul îngrozitor pentru nişte construcţii mentale care nu s-au dovedit niciodată eficace când au fost puse în practică, îmbogăţind astronomic doar câţiva deja superbogaţi. Dacă m-ar întreba cineva vreodată pe cine prefer dintre cei doi, optez fără regret pentru Capone. A fost mult mai puţin periculos decât un profesor de economie, şi atunci când a promis însetaţilor rachiu, s-a ţinut de cuvânt!

Doctrina socului (Documentar, partea intai)

Doctrina socului (Documentar, partea a doua)

Nota noastra:

Doctrina socului, dupa cum releva excelenta recenzie de mai sus si documentarul video, prezinta foarte clar patternul de propaganda si actiune al neoliberalismului care a inspirat si inspira politicile SUA, FMI, Banca Mondiala, Uniunea Europeana, mai nou

Totusi se cuvin aduse cateva precizari:

– doctrina socului nu e o doctrina propriu-zis, ci este o idee: socul, dezastrul, criza sunt, de fapt, OPORTUNITATI si chiar METODE de actiune, mijloace folosite in vederea unui SCOP; cel mai adesea, socul e menit sa distruga vechea ordine a lucrurilor si sa instaureze una noua.

– aceasta idee nu este nicidecum doar de apanajul neoliberalismului. Ea se regaseste in toate programele, filosofiile si ideologiile politice ale modernitatii revolutionar-utopice;

– se regaseste, de pilda, in ideile pasoptistilor romani. Nicolae Balcescu spunea: “cu cat este mai rau, cu atat este mai bine”, sensul fiind ca dezastrul social sau politic, haosul, reprezinta momente bune pentru gruparea masonica de revolutionari din care facea parte pentru a dobandi puterea statala. Asadar, regasim doctrina socului la pasoptistii nationalisti.

– fara indoiala, cel mai clar exemplu de “doctrina a socului” regasim la revolutionarii anarhici, nihilisti, comunisti si bolsevici, care se origineaza in jacobinismul revolutiei franceze – partea cu Teroarea si Ghilotina. Programul comunist, in sine, este de restructurare profunda a societatii, de rascolire pana in strafundurile straturilor sociale, pentru a distruge tot ce avea propriu si pentru a instaura propria ordine. Restructurare a societatii prin: teroare, uciderea unor categorii intregi sociale (intelectuali, burghezi, mosieri, chiaburi etc.); inchiderea in lagare si inchisori, reeducarea; distrugerea vechilor reguli sociale si morale si instaurarea altora noi, razboi etc.

– doctrina a socului gasim, evident, si la nazism si fascism. Acelasi modus operandi ca la bolsevici: daramarea unei ordini vechi pentru instaurarea uneia noi, prin reinventarea totala a societatii, prin exterminari, teroare, razboi etc.

– toate gruparile de mai sus au reusit sa controleze situatia si sa ajunga la putere in urma unei crize, in momente de mare instabilitate sociala si politica, de mare nesiguranta; ideologia lor a parut ca salvatoare, programul de actiune ca necesar; mentinerea la putere s-a reusit, in cazul maximal al regimurilor de tip totalitar, prin intretinerea unei crize continue: revolutia perpetua, prin care zeci de milioane au fost ucisi. In cazul regimurilor “soft”, prin reforma perpetua, in urma carora oamenii au fost scosi din vechile lor randuieli si transformati in forta de munca ieftina, platitori de taxe si de credite pentru stat si banci.

Cui apartine insa ideea de a provoca si de a profita de criza? Este o idee luciferica, de sorginte masonica.

Se mai cuvin a fi facute cateva precizari:

Neoliberalismul este o ideologie si o teorie economica. In calitatea sa de ideologie, e pura fictiune: vorbeste despre piata libera, privatizare, competitie etc. In realitate, in timpul nostru, asa ceva nu mai exista. Sistemul in care traim este unul de stranse conexiuni intre stat si corporatii private, intre stat si diferite complexe de putere: complexul bancar, industrial, militar etc. Aceste complexe actioneaza, in directiile majore, in functie de  de strategiile discutate in cercurile “think-tankurilor” de tip Bilderberg sau Comisia Trilaterala, de pilda.

Problema este ca, asa cum vizibil reiese din documentar, problema “doctrinei socului” este atribuita doar neoliberalilor. Socialistii, sau tabara cu Keynes in loc de Hayek/Friedman, cu programele de tip New Deal, de la Roosevelt pana la Obama, sunt the good guys. Ceea ce nu e deloc cazul. Si socialistii au EXACT aceeasi “doctrina”: programele lor de nationalizare/centralizare/planificare a economiei nu pot fi impuse decat in urma unei crize si decat perpetuand un soc al schimbarii sociale. Sigur, aceste programe sunt facute nu in numele pietei libere, ci in numele justitiei sociale, insa ele contribuie la instaurarea aceluiasi Leviathan care ne guverneaza totalitar vietile, eventual intr-o varianta mai soft, a la Huxley (pentru regiunile bogate ale lumii, caci pentru regiunile sarace socialismul tot sarac este).

Cel mai bun lucru pe care avem sa il facem este sa renuntam la gandirea ideologica. Piata libera, justitia sociala, initiativa privata, privatizarea, drepturile sociale, sunt toate un bla-bla in spatele caruia se ascund strategii de putere. Important nu este doar mijlocul folosit de aceste strategii, ci SCOPUL.

In prezent, in urma aplicarii neoliberalismului feroce, a venit, pare-se, randul socialismului sa urce la putere. Acesta este insotit si de o puternica ideologie a corectitudinii politice si a promovarii homosexualitatii si avortului. Pare ca omenirea e condamnata intre colonialism abject, exploatare, criza, alarmism, supraveghere biometrica, si colectivizari ale problemelor economice si sociale insotite de drepturi pentru gay.

[Evident, schematizam si simplificam mult si NU ne referim la politicile publice sau la deciziile care s-ar impune obiectiv, care uneori pot fi de inspiratie liberala, socialista, nationalist-economica, in functie de context si utilitate.]

In realitate, spatiul de manevra atat pentru strategiile de putere neoliberale cat si pentru cele socialiste se ingusteaza tot mai mult. Ceea ce inseamna ca lumea va parea a fi fara alternativa si ca cere o resetare generala, totala. Un ultim soc pentru o solutie finala: tiranul iluminat.

Legaturi:


Categorii

Acordul cu FMI, Corporatism, Criza mondiala, Documentare/ Reportaje, Masonerie, Noua ordine mondiala, guvern mondial (Pasi catre Antihrist?), Opinii, analize, Razboiul impotriva populatiei, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

78 Commentarii la “DOCTRINA SOCULUI: documentar VIDEO. De ce NEOLIBERALISMUL si SOCIALISMUL sunt doua fete ale aceleiasi FILOSOFII MASONICE

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Alin 7

    “Romania ar fi altfel numai daca EU as rabda si m-as lupta sa fiu altfel.”

    Frumos!

  2. Parintii de Pateric nu au plecat spre “alte locuri” din acelasi motiv cu care pleaca romanii peste hotare. Ei nu cautau bunastare materiala ci pacea inimii.

    De retinut un fapt care se intampla cu romanii plecati (in America, spre ex.). Se americanizeaza ei, mai degraba, nicidecum nu – romanizeaza – locul acela.

  3. @Elena Grancea

    “Parintii de Pateric nu au plecat spre “alte locuri” din acelasi motiv cu care pleaca romanii peste hotare. Ei nu cautau bunastare materiala ci pacea inimii.”

    Crezi ca zecile de mii de crestini, mireni sau preoti, printre care parintele Calciu Dumitreasa, de exemplu, au plecat din tara pentru bunastarea materiala ?

    Eu sunt plecate de 15 ani si nu am plecat pentru bunastarea materiala, caci cu meseria mea (economist) m-as fi putut “descurca”, parca asa se zice in Romania, foarte bine si acolo.
    Eu am plecat, si cei din generatia mea, pentru ca nu am inteles sa accept si sa ma adaptez “sistemului” securisto-comunist, pe care l-am fi dorit disparut, dupa ’89 !

    Aveti multe idei preconcepute despre romanii plecati, sau ma rog generalizati….

    Cat priveste exemplul pe care l-am dat cu parintii din Pateric, nu l-am dat in sensul in care il comentati aici, ci pentru a arata ca nu conteaza locul in care traiesti din moment ce traiesti orotodox.

    Ce parere aveti atunci despre bisericile si manastirile ortodoxe din occident ? Ori fi toti plecati dupa bunastare ? Nu folosesc la nimic acolo unde se afla ?

    Mie una mi-a facut foarte bine plecarea pentru ca tocmai faptul de a fi printre straini m-a invatat ce inseamna umilinta, izolarea, rabdarea, dar si dragostea de aproapele, de dusmani…

    Parerea mea este ca ar trebui sa manifestam mai multa iubiren intelegere unii fata de altii… 🙂

  4. @Ana
    “Cred ca asta e singurul dor pe care-l avem noi romanii. Nu-l contientizam, insa singurul dor e legat de ortodoxie. Acasa in Romania inseamna ortodoxie. ”

    Surioara, nu stiu unde traiesti, dar personal nu simt dorul dupa ortodoxie din simplul motiv ca sunt foarte angrenata in viata ortodoxiei din Franta :-).

    Sigur ca exista nostalgii in legatura cu Romania, cu copilaria, cu familia, din pacate nu am nostalgii in legatura cu societatea romaneasca.
    In privinta bisericii, eu numai de cand asist la Sfanta Liturghie in bisericile ortodoxe din occident (romana sau rusa) am inteles liturghia. In Romania, la Bucuresti unde am trait eu, nu prea puteam sa o ascult din cauza clevetilii in biserica, aveai mereu in jurul vreo 5-10 persoane care veneau la biserica ca sa faca conversatie…Motiv pentru care nu ramaneam niciodata sa ascult macar LIturghia integral…De cand sunt in Franta viata mea ortodoxa s-a apropiat mult mai mult de ceea ce ar trebui sa fie viata unui crestin ortodox…
    In Romania nu mai ieseam din petreceri, din cantari lumesti, din tendinta le clevetire…Aici asa m-am linistit ca nu am cu cine sa fac chefuri d’alea de’ale noastre, francezii si romanii pe care-i frecventez eu sunt potoliti, discreti, toti sunt ortodocsi….

    Sfinte moaste exista si in occident, unele locale (venerate si de noi fiindca sunt martiri din primele secole ale crestinismului), altele de la sfinti din est (furate la Cruciada din 1024 de catre papistasi), ca de exemplu Capul Sfantului Ioan Botezatorul care se afla la Catedrala din Amiens, o bucata din Crucea Mantuitorului care se afla la o mica biserica din Belgia, moastele Sfantului Casian in sudul Frantei si multe altele, catolicii nu le mai venereaza dar ele exista…

    Depinde de experientele fiecaruia, sora

    Dar daca intr-adevar suferi foarte tare acolo unde esti, daca nu ai acces la biserica ortodoxa, desigur ca ar fi mult mai bine sa te intorci in tara.

    Domnul sa te aiba in paza !

  5. Parintele Calciu Dumitreasa a fost persecutat politic.
    Si-apoi, parintele Calciu Dumitreasa isi doarme somnul de veci – AICI – in Tara MAMA. Dorinta sa – sfanta!

    Despre Bisericile ortodoxe din Vest… din momentul in care nu predica Ortodoxia curata si sunt receptive la aggiornamentele contemporane si invataturile nesmerite, eretice – chiar, ce parere sa am…

    “Mie una mi-a facut foarte bine plecarea pentru ca tocmai faptul de a fi printre straini m-a invatat ce inseamna umilinta, izolarea, rabdarea, dar si dragostea de aproapele, de dusmani…”

    Sa nu cumva sa te inseli, cumva de-a…dreapta!
    Ramai – acolo – caci AICI este nevoie de cei ce traiesc si simt – ROMANESTE!

    “Pe-un picior de Plai/ Pe-o Gura de Rai…”

    Subiect inchis!

  6. @Elena Grancea, Hrisanti:

    Va rugam sa incheiati discutia caci nu duce nicaieri. Hrisanti este doar una din multii cititori romani din diaspora care citesc acest site. Ce ar fi daca fiecare din acestia ar justifica mereu si mereu plecarea si ar demonstra mereu si mereu ca societatea romaneasca e putreda?

    Pe de alta parte, cum reusim noi, cei din tara, sa fim atat de siguri pe noi insine cand il desfiintam pe celalalt, cand stim sigur de ce a plecat din tara si ca ortodoxia pe care o traieste ar fi mai putin adevarata ca a noastra?

    Fiecare sa judece in dreptul sau cat de roman si ortodox este, fie in diaspora, fie in tara.

  7. Admin,

    Sunteti cam “iute la manie”, replicile voastre o spun.

    Ramaneti cu bine!

    Eu – mai departe – imi apar “saracia si nevoile si NEAMUL…”.

  8. @Elena:

    Atunci ar trebui sa ne intelegeti mai bine. Probabil semanam pe undeva. 🙂 Ne-ar intrista sa va aparati in alte parti saracia si nevoile si neamul, un citat pe care noi insine il indragim si il citam de atatea ori… sau sa intelegeti ca tinem partea ”strainatatii”.

  9. Doamnelor!

    Eu vreau sa vad in continuare AICI, pe site…si pe Hrisanti si Elena Grancea!
    Nu trebuie sa existe motiv de suparare!
    V-ati incrucisat sabiile intr-un razboi INTRU CUVANT care mi-a mers la inima! 🙂 Recunosc ca mi-a placut mai mult de Elena Grancea in duelul asta verbal (poate pentru ca sunt in asentimentul a ceea ce-a scris/comentat), dar nu asta conteaza, acum!
    Oricum!
    Fiecare are logica si sentimentele ei…inclusiv dreptatea ei fiindca se bazeaza pe o anumita experienta de viata care atenueaza sau amplifica DORUL de tara si, implicit intentia de a te intoarce sau NU …

    La Hrisanti am inteles ce a vrut sa spuna facand referire la starea de comfort intelectual vis/a/vis de cumsecadenia ortodocsilor din preajma ei (francezi si/sau romani) si cred (aproape sigur) ca doreste sa ramana acolo pentru ca IN PRIMUL RAND, apreciaza civilizatia si regulile de bun/simt care la noi nu se mai vad si nici nu sunt AMENDATE; ca, acolo deriva dintr-un auto-control exercitat de generatii (probabil determinat de aplicarea legilor si taxat dur atunci cand era pe cale de disparitie) este iarasi, o realitate; iar invocarea exilului Pr.Calciu Dumitreasa a fost/este pentru Hrisanti una din proptelele care o ajuta mental sa reziste acolo dorului de tara.

    La Elena mi-a placut ca a sesizat foarte bine cre(s)tinismul lax si amestecat din ‘afara’:”Despre Bisericile ortodoxe din Vest… din momentul in care nu predica Ortodoxia curata si sunt receptive la aggiornamentele contemporane si invataturile nesmerite, eretice – chiar, ce parere sa am…” ; in privinta Pr.CAlciu Dumitreasa a vrut sa-i arate Hrisantei ca, asa cum NUMAI o mama ai, cele vitrege – indiferent cat de frumoase, destepte sau bogate sunt – tot la mama ta biologica tragi, alergand in bratele ei (pentru a i te plange de greutatile vietii) iar la sfarsit, sa-ti odihnesti capul obosit in poala ei…

    Asa ca, nu plecati doamnelor! Eu v-am inteles pe-amandoua!

  10. Si totusi,doamna Hrisanti isi cam tradeaza anumite `pareri` tocmai prin frecventa aparitiei pe acest site roman ortodox 😀 Sau poate ca exista unul ,sau mai multe,en francais,pe care le viziteaza in (cel putin)aceiasi masura si face o treaba la fel sau mai buna chiar.Dumneavoastra,intr-adevar,va aflati intr-o situatie cumva fara iesire,avind in vedere contextul personal(e o idee doar)dar atentie la felul(inutil)in care va construiti `alibiul`(sau,mai bine,alifia).Mie mi se pare ca,in esenta,va contraziceti destul de tare,doamna.Ma iertati,nu am nimic cu dvs. desi pozitiile dvs. `batzoase`,uneori,recunosc,m-au iritat dar stiu ca asta tine(in mare masura)de propria-mi slabiciune.

  11. Eu zic sa ne intoarcem la subiectul articolului, pe care eu l-am descoperit abia acum: nu credeti ca poporului roman tocmai i se administreaza un astfel de soc descris in articol? Ma gandesc la politica basista care a vandut tot si la insistenta noilor guvernanti de a incepe exploatarea miniera de la Rosia Montana, ca sa nu mai vorbesc despre gazele de sist de la Barlad si Cuprumin Baia Mare. Cred ca Basescu e un fel de Pinochet. Stau si ma gandesc de unde vom scoate si noi o personalitate ca cea a lui Korrea sau cat va trebui sa suferim pana sa ne revenim ca popoarele din America Latina si sa intelegem ca trebuie rupte, terminate relatiile cu FMI si Banca Mondiala. Presupun ca pentru noi va fi mai greu, intrucat avem ca vataf Banca Europeana, care nu ne va intreba cum inotam, ci ne-a si pus langa rechini…Parca Procesul lui Kafka s-a intins la scara nationala… Numai Bunul Dumnezeu ne mai poate scapa,chiar daca eu, in neputinta mea nu vad cum. Poate pentru ca mi-am pierdut rabdarea.

  12. M-ati ciuruit ! 🙂

    Domnul sa va aiba in paza !

  13. @ Magda
    “La Elena mi-a placut ca a sesizat foarte bine cre(s)tinismul lax si amestecat din ‘afara’”

    ??

  14. @hypatia

    Cred ca toata lumea de pe-aici a realizat NU SOCUL ci, socurile la care este supus poporul asta (blestemat – zic eu, plina de obida!);

    -i se administreaza in doze accelerate agresiv din zi in zi, de catre (auto)guvernanti (fie dintre cei ‘la putere’ fin din ‘opozitie’)dupa ce ne-au testat (in prealabil) gradul de rezistenta (20 si ceva de ani) strangand cureaua (noastra, bineinteles!) nu inainte de a favoriza depopularea Romaniei, incurajand exportul de inteligenta si mana de lucru ‘in afara’;

    -pai! Daca sistemul sanitar este la pamant, agricultura la fel, economia la fel, invatamantul iar justitia, politia si altele ‘merg’ cum merg DOAR pe hartie (ca sistem) in rest – totul e ros de interese de grup si/sau partid in care, jocul de interese favorizeaza nedreptati strigatoare la Cer!

    Si-acum vin cu intrebarea (mai mult retorica) CINE sa iasa fratilor in strada?!
    Batranii pensionari (majoritari)?!
    Copiii?!
    Maturii?!
    Pai cei care sunt maturi tac chitic si stau in banca lor potrivit lui “ciocu’mic si joc de glezne” daca nu vrei – pe praful asta vanturat de ‘criza’ – sa zbori AFARA!

    Eu am zis ca, asa putini cum suntem – fiecare la locul lui de munca – sa taxeze pornind de la seful de compartiment/serviciu/director/director general/presedinte de institutie orice abuz in functie sau serviciu…DAR, pentru asta trebuie UNIRE! Ceea ce lipseste romanilor (tot din pricina de interese – sac!);

    Privind din punct de vedere duhovnicesc – cred ca Dumnezeu, pentru pacatele noastre ne lasa in mana unui duh de neputinta lasand sa ne incalece nenorocitii astia din ce in ce mai mult si mai tare, prinzandu-ne cu garda jos si fara forta, pentru cei care sunte dispusi si vor sa reactioneze!

    Si, pentru ca este o asa mare sarbatoare, spune un Sf.Parinte (citat aici pe site) ca, sa nu ne amagim ca o sa ne fie bine noua (romanilor si – in general – ortodocsilor) DACA nu mai intai ne tratam de pacatele care ne stapanesc (in special de desfranare si avort)- altminteri – nu va cobora Harul Sf.Duh…deci, binecuvantarea Lui peste noi, toti!

  15. @Magda

    Chiar mi-as dori un raspuns din partea ta in legatura cu, te citez : “cre(s)tinismul din afara… (desigur referindu-te la crestinismul ortodox din diaspora, care era in discutie) !
    Nu mai spun ca a spune cre(s)tinism, chiar si daca te referi la eretici nu este in regula, si este o formula utilizata ce anti-crestini (crestinsim = cretinism…)
    Dar a fi de acord cu un mesaj care spune ca ortodoxia din vest poate fi considerata “eretica” (asa spunea Elena), cred ca merita o explicatie, nu ?
    Altfel fiecare putem arunca cu vorbele…

  16. @ovidiu

    “Ma iertati,nu am nimic cu dvs. desi pozitiile dvs. `batzoase`,uneori,recunosc,m-au iritat dar stiu ca asta tine(in mare masura)de propria-mi slabiciune.”

    Nu aveti de ce sa va cereti iertare, eu va rog sa ma iertati daca v-am iritat !

    Domnul sa ne intareasca pe toti !

  17. @Hrisanti:”Nu aveti de ce sa va cereti iertare, eu va rog sa ma iertati daca v-am iritat !

    Domnul sa ne intareasca pe toti !”-IDEM!

  18. Pingback: CONSPIRATIA EURO, cea mai ampla din istorie? Cum au ajuns STATELE UNITE ALE EUROPEI “SINGURA ALTERNATIVA” - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  19. Pingback: INCEPUTUL NEOLIBERALISMULUI IN ROMANIA. Desecretizarea scrisorii din 1990 a guvernatorului BNR Mugur Isarescu catre FEDERAL RESERVE (SUA) - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  20. Pingback: Barroso catre Ponta: REFORMA SANATATII E CRUCIALA. “Legea sanatatii”, ANTISOCIALA si EXPERIMENTALA si in varianta guvernului USL. CE URMARESC STAPANII ROMANIEI? - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  21. Pingback: LIMBAJUL ORWELLIAN AL NOII ORDINI MONDIALE: jefuirea se numeste “austeritate”, dominarea colonialista “reforme structurale” - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  22. Pingback: MIRCEA PLATON vs "IDEOLOGUL DREPTEI" basiste. Articol devastator despre CINISMUL, COLONIALISMUL SI AUTORITARISMUL INTELECTUALILOR NEOLIBERALI - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  23. Pingback: "Aparatorul saracilor" sau PAPA WASHINGTONULUI? Rolul controversat al actualului Papa FRANCISC I in legitimarea JUNTEI MILITARE OPRESIVE impuse de CIA in Argentina - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  24. Pingback: Ahriepiscopul Ciprului, Hristostom: TARA AR TREBUI SA IASA DIN ZONA EURO "DE INDATA CE AR PUTEA"/ Taxa pe depozite: EXPERIMENT PENTRU DECLANSAREA PANICII BANCARE? - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  25. Pingback: "Principiul puterii" - film documentar [VIDEO subtitrat si rezumat]. IMPERIUL AMERICAN SI SECOLUL FRICII - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  26. Pingback: Naomi Klein, autoarea cartii DOCTRINA SOCULUI, despre AUSTERITATEA "MONSTRUOASA" din Grecia - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  27. Pingback: “INDEPENDENTA ENERGETICA” NU E DECAT INROBIREA TOTALA. Cum sunt tamaiati Traian Basescu si Victor Ponta de aceleasi “THINK-TANKURI” NEOLIBERALE pentru ca au dat tara pe mana CORPORATIILOR - Recomandari
  28. Pingback: Cei patru calareti ai apocalipsei [FILM DOCUMENTAR - VIDEO]. CRIZA CAPITALISMULUI NEOLIBERAL SI O INTREBARE CAPITALA: CE URMEAZA, CE-I DE FACUT? - Recomandari
  29. Pingback: CORPORATOCRATIA. Cum sunt inrobite natiunile prin IMPRUMUTURI care le falimenteaza. Noul soldat: ASASINUL ECONOMIC, noile armate: FMI si BM [film documentar - VIDEO] - Recomandari
  30. Pingback: ORDINEA NEO-IMPERIALISTA. Agenda si articulatiile noului hegemon mondial. OAMENII DIN SPATELE CORTINEI - Recomandari
  31. Pingback: TRANSUMANISMUL – STRATEGIE DE DEPOPULARE? “Revolutia bionica” si noul mit al supraomului – acum “dezbatute” si in Romania - Recomandari
  32. Pingback: Reala mostenire negativa a “regimului Basescu”: POLITICA DEZASTRELOR SI A DISCORDIEI SOCIALE - Recomandari
  33. Pingback: 10 ZILE PANA LA RAZBOI [VIDEO]. Docudrama BBC despre MINCIUNILE care au dus la INVADAREA IRAKULUI in 2003 - Recomandari
  34. Pingback: SPRE O ECONOMIE DE RAZBOI? STATUL CAPTURAT, RISCUL DICTATURII si o ipoteza de lucru pentru cazurile MICROSOFT si EADS/ Ilie Serbanescu despre COALITIA IMPOTRIVA DEZVOLTARII ROMANIEI - Recomandari
  35. Pingback: CREAREA HAOSULUI, NU OBTINEREA VICTORIEI – este strategia SUA | Cuvântul Ortodox
  36. Pingback: PLANUL PENTRU O NOUA ORDINE MONDIALA prin strategia ”HAOSULUI CONSTRUCTIV”. Imperativul energetic si subminarea suveranitatilor nationale. CE CAUTA AMERICANUL IN SIRIA? | Cuvântul Ortodox
  37. Pingback: Avocatul Gheorghe Piperea despre LUMEA CREATORILOR DE HAOS. “Cei de la baza piramidei trebuie controlaţi, iar dacă războiul permanent este bun pentru asta, atunci va fi război. Şi haos” | Cuvântul Ortodox
  38. Pingback: IN INTERIORUL GUVERNULUI INVIZIBIL: RAZBOIUL, PROPAGANDA, CLINTON SI TRUMP: “Trump este detestat de catre cei in pozitii de putere in SUA din motive care nu au nimic de-a face cu opiniile si comportamentul sau respingator” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare