DOCTRINA SOCULUI: documentar VIDEO. De ce NEOLIBERALISMUL si SOCIALISMUL sunt doua fete ale aceleiasi FILOSOFII MASONICE

1-06-2012 16 minute Sublinieri

[Radu Iliescu] Recenzie. Doctrina şocului.

Motto: Doar o criză – actuală sau în perspectivă – produce schimbarea reală. Atunci când se produc crizele, acţiunile care sunt întreprinse depind de ideile aflate în circulaţie. Aceasta, cred, este funcţia noastră de bază: să dezvoltăm alternative pentru politicile existente, să le menţinem în viaţă şi disponibile până când ceea ce este politic imposibil devine politic inevitabil.” (Milton Friedman, economist)

Motto:Guverne şi popoare ţipând de durere sunt forţate să îngenuncheze în faţa noastră, frânte, terorizate şi dezintegrate, cerşind o fărâmă de echitate şi de decenţă din partea noastră. Dar noi le râdem cu cruzime în faţă, şi tortura continuă nedomolită.)(Davison Budhoo, senior economist la FMI în anii ’80, însărcinat cu programele de ajustare structurală în America Latină şi Africa)

Cartea autoarei americane Naomi Klein este premeditată să ne scoată din albia preocupărilor mărunte care ne sufocă multe, dacă nu toate ceasurile zilei. Citind-o, undeva pe la pagina 200, i-am scris succint unui bun prieten: “e o lectură îngrozitoare”. Acum că am închis volumul, continui să subscriu afirmaţiei de atunci. Doctrina şocului… ni se impune în primul rând ca o carte de istorie contemporană, dens şi riguros documentată. Dar mai presus de sutele şi miile de detalii care ne sunt aduse la cunoştinţă, opera unei erudiţii deloc neglijabile, e analiza unei paradigme ale cărei coordonate ne apar ca fiind greu, dacă nu imposibil de refuzat. Este o lucrare, elaborată de o ziaristă, a cărei materie primă este presa de zi cu zi acumulată în ultimii vreo 50 de ani, o impresionantă cantitate de informaţie extrasă, cernută şi triturată cu grijă, într-un efort de punere în perspectivă demn de un istoric al mentalităţilor. Este un editorial de bună calitate, cel mai lung pe care l-am citit vreodată.

Cartea este o lectură care te umple de amărăciune, este de-a dreptul îngrozitoare. Dar o vom percepe ca pe o carte de istorie contemporană, dens și riguros documentată de către o ziaristă, a cărei materie primă este presa de zi cu zi acumulată în ultimii aproximativ 50 de ani. Este un editorial lung, de mare calitate, bazat pe o impresionantă cantitate de informație extrasă, selectată și studiată atent, într-un efort jurnalistic de-a dreptul impresionant. O lectură (despre lucruri) îngrozitoare, fireşte, cum ar putea fi altcumva o abordare a cinismului care se ascunde îndărătul celor mai multe dintre teoriile economice care ne sunt prezentate astăzi ca fiind tehnice, adică pur axiomatice, deasupra oricăror dezbateri şi dincolo de orice alternativă. Când am început-o, dacă aş fi fost întrebat, m-aş fi definit fără să clipesc din ochi ca fiind un om de dreapta. La capătul ei, am înţeles că binomul dreapta-stânga născut în zilele premergătoare revoluţiei franceze nu mai are azi niciun sens, afară doar dacă nu cumva am fi dispuşi să punem semnul egal între dreapta, pe de o parte, şi îmbogăţirea astronomică la scară planetară a unei mâini de oameni, cu preţul transformării a milioane şi milioane de alţi oameni în umanitate surplus.  (…)

Arme şi caviar

Principala teză a Doctrinei şocului este aceea că ceva fundamental s-a schimbat în ultimii ani, cu precădere de la căderea comunismului încoace. Ceva cu un impact atât de tulburător încât nu doar că merită să fie înţeles, chiar trebuie, în măsura în care virtual cel puţin, ne priveşte pe toţi şi pe fiecare în parte, poate chiar în termeni de supravieţuire personală. Dacă cineva m-ar întreba pe mine personal cât de profundă este această schimbare, aş spune că la fel de importantă ca şi trecerea de la matriarhat la patriarhat, în caz că aşa ceva a avut loc vreodată. Despre ce este vorba? Educaţia colectivă a impregnat sute de ani axioma următoare: prosperitatea există în vreme de pace, în timp ce războiul aduce cu sine foamete, epidemii, sărăcie şi distrugere. Comportamentul recent al unui indicator economic mititel pare însă să contrazică înţelepciunea popoarelor: numele său este guns-to-caviar index.

Calcularea acestuia se face în funcţie de vânzarea de avioane de luptă şi avioane destinate managerilor corporaţiilor internaţionale. Ideea e simplă: când merge războiul, afacerile scad. Şi invers. Aproape douăzeci de ani, guns-to-caviar index a validat ceea ce ştim cu toţii. Fireşte, a existat întotdeauna o mână de manageri care să profite de război în sine, dar a fost vorba despre o cantitate economic insignifiantă. Din 2003 însă, anul invadării Iraqului, acest indicator a fost dat peste cap: cheltuielile pentru avioanele militare şi avioanele de lux au crescut mână în mână. Dacă hermeneutica este corectă, instabilitatea globală nu aduce profit doar vânzătorilor de arme, ci şi altor sectoare economice: securitatea high-tech, construcţii, sănătatea privată, petrol, gaze. Iar interpretarea este cât se poate de corectă: astăzi bursele nu mai cad în timpul războaielor, ci cresc!

Cum este cu putinţă acest lucru? Printr-o transformare a cărei amplitudine ne scapă, dar care este echivalentul alunecării cu 1000 de km a unei plăci tectonice, cu şobolani cu tot. Să zicem că cineva, pornind de la ideea că sectorul privat este mai eficient şi mai rentabil decât sectorul public, ar ajunge la ideea că, în numele eficienţei şi al rentabilităţii, totul ar trebui privatizat. Totul. Nu doar autostrăzile, spitalele, şcolile, salubritatea, ci şi pompierii, poliţia, serviciile secrete, fiscul, armata. Sună ca un vis pueril, ducă-s-ar cu noaptea? Nu. E un coşmar. A fost deja experimentat în câteva locuri. Şi e în plină desfăşurare. Ce au în comun: Chile în timpul dictaturii lui Pinochet, Argentina în perioada juntei militare, Bolivia anilor ’80, Filipine în perioada lui Ferdinand Marcos, Uruguay în a lui Juan Maria Bordaberry, Polonia după ce Solidaritatea a câştigat alegerile, China din vremea Pieţei Tienanmen, Africa de Sud în anii preşedinţiei lui Nelson Mandela, Rusia lui Boris Elţîn, criza Tigrilor Asiatici (Thailanda, Indonezia, Malayezia şi Coreea de Sud), războiul din Iraq, tsunami din Sri Lanka şi uraganul Katrina în New Orleans? Un singur lucru: arme şi caviar.

Gangsteri şi economişti

Dacă oraşul american Chicago ar fi pus în situaţia de a delega unei personalităţi sarcina de a-l reprezenta în Istorie, cetăţenii lui ar fi pradă unei profunde dileme: Al Capone sau Milton Friedman? Primul a făcut avere vânzând alcool în anii prohibiţiei şi asasinând pe orice îi ameninţa afacerile. Al doilea a fost de departe mult mai periculos: era economist şi preda la universitate. Ca om de ştiinţă, considera că atunci când economia este distorsionată, trebuie să i se administreze în mod deliberat şocuri dureroase. Premiza teoriilor sale era aceea că “piaţa liberă” este un sistem perfect ştiinţific, unul în care indivizii, acţionând pentru satisfacerea dorinţelor lor egoiste, creează maximum de beneficiu pentru toţi. Ca şi marxiştii, Friedman şi ai lui au formulat nişte reguli stricte care trebuiau urmate : înainte de toate, guvernele trebuie să elimine toate regulile şi reglementările aflate în calea acumulării profitului. Apoi, trebuie să vândă tot ceea ce alcătuieste domeniul public pentru corporaţiile care pot scoate profit din ele. În cele din urmă, să taie dramatic cheltuielile pentru programe sociale.

Dereglementare, privatizare şi reducerea cheltuielilor. Taxele trebuie să dispară. Bogaţii şi săracii să fie impozitaţi cu acelaşi procent. Corporaţiile trebuie să-şi poată vinde produsele oriunde în lume, iar guvernele să nu facă nimic pentru a-şi proteja industriile locale. Toate preţurile, inclusiv cel pentru salarii, trebuie să fie determinate de piaţă. Fără salariu minim. Totul trebuie privatizat: sănătate, poştă, educaţie, pensii, parcuri naţionale. Acesta este, pe scurt, catehismul noii ideologii. Capitalism pur, fără sindicate, fără graniţe, concurenţă fără nicio regulă (era să uit: îmbogăţeşte-te sau mori încercând!). Nu trebuie să fii doctor în economie ca să-ţi dai seama că dogmele friedmanismului oscilează între războiul economic şi genocidul economic. Prin comparaţie, monopolul rachiului instaurat şi păstrat cu gloanţe de Al Capone era o adevărată operă de binefacere pentru gâtlejurile însetate.

Se pune întrebarea: dacă guvernul trebuie să renunţe la protejarea producătorilor autohtoni (dereglementând) şi la cea a cetăţenilor săi mai puţin avuţi (punând capăt programelor sociale), cu ce se mai ocupă după ce vinde pe câţiva creiţari bunurile naţionale? Cu semnatul hârtiilor. Un aparat de stat “performant”, adică redus la o mână de indivizi, ar trebui să se comporte în opinia lui Milton Friedman ca o curea de transmisie care să colecteze impozitele de la cetăţeni şi să le distribuie generos corporaţiilor. Fără licitaţii publice. Fără posibilitatea de a verifica, şi eventual de a le sancţiona pentru neîndeplinirea contractelor. Cu aceeaşi oameni şi în serviciul public, şi în asociaţiile acţionarilor, deci fără conflicte de interese. Statul retras cu totul din economie devine lacheul preaplecat al marilor corporaţii, şi kappo necruţător pentru cetăţenii săi. Într-un discurs, managerul unei mari corporaţii spunea: “Să nu credeţi că am ceva împotriva guvernului, că aş vrea cumva să dispară. Realitatea e că doresc doar să fie atât de mic încât să-l putem duce într-o cadă şi să-l înecăm.” Un guvern atât de mic, făcea baie-ntr-un ibric…

Tortura în masă

Timp de mai mult de trei decade, Friedman şi admiratorii lui au perfectat următoarea strategie : aşteptarea crizelor majore, apoi vânzarea bucată cu bucată a statelor către jucătorii economici privaţi în timp ce cetăţenii încă nu şi-au revenit din şoc, transformând apoi “reformele” în ceva permanent. În cazul războiului din Iraq, a tsunamiului din Sri Lanka şi a uraganului din New Orleans, procesul numit “reconstrucţie” a început prin desăvârşirea dezastrului original prin ştergerea a tot ceea ce mai rămăsese din sfera publică şi comunităţile organice, trecându-se apoi la înlocuirea acestora cu un fel de nou-ierusalim-al-corporaţiilor, toate acestea înainte ca victimele războiului sau ale dezastrului natural să fie capabile să se organizeze şi să apere ceea ce le aparţine. Conform ziaristei Naomi Klein, doctrina şocului reia la scară mare ceea ce face tortura în timpul interogatoriilor CIA. Are loc “ştergerea structurilor mentale”, pentru ca prizonierul/societatea să ajungă la tabula rasa. Torţionarii îşi îndeplinesc scopul atacând creierul cu tot ceea ce interferează cu funcţionarea sa normală. În ţările Americii Latine s-au organizat lovituri de stat, au fost răpiţi, torturaţi şi au dispărut zeci de mii de oameni, s-a tras discreţionar în manifestanţii paşnici. În Rusia, Boris Elţîn a înconjurat clădirea Parlamentului cu armata şi a incendiat-o cu obuze şi focuri de mitralieră. În Iraq, toţi angajaţii la stat (armata, doctorii şi asistentele, profesorii, poliţiştii) au fost concediaţi peste noapte prin decretul lui Paul Bremer, sub pretextul de-Baath-ificării. Deng Xiaoping a omorât în Piaţa Tienanmen câteva mii de manifestanţi paşnici, rănind alte zeci de mii.

A existat o armonie între “piaţa liberă” şi teroarea în masă. Dictatura lui Augusto Pinochet, prima asumare politică a teoriilor Şcolii din Chicago, s-a soldat cu 3.200 de persoane dispărute sau executate, cu cel puţin 80.000 de oameni încarceraţi, cu peste 200.000 de refugiaţi politic. Economia chiliană s-a contractat cu 15%, iar şomajul, care era de 3% sub preşedintele Salvator Allende, a urcat la 20%. În 1982, în ciuda aderenţei stricte la doctrina lui Milton Friedman, economia chiliană ajunsese la explozia datoriei externe, hiperinflaţie şi şomaj de 30%. Se pare că singurul lucru care a salvat Chile de la colaps a fost faptul că dictatorul n-a îndrăznit niciodată să privatizeze minele de cupru Coldeco, care generează singure 85% din veniturile guvernamentale. Ani mai târziu, în Iraq, ocupanţii americani au confiscat pur şi simplu petrolul, care produce aproape 90% din veniturile guvernului, în favoarea companiilor americane, condamnându-i pe indigeni la sărăcie perpetuă. Numărul exact al celor omorâţi pentru impunerea neoliberalismului în America Latină n-a fost niciodată calculat, undeva între 100.000 şi 150.000. Vasta lor majoritate nu erau membri ai grupurilor armate, ci activişti non-violenţi din fabrici, ferme, universităţi. Erau economişti, artişti, psihologi şi lideri de sindicat. Pe scurt, oricine reprezenta o viziune asupra societăţii construită pe altceva decât profitul pur.

În Bolivia, în urma aplicării terapiei de şoc, numărul celor care mai plăteau contribuţii la protecţia socială a scăzut între 1983 şi 1988 la 61%. Dar, aşa cum spunea un reprezentant al unei uniuni a ţăranilor: “statisticile guvernamentale nu reflectă numărul celor forţaţi să trăiască în corturi; zecile de mii de copii malnutriţi care primesc doar o bucată de pâine şi o cană de ceai maté pe zi, miile de campesinos care vin în capitală căutând de lucru şi sfârşesc prin a cerşi pe stradă.” În Polonia, terapia de şoc a dus la scăderea cu 30% a producţiei industriale în primii 2 ani ai reformei. Şomajul a crescut vertiginos, ajungând la 25% în anumite zone. Chiar şi atunci când economia a reînceput să meargă, şomajul a rămas cronic (conform statisticilor Băncii Mondiale, Polonia are acum o rată a şomajului de 20%). Pentru a impune terapia stil Chicago în Rusia, preşedintele Boris Elţîn a dizolvat corpul legislativ, a suspendat Curtea Constituţională (creată de Mihail Gorbaciov), precum şi constituţia, a trimis tancurile să patruleze pe străzi, a impus cenzura presei. În 1989, 2 milioane de ruşi trăiau sub pragul de sărăcie, cu mai puţin de 4 dolari pe zi. La jumătatea anilor ’90, după ce terapia de şoc îşi administrase “medicamentul amar”, 74 milioane de oameni trăiau sub pragul de sărăcie, conform statisticilor Băncii Mondiale. Dintre aceştia, 37 de milioane trăiau într-o sărăcie considerată “disperată”.

Ce înseamnă să permiţi libera circulaţie a capitalurilor ? Înseamnă să te expui dezastrului care a lovit Tigrii Asiatici. În anii ’90, aceste ţări ofereau imaginea unui miracol economic care nu avea nimic în comun cu teoriile economiştilor din Chicago. Riguros protejat, capitalul autohton rodise. Au făcut însă greşeala de a permite accesul investitorilor străini pe pieţele de capital. A fost de ajuns un zvon la bursa de valori, unul singur : că Thailanda nu are suficiente devize liber convertibile ca să-şi protejeze moneda naţională. Investitorii occidentali au început să-şi retragă fondurile, vânzând haotic. Pentru că nu făceau diferenţe între ţările asiatice, nebunia s-a amplificat: au urmat Indonezia, Malayezia, Filipine şi Coreea de Sud. Situaţia s-ar fi putut redresa prin acordarea unui împrumut extern, numai că organismele internaţionale au ieşit înainte cu un mesaj comun: Nu ajutaţi Asia!Catastrofa apăruse în ochii americanilor ca o oportunitate deghizată.

Ce aveau în comun Tigrii Asiatici, în afara vitezei ameţitoare cu care se dezvoltaseră? Refuzul “pieţei libere”, materializat prin legi severe care restricţionau globalizarea. Străinii nu aveau voie să cumpere pământ şi firmele autohtone. Statul juca un rol semnificativ în economie, păstrând monopolul sectoarelor-cheie. Multe dintre importurile provenind din Japonia, Europa sau SUA erau pur şi simplu blocate. Pentru Şcoala din Chicago, această realitate era inacceptabilă. Timp de luni de zile după provocarea crizei capitalurilor, FMI a refuzat să acorde un ajutor financiar care ar fi putut uşura situaţia. Când, în cele din urmă, au început negocierile, primul-ministru al Malayeziei, Mahathir Mohamad, a refuzat să participe la ele: “nu vreau să distrug economia ţării mele ca s-o fac mai bună”. Preţul apocalipsei financiare începea deja să fie plătit: 24 de milioane de oameni îşi pierduseră deja slujbele. Thailanda pierdea zilnic 2000 de locuri de muncă în timpul “reformelor”, adică 60.000 pe lună. În Coreea de Sud – 30.000 lunar, mai ales ca rezultat al cerinţelor inutile ale FMI de reducere a cheltuielilor bugetare. În Indonezia, rata şomajului s-a triplat în 2 ani. Conform Băncii Mondiale, 20 de milioane de asiatici au căzut în această perioadă sub pragul sărăciei. Prostituţia şi vânzarea copiilor înregistrau un boom.

Când FMI şi-a terminat treaba, bunurile Tigrilor Asiatici erau de vânzare la mai nimic. În doi ani, faţa Asiei se schimbase, sute şi sute de firme locale fuseseră eliminate în folosul multinaţionalelor. O teribilă tragedie fusese exploatată pentru a permite accesul capitalului străin pe pieţele autohtone. Tot ce fusese construit timp de decenii de coreeni, thailandezi, filipinezi, indonezieni, fusese făcut bucăţi, scos la mezat şi apoi aruncat la gunoi pentru a elimina competiţia cu importurile. Este adevărat că FMI-ul “stabilizase” economia, e ceea ce face acest organism de obicei, dar acest echilibru se face aruncând milioane de oameni peste bord: lucrătorii în sectorul public, proprietarii micilor afaceri, fermierii de subzistenţă, sindicaliştii. Marele secret al “stabilizării” este că cei aruncaţi la apă nu se mai caţără niciodată înapoi. Cu excepţia Malayeziei, celelalte ţări asiatice sunt acum pieţe de desfacere pentru produsele americane.

Ultima frontieră

Printre multele mecanisme de subjugare a ţărilor aflate în curs de dezvoltare, unul dintre cele mai eficace a fost “şocul datoriilor” sau “criza datoriilor”. Statele Unite au împrumutat multe dintre aceste ţări, după care au crescut unilateral în aşa măsură rata dobânzilor, încât pentru a face faţă plăţilor, acestea au fost nevoite să contracteze noi împrumuturi. Situaţia a fost atât de dezastruoasă încât datoria Braziliei, de exemplu, a explodat, dublându-se de la 50 la 100 de miliarde, în numai 6 ani. În aceeaşi perioadă, datoria Nigeriei a crescut de la 9 la 29 de miliarde. De fiecare dată, împrumuturile erau acordate de către FMI şi Banca Mondială cu condiţia ca cel împrumutat să subscrie la o listă de axiome considerate ca fiind minimul necesar pentru sănătatea economică. Această mascaradă prezentată ca fiind ceva tehnic şi dincolo de orice dubiu, include pretenţii ideologice de genul “întreprinderile de stat trebuie să fie privatizate” şi “barierele care împiedică intrarea firmelor străine trebuie să fie abolite”. Cu alte cuvinte : vrei să-ţi salvezi ţara ? Atunci vinde-o.

Şi dacă tot e să-ţi vinzi ţara, atunci neapărat e s-o faci la preţul pieţei, adică pe nimic. În Rusia, o companie petrolieră de nivelul celei mai mari pe care o are Franţa, s-a vândut pe 88 milioane USD. Norilsk Nickel, care produce a cincea parte din nivelul mondial de nichel, s-a dat cu 170 milioane USD, deşi profitul ei anual atinge 1,5 miliarde USD. Compania petrolieră Yukos, care controlează mai mult petrol decât Kuweitul, s-a vândut pentru 309 milioane USD. Are acum venituri de peste 3 miliarde USD anual. 51% din gigantul petrolier Sidanko a mers pentru 130 milioane USD. Astăzi, stocul este evaluat la bursă pentru 2,8 miliarde USD. O enormă fabrică de arme s-a tranzacţionat contra 3 milioane USD, adică preţul unei case de vacanţă în Aspen. Totuşi, aceste privatizări i-au nemulţumit enorm pe economiştii de la Chicago: bunurile statului s-au vândut strict nomenklaturiştilor autohtoni, interzicându-se orice acces capitalului străin.

Ce se ascunde în spatele retoricii lui Milton Friedman şi a Şcolii din Chicago? Un exerciţiu de cucerire de tip colonial, în condiţiile postmodernităţii. La urma urmei, mesajul economistului nu este decât o reluare parodică a celebrei afirmaţii a lui Adam Smith, conform căreia piaţa ar avea mecanisme de reglare naturale, mâna invizibilă care aranjează lucrurile fără ca vreo autoritate să trebuiască să intervină în vreun fel. Nu ştiu dacă nerozia strămoşului britanic e mai mare decât cea a contemporanului american. Însă pentru oricine e clar că deregularizarea pieţelor e similară cu gestul de a arunca nişte peşti de acvariu într-un ocean în care fojgăie rechinii. Putem arbora o mină fericită, n-avem decât să spunen că peştişorii sunt la fel de liberi ca şi predatorii, realitatea e că niciodată un Carasius auratus nu s-a hrănit cu o balenă albastră. Deşi, libertatea s-o facă nu i-a lipsit, aici nu avem dubii.

Într-o lume în care au dispărut petele albe ale ţinuturilor neexplorate, multinaţionalele s-au trezit fără “naţiunile barbare şi sălbatice” care fac tot farmecul colonialismului. Şi atunci s-au gândit să le fabrice. Eliminând legile care protejează capitalul autohton, colonialişti de azi înhaţă ceea ce colonialiştii de ieri numeau “terenuri goale”, în schimbul unor mărgele de sticlă. Numai că astăzi aceste “terenuri goale” sunt: servicii poştale, parcuri naţionale, şcoli, servicii de securitate socială, etc. Statul este acum ultima frontieră, iar conquistadorul multinaţional îl pradă cu aceeaşi dârzenie pe care a arătat-o predecesorul lui care şi-a părăsit casa pentru a căuta aur în Anzi. Ce au în comun sistemul de telefonie din Chile, liniile aeriene din Argentina, câmpurile petrolifere din Rusia, sistemul de transmitere a apei din Bolivia, fabricile din Polonia? Toate au fost puse în valoare prin efortul public, şi s-au vândut apoi pentru mărgele de sticlă.

Apogeul şi decăderea unei ideologii

Milton Friedman a murit. Ravagiile ideologiei “pieţei libere” sunt atât de evidente, încât în multe părţi ale lumii este foarte greu să găseşti un om care să nu fi cunoscut în mod direct efectele doctrinei şocului. După ce au fost năuciţi în repetate rânduri, mulţi au învăţat să fie atenţi în aceste momente. Odată ce mecanismele doctrinei şocului au fost înţelese pe deplin, comunităţi întregi devin din ce în ce mai greu de luat prin surprindere, din ce în ce mai dificil de confuzionat. Libanul de după războiul din 2006 reprezintă prima lecţie a unui popor care nu mai este dispus să accepte daruri otrăvite. Cu distrugeri evaluate la 9 miliarde de USD, primul-ministru Fuad Siniora era gata să primească împrumuturile acordate de FMI şi comunitatea statelor din Europa şi SUA, în schimbul binecunoscutelor imperative ideologice. Numai că Libanul mai avea o experienţă similară, dobândită în urma războiului precedent cu Israelul. Acelaşi ciclu: distrugere – împrumuturi – înstrăinare. Oamenii îşi aminteau cât de bucuroşi fuseseră că războiul se terminase, că străzile erau reconstruite. Până să se dezmeticească, totul era însă vândut, banii împrumutaţi construiseră averi private, pe care le plăteau tocmai cei cărora li se interzicea accesul în spaţiile noilor îmbogăţiţi.

Libanezii n-au mai vrut să înghită a doua oară aceeaşi escrocherie. Iar guvernul a trebuit să se resemneze. În paralel, Mişcarea Hizballah a început reconstrucţia, piatră cu piatră, cămin cu cămin. Familiile afectate de bombardamente primeau 12.000 USD pentru cheltuielile anului următor, adică de patru ori mai mult decât dăduse guvernul american refugiaţilor din New Orleans după uraganul Katrina, după cum remarcau ziariştii Ana Nogueira şi Saseen Kawzally. Versiunea adoptată de această forţă politică n-a vizat construirea de hoteluri de cinci stele, ca în Kabul, nici de piscine olimpice pentru poliţişti, ca în Iraq. S-a evitat experienţa negativă a supravieţuitorilor din Sri Lanka, din ajutoarele cărora s-au construit hoteluri pe plajă. S-a angajat mâna de lucru locală, nu ca în Iraq, unde “reconstrucţia” s-a făcut cu muncitori străini, într-o ţară în care şomajul atingea 70-80%.

America Latină s-a trezit şi ea din letargie. În noiembrie 2006, Rafael Correa, economist de stânga, îl învingea în alegerile din Ecuador pe Alvaro Noboa, unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară. Correa făcea apel în campanie la “depăşirea aberaţiilor neoliberalismului” şi i-a declarat pe funcţionarii Băncii Mondiale persona non grata în ţara lui. În Bolivia, preşedintele Evo Morales naţionaliza resursele de gaze naturale de la multinaţionalele “jefuitoare”. Chile şi Argentina sunt conduse de politicieni care declară public că sunt împotriva experimentelor Şcolii din Chicago făcute în ţările lor. Atât preşedintele chilian, Michelle Bachelet, cât şi cel argentinian, Néstor Kirchner, au fost încarceraţi în perioada dictaturilor anterioare. Socialism?! Mai putem gândi astăzi în termeni ideologici, păstrându-ne totuşi aderenţa la real? Ceea ce se construieşte acum în America Latină are puţine în comun cu doctrina socialistă. Mai puţină centralizare ca în anii ’60, mişcări mult mai greu de demolat dacă sunt decapitaţi câţiva lideri. Ruperea legăturilor la nivelul teoriilor economice cu SUA atunci când Venezuela, Costa Rica, Argentina şi Uruguay au anunţat că refuză să mai trimită studenţi la School of America. Mai radical decât toţi, Rafael Correa a refuzat să reînnoiască înţelegerea pentru găzduirea celei mai mari baze militare americane din America de Sud.

Ceva extrem de neplăcut pentru Friedman, dar şi pentru Stalin, pare să se întâmple. În Brazilia, un milion şi jumătate dintre foştii fermieri care trăiau în gunoaie la marginea oraşelor au cerut pământ neutilizat, pentru a-şi relua viaţa de dinainte. În Argentina, două sute de fabrici în faliment au fost resuscitate de muncitori, care le-au transformat în cooperative de proprietari. Hugo Chávez a făcut din dezvoltarea cooperativelor în Venezuela o prioritate. În paralel, în Statele Unite, giganticul Halliburton, după ce a tratat guvernul SUA drept bancomat personal, câştigând numai din războiul din Iraq peste 20 de miliarde USD, refuzând să angajeze lucrători din Iraq, îşi exprima recunoştinţa faţă de plătitorul de taxe american mutându-şi cartierul general în Dubai. Respingând visul nord-american al unei zone comerciale libere din Alaska în Terra del Fuego, Bolivia a propus Alternativa Boliviană pentru Americi (ALBA), bazată pe barter, în care fiecare ţară propune ceea ce produce mai bine, în schimbul a ceea ce are nevoie, independent de preţurile pieţei globale. În loc să lase ca acestea să fie decise de traderii din New York şi Londra, sud-americani preferă să le stabilească ei înşişi. FMI, puterea supremă în anii ’90, începe să nu mai aibă ce căuta pe continent. În 2005, portofoliul sudamerican se ridica la 80% din împrumuturile organismului internaţional – în 2007, doar 1%. Beneficiind din veniturile aduse de petrol, Venezuela a început să acorde împrumuturi ţărilor în curs de dezvoltare. Înconjurată de ape financiare tulburi, America Latină construieşte o zonă de relativ calm economic şi predictibilitate, adică ceva ce globalizarea consideră că ar fi imposibil.

După cum spunea, Milton Friedman a murit, ducând cu el în mormânt o ideologie care s-a străduit din greu să ascundă un secret murdar: nu fusese niciodată, nicăieri, votată. Deşi afirma cu tărie că democraţia şi piaţa liberă merg mână în mână, avea nevoie disperată să-i elimine pe toţi cei care credeau că peştii din acvariu nu pot înota în acelaşi loc cu rechinii şi balenele. Cu o ipocrizie grosonală, “omul de ştiinţă” care a conceput-o s-a deplasat personal pentru a da lecţii de economie criminalilor din lumea întreagă (Augusto Pinochet şi Deng Xiaoping sunt cele mai notabile nume), susţinând ulterior că nu există nicio legătură între ideile sale şi masacrele şi tortura comise în văzul lumii. Astăzi, unii dintre elevii lui Friedman fac obiectul acuzaţiilor de genocid şi compar pe banca acuzaţilor în ţările în care şi-au exercitat activitatea politică. Concitadinul lui, gangsterul Al Capone, se face vinovat de câteva asasinate comise cu sânge rece. Profesorul universitar Milton Friedman dă socoteală Justiţiei Divine pentru sute şi sute de mii de morţi şi dispăruţi, zeci de milioane de flămânzi, chinuiţi şi dezmoşteniţi din lumea întreagă. Preţul îngrozitor pentru nişte construcţii mentale care nu s-au dovedit niciodată eficace când au fost puse în practică, îmbogăţind astronomic doar câţiva deja superbogaţi. Dacă m-ar întreba cineva vreodată pe cine prefer dintre cei doi, optez fără regret pentru Capone. A fost mult mai puţin periculos decât un profesor de economie, şi atunci când a promis însetaţilor rachiu, s-a ţinut de cuvânt!

Doctrina socului (Documentar, partea intai)

Doctrina socului (Documentar, partea a doua)

Nota noastra:

Doctrina socului, dupa cum releva excelenta recenzie de mai sus si documentarul video, prezinta foarte clar patternul de propaganda si actiune al neoliberalismului care a inspirat si inspira politicile SUA, FMI, Banca Mondiala, Uniunea Europeana, mai nou

Totusi se cuvin aduse cateva precizari:

– doctrina socului nu e o doctrina propriu-zis, ci este o idee: socul, dezastrul, criza sunt, de fapt, OPORTUNITATI si chiar METODE de actiune, mijloace folosite in vederea unui SCOP; cel mai adesea, socul e menit sa distruga vechea ordine a lucrurilor si sa instaureze una noua.

– aceasta idee nu este nicidecum doar de apanajul neoliberalismului. Ea se regaseste in toate programele, filosofiile si ideologiile politice ale modernitatii revolutionar-utopice;

– se regaseste, de pilda, in ideile pasoptistilor romani. Nicolae Balcescu spunea: “cu cat este mai rau, cu atat este mai bine”, sensul fiind ca dezastrul social sau politic, haosul, reprezinta momente bune pentru gruparea masonica de revolutionari din care facea parte pentru a dobandi puterea statala. Asadar, regasim doctrina socului la pasoptistii nationalisti.

– fara indoiala, cel mai clar exemplu de “doctrina a socului” regasim la revolutionarii anarhici, nihilisti, comunisti si bolsevici, care se origineaza in jacobinismul revolutiei franceze – partea cu Teroarea si Ghilotina. Programul comunist, in sine, este de restructurare profunda a societatii, de rascolire pana in strafundurile straturilor sociale, pentru a distruge tot ce avea propriu si pentru a instaura propria ordine. Restructurare a societatii prin: teroare, uciderea unor categorii intregi sociale (intelectuali, burghezi, mosieri, chiaburi etc.); inchiderea in lagare si inchisori, reeducarea; distrugerea vechilor reguli sociale si morale si instaurarea altora noi, razboi etc.

– doctrina a socului gasim, evident, si la nazism si fascism. Acelasi modus operandi ca la bolsevici: daramarea unei ordini vechi pentru instaurarea uneia noi, prin reinventarea totala a societatii, prin exterminari, teroare, razboi etc.

– toate gruparile de mai sus au reusit sa controleze situatia si sa ajunga la putere in urma unei crize, in momente de mare instabilitate sociala si politica, de mare nesiguranta; ideologia lor a parut ca salvatoare, programul de actiune ca necesar; mentinerea la putere s-a reusit, in cazul maximal al regimurilor de tip totalitar, prin intretinerea unei crize continue: revolutia perpetua, prin care zeci de milioane au fost ucisi. In cazul regimurilor “soft”, prin reforma perpetua, in urma carora oamenii au fost scosi din vechile lor randuieli si transformati in forta de munca ieftina, platitori de taxe si de credite pentru stat si banci.

Cui apartine insa ideea de a provoca si de a profita de criza? Este o idee luciferica, de sorginte masonica.

Se mai cuvin a fi facute cateva precizari:

Neoliberalismul este o ideologie si o teorie economica. In calitatea sa de ideologie, e pura fictiune: vorbeste despre piata libera, privatizare, competitie etc. In realitate, in timpul nostru, asa ceva nu mai exista. Sistemul in care traim este unul de stranse conexiuni intre stat si corporatii private, intre stat si diferite complexe de putere: complexul bancar, industrial, militar etc. Aceste complexe actioneaza, in directiile majore, in functie de  de strategiile discutate in cercurile “think-tankurilor” de tip Bilderberg sau Comisia Trilaterala, de pilda.

Problema este ca, asa cum vizibil reiese din documentar, problema “doctrinei socului” este atribuita doar neoliberalilor. Socialistii, sau tabara cu Keynes in loc de Hayek/Friedman, cu programele de tip New Deal, de la Roosevelt pana la Obama, sunt the good guys. Ceea ce nu e deloc cazul. Si socialistii au EXACT aceeasi “doctrina”: programele lor de nationalizare/centralizare/planificare a economiei nu pot fi impuse decat in urma unei crize si decat perpetuand un soc al schimbarii sociale. Sigur, aceste programe sunt facute nu in numele pietei libere, ci in numele justitiei sociale, insa ele contribuie la instaurarea aceluiasi Leviathan care ne guverneaza totalitar vietile, eventual intr-o varianta mai soft, a la Huxley (pentru regiunile bogate ale lumii, caci pentru regiunile sarace socialismul tot sarac este).

Cel mai bun lucru pe care avem sa il facem este sa renuntam la gandirea ideologica. Piata libera, justitia sociala, initiativa privata, privatizarea, drepturile sociale, sunt toate un bla-bla in spatele caruia se ascund strategii de putere. Important nu este doar mijlocul folosit de aceste strategii, ci SCOPUL.

In prezent, in urma aplicarii neoliberalismului feroce, a venit, pare-se, randul socialismului sa urce la putere. Acesta este insotit si de o puternica ideologie a corectitudinii politice si a promovarii homosexualitatii si avortului. Pare ca omenirea e condamnata intre colonialism abject, exploatare, criza, alarmism, supraveghere biometrica, si colectivizari ale problemelor economice si sociale insotite de drepturi pentru gay.

[Evident, schematizam si simplificam mult si NU ne referim la politicile publice sau la deciziile care s-ar impune obiectiv, care uneori pot fi de inspiratie liberala, socialista, nationalist-economica, in functie de context si utilitate.]

In realitate, spatiul de manevra atat pentru strategiile de putere neoliberale cat si pentru cele socialiste se ingusteaza tot mai mult. Ceea ce inseamna ca lumea va parea a fi fara alternativa si ca cere o resetare generala, totala. Un ultim soc pentru o solutie finala: tiranul iluminat.

Legaturi:


Categorii

Acordul cu FMI, Corporatism, Criza mondiala, Documentare/ Reportaje, Masonerie, Noua ordine mondiala, guvern mondial (Pasi catre Antihrist?), Opinii, analize, Razboiul impotriva populatiei, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

78 Commentarii la “DOCTRINA SOCULUI: documentar VIDEO. De ce NEOLIBERALISMUL si SOCIALISMUL sunt doua fete ale aceleiasi FILOSOFII MASONICE

<< Pagina 1 / 2 >> VEZI COMENTARII MAI NOI

  1. Este infricosator ceea ce citesc!
    Culmea! Se PUPA cu ceea ce se petrece la ora actuala in lume, nu numai la noi…iar in privinta privatizarilor fortate, este cat se poate de limpede DE CE si PENTRU CE…
    Deviza lor si-o pun in aplicare prin “haos la ordine” (‘ordinea’ lor), iar prin “dezbina si stapaneste” aduc multa tulburarea si naucire (apropos de socul creeat dintr-o data); fara toate astea, pana nu e totul la pamant,nu-si poate face aparitia ‘tatucul lor salvator’ …

    Nu pot sa nu ma ‘minunez’ cat de pervers au lucrat la noi: au incurajat consumul in exces, au desfiintat granitele permitand si opincii sa plece ‘in afara’, sa-si cumpere masina de lux, sa se plimbe, sa se rasfete in vacante (intr-un cuvant i-a starnit pofta nebuna spre placere si indeplinire a unor dorinte, la care mosii si stramosii nici n-au visat) iar pentru satisfacerea lor, si-a pus omul singur stavila in a nu se casatorii, sau daca da – sa nu faca copii; i-a permis lucrul in firme mari ca sa-i mai taie din timpul petrecut acasa iar prin invartirea in cercuri din ce in ce mai ‘selecte’ l-a obligat la un consum din ce in ce mai mare pentru el si familia lui;

    -intre timp, cei mai putin inzestrati, au fugit sa construiasca in ‘afara’ in Israel, sa culeaga capsuni in Spania, sa faca menajul in Italia, samd…

    -mass/media au fabricat vedete peste noapte, au dat de lucru mintii pentru rumegarea spalarii rufelor ‘in direct’ al altora, iar prin stirile nefaste au inmuiat taria celor care mai aveau speranta ducandu-i in deznadejde;

    -clasa politica a adoptat pe sest legi peste legi, ordonante peste ordonante pentru a-si apara spatele, a permis (in acelasi timp, pentru relaxare si abatere de la subiect)opincii sa-si faca de cap pana la un punct, iar acum strang surubul tare de tot invocand criza iar pentru ca, opinca este grea de cap o baga in socuri peste socuri ca sa inteleaga ca nu-i de capul ei si ca i se vrea ‘binele’ – un bine pe care guvernantii l-ar da, dar numai au de unde!

    -iar pentru cei care le dau valul de pe fata si le arata monstruzitatea in adevarata lor ‘splendoare’ iti baga pe gat fraza: “nu suntem de capul nostru, pe noi – in fond – ne-a ales poporul” – adica noi, prostii!

    Diabolic!

  2. “construcţii mentale care nu s-au dovedit niciodată eficace când au fost puse în practică, îmbogăţind astronomic doar câţiva deja superbogaţi.”

    Hahaha… Mi se pare ca domnului recenzor i-a scapat un aspect esential. Gresala asta o fac multi oameni, incapabili sa perceapa viclenia si abjectia demonica ce caracterizeaza acest soi de creaturi, din care facea parte si Morgan Friedman.

    Ba da, “constructiile mentale” si-au dovedit din plin eficacitatea, pentru ca scopul lor era tocmai de a-i imbogati pe cei cativa deja superbogati. Este o mostra tipica de minciuna de mare clasa, atat de sfruntata, atat de gogonata, repetata cu atata insistenta, declamata cu atata superioritate si tupeu incat pur si simplu paralizeaza intelectul interlocutorului.

    Dar, de fapt, si imbogatirea celor superbogati este doar un alt scop aparent. Scopul este distrugerea si reconfigurarea societatii, si, in final, constrangerea omenirii sa il accepte pe anti-hrist.

    Si inca o chestie, observata si spusa de multi (inclusiv de admin in nota): stanga si dreapta nu sunt decat cele doua capete ale aceleiasi bate. Se pare ca fiecare capat are rolul sau: stanga perverteste valorile, dreapta acapareaza mijloacele materiale.

  3. Nu trebuie să uităm că în România, tortura a fost principalul mijloc de eliminare sau re-educare a principalilor oponenți ai sistemului politic comunist aflat la putere. Martorii temnițelor comuniste au experimentat pe viu chinuri fizice și psihice șocante, paralizante ale lucidității și rezistenței, la nivel personal, micro. Dar astăzi, deja se vede cu ochiul liber, aceeași metodă a șocurilor înfricoșătoare și deznădăjduitoare se aplică la nivel macro mai întâi pregătind lumea prin intimidări în mass-media, apoi prin exploatarea dezastrelor naturale (uneori chiar provocate) sau/și prin intervenții dezastruoase (politici publice neo-liberaliste care anarhizează toate valorile și tradițiile morale, spirituale, educaționale, alimentare, medicale, sociale, istorice, economice) pentru comunitățile umane la scară națională sau chiar globală (care nu urmăresc doar profitul corporațiilor financiare (BEEP)…eiești, ci și eliminarea persoanelor și a popoarelor considerate inutile sau incomode, prin instigări direcționate și prin războaie provocate și întreținute tot de finanțiștii lumii). Este genocidul (epurarea) de pe urmă, cel mai devastator, care va conduce aproape implacabil spre soluția și promovarea unui pacificator (tiranic) terestru universal, antihristul…

    Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne avertizează: ”veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul. Căci se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri.” (Matei 24, 6-7), dar ne și încurajează, ca să nu deznădăjduim: ”luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate.”, toate aflându-se sub Pronia și Stăpânirea Sa. Deci, noi, creștinii ortodocși, sus să avem inimile, la Iisus Hristos – Domnul nostru, Împăratul cerului și al pământului, și cu El să ne umplem cugetul și viața, trăind în comunitatea Bisericii Lui Sfinte și Dreptslăvitoare, făptuind binele, priveghind și rugându-ne să dobândim harul Duhului Sfânt și darul discernământului cu care vom străbate nevătămați calea acestei vieți pline de tulburări și ”dezastre” aici pe pământ.

    *

    ”Din Chile, până în China sau Irak, tortura a constituit un partener tăcut în cruciada globală a pieţei libere. Dar tortura este adeseori mai mult decât o metodă de impunere a politicilor nedorite unei populaţii profund ostile; ea reprezintă totodată o metaforă a logicii fundamentale pentru doctrina şocului.

    Tortura sau, în limbajul CIA, „interogarea coercitivă“, reprezintă un set de tehnici destinat punerii prizonierilor într-o stare de profundă dezorientare şi şoc, în scopul forţării de a face mărturisiri împotriva voinţei lor. Logica acestui act este elaborată în două manuale CIA, care au fost desecretizate la sfârşitul anilor ’90. Se explică aici faptul că, pentru a putea distruge „sursele rezistenţei“, este nevoie să fie creată o ruptură violentă între prizonieri şi abilitatea lor de a înţelege ceea ce se petrece în jurul lor. La început, simţurile acestor prizonieri vor fi private de orice posibilitate de a se alimenta cu informaţie (glugi peste feţe, dopuri în urechi, cătuşe şi izolare totală), după care trupul le va fi bombardat cu stimuli covârşitori (lumini de stroboscop, muzică, lovituri şi electroşocuri).

    Scopul acestui stadiu de „înmuiere“ este de a produce un uragan în mintea prizonierului: acesta este adus într-un stadiu avansat de regresie şi frică, nemaifiind capabil să gândească raţional sau să-şi protejeze propriile interese. Odată aflaţi în această stare de şoc, majoritatea prizonierilor le oferă interogatorilor (torţionari) tot ceea ce aceştia vor de la ei: informaţii, confesiuni, chiar renunţarea la fostele convingeri. Un manual CIA oferă o explicaţie deosebit de laconică: „Există un interval de timp — care poate fi extrem de scurt — în care funcţiile vitale sunt suspendate, un gen de şoc psihologic, o paralizie temporară. Aceasta stare este cauzată de o experienţă traumatizantă sau sub-traumatizantă, pe parcursul căreia întreaga lume care-i fusese familiară subiectului, precum şi imaginea sa despre sine şi despre propria apartenenţă la această lume pur şi simplu explodează. Interogatori experimentaţi recunosc acest efect atunci când îşi face apariţia pentru că în acel moment sursa este mult mai deschisă sugestiilor şi mult mai probabil să se supună decât fusese până în momentul experimentării şocului.“

    Doctrina şocului imită perfect acest proces, încercând să realizeze, la nivel de masă, exact ceea ce realizează tortura la nivel individual, în celulele de interogare. Cel mai limpede exemplu de acest gen îl constituie şocul atacurilor de la 11 septembrie, care, pentru milioane de oameni, a însemnat explozia „lumii care le era familiară“, deschizând o fereastră de profundă dezorientare şi regresie pe care administraţia Bush a exploatat-o cu măiestrie. Dintr-o dată, ne-am trezit că trăiam cu toţii în Anul Zero, în care tot ceea ce ştiam despre lumea anterioară putea fi acum desconsiderat prin intermediul sintagmei „gândire pre-11 septembrie“. Istoria nefiind niciodată punctul lor forte, nord-americanii devin în acest moment o foaie imaculată de hârtie, pe care, aşa cum spunea Mao despre poporul său, „puteau fi scrise cele mai noi şi mai frumoase cuvinte“. O nouă armată de experţi s-a materializat instantaneu pentru a scrie cuvinte noi şi frumoase pe pânza receptivă a conştiinţei noastre post-traumatizate: „ciocnirea civilizaţiilor“, au gravat acolo. „Axa răului“, „islamo-fascism“, „securitate internă“. Beneficiind de faptul că întreaga populaţie era acum preocupată de noile şi implacabilele războaie culturale, administraţia Bush a putut realiza ceva ce nici măcar nu ar fi putut visa înainte de 11 septembrie: purtarea unor războaie privatizate, pe plan extern, precum şi crearea, pe plan intern, a unui întreg complex de securitate corporatistă.

    Acesta este modul în care funcţionează doctrina şocului: dezastrul origi­nal – lovitura de stat, dezintegrarea pieţei de capital, războiul, tsunami, uraganul – supune întreaga populaţie unei stări colective de şoc. Căderea bombelor, izbucnirea terorii, rafalele de vânt înmoaie voinţa generală a societăţilor în acelaşi fel în care muzica dată la maxim şi loviturile primite în camerele de tortură „înmoaie“ voinţa prizonierilor. Aşa cum prizonierul terorizat va trăda numele camarazilor săi şi va renunţa la credinţa pe care o are, societăţile aflate în stare de şoc renunţă la lucruri şi la principii pe care le-ar apăra cu înverşunare în alte condiţii. Jamar Perry şi ceilalţi sinistraţi aflaţi în adăpostul de la Baton Rouge ar fi trebuit să renunţe la ansamblul de locuinţe şi la şcolile de stat. După tsunami, pescarii din Sri Lanka ar fi trebuit să renunţe la valoroasele plaje în favoarea hotelierilor. Irakienii, dacă totul ar fi mers conform planului, ar fi trebuit să fie şocaţi şi, cu evlavie, să cedeze controlul asupra resurselor de petrol, al companiilor de stat şi suveranităţii naţionale în favoarea bazelor militare americane care ar fi urmat să o transforme într-o ţară a zonelor verzi.”

    (Sursa: http://www.criticatac.ro/44/doctrina-socului-nasterea-capitalismului-dezastrelor/ – Recomand citirea atentă a întregului material)

  4. Cu durere în suflet, observ că și în Biserică se practică reeducarea prin șocuri și teroare, comunismul distrugător avându-și numeroși promotori și aici. Modificările (întâi legale, apoi și mentale) se doresc a fi implementate cu repeziciune, inserându-se idei și practici (de la ploconism oficial politic și ecumenism corect politic până la festivisme mamut și evlavie de tip „show” sau magic) care să-i distrugă omului (laic sau cleric) demnitatea și conștiința eclezială, să se simtă pierdut între multele „biserici” ale vrăjmașului. Toate inserțiile astea seculariste nu urmăresc decât să elimine smerenia, cuviința, discernământul și jertfenicia din sufletele crștinilor la toate nivelurile (de la vlădică până la opincă) și să le înlocuiască cu vanitatea, confuzia, obrăznicia și aroganța față de Sfânta Tradiție a Sfinților Părinți. Ascultarea duhovnicească e exploatată și transformată în obediență trupovnicească, iar întâietatea în slujire! devine primat infailibil.
    Iar preoții sunt supuși nu numai presiunilor politice și financiare (de la cel de mai sus), ci și cenzurii la predică (ai grijă ce vorbești!, nu spune adevărul!) și în discuții personale. Consfătuirile preoțești au ajuns simple dicteuri, iar dezbaterile pe probleme reale lipsesc cu desăvârșire (de exemplu: rânduiala slujbelor în posturi, canoane pentru spovedanie, problemele de bioetică: transplant, boli grave, simonia azi), iar preoții pleacă amețiți și nemulțuminți, dar cu mesajul „de sus” primit. Sinodul însuși e doar de decor, dar pe plan local fiecare episcop e mai mult stăpân decât părinte, slujind mai mult cezarului decât lui Dumnezeu și semenilor suferinzi.
    Și din cauza acestei molime a terorii suferă și credincioșii care nu mai văd iradierea jertfei de la preot, ci grija lui de a plăcea stăpânului, și asta duce la slăbirea și risipirea turmei. Deja se vede că lumea vine mai puțină la biserică.
    Degeaba construim clădiri (și cu ce teroare și biruri) dacă lăsăm să se pustiască sufletele oamenilor! Dacă oamenii pierd smerita împărăție a cerurilor cea dinăuntru, ce să mai caute în grandoman(iacal)ele palate exterioare?
    Nu-i așa că suntem sub șocul și teroarea unor schimbări de fond și de formă în ce ne privește credința? Iar „când va veni, va mai găsi Fiul Omului credință pe pământ”?

  5. E de văzut și acest film, poate și tradus, de poate cineva:
    http://tv.naturalnews.com/v.asp?v=81C330EC0311060BEB98A7C005C57B3A

  6. @Pr. Gheorghe – Banat

    Parinte, cu tot respectul cuvenit, daca pe sfintia voastra va cuprinde deznadejdea, noi cum o vom mai scoate la capat?

    Stiti dvs., atunci cand are loc hirotonia unui preot, imi place momentul in care episcopul spune: „Vrednic este!…” si, spre final, mi se pare emotionant angajamentul pe care si-l asuma preotul, acela de a-si invata si sfinti enoriasii, de a avea grija de sufletele lor, pentru care va si da socoteala in fata Domnului.

    Or, daca „oamenii pierd smerita împărăție a cerurilor cea dinăuntru” si acest lucru il spune un preot, e semn ca socul si teroarea schimbarilor de fond la care faceti dvs. referire, si-au atins scopul. Si e pacat.

  7. “Sinodul însuși e doar de decor….” Bine spus!

    Desi “mai avem inca Ierarhi vrednici…”(ca sa citez unui bun si drag Parinte al Neamului romanesc) acestia se subordoneaza prim’ului, pana la a participa (fotografiile o arata…) la adunaturile ecumeniste.

    Un al doilea vladică Bartolomeu, nu mai avem – acolo – unde trebuie.

    Si totusi! De ce atata TACERE, de ce chiar si cei “vrednici” tac, eu personal intelegand prin aceasta ca tin prea mult la “scaunele lor”.

  8. Nu suntem de acord cu acest mod de a vedea lucrurile. Nu e vorba doar de ierarhi care sunt vrednici (fara ghilimele) ci de ierarhi care sunt supusi la presiuni de care habar nu avem noi tocmai pentru ca stau pe acel scaun episcopal – si nu doar stau, ci si lucreaza. Daca nu sunt guralivi, pentru ca Romania nu e Grecia, nu inseamna ca nu lucreaza! Sa nu fim nesimtitori fata de aceasta jertfa discreta dar eficienta, prin care se lucreaza mantuirea multora…

  9. @carmen

    “Or, daca „oamenii pierd smerita împărăție a cerurilor cea dinăuntru” si acest lucru il spune un preot, e semn ca socul si teroarea schimbarilor de fond la care faceti dvs. referire, si-au atins scopul. Si e pacat.”

    Poate ca parintele Gheorghe ne-o spune tocmai pentru ca sa ne recunoastem in aceste vorbe si sa ne trezim….

  10. @magda
    “intre timp, cei mai putin inzestrati, au fugit sa construiasca in ‘afara’ in Israel, sa culeaga capsuni in Spania, sa faca menajul in Italia, samd

    Si dintre cei foarte inzestrati au fugit : medici (Franta, Anglia, Germania), cercetatori(SUA, Canada),informaticieni (SUA, Canada, Australia, Franta,Anglia) …

    Societatea de consum capitalista a existat si in Romania, inainte de 1947, la un alt nivel istoric, dar cu aceleasi mentalitati.

    Vina nu cred ca trebuie sa o cautam la cei care ne ispitesc, ci la noi, cei care cadem in ispita pentru ca nu suntem intr-o stare duhovniceasca proprie unui crestin adevarat.

    Domnul sa ne miluiasca !

  11. admin,

    A fost o parere – personala, cu care, chiar daca nu sunteti de acord, nimic nu va indreptateste – totusi – sa fiti acizi. Tonul face muzica!

    Ghilimelele au fost puse pentru ca faceau parte din citat.

    Sa ne dea Domnul – fiecaruia – sa ne vedem neputintele!

  12. grav e ca masoneria isi cauta adepti printre cei din patura de mijloc spre jos dar cu vise de avansare pe scara sociala. Din pacate cunoscuti apropiati au cazut, sau sunt f aproape sa cada in capcana asta. Banuiesc ca mai sunt multi altii ca ei.
    As vrea sa va rog sa ii puneti in rugaciunile voastre pe toti cei care au inceput sa alunece.
    Multumesc!

  13. @ Elena Grancea & Admin:

    Elena, poate ca nimeni nu e acid, doar ne certam si noi un pic aici, fiecare cu ideile noastre diferite.

    Poate ca Elena nu spune ca nu fac nimic bun ierarhii (ceea ce sigur nu e adevarat, sa ne imaginam o tara in care toti sunt ca patriarhul nostru, sau ca al Serbiei!!!), doar se jeleste ca nu se spune adevarul, sau ca se spune prea putin, cand adevarul, cand minciuna (de oricare fel si nuanta). Pana la urma, slujirea primara a apostolului, deci a ierarhului, este slujirea in rugaciune si in cuvant (nu numai in rugaciune!), iar daca acesta lipseste…

    Cred ca treaba la noi e cam cum spune Admin in cuvinte putine, ca noi nu suntem asa de guralivi ca grecii, dar asta e valabil de la mireni in sus, nu se poate aplica numai la varfuri, la episcopi. Daca noi, fiecare in parte, l-am ‘batuci la cap’ binisor, cuviincios, pe preotul nostru din parohie, cu adevarurile de baza, si cu plangerile de rigoare (de genul a ce pomeneste Elena, ca “De ce se fac adunari ecumeniste impotriva canoanelor?”), sa vada preotul ca are niste suflete de crestin in jur, carora le pasa de ce trebuie, cred ca s-ar insufleti si el mai tare si ar transmite aceste ganduri/plangeri mai sus, la ierarh: “Uitati, Ips Voastra, ce spun oamenii, …” Si asta ar trebui facuta continuu, ca e treaba noastra, sa facem plangere dupa plangere, dupa plangere, ca e la locul ei plangerea asta, sa ne interesam de boala sufletului si de pastrarea ‘tratamentului’ Ortodox neschimbat, la fel cum treaba celor pierduti prin maracini e sa spuna minciuna dupa minciuna, dupa minciuna. Ce, ei se dau batuti dupa ce-au mintit o data? Nu duc ei lupta mincinoasa pana la capat (sau incearca)? Noi de ce ne lasam pagubasi in treaba asta. Chiar daca preotul nu e de acord cu noi, ori episcopul cu preotul, poate ca picatura dupa picatura, cu smerenie, ca apa, pana la urma apar rezultate. Mi se pare ca chiar daca cel mai mare s-ar supara pe tine si ti-ar zice vreo doua, tot poti sa-i spui acelasi lucru data viitoare, daca e cu putina smerenie, si din suflet, si o sa vada ca te doare si ca de aia insisti, si poate asa il ajuti si pe el fara sa fii necuviincios.
    Si putem vorbi despre asta si cu fratii din jur, iar daca aceasta molima buna se raspandeste, nu e rau, suvoiul e mai eficace decat picatura.

    Si ca veni vorba de suvoi si de picatura, si de toate documentarele astea, fiecare cu punctul lui de vedere care ne arata atat de clar (si de multe ori atat de mincinos, cel putin pe ici pe colo, ca sa se inghita mai bine ideea de baza) cat de ticalosi is unii sau altii dintre pamanteni, si cum ne invita sa ne unim din picaturi in suvoaie si sa ne luptam in directiile propuse de ei, pare foarte probabila ideea ca tocmai dragii tirani mititei de la carma sunt in spatele acestor documentare problematice, care pot fi doar un alt soi de fenomen wiki-leaks sau cum ii zicea aluia, pentru a crea razmerita generala. Poate scopul e sa ne documentam pana ne iesim din minti, si apoi ne scoatem ochi si ne razboim unul pe altul, pana vine sefulica cu idei in prim plan, dusmanul cel dintai si de pe urma (din istoria temporala a omenirii).

  14. @Pr. Gheorghe – Banat

    Perfect adevarat si foarte corect spus!
    Situatia e veche si taare incurcata…inca de prin ’90 chiar!
    Stiu SIGUR si va dau dreptate (as fi vrut TARE sa nu am…)fosti seminaristi actuali preoti – au trecut prin situatii neplacute din care au iesit sifonati (sufleteste) prin ceea ce-au vazut/auzit si pretins de la ei unii IPS-titi ca sa fie hirotoniti si apoi sa-si pastreze sutana de pe ei!

    Interactionam, nu tocmai bine: ordinele venite de sus ‘nu se discuta’ – ca la armata – de vrei sa-ti pastrezi serviciul – fiind EXACT cuma ati spus “fiecare episcop e mai mult stăpân decât părinte, slujind mai mult cezarului decât lui Dumnezeu și semenilor suferinzi” enoriasii nemaifacand altceva decat – fie sa se faca ca nu vad si sa mearga alaturi de preotul lor, fie sa rataceasca aiurea pe la alte usi (unde numai Adevarul nu e…) ori (mai grav) devenind atei in spirit cu, numai Botezul de pe ei!

    Ca Bisericile devin din ce in ce mai goale si din ce in ce mai putina lume vine la Biserica, este alt adevar – l-am observat si eu de ceva timp chiar daca ma amagesc ca ‘e vremea concediilor’…asa se intampla cand, si de-o parte si de alta ‘a lipsit cel cuvios’ facandu-ne arama lucitoare si chimval rasunator!

    Mi-e teama de profetia Pr.Sarbu care a spus ca ‘lacatele vor plange pe usile Bisericilor’;

    -de azi inainte ar trebuii sa ne rugam ca, atat slujitorii Sf.Altar cat si enoriasii sa se caute unii pe altii – unii cerand binecuvantare lui Dumnezeu pentru noi, iar noi – rugandu-ne lui Dumnezeu pentru ei, ca sa ii tina cat mai mult in viata DAR ‘drepti, cinsiti, intregi, sanatosi, indelungati in zile…DREPT invatand Cuvantul Adevarului’;

    Dar o iau si eu de buna povestioara Pr.Cleopa in care, i-a spus unui monah deznadajduit vrednicul de pomenire Pr.Paisie Olariu despre sminteli si apucaturi nu tocmai duhovnicesti, monahicesti…”NU FA TU, MAAAAAA!!!” – asa si noi si Dvs. si altii!

  15. @Hrisanti

    E o placere sa-ti citesc comentariile DAR am un amendament: scrie-mi numele cu ‘M’ mare – este unul din numele mele, de altfel… 🙂

    Revenind la oile noastre, ai dreptate ca si cei mai inzestrati au fugit sa-si vanda inteligenta, cultura, puterea de munca…DAR este corect?! Din punctul lor de vedere – DA! Din punctul meu de vedere – NU!

    De ce?! Tocmai pentru au fost/sunt atat de inzestrati – din mintea lor isteata trebuiau sa-si impleteasca bici de idei, morala…iar limba lor sa sfichiuiasca ca un brici peste obrazul gros si nerusinat al tuturor guvernantilor de dupa ’90 si sa-i determine sa-ti tina labele de urs acasa, sa inteleaga ca, au voie sa se linga pe degete cand umbla cu borcanul cu miere DAR sa nu-l FURE TOT; ei au mers pe premiza ca ‘fiecare mananca acolo de unde munceste’ – drept pentru care, au devalizat tot!

    Asa…ce-am facut TOTI?! Intelectualii, inzestratii…simtind mirosul de fum au zburat precum albinele pe alte campuri straine de flori muncind pentru alte regine; a noastra regina (tara) fiind lasata de izbeliste – nici macar bondarii (cei mai putin inzestrati) n-au vrut sa mai ramana cu ea si-atunci…d-aia e asa cum e!

  16. Silviu,

    Multumesc! Cam asta am vrut sa spun dar, recunosc, nu-s tocmai priceputa-n exprimare.

    Felul in care am spus-o nedreptateste cativa Vladici pe care-i stiu urmand Calea Imparateasca. Sunt sigura ca la acestia se referea si Admin.

    “Fericiti facatorii de pace…!”

  17. @Elena Grancea:

    Iertati-ne, dar chiar nu a fost ceva personal… Si da, la aceiasi ne gandeam si noi. 🙂

    Va rugam mult, pe toti, atunci cand participati la comentarii, sa va puneti macar o clipa in locul celuilalt. Chiar nu e asa simplu sa lucrezi la 2/3 postari in acelasi timp, dupa ce in prealabil ai cules stirile/materialele, sa le comentezi, incadrezi in problematica si adaugat legaturi, sa raspunzi la mailuri si la toate comentariile, in timp ce ne ocupam si de altele, caci avem familii si trebuie sa ne intretinem pentru a lucra la site. Mai ales cand ramane doar unul dintre noi responsabil pe site, raspunsurile sunt date de multe ori in graba, laconic, punctual, pentru ca nu avem timpul si forta necesara sa fim atenti la sensibilitatile si susceptibilitatile fiecaruia dintre dvs, foarte multi in aceasta perioada, la comentarii… Ne cerem iertare si cerem, daca nu e prea mult, intelegere.

  18. Cred ca fiecare dintre noi este constient la ce presiuni sunt supusi episcopii si preotii nostri, dar faptul ca cedeaza in fata acestor presiuni si ii indeamna si pe altii (clerici sau mireni) sa ii urmeze, inseamna lepadare de Hristos, cel putin pana la pocainta si intoarcerea la Adevar, la Sfanta Scriptura si la Sfanta Traditie (Canoanele Sfintilor Apostoli si primele 7 sinoade ecumenice).

    Daca mai marii din BOR, printre care si profesori universitari de teologie, ne indeamna sa ne lepadam de invataturile Sfintei Evangheli si ale Sfintei Traditi, indemnandu-ne sa-i urmam in unirea cu celelalte “biserici surori”, trebuie sa fim constienti ca aceleasi erezii li se predau si actualilor studenti de teologie si ma tem, ca aceleasi erezii vor fi predate si copiilor la orele de teologie.
    Invataturile lui Hristos, ale Sfintilor Apostoli si ale Sfintilor Parinti au fost catalogate drept “prejudecati teologice invechite”.

    Indiferent ca esti preot, episcop sau chiar patriarh, in momentul in care te lepezi de invataturile lui Hristos si le inlocuiesti cu altele eretice esti dat anatemei, chiar de catre Sfintii Apostoli.
    Iar Sfintii Apostoli au dat anatemei pe oricine, chiar si inger coborat din cer daca ar fi si ar aduce alta invatatura. Si nu de la ei este data anatema, ci de la Dumnezeu insusi, caci prin Sfintii Apostoli graia Duhul Sfant care purcede de la Dumnezeu Tatal.

    Dar, tot la fel de constienti trebuie sa fim si in privinta celor din ce in ce mai putini, dar vrednici din randul clericilor. Acestia nu urmeaza indemnurile mai marilor si au nadejdea ca Hristos este Imparatul Imparatilor si Domnul Domnilor, si nu se tem sa lucreze (poate tainic) la mantuirea acelor suflete pe care le pastoresc.

    Si avem destule exemple de sfinti ai lui Dumnezeu, care atunci cand zeci sau sute de episcopi au tradat, ei au ramas singuri marturisitori ai dreptei credinte, dar cu Hristos alaturi de ei. Si daca Domnul nostru Iisus Hristos era alaturi de ei, de cine oare ar putea ei sa se mai teama!

    Hristos ne-a chemat la mantuire prin suferinti, prin prigoana, prin rastignirea pe Cruce a fiecaruia dintre noi. Nu ne-a invatat niciodata “sa ne facem frate cu dracu ca sa trecem puntea”.

    Un exemplu de episcop prin care se lucreaza mantuirea si prin care, la un moment dat, in istorie, Dumnezeu a randuit ca el sa fie singurul in care a stat Biserica Ortodoxa a lui Hristos: Sfantul Marcu al Efesului.

    http://www.cuvantul-ortodox.ro/2009/01/19/19-ianuarie-sfantul-marcu-al-efesului-stalpul-si-pavaza-ortodoxiei/

  19. @Un crestin ortodox

    NIci nu se pune problema in ceea ce priveste ecumenismul – in sensul ca ar trebui TAXAT fara doar si poate…de la opinca pana la vladica!

    Eu nu m-am dus cu gandul atat de departe…nu stiu daca din comentariul Pr.Gheorghe a reiesit apropo-ul despre ecumenism – daca DA – atunci e groasa!

  20. Voiam să spun că dacă nu deschidem bine ochii de pe acum ca să vedem reperele, mai târziu nu mai putem vedea nimic din cauza ceții tot mai mari care se așează în lume. La noi în vestul țării, amestecul cu duhul secular (scolastică, ecumenism, laxism) este mai pronunțat, deși de la cap pornesc multe inițiative. Trebuie să fim și realiști, nu doar idealiști visători, și să ne asumăm starea de acum ca să putem și vindeca bolile patimilor și înțepenirea în orgoliu.
    Deci, noi trebuie să ne rugăm mult, cu smerenie și durere, ca Dumnezeu să facă milă cu noi toți, de la mic la mare, să nu ne lase în „voia minții noastre”, ci chiar să ne împiedice atunci când deviem de la calea Lui și să ne întoarcă:
    Duhule Sfinte, vino și ne luminează Tu ca să facem voia lui Dumnezeu: ca toți să ne pocăim și să fim una în Hristos cu Sfinții în Biserica Lui Sfântă Ortodoxă!

  21. @Magda
    “E o placere sa-ti citesc comentariile DAR am un amendament: scrie-mi numele cu ‘M’ mare – este unul din numele mele, de altfel… ”

    Te rog sa ma ierti, de multe ori bat repede,ca nu am mult timp de stat pe internet :-), si din graba uit sa verific inainte de a da Enter.
    Dar sa stii ca nu este intentionat !

    “Asa…ce-am facut TOTI?! Intelectualii, inzestratii…simtind mirosul de fum au zburat precum albinele pe alte campuri straine de flori muncind pentru alte regine; a noastra regina (tara) fiind lasata de izbeliste – nici macar bondarii (cei mai putin inzestrati) n-au vrut sa mai ramana cu ea si-atunci…d-aia e asa cum e!”

    Sora, nu iti dau dreptate aici, pentru ca eu fac parte dintr-o generatie care abia iesea de pe portile facultatii in ’89. In ceea ce ma priveste pe mine, si pe alte cateva colege de ale mele de atunci, chiar am facut o echipa care a venit cu gandul sa schimbe ceva in administratia publica din tara, si ne-am lovir de “mafiutza” comunisto-securista bine incotzopenita (ieri ca si azi) si care nu numai ca a fost refractara la ideile noastre, dar a facut totul ca sa se desfiinteze serviciul nostru, care atunci (acum 17-18 ani) era conceput intr-o idee conform careia noi, administratia publica trebuia sa fim in slujba cetateanului care ne platea (fiind bugetari), si nu cetateanul sa fie la cheremul nostru si sa mai vina si cu spaga ca sa i se rezolve problema.
    Ei, cand am lansat ideea asta, am devenit cei mai mari dusmani ai colegilor cu vechi state de plata si spaga :-)….

    Dintre cei care faceam parte din aceea echipa, numai o colega care a ales sa se adapteze “la sistem” mai este in tara, ceilalti am ales sa plecam (Franta, SUA, Australia) pentru ca oricum vointa noastra de a schimba ceva nu folosea la nimic acolo unde inertia este mai mare decat dorinta de schimbare.

    Stiu vor fi voci care vor condamna mesajul meu, si rog pe admini sa nu-l publice daca considera ca poate irita spiritele, insa acesta este adevarul.

    Romania ar putea sa fie altfel, mai puternica, mai vizibila, daca conducatorii (administratia) ei nu ar urmarii numai avantaje personale pentru care isi vand si tara si sufletul…

  22. @Hrisanti

    Ai si tu dreptatea ta:

    1.”inertia este mai mare decat dorinta de schimbare.”

    2.”ne-am lovir de “mafiutza” comunisto-securista bine incotzopenita (ieri ca si azi) si care nu numai ca a fost refractara la ideile noastre, dar a facut totul ca sa se desfiinteze serviciul nostru, care atunci (acum 17-18 ani) era conceput intr-o idee conform careia noi, administratia publica trebuia sa fim in slujba cetateanului care ne platea (fiind bugetari), si nu cetateanul sa fie la cheremul nostru si sa mai vina si cu spaga ca sa i se rezolve problema.”

    D-aia sunt intristata si uneori furioasa!
    Se pare ca – o data cu criza (si mai ales din ‘pricina’ ei) spaga si pretinderea ei – pe fata sau mai voalat – alaturi de furaciune la modul ‘calificat’ – este sport national!

    Cand i-am spus cuiva despre ceea ce cred eu despre spaga, mi-a spus senin “Stapanul invata sluga HOATA”! Pe moment am ramas nauca…apoi a ‘dres-o’ cu putina sare spunandu-mi ca, daca primesti tigari, cafea, o sticla de vin nu e o problema (mai ales cand primesti de la cei avuti) ci, atunci cand pretinzi DOAR bani.

  23. @Magda
    “Se pare ca – o data cu criza (si mai ales din ‘pricina’ ei) spaga si pretinderea ei – pe fata sau mai voalat – alaturi de furaciune la modul ‘calificat’ – este sport national!”

    Nu are nicio legatura cu criza ! Spaga, coruptia in general si generalizata era oricum “sport national” in Romania, si nu din secolul asta :-).

    Atat timp cat mentalitatea aceasta nu se schimba, Romania nu va putea evolua cxonform potentialului pe care il are.

    Din pacate, majoritatea populatiei prefera inertia…

    Domnul sa fie cu tine !

  24. @Magda

    PS : mai este o alta idee gresita conform careia in Romania se cere spaga pentru ca salariile sunt mici. Dar nu stiu cum se face ca cele mai mari spagi le cer cei cu salariile cele mai mari :-).

    In Franta salariul minim este de 1360€ brut (980 net)si va asigur ca cei care sunt la salariul minim traiesc greu, cu toate acestea nu exista sa dai spaga sau cel mai mic cadou, ca sa ti se rezolva o problema administrativa, sau in spitale, sau la scoala, sau in orice alta situatie.

    Ah, da, daca tu esti multumit de serviciul prestat si vrei sa dai o cutie de bomboane sau un buchet de flori unui medic care te-a ingrijit bine, profesoarei la sfarsit de an scolar, sau gunoierului pentru ca ti-a luat constant gunoiul de la poarta casei(blocului), asta este altceva si nu este spaga.

    Insa a

  25. Insa a astepta un cadou (material sau financiar) pentru ca sa-ti exerciti activitatea pentru care esti deja platit, nu este in regula nici profesional, nici moral.

  26. Hrisanti si Magda, am citit cu interes comentariile voastre. Si eu locuiesc in afara tarii si sunt continuu cu gandul la intoarcerea acasa in tara. Insa cu cat mai mult gandesc intoarcerea in tara, cu atat mai mult imi vad neputinta mai ales ca este vorba si de scolile copiilor. Si totusi trebuie sa ne intoarcem.

    Imi doresc sa fiu ingropata in pamantul nostru romanesc, acolo unde ortodoxia atat de mult criticata, oricum v-a exista mereu, unde un parinte tot v-a cadelnita si ptr sufletul meu indiferent de cati urmasi voi avea sa ma pomeneasca.

    Am vizionat documentarul de mai sus si m-a indurerat mult. Ma indurereaza mult si ce se intampla cu tara. Voi care traiti acolo intr-un fel v-ati obisnuit cu distrugerile produse si ati inceput sa va acomodati viata in functie de posibilitatile existente. Noi traiti in afara tarii ne-am slabanogit. Nu ne mai simtim in stare sa luptam cu atat de multe neajunsuri, mite, jigniri etc. Sistemele occidentale sunt create intr-un mod in care indiferent daca ai sau nu servici, poti supravietui. In tara insa trebuie sa te zbati, sa faci ceva. Noi nu mai cunoastem aceasta zbatere.
    Slava Domnului pentru credinta noastra ortodoxa care ne tine intariti. Dumnezeu sa-i intareasca pe toti romanii care desi au avut posibilitati sa plece in afara, au ramas acasa. Ei ne sunt exemple.

    Doamne ajuta

  27. @Ana

    “Voi care traiti acolo intr-un fel v-ati obisnuit cu distrugerile produse si ati inceput sa va acomodati viata in functie de posibilitatile existente. Noi traiti in afara tarii ne-am slabanogit.”

    Tocmai! Ca nu ne-am obisnuit! Eu una, NU!
    E ca o sabie cu doua taisuri: daca m-as ‘obisnuii’ cu situatia asta din ce in ce mai aberanta percepandu-o ca normala, inseamna ca m-am integrat DEJA in sistemul asta corupt si mizerabil, pierzandu-mi stima de sine!

    Daca NU ma obisnuiesc (cum mi se SI intampla, de altfel…), risc sa ma sufoc facand intr-o zi POC!
    Atata timp cat sistemul politic de la noi este reprezentantiv prin abuz in forma calificata flancat de platosa unui cinism in forma bruta, grosiera…aratarea incisivilor ‘in direct’ a specimenelor politice te face sa-ti doresti sa ai carnasieri mai mari ca ai lor si sa musti cu forta – la randu-ti – vazand daca-si mai permit apoi, sa ranjeasca sardonic transmitandu-ti solutiile lor diabolice de austeritate din ‘grija’ excesiva fata de noi sau de urmasii nostri;

    Una peste alta, surubul este strans din ce in ce mai tare si, doar Dumnezeu ne mai poate scapa din asta; am ajuns sa doresc ca, pedeapsa pentru pacatele noastre sa vina repede, fulgerator nu asa cu lingurita…printr-o ingurgitare molcoma a ei de zi cu zi, din zi in zi care, nu te face imun la ea, doar te tine ‘in viata’ – iar noi, ca noi ca suntem maturi dar copiilor….ce sa le spui?!

    Eu simt ca se apropie CEVA care se va petrece in scurt timp si va fi hotarator pentru perioada imediat urmatoare….

  28. @Ana
    “Si totusi trebuie sa ne intoarcem
    Imi doresc sa fiu ingropata in pamantul nostru romanesc, acolo unde ortodoxia atat de mult criticata, oricum v-a exista mereu, unde un parinte tot v-a cadelnita si ptr sufletul meu indiferent de cati urmasi voi avea sa ma pomeneasca.”

    Sora, daca citesti Patericul, ai sa vezi acolo ca sfinti adevarati, nu pacatosi ca mine, au ales sa plece din tara lor, pentru un motiv sau altul, si au fost ingropati te miri unde. Si nici macar nu-si puneau problema unde vor fi ingropati, sau cine /daca le va cadelnita mormantul…Ba chiar considerau ca nu merita atat “cinste”….
    Nu are nicio legatura pamantul pe care traiesti/mori, cu trairea ta spirituala !
    Daca traiesti ortodox, oriunde ai fii, Dumnezeu primeste !

  29. @Hrisanti

    Eu am inteles DORUL Anei fata de pamantul in care s-a nascut – este ceva similar apartenentei tale familiale – spre exemplu!

    Lipsa sau indepartarea de locul in care te-ai nascut – atunci cand nu mai este aproape – te face sa-i simti lipsa!
    Spun Sf.Parinti (sac!) ca stie Dumnezeu motivul pentru care te-ai nascut in Romania (spre exemplu) si nu in alta tara!

    Iar in privinta cadirii mormantului si-a pomenirii ei atunci cand nu va mai fii in lumea asta, arata constientizarea – prin comparatie cu strainatatea (secularizata in totalitate si atee) – cum de (mai) este tinuta Romania asta (INCA!) SI datorita rugaciunilor preotilor, monahilor si monahiilor ori a mirenilor simplii care, cersesc indurare MACAR pentru pruncii nevinovati, pentru cei care mai TIN credinta in picioare…

    P.S. Am inteles motivul 🙂 pentru care i-ai citat Anei din Pateric si mergi pe aceeasi linie ca Psalmistul David “in orice loc (al stapanirii LUI), binecuvinteaza suflete al meu pre Domnul si toate cele dinlauntul meu, numele cel Sfant al Lui” – este vorba de pretutindenea dumnezeirii (una la mana) iar doi – i-ai dat curaj sa mearga mai departe acolo unde s-a stabilit usurandu-i dorul de tara si de neam, este?

  30. Citez din Arhimandritul Ioannikios, Patericul Atonit, Editura Bunavestirea Bacau 2000, pagina 125 :

    “Batranii de la Muntele Athos spun: Nu locul te mantuieste, ci felul in care vietuiesti.”

  31. @Magda
    “i-ai dat curaj sa mearga mai departe acolo unde s-a stabilit usurandu-i dorul de tara si de neam, este?”

    🙂 Este !

  32. @Hrisanti

    As vrea sa sesizezi tusa de umor din mesajul meu transmis tie nu din spirit de contrazicere, musai…am inteles foarte bine ceea ce ai vrut sa spui!

    Are dreptate si Ahim.Ioannikios DAR si Pr.Arsenie Boca si altii (de pe la noi); depinde din ce unghi privesti si de care parte a baricadei de aflii…:)

  33. @Hrisanti!

    Apropos! Mai tii minte jocul acela cand eram noi mici “nu te supara frate”?
    Asa si eu iti zic: nu te supara pe mine!

  34. @Magda
    “As vrea sa sesizezi tusa de umor din mesajul meu transmis tie ..”

    Inteles si vice-versa, cum ar zice nenea Iancu’ ! 🙂

    “Are dreptate si Ahim.Ioannikios DAR si Pr.Arsenie Boca si altii (de pe la noi); depinde din ce unghi privesti si de care parte a baricadei de aflii”

    Nu cred ca exista parti diferite ale baricadei, ci doar perceptii diferite ale noastre, din cauza firii cazute…Parintii citati de tine mai su,s fara indoiala ca sunt in acleasi Duh.

    Domnul sa ne miluiasca !

  35. @Hrisanti:

    Tot batranii spun ca nu e bine sa schimbi locul…Totusi, nu va condamna nimeni pentru ca ati plecat, sa stiti. 🙂

    Altfel, s-ar putea sa va inselati pe alocuri, anume in partile esentiale: Romania ar fi altfel numai daca EU as rabda si m-as lupta sa fiu altfel.

  36. @Alin-7

    Nici nu m-am gandit ca ma condmanati pentru ca am plecat :-), fiecare avem dreptul sa facem alegeri in viata, si daca aceste alegeri sunt bune sau gresite numai Dumnezeu poate si va judeca in mod obiectiv. Pentru ca numai Dumnezeu stie si vede in orice clipa ce este in sufletul si viata fiecarui om, in timp ce noi inca impatimiti cautam numai la aparente si prejudecati…

    Nu este exclus sa ma insel si eu, dar si tu frate. 🙂

    Praznic binecuvantat !

  37. Ana,

    Draga mea, vorbele tale m-au induiosat, aproape de lacrimi.

    Slava Domnului ca mai exista si romani plecati, care gandesc si simt asa cum spui si care vor SA SE INTOARCA.

    Te asteptam ACASA – surioara draga!

    Domnul sa te ocroteasca si sa te mangaie!

    “Fie painea cat de rea….!”

    http://www.youtube.com/watch?v=6Z9YmY-a9a0

  38. @Alin-7

    “Tot batranii spun ca nu e bine sa schimbi locul”

    Aici cred ca sunt mai multe pareri, sunt si batrani care spun sa schimbi locul daca asta iti foloseste duhovniceste…
    In ceea ce ma priveste, am inteles crestinismul si profunzimea lui fiind printre straini…
    Si tot batranii zic sa ramai in starea/locul in care L-ai intalnit pe Dumnezeu in inima ta.

  39. Magda

    “aratarea incisivilor ‘in direct’ a specimenelor politice te face sa-ti doresti sa ai carnasieri mai mari ca ai lor si sa musti cu forta – la randu-ti ”

    Asta simt si eu in fiecare an cand vin acasa. In acelasi timp toate rautatile care ni se intampla acasa ne trezesc, ne juta sa constientizam raul din jur si sa ne rugam mai mult. Aproape zilnic sunt nevoita sa intru intr-o biserica si sa ma rog si am din nou putere si liniste in suflet. In afara tarii traiesti intr-o moleseala continua. Raul are alta forma, o forma care nu o poti constientiza asa usor.

    Iubesc tara in care m-am nascut si-mi dau seama ce dar mare ne-a dat Dumnezeu prin faptul ca ne-am nascut romani pe pamant ortodox. Mi-au trebuit ani de zile sa inteleg si sa simt asta.

  40. Hrisanti

    “Sora, daca citesti Patericul, ai sa vezi acolo ca sfinti adevarati, nu pacatosi ca mine, au ales sa plece din tara lor, pentru un motiv sau altul, si au fost ingropati te miri unde.”

    Sfintii da, dar nu eu:).

    Am calatorit in cateva tari si chiar mi-au placut. Nicaieri insa nu am simtit in sufletul meu bucuria de acasa. Praful, aerul, totul acasa e altfel. M-am gandit mai multi ani de ce am acest sentiment in tara si nu-l am in alta parte. De exemplu sunt unele tari care seamana cu Romania si chiar legumele si fructele au gust asemanator ca cele de acasa (cele crescute in pamantul nostru). Un parinte drag mi-a vorbit despre sfintele moaste care se gasesc la tot pasul in Romania chiar si in acel Bucuresti aglomerat si atunci am simtit ca asta este ceea ce ma atrage atat de mult de pamantul nostru romanesc.

    Cred ca asta e singurul dor pe care-l avem noi romanii. Nu-l contientizam, insa singurul dor e legat de ortodoxie. Acasa in Romania inseamna ortodoxie.

    Si mi.e dor de limba noastra romaneasca. Sunt multe limbi ale ortodoxiei, dar priviti cu atentie la frumusetea limbii noastre stramosesti, la cat de frumos sunt formate cuvintele. “Mangaietorule, Salasluieste-te, Bucura-te, Lumina etc

    Daca intram in poezia mult citita in perioada comunista si uitata azi, o sa intelegem de ce poetii au iubit-o atat de mult. Un Eminescu fara limba romana si ortodoxie nu mai este acelasi poet. Corect?:)

    Doamne ajuta

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Carti

Documentare