NOI, CEI CAZUTI INTRE TALHARI SI STRAINI STRAMUTATI IN LUME, purtand in noi semintele iadului si trebuind trudi neincetat la plivirea lor…/ CUM SE CITESTE SFANTA SCRIPTURA? (Recomandari duhovnicesti)

• Doxologia:

Pr. Constantin Sturzu: Aşa cum suntem, adică răniţi

Săptămâna trecută, la invitaţia ASCOR Iaşi, am susţinut o conferinţă pe o temă ce se regăseşte în titlul articolului de faţă. Subiectul este atât de actual şi de important, încât simt nevoia să reiau anumite reflecţii, dar şi să adaug unele elemente noi faţă de discursul susţinut în faţa studenţilor ieşeni. De fapt, “discurs” este un cuvânt cam pretenţios pentru ceea ce a fost, mai degrabă, o mărturie a unui om care a căutat în Evanghelii un răspuns la frământări existenţiale şi la multele provocări întâlnite mai ales la scaunul de spovedanie. Şi filmul lui Cristian Mungiu, pe care l-am comentat săptămâna trecută şi despre care ar mai fi multe de spus, oferă, între altele, imaginea unei răni ce capătă proporţii universale: într-o ţară şi o societate bolnave, oameni cu numeroase (mai mult sau mai puţin vizibile) răni sufleteşti nu pot, cu toată bunăvoinţa lor, decât să-şi sporească şi mai mult aceste dureri, ce ajung chiar a fi mortale. Încât o întrebare care se conturează pe parcursul filmului este şi aceasta: ar putea, vreodată, două suflete bolnave să aibă o relaţie sănătoasă? Răspunsul la această întrebare îl aflăm într-o pildă pe care o spune Însuşi Hristos Domnul, când se întreabă, deloc retoric: “Poate orb pe orb să călăuzească? Nu vor cădea amândoi în groapă?” (Luca 6, 39). Şi se deschide, de aici, singura perspectivă corectă asupra vindecării omului şi a relaţiilor interumane. Dacă oamenii nu se pot vindeca, spiritual vorbind, unul pe altul, înseamnă că e nevoie să ne raportăm, în primul şi în primul rând, la Dumnezeu. Abia după ce primim tămăduire prin raportare la Dânsul, adică după ce ne împăcăm cu Dumnezeu, vom putea să relaţionăm în mod sănătos chiar şi cu oamenii care încă sunt “orbi”, în sensul trimiterii scripturistice de mai sus.

Efectele benefice ale vindecării noastre duhovniceşti se răsfrâng însă nu doar asupra celor din proximitatea noastră, ci şi asupra structurilor sociale organizate sau crescute în mod natural. Despre o influenţă reciprocă între om şi organismele în care acesta activează, vorbeşte şi Mitropolitul grec Hierotheos Vlachos, într-un interviu publicat, în româneşte, la www.pemptousia.ro (cu titlul “Biserica şi scandalurile”). Afirmaţia Înaltpreasfinţiei Sale, cum că “persoanele bolnave îmbolnăvesc şi instituţiile, iar instituţiile bolnave îmbolnăvesc persoanele”, e de o incontestabilă actualitate pentru ceea ce se întâmplă şi în societatea noastră, nu doar în spaţiul elen. O renaştere morală autentică nu poate avea loc, în România, decât dacă se începe de la om şi de la nevoia de vindecare sufletească a acestuia. Doar aşa putem însănătoşi instituţiile româneşti, altminteri ne vom strădui în zadar să tot importăm “forme fără fond” şi elemente civilizatorii care se lipesc de noi ca nuca-n perete.

Şi de unde să înceapă o astfel de tămăduire în popor dacă nu chiar din Biserică, loc numit adesea de Sfântul Ioan Gură de Aur ca fiind “spital, nu tribunal”. În finalul interviului său, Mitropolitul Vlachos insistă asupra adevăratei dimensiuni a ceea ce numim drept “Trup al lui Hristos”, nesfiindu-se a recunoaşte, lucid şi realist, unele derapaje care pot surveni în componenta umană a Bisericii: “Cred că trebuie să facem distincţia între teologia ortodoxă şi aşa-numita teologie ortodoxă care abordează creştinismul ca pe o religie. Biserica, prin Tainele şi teologia ei, creează relaţii autentice cu Dumnezeu, cu semenul nostru şi cu întreaga creaţie. Aceasta este lucrarea unificatoare (a teologiei ortodoxe, n.trad.), pe când «religia este opiumul poporului». Acolo unde există dezbinare, avem de-a face cu o «para-ortodoxie». Biserica este cea care îl desăvărşeşte pe om ca persoană, adică îi dezvoltă libertatea şi dragostea, deoarece conţinutul real al persoanei este chenoza– deşertarea de sine – şi jertfirea de sine. Rău este atunci când cineva trăieşte în Biserică şi nu înţelege nimic din această desăvârşire duhovnicească care se realizează în Biserică. Iar cel mai rău este atunci când există clerici care trăiesc mecanic şi profesional în Biserică, pe când alţii, mireni sau monahi, pot să se bucure de Biserică, de «popasul dumnezeieştilor erosuri»”.

Făţărnicie, lene, viclenie?

Concret însă, despre ce răni vorbim şi despre ce tămăduire poate fi vorba, din perspectivă creştină? Rănile la care facem referire se reflectă şi în răni sufleteşti (ce pot degenera în boli psihice sau chiar în demonizări), şi în răni comunitare sau în răni transgeneraţionale (suntem urmaşii unor generaţii care au trecut prin două războaie mondiale, respectiv prin câteva decenii de comunism – fapt ce-şi află ecou şi în noi, copiii, nepoţii sau strănepoţii acestor generaţii anterioare). Dar aceste tipuri de răni (sau oricare altele) nu sunt decât reflectarea în concret a unei răni primordiale, care este rădăcina tuturor celorlalte, anume despărţirea sau ruperea de Dumnezeu. Adam şi Eva au ales să nu asculte de Dumnezeu şi nu numai că au schimbat hainele de lumină (har) cu cele “din piele”, dar s-au şi ales cu o rană adâncă pe care nici un om nu o poate vindeca, cu excepţia Celui care este Fiul Omului.

Despre aceasta ni se vorbeşte în parabola samarineanului milostiv, pe care o vom auzi citindu-se mâine în biserici (nu o redau aici din raţiuni de spaţiu editorial, o puteţi lectura din Evanghelia după Luca, 10, 25-37). Orice om este precum călătorul din parabolă care a căzut între tâlhari (adică demoni care îl îndeamnă să-şi facă mereu voia proprie, una ruptă de voia lui Dumnezeu), fiind rănit, “aproape mort” (trăind o viaţă biologică, socială, intelectuală, şamd, dar nu una dumnezeiască). Precum samarineanul milostiv, aşa se apleacă Hristos asupra fiecăruia dintre noi spre a ne lega rănile (prin taina botezului şi, apoi, prin cea a spovedaniei) şi a turna pe ele untdelemn (taina sfântului maslu) şi vin (taina sfintei euharistii). Nouă ne este ruşine, adesea, cu multele noastre păcate şi nici nu mai îndrăznim să ne apropiem de cele sfinte, dar El nu ne priveşte niciodată cu asprime sau cu silă, ci cu milă. Unde noi vedem urâciune, răutate, lăcomie, desfrânare, ură etc., Domnul vede rana de dincolo de ele. Noi nu putem să vedem mai departe de faptele, gândurile şi stările noastre sufleteşti, dar El vede întotdeauna dincolo de ele, priveşte la ceea ce le-a generat şi ne îndeamnă să avem nădejde că, deşi s-a întunecat, suntem, în continuare, chip al Său. Abia având această convingere, putem căpăta curaj să ne întoarcem la Dumnezeu şi, mai mult, putem să nu mai judecăm sau să nu ne mai supărăm pe aproapele nostru atunci când (ne) greşeşte, văzând la el mai degrabă rana din care iese puroiul răutăţii. Aceasta este mila creştină, milostivirea pe care suntem chemaţi să ne-o împropriem şi care nu este un sentiment, ci o atitudine şi o înţelegere existenţiale.

Sunt şi situaţii în care Hristos pare a schimba mila pe o atitudine mult mai categorică, mai dură chiar, faţă de cei care nu se raportează onest la propriile răni. Este mai întâi cazul făţărniciei, pe care o sancţionează adesea în persoana unor farisei. Făţarnicul este cel care, deşi e rănit (cu păcate, neputinţe etc.), se arată a fi sănătos înaintea oamenilor. E ca şi cum o persoană grav bolnavă ar ieşi din spital înainte de a se vindeca, doar pentru a impresiona pe ceilalţi cu aşa-zisa “sănătate” a lui (lucru ce ar fi taxat de orice om normal ca adevărată nebunie). Alte două situaţii se regăsesc în pilda talanţilor, când cel care îngroapă talantul primit este numit “slugă vicleană şi leneşă” (Matei 25, 26). Leneşul este cel care se dă rănit, deşi nu este. Viclean este cel care se foloseşte de rană spre a se îndreptăţi şi a obţine daruri pe care era chemat să le primească doar lucrând la vindecarea sa. Cine e şi viclean, şi leneş se foloseşte de o rană a sa oarecare, accentuându-i gravitatea până în punctul în care ea l-ar copleşi şi l-ar face cu totul neputincios, deşi în realitatea ea nu este atât de mare încât să-l împiedice a lucra la mântuirea sa.

Faţă de unii ca aceştia, Mântuitorul Iisus Hristos se manifestă mai ferm spre a-i trezi, arătându-le că, pe drumul spre Împărăţie, se acceptă întotdeauna neputinţe şi boli, păcate de tot felul, că se primeşte tot omul cu atât cât poate el lucra şi înţelege, dar nu se acceptă scuze şi pretexte pentru nelucrare. Orice lucrare de edificare spirituală nu poate fi decât teandrică, adică divino-umană. Chiar dacă partea omului este microscopică, iar a Domnului de dimensiuni cosmice, ea nu poate lipsi cu totul. Fărâma aceasta de contribuţie a noastră ne conferă, de altfel, şi o demnitate pe care nici o altă creatură nu o mai are înaintea lui Dumnezeu.

(Text publicat în cadrul rubricii „Acum, după două mii de ani”, în ediția tipărită a Ziarului de Iași.)

Pr. Ioan Valentin Istrati:

Samarineanul şi paraziţii iubirii

[…]

Oamenii trăiesc prin iubire, însă iubirea lor este de cele mai multe ori relativă şi imperfectă, parazitată de plăcere, de stăpânire sau de egoism. Iubirea e veşnică, dar se sfârşeşte în oamenii muritori, atunci când este dată afară şi înlocuită cu surogate ale iubirii.

Mântuitorul Hristos arată în această parabolă adevărata dimensiune a iubirii de Dumnezeu şi de oameni. Cele două sunt complementare şi interdependente. Iubirea adevărată este întotdeauna jertfă înţelegătoare (adică noetică şi conştientă) pentru persoana iubită. Iubirea este dăruire pură fără aşteptarea confirmării, este preaplin al fiinţei în dorul negrăit de unire cu absolutul, este naştere de viaţă şi izvor de bunătate şi de bucurie, este salvare din praful durerilor cauzate de tâlharii de pe cale. Iubirea e dumnezeiesc de simplă: smerenie şi ajutor celor din jur, aşteptare şi lucrare neobosită, implicare şi subtilitate, oferire de sine şi transformare a celorlalţi prin harul lui Dumnezeu.

Orice manifestare a căderii umane care-şi spune sieşi iubire este cădere din iubire şi o moarte a iubirii, o înstrăinare de ea. De fapt iubirea nu moare niciodată fiind mlădiţă de har din Dumnezeu, oamenii mor nepricepându-i veşnicia şi menirea şi nesimţind focul ei pătrunzător de suflete.

Astfel, să vedem câteva dintre anomaliile cauzate de păcat care ne înstrăinează de adevărata iubire născătoare şi euharistică.

Atunci când iubirea este doar paravanul în calea plăcerii, omul cade în sexualizare aberantă, în desfrânare a simţurilor pentru folosul de o clipă al trupului. Este animalitate practicată până devine dependenţă şi foloseşte trupurile oamenilor pentru producerea de moarte. Omul desfrânat spurcă natura, invalidează puterile de har ale trupului omenesc, cade în absurdul repetitiv al animalizării şi moare el însuşi, trup şi suflet. Anomalia, perversitatea, haosul erogen, căutarea permanentă de senzaţii tari, sunt ţinte sigure ale pierderii de sine şi ele duc invariabil la uciderea lăuntrică a iubirii în suflete, sau mai bine zis a sufletului însuşi.

Când iubirea se pleacă în faţa stăpânirii, omul suferă cumplit de gelozie sau de posesivitate, ca neputinţă a încrederii în celălalt şi moarte a iubirii dezinteresate. Omul gelos se oglindeşte monstruos în propria imagine de sine, neputând găsi pe nimeni care să-i confirme aşteptările prea mari, generate de un ego supradimensionat în nimicnicia lui. Gelozia este lipsa de înţelegere – datorată mândriei – a infinitului divers din celălalt, dorinţa unei copii absolute în cel din faţă, mimetism şi lipsire de libertate, urlet de durere şi cădere din iubire.

Iubirea poate fi înlocuită şi de violenţă, ca mod dureros de răspuns al omului în faţa propriilor amputări valorice. Rănile cumplite şi adânci ale păcatului din noi nu pot fi mascate decât prin durerea celorlalţi, de obicei cei foarte apropiaţi, sângele nostru chiar. Eşecul fiinţei se manifestă printr-o atitudine violentă faţă de ceilalţi şi faţă de tine însuţi. Iubirea parazitată de violenţă devine viol, şi aduce moarte, suferinţă şi abuz în inimile tuturor.

De cele mai multe ori iubire presupune multă, multă suferinţă. Şi aceasta pentru că ea e jertfă de sine, adică ardere de tot a egoismului din inimă. Este dăruire totală celuilalt, deci sfâşiere lăuntrică a egolatriei fiinţiale. Este naştere de viaţă, şi orice naştere se face cu durere şi întristare. Este moarte a convenţiei egocentrice şi înviere tainică a lui Dumnezeu în noi, în mormântul adânc în care L-am îngropat din frică şi neputinţă, răsărind pentru a ne aduce lumină în univers.

Pr. Sever Negrescu: Loc şi timp în Stră … mutări (sau despre statornicia nestatorniciei)

Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi o vreme pentru orice mişcare de sub cer sunt cuvintele Eclesiastului (cap. 3) lipite de aer, precum Adevărul de respiraţie.

De 25 de ani slujesc într-o parohie stră … mutată. În timpurile grele ale anilor 1968-1972, oameni dragi si locuri largi au fost strămutate în alte realităţi, cele de azi. Oamenii nu s-au opus, dar îşi poartă în suflet dorul locurilor şi al stărilor de odinioară. Cu toţii suntem nişte strămutaţi. Unii realizează acest adevăr, alţii nu. Primii sunt o lume de învingători pentru că îşi propun ca ţintă finală a strămutării lor Mântuirea, ceilalţi sunt o lume de învinşi pentru că uită permanent de unde au plecat şi mai ales, încurcând drumurile, uită unde erau meniţi să ajungă. Îşi uită menirea, adică Mântuirea. Fiecare îşi poartă casa în suflet ca pe o biserică, dar trebuie să recunoaştem că de cele mai multe ori uităm de Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. Dumnezeu niciodată nu uită.

Aici, în această lume a strămutărilor, totul parcă plânge, şi pomii şi casele şi uliţele şi Dunărea şi Nistru şi Tisa (de la Nistru pân’ la Tisa, tot românu’ plânsu-mi-s-a). Noi, oamenii, ne strămutăm permanent în această lume, rămânând străini unii de alţii, ca pietrele de apă. Suntem nişte străini strămutaţi, pipăim cerul, aerul cu mersul nostru, cu gândul, vrem uneori să ne atingem de Poala hainei lui Dumnezeu. Acesta este firescul vieţii şi motivul posibil al cozilor interminabile de la Sfintele moaşte. Ce sunt altceva moaştele de sfinţi, astăzi, decât Poala hainei lui Dumnezeu! Iată-L pe Dumnezeu îmbrăcat în sfinţii Lui. De aceea nu poate fi văzut. Dar poate fi sărutat, prin cele sfinte.

Mergând cu Icoana Naşterii prin parohie, într-un an, o femeie a refuzat să o sărute, pe motiv de …igienă. La Bobotează, era doar fiul acesteia acasă. L-am întrebat şi mi-a răspuns că mama este în spital, de la Crăciun. I-am spus, poate prea dur pentru înţelegerea lui: vezi, dacă ar fi sărutat Icoana, nu s-ar fi îmbolnăvit.

Zilele trecute, un bătrân m-a strigat din curtea bisericii: părinte, părinte, uitaţi Curcubeul! Parcă atunci descoperise cerul. A continuat arătându-mi în jos, cu mâna: uitaţi, cade în Dunăre, chiar unde a fost satul nostru. Unde o merge? N-am ştiut să-i răspund, nu ştiam de unde vine şi încotro merge Curcubeul, în scurta lui strămutare din cer. Mi-am amintit de întrebare lui Ilie Moromete: Nicolae, unde mergem noi, domnule? Mi-am mai amintit de un răspuns pe care l-am dat odată, născând nedumerirea. Eram în Vânju Mare, o localitate situată între Turnu Severin şi Calafat, prin anii 1988. Mă întorceam de la soţie, era profesor la liceul de acolo, trebuia să ajung la Craiova. Aveam două variante: să găsesc ocazie spre Severin, de unde aş fi luat trenul către Craiova sau să găsesc ocazie spre Craiova prin Calafat. Maşinile treceau cam la un interval de 20-30 minute. Era frig, îngheţasem. Am stat aproape 3 ore. Când se vedea venind vreo maşină dinspre Severin treceam şoseaua şi făceam semn, când venea dinspre Calafat, asemenea, invers. În apropierea locului era un depozit. Observându-mă şi analizându-mi strămutările, paznicul de la acel depozit s-a apropiat şi m-a întrebat sfios: Dumneata, nu te supăra, unde vrei să mergi? Răspunsul meu a fost simplu, atât de simplu încât pare şi azi de neînţeles (vorba lui Nichita): cum unde?, oriunde, nu contează. Sărmanul paznic al strămutărilor mele … şi-a făcut cruce şi şi-a reluat locul. De-a lungul timpului mi-am dat seama cât de mult contează unde mergi.

Versetul Evanghelistului Luca, 16, 26: Şi peste toate acestea între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare ca cei ce voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici de acolo să treacă la noi, îmi naşte o cumplită întrebare, cum, sunt oare suflete care ar vrea să se strămute din Rai în Iad? Aici ştiu că sunt o mulţime de suflete care îşi pierd Mântuirea tocmai prin legarea de nestatornicia lumii. Poetul Boethius, în opera lui Mângâierile Filosofiei, scrisă acum un mileniu şi jumătate are câteva versuri edificatoare în acest sens:

Când toate-n lume n-au statornicie, când neîntrerupt sunt trecătoare, să crezi în mincinoasa bogăţie, să crezi în bunuri pieritoare?! Statornică în lege, pe vecie, e doar a lumii nestatornicie (P.S.B. 72, p. 85).

Sunt convins că suntem nişte străini în această lume a stră … mutărilor. Locul nostru este cerul, iar timpul, veşnicia.

Pr. Valentin Istrati: Seminţele iadului din noi

[…] Viaţa noastră şi a celorlalţi ne oferă deseori suferinţe şi dureri din care instinctiv dorim să fugim cât mai departe. Fie că e o fugă spaţială sau una anestezică, trupul nostru este setat să evite durerea, iar sufletul suferinţa. La o primă reacţie, putem răspunde la rău cu rău, într-un mimetism absurd, în care ne vădim apartenenţa noastră la materia moartă şi nesimţitoare. Alteori putem răbda suferinţa cu pumnii strânşi nădăjduind în mântuirea viitoare şi gândind o portiţă de scăpare. Însă este cu totul fascinant cum unii oameni primesc suferinţe inimaginabile şi dureri îngrozitoare cu mulţumire şi cu bucurie, înţelegând taina suferinţei care umple inima de pocăinţă, subţiază sufletul şi-i ascute simţirile în lupta sa cu păcatul.

Ieşirea din cercul vicios al durerii şi al morţii este scăparea omului din labirintul propriilor limitări. Zborul către înălţimile cereşti prin rugăciune şi Euharistie ne poate scoate din închisoarea dorinţelor prea mari pentru o putinţă prea mică. Orice materie de pe lumea aceasta care nu este primită ca dar şi cu mulţumire se transformă în drog, care cere mereu o suplimentare a sa şi duce la moartea prin supradoză. Chiar şi durerea poate ajunge un drog care paralizează simţirea interioară şi ne transformă în bocitoarele propriului nostru deces lăuntric. Victimizarea este o altă faţă a răutăţii, pentru că transformă omul în stană de piatră sau în stâlp de sare.

Îmi amintesc despre un film – The Beach se numea – în care un tânăr căutător de senzaţii tari primeşte o hartă a unei insule – paradis, unde hrana, frumuseţea, iarba, sunt din belşug. O insulă tainică, nepusă pe hartă, ascunsă de ochii tuturor, în care oamenii trăitori acolo încearcă să reconstituie raiul pierdut. Ceea ce ei nu ştiu este că oamenii căzuţi, orice loc mirific ar găsi pe pământ, poartă iadul în sufletul lor, prin stricăciune, invidie, poftă, mândrie, neputinţă. Curând raiul sublim de pe insulă se transformă în iad datorită oamenilor căzuţi care-l locuiau. Suferinţa, durerea, lipsa, invidia, viclenia, sunt seminţe ale iadului, prezente în noi, pe care le-a semănat „un om vrăjmaş” şi pe care trebuie să le plivim toată viaţa noastră, mereu şi mereu, izvorând parcă de nicăieri, răsărind oriunde, neavând trebuinţă de apă, de soare sau de pământ. Spinii sufletului trebuie mereu smulşi din rădăcină, şi până la moarte trebuie să stăm în alertă pentru că seminţele lor vegetează în adânc, aşteaptă momentul prielnic de dezechilibru imunitar pentru a răsări şi a înăbuşi firul firav al grâului veşnic: Cuvântul cel dumnezeiesc. Euharistia este tocmai o permanentă semănare în suflet şi în trup a seminţelor vieţii veşnice, care aşteaptă în mormântul tainic al inimii noastre să învieze din morţi şi să ne umple de nemurirea lui Dumnezeu.

• Pemptousia: Ieromonahul Agapie Corbu: Sfânta Scriptură în viaţa duhovnicească

Viaţa duhovnicească cuprinde tot ceea ce face, trăieşte, primeşte şi împreună-lucrează omul cu Dumnezeu în sânul Bisericii lui Hristos pentru a dobândi mântuirea, adică pentru a se îndumnezei. Viaţa duhovnicească are început în cristelniţa Botezului şi se arată treptat, în măsura împlinirii poruncilor lui Hristos, fiind tocmai viaţa Lui în noi. Dar după cum El „sporea cu înţelepciunea, cu statura şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (Lc. 2, 52), tot aşa şi viaţa duhovnicească a mădularelor trupului Său tainic va fi o creştere spre ţinta pe care ne-a arătat-o Sfântul Pavel: „starea bărbatului desăvârşit, măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4, 13). Viaţa, prin însăşi natura ei, presupune un dinamism şi o mişcare. Cu atât mai mult, viaţa duhovnicească este dinamică, o luptă, o alergare la ţintă şi o urmărire necurmată a desăvârşirii (cf. Filip. 3, 12-14).

Sfântul Grigorie de Nyssa scrie că „două sunt lucrurile care îl apropie pe om de Dumnezeu. Unul e cugetarea nerătăcită despre Cel ce este cu adevărat, ca să nu cadă prin socoteli rătăcite în păreri păgâne şi eretice despre Dumnezeu. […] Iar celălalt e gândul curat ce alungă din suflet toată simţirea pătimaşă”[1].

Aşadar, pentru o viaţă duhovnicească care să fie încununată de Dumnezeu cu har şi cu mântuire, avem nevoie de ortodoxia credinţei şi de o vieţuire ascetică. Între acestea două, ca între două ziduri de pază şi apărare, omul va putea să înainteze în siguranţă în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în sfinţenie. Sfânta Scriptură are, potrivit Tradiţiei Bisericii Ortodoxe, un loc şi un rol precise în viaţa duhovnicească a oricărui creştin, mirean sau cleric. Sfântul Siluan Athonitul scrie în acest sens: „Citiţi dumnezeieştile Scripturi, în care viază harul care vă va îndulci, şi aşa veţi cunoaşte pe Domnul şi-I veţi fi robi Lui cu bucurie, ziua şi noaptea.” [2]

Acest sfat duhovnicesc cuprinde în sine un anume tip de raportare a noastră la Sfintele Scripturi. Această raportare se întemeiază pe credinţa în inspiraţia Scripturilor, inspiraţie care face din Biblie o carte vie şi duhovnicească, în sensul cel mai limpede al cuvântului. Citirea Scripturii este căutarea întâlnirii cu Persoana lui Iisus Hristos. Vedem deci, că ceea ce am schiţat în capitolele anterioare ca fiind concepţia Bisericii despre Sfânta Scriptură, întemeiază întrebuinţarea specifică a Scripturii, proprie doar Bisericii. În plus, nu ajunge să ştim că Evanghelia „este prezenţa lui Dumnezeu-Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos”, după cuvântul Sfântului Atanasie al Alexandriei[3], ci trebuie să şi facem strădania ascetică de a ne întâlni cu El, Cel care ne grăieşte în ea. Sfântul Siluan, în cuvântul pe care l-am citat, înfăţişează tocmai această lucrare a Scripturilor care, citite în duh de rugăciune şi de pocăinţă, dau o cunoaştere directă a Domnului.

Aşadar, în privinţa locului Sfintei Scripturi în viaţa duhovnicească reţinem trei lucruri:
a) înţelegerea vieţii duhovniceşti ca o creştere a staturii duhovniceşti spre cea a bărbatului desăvârşit;

b) încadrarea acesteia între ortodoxia credinţei şi ascetismul vieţuirii;

c) caracterul ontologic al prezenţei prin har a Domnului în Sfânta Scriptură.

Dintre Părinţii care au descris cel mai bine dinamica vieţii duhovniceşti şi împletirea în iureşul ei a celor trei elemente amintite, ne vom opri asupra Cuviosului Calist Catafigyotul. În scrierea sa Despre viaţa contemplativă, el arată foarte detaliat locul Scripturii în fiecare etapă a vieţii duhovniceşti. Pentru Cuviosul Calist, ca şi pentru restul Părinţilor, viaţa duhovnicească este o „vieţuire după minte”, lăuntrică, tainică, în care, privind spre Hristos „prin împărtăşire de Duhul de-viaţă-făcător, mintea îşi primeşte şi ea, zi de zi, creşterea cuvenită ei, întărindu-se în unitatea, simplitatea şi starea ei de îndumnezeire”[4]. Fiindcă mintea, nous-ul omului, este tronul harului şi al Dumnezeirii în om[5], starea minţii va caracteriza starea duhovnicească, „odată ce fără a se îndumnezei mintea, omul nu se poate îndumnezei”[6]. Prin „minte”, Sfinţii Părinţi nu înţeleg ceea ce înţelegem noi astăzi. Pentru ei, mintea nu e doar îngusta raţiune ce funcţionează după principiile logice ale lumii căzute. Sfera minţii e mult mai vastă şi, din punct de vedere biblic şi patristic, ea e sinonimă cu duhul omului sau cu inima sa. Căderea a sfărâmat unitatea minţii şi a rupt raţiunea de inimă şi, de atunci, omul îşi caută unitatea originară, se caută pe sine[7].

Viaţa duhovnicească este, prin urmare, o reîntoarcere a noastră în noi înşine, o rezidire a noastră, o unire a raţiunii cu inima, unde învăţăm legile lumii dumnezeieşti pentru care am fost zidiţi. În ceastă căutare, citirea Scripturii are o lucrare îndoită la nivel ontologic şi la nivel de informaţie, de învăţătură.

La nivel ontologic, citirea Sfintei Scripturi lucrează adânc asupra duhului omului, născând în el un simţământ al prezenţei lui Dumnezeu, dându-i adică o anumită cunoaştere printr-o „atingere” a lui Dumnezeu, iar la nivel de transmitere a învăţăturii, Scriptura întemeiază orice dogmă formulată sau formulabilă de către Biserică. Între cele două nivele există o foarte strânsă legătură şi dependenţă. Tâlcuirea Scripturii, pe care se întemeiază activitatea învăţătorească a Bisericii, nu poate fi desprinsă de legătura duhovnicească pe care tâlcuitorul trebuie s-o aibă cu Hristos. Fără aceasta, „teologia” sa va fi fără Duh, moartă, demonică, fiindcă „nimic nu este mai sărac decât mintea care, stând afară de Dumnezeu, filosofează despre Dumnezeu”[8].

În cele ce urmează, în prezentul articol ne vom ocupa numai de primul nivel, cel ontologic.

La acest nivel se dă lupta pentru despătimire şi sfinţire. În această luptă, una dintre patimile minţii ce se împotrivesc vieţii duhovniceşti, sau unul din cei trei „uriaşi” care-l împiedică pe om să înainteze este neştiinţa (agnoía)[9]. În viaţa duhovnicească, neştiinţa înseamnă necunoaşterea atât a lui Dumnezeu cât şi a voii Lui, adică a învăţăturii mântuitoare a Evangheliei. Or, tocmai în aceste două direcţii ţinteşte citirea Sfintei Scripturi. Pe de o parte, ne dă învăţătura mântuirii, pe de alta, ne dă un har care-i este imanent ei, deoarece este inspirată şi dumnezeiască. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „mintea este fără formă prin ea însăşi şi fără întipăriri. Forma ei constă fie în iluminarea Sfântului Duh, cunoaştere care e rodul virtuţilor, fie în neştiinţa a cărei cauză sunt patimile”[10].

Aşadar, mintea poate avea două stări: una duhovnicească, în care ea are „forma” dată de har prin intermediul virtuţilor, alta, a neştiinţei, care înseamnă lipsa atingerii minţii cu harul dumnezeiesc şi a cunoaşterii directe a lui Dumnezeu. Din această pricină, citirea Sfintei Scripturi trebuie făcută împreună cu ducerea unei vieţi creştine în sânul Bisericii, de împlinire a poruncilor, de strădanie pentru dobândirea sfintelor virtuţi, astfel încât mintea noastră să se poată cumineca întru simţire cu Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu prin Scriptură. Altfel, omul va avea doar „cunoştinţa care îngâmfă” (1 Cor. 8, 1) şi care, în tradiţia duhovnicească a Bisericii, se cheamă tot neştiinţă.

Potrivit Cuviosului Calist, cuvintele duhovniceşti, şi mai cu seamă cele ale Sfintei Scripturi, „obişnuiesc să facă mintea să propăşească şi să înainteze, şi o înalţă în această înaintare până acolo unde cuvântul nu mai ajunge”, adică până la lucrarea ce se săvârşeşte în tăcere, adică rugăciunea extatică[11]. De ce au cuvintele Scripturii o aşa de mare înrâurire asupra minţii? – Pentru că sunt insuflate de Duhul Sfânt. Şi de ce Scriptura ridică mintea de la grăire şi împrăştiere spre tăcere? – Pentru că, „odată ridicată mintea în ţinutul ascunzimii dumnezeieşti, ea [mintea] păstrează în mod natural tăcerea”[12].

Desigur că această răpire în „ascunzimea dumnezeiască” este rodul unei îndelungi vieţuiri întru paza grijulie a poruncilor Domnului şi întru linişte şi retragere. Dar, până la această răpire de care foarte puţini se învrednicesc, există o scară de stări şi forme ale rugăciunii în care mintea se întoarce tot mai mult din împrăştierea cea din afară spre interior, unde sălăşluieşte Hristos. Tocmai în acest proces de adunare a minţii, Scriptura ajută mintea să primească tot mai mult o formă duhovnicească şi să se izbăvească de amintita neştiinţă. Mintea fiind pururea în mişcare, ar fi o greşeală să încercăm să o oprim. Folosim însă energia acestei mişcări şi, cu ajutorul cuvintelor de Dumnezeu insuflate ale Scripturii, o îndreptăm spre cele dumnezeieşti. Câştigul este dublu: pe de o parte, ne hrănim cu cuvintele Domnului şi-I aflăm voia; pe de alta, mintea, în mod analog cu profunzimea meditaţiei şi a adunării atenţiei la cele citite, capătă o formă tot mai aptă pentru primirea harului şi se împărtăşeşte de el, „atingându-se de poala hainei lui Hristos”. Aşa începe omul să gândească, să vadă, să vorbească duhovniceşte, în consonanţă cu cele citite în Scriptură şi în duhul Scripturii. Aşa, „prin stăruinţă cu înaintarea vremii, ducând o viaţă de linişte şi fără tulburare şi cugetând numai la cele dumnezeieşti, prin mijlocirea Scripturii şi a lucrurilor văzute, îşi face drept îndeletnicire să privească zidirea, pe cât e cu putinţă, duhovniceşte, în conglăsuire cu Scriptura”[13].

În ceea ce priveşte modul în care trebuie citită Scriptura, Sfântul Calist precizează că trebuie făcut duhovniceşte, adică în sânul Tradiţiei Bisericii: „Atât zidirea, cât şi Scriptura s-au desfăşurat prin cuvântul lui Dumnezeu şi, privite duhovniceşte, întăresc mintea şi toate puterile ei spre vederea şi înţelegerea lui Dumnezeu”[14]. Insistăm asupra adverbului duhovniceşte (pnevmatikós), care priveşte legătura noastră cu Scriptura şi lumea întreagă. Acest adverb arată că doar o asemenea legătură cu Scriptura va avea ca rod o înaintare a noastră în har, „în cunoaşterea voii Lui, întru toată înţelepciunea şi priceperea duhovnicească” (Col. 1, 9). Or, în afara Tradiţiei duhovniceşti a Bisericii, nu e cu putinţă a citi duhovniceşte Scriptura. De aceea, orice erezie îşi poate găsi „temeiuri” Scripturare, dar, fiind ruptă de tradiţia duhovnicească a Bisericii, nu mai poate citi Biblia duhovniceşte şi, prin urmare, nici nu ajunge la o cunoaştere autentică, directă a lui Dumnezeu sau, după cuvântul Cuviosului Calist, la „simţirea prezenţei dumnezeieşti”[15].

A citi duhovniceşte Scriptura nu este posibil fără rugăciune. De ce? – Pentru că doar rugăciunea, înţeleasă de Sfântul Calist ca rugăciunea lui Iisus, în care atenţia e fixată spre adâncul inimii, trezeşte harul baptismal care va „boteza” raţiunea şi o va înduhovnici. „De voim să ne îndeletnicim cu contemplarea lui Dumnezeu din Scriptură şi zidire […] să căutăm întâi să aflăm vistieria dinăuntru inimii noastre”[16].

Avem de-a face, deci, cu două lucrări ale minţii (raţiunii) în urcuşul ei spre Dumnezeu, în curăţirea şi înduhovnicirea ei. Prima este înspre exterior, unde mintea, citind Scriptura, capătă o oarecare „formă” duhovnicească şi se împărtăşeşte de har. A doua este spre înăuntru, spre „cămara” de taină (cf. Mt. 6, 5), unde se află Hristos prin Botez şi Sfintele Taine. Fiecare din aceste două mişcări se sprijină pe cealaltă, îşi trage puterea din cealaltă şi dă putere celeilalte. Avem o mişcare ciclică a minţii care, în condiţiile actuale, nu poate stărui neîncetat în rugăciune şi, de aceea, i se dă şi o lucrare duhovnicească în afară, legată de cea lăuntrică, spre care trimite şi din care se hrăneşte, pe care o luminează şi din care se întăreşte.

Întreaga viaţă a creştinului e văzută de Sfântul Calist ca o luptă pentru a ajunge în Adevărul dumnezeiesc cel unic. Despre El dau mărturie zidirea, Scriptura şi Duhul. Avem aici o gradaţie ce corespunde gradului de iniţiere în tainele rugăciunii şi, mai ales, gradului de unire cu Dumnezeu. Dacă la început cunoaştem de departe pe Dumnezeu, din lumea făcută de El, progresăm apoi în cunoaşterea Lui prin Scriptură. Dar forma cea mai înaltă a cunoaşterii Lui este unirea cu El, când Duhul Însuşi se roagă în noi. Această ultimă zonă e pregătită de celelalte şi cere tăcere, fiindcă „cei ce au înaintat, trebuie să ajungă de la grăire la tăcere, întrucât au înaintat la contemplarea simplă, fără chip şi fără formă”[17].

Aşadar Scriptura şi citirea ei meditată corespund unei staturi mijlocii în viaţa duhovnicească, ea prilejuieşte minţii o împărtăşire de har, putere şi cunoştinţă şi mijloceşte contemplaţia. Intrarea minţii în contemplaţie nu ţine de voia noastră, dar e pregătită de vieţuirea ascetică, de rugăciune şi de citirea Scripturii.

Harul cu care este îmbibată Scriptura dă şi el o cunoaştere fără cuvinte a lui Dumnezeu. Acest fel de cunoaştere a fost numit de Sfântul Grigorie de Nyssa „simţire a prezenţei lui Dumnezeu”[18]. O asemenea simţire duhovnicească e sămânţa pe care o cultivăm apoi prin rugăciune. Astfel, drumul minţii de la citirea duhovnicească a Scripturii la rugăciune şi contemplaţie e ca o trecere a minţii de la „cele multe” din jurul lui Dumnezeu şi despre Dumnezeu, la unitatea ei în Dumnezeu. Mai întâi, această stare e ca „o intuire simplă şi de o clipă”[19] ce poate apărea chiar şi la citirea Scripturii. Apoi, dacă prin stăruinţă şi atenţie mintea înaintează pe această cale şi în această direcţie, atunci ajunge treptat la o cunoaştere tot mai adâncă a lui Dumnezeu. „Înaintând însă în văzduhul dumnezeiesc şi preaslăvit, mintea e răpită de la lucrarea înţelegerii [discursive] tot mai des, spre starea fără de chip, fără calitate şi fără formă, pătrunzând repede înlăuntrul inimii, prin puterea mai presus de fire a Duhului”[20].

Citirea şi înţelegerea Scripturii e legată deci de viaţa duhovnicească în Biserică, prin Care „cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu” (1 Cor. 2, 12). Aşa, cuvintele vor fi în mod real, experimental, „duh şi viaţă” (In. 6, 63) şi vom cunoaşte în ele pe Dumnezeu. […]